LUPTA PENTRU ORTODOXIE

CUGETARI DESPRE DUMNEZEU

2012-01-23T13:42:00.000-08:00

DESPRE DUMNEZEU

Dumnezeu nu poate fi cuprins de mintea umană; daca ar fi cuprins, n-ar mai fi Dumnezeu (Evagrie din Pont).

Dumnezeu poate fi iubit, dar nu gândit. Poate fi prins şi apropiat prin iubire, dar niciodată prin gândire (Norul

Necunoştinţei).

Tocmai neputinţa de a-L înţelege în toată întregimea Lui este aceea care ne face să-L înţelegem pe Dumnezeu în toata măreţia Sa (Tertullian).

Dumnezeu este în afara tuturor, nerămânând în afară; esteîn toate, dar necuprins de ele; este mai presus de toate, fărăînălţare; este mai jos de toate, fără coborâre; este în toate şi, totodată, deasupra tuturor (Fericitul Augustin).

Dacă n-ar fi un singur Dumnezeu, n-ar fi Dumnezeu (SfântulEfrem Sirul).

Cunoaştem firea divină prin lucrările Sale (Sfântul Vasile cel Mare).

Dumnezeu poate câte vrea, dar nu vrea câte poate (Sfântul Ioan Damaschin).

Dumnezeu este Raţiune şi pricina întregii mişcări neîncetate şi toate raţiunile îşi au în El stabilitatea neclintită şi
dinamismul fără de sfârşit (Nichita Stithatul).

Dumnezeu este începutul, mijlocul si sfârşitul oricărui bine (Sfântul Marcu Ascetul).

În Sine, Dumnezeu este Gândire necunoscută, Cuvânt negrăit şi Viaţă necuprinsă (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Dumnezeu este asemenea unui cerc ale cărui margini nu sunt nicăieri, iar al cărui centru este pretutindeni (Fericitul Augustin).

Dumnezeu este iubire (Ioan 4:16).

Eu sunt Cel Ce sunt (Ieşirea 3:14).

Eu sunt Cel Ce sunt (Ieşirea 3:14).

SPUNETI DA VIETII!

2012-01-19T02:44:00.000-08:00

Copilul ucis, nu se va mai renaste

O mama cu trei copii, a ramas insarcinata din nou, venind astfel al patrulea. Insa considera ca trei sunt deja prea multi, si s-a dus la doctor pentru a o sfatui in privinta avortului. Doctorul, om cinstit, i-a spus despre pericolele la care se expune o femeie atunci cand avorteaza. In urma celor auzite, femeia s-a intristat si nelinistit: nu dorea sa pastreze copilul, dar se temea si de avort!

Atunci doctorul i-a zis:

- Nu va necajiti! Exista un mod prin care putem evita avortul!

Fata femeii s-a luminat:

- Adevarat doctore? Cum?

-Este simplu: Vom lasa sa se nasca cel de al patrulea copil dar il vei aduce sa il ucidem pe cel de al treilea! Astfel vom evita si avortul si copiii vor ramane tot trei!
Atunci s-a produs o trezire inlauntrul ei si si-a recunoscut greseala.

Fie ca aceasta trezire, Dumnezeu sa o aduca in inima fiecarei mame, si gura Hadesului, ce inghite mii de copiii avortati, sa fie inchisa pentru todeauna.

Αξιοπρόσεκτες Θέσεις

και Μαρτυρίες για τις ΑΜΒΛΩΣΕΙΣ

Εκδόσεις "Ορθόδοξος Κυψέλη"

Traducere: Sfanta Manastire Pantocrator

CUVANT DESPRE MANTUIRE SI SCOPUL OMULUI PE PAMANT DE PREOT IOAN

2012-01-19T00:52:00.000-08:00

CUVÂNT CĂTRE CREŞTINII ORTODOCŞI DESPRE SCOPUL VIEŢII CREŞTINEŞTI

Preot Ioan

Ţelul vieţii credincioşilor creştini ortodocşi este să ajungă în cele din urmă în vârful scării. Urcuşul pe această scară se aseamănă cu urcuşul pe muntele Tabor, căci pe oricare versant am urca, acolo sus, ne aşteaptă Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu braţele deschise. Pe partea stângă urcă călugării, iar pe latura din dreapta urcă mirenii. Deci, şi unii şi ceilalţi îşi doresc acelaşi lucru: MÂNTUIREA!

Iubiţi credincioşi,

În mod sigur, toţi oamenii care au trăit sau trăiesc pe acest pământ şi-au pus sau îşi vor pune, mai devreme sau mai tîrziu, în mod inevitabil, întrebarea: „CARE ESTE ROSTUL VIEŢII OMULUI PE ACEST PĂMÂNT???“

Dintre toate vieţuitoarele existente pe pământ, OMUL este „COROANA CREAŢIEI“ lui Dumnezeu, este de fapt, o plăsmuire a iubirii lui Dumnezeu sau, mai simplu spus, este legătura dintre Dumnezeu şi pământ, este un „microcosmos în macrocosmos“, după cuvântul Sfântului Ioan Damaschin. După cum bine se poate vedea, singur omul a fost făcut „după chipul şi asemănarea“ Ziditorului-Dumnezeu (Facerea 1:26), ca să privească spre El şi să-L iubească. Nicolae Cabasila în cartea sa „Viaţa în Hristos“ spune că „omul este creat după chipul lui Dumnezeu ca să ajungă la asemănarea cu El“. Sfântul Grigorie de Nazianz, a dat o frumoasă definiţie omului spunând: „Omul este creatura care a primit porunca să devină Dumnezeu“. Dintre toate vieţuitoarele, singur omul are poziţie verticală şi de fapt, omul-antropos ne arată acest lucru (ana = în sus, tropeo = stare) şi în acest sens amintim cuvintele Fericitului Augustin: „Uită-te în stânga şi în dreapta, dar mai uită-te şi în sus !“.

Noi, oamenii, ne naştem pe acest pământ şi S-AR PĂREA CĂ NU ŞTIM de unde venim şi încotro mergem după moartea noastră, aşa după cum rezultă şi din următoarele versuri pe care le-am citit pe o cruce,

într-un cimitir:
CINE EŞTI, DE UNDE VII? TU EŞTI MARE, TU EŞTI MIC,

POŢI TU, OMULE, SĂ ŞTII? TU EŞTI TOT, TU EŞTI NIMIC,

UNDE MERGI, CE SOARTĂ AI? TU EŞTI RĂU, DAR EŞTI ŞI BUN,

POŢI TU SEAMA SĂ ÎŢI DAI? TU-NŢELEPT ŞI TU NEBUN.

Şi într-adevăr, pe pământ suntem străini şi călători, în lacrimi ne naştem şi, după porţia de viaţă care ne-a fost dată de Dumnezeu, tot în lacrimi murim. Cel mai important lucru este acela de a şti de unde venim şi încotro mergem, căci altfel suntem ca o corabie fără cârmaci.

Viaţa pe acest pământ se prezintă - după cum ne mărturisesc Sfinţii Părinţi - asemenea unei punţi peste un fluviu uriaş. PUNTEA ACEASTA A FOST FĂCUTĂ SĂ NE AJUTE SĂ TRAVERSĂM FLUVIUL ŞI NICIDECUM SĂ NE FACEM CASĂ PE EA, adică să ne instalăm confortabil, uitând că, de fapt, noi trebuie să mergem mai departe. Cu alte cuvinte, pe punte vom rămâne puţin timp şi trebuie să privim mereu tărâmul minunat de dincolo de ea, unde trebuie să ajungem şi unde este patria noastră definitivă. Aceasta este nenorocirea, căci milioane de oameni care trăiesc astăzi, nu sunt capabili să vadă, să creadă că dincolo de această viaţă, există o lume în care vom intra şi în care vom trăi veşnic. Deci, există foarte mulţi oameni care stăruie în a crede că viaţa este un scop în sine.

Viaţa noastră pământească se înscrie deci între LEAGĂN ŞI MORMÂNT, fiind jalonată de aceste două mari necunoscute, NAŞTEREA ŞI MOARTEA. Amândouă se petrec fără voia noastră, pentru că nu am fost întrebaţi nici dacă vrem să ne naştem şi, nu vom fi întrebaţi, nici dacă vrem să murim. Hotărârea o ia ALTCINEVA! (DUMEZEU!) Ieri am fost embrion, mâine vom fi mumie sau ţărână. De fapt, viaţa pământească a oricărui om se compune dintr-o serie de scopuri omeneşti provizorii, puse cap la cap. Unele sunt pe termen lung, altele pe termen scurt şi cei mai mulţi dintre oameni se lasă înşelaţi de idealuri mărunte, scopuri nesemnificative.

Dacă privim în jurul nostru, vedem PǍRINŢI care consideră că scopul vieţii lor este CREŞTEREA ŞI EDUCAREA COPIILOR. Creşterea şi educarea copiilor nu este un scop în sine, ci o îndatorire sfântă a părinţilor. BEŢIVII consideră că scopul vieţii lor este băutura, dar se înşală, şi dracul beţiei îi duce în întuneric. HOŢII fură zi şi noapte. Dar şi ei merg în întuneric şi dracul furtului râde de ei. LACOMII trăiesc să se îmbogăţească, dar şi de aceştia râde un alt drac, al lăcomiei, şi-i duce tot în iad. DESFRÂNAŢII sunt păcăliţi de un drac foarte aprig, acela al curviei şi sunt şi ei înşelaţi, când consideră că scopul vieţii lor este desfrânarea trupească sau, cum se spune modern, sexul. Se ştie că Dumnezeu a binecuvântat, a consfinţit căsătoria când a zis: „Creşteţi şi înmulţiţi-vă“ (Facerea 1:28), dar El ne-a poruncit aceasta pentru perpetuarea neamului omenesc şi nicidecum ca scop în sine, cum cred unii oameni.

Părerile cu privire la scopul vieţii sunt foarte diversificate. Nicolae Iorga spunea aşa: „Taina existenţei umane nu constă în a trăi, ci în a şti pentru ce trăim“. Bine şi frumos spus, dar nu ne descoperă totuşi sensul vieţii. Mircea Eliade în „Istoria ideilor şi credinţelor religioase“ spunea: „A fi om, sau mai degrabă a deveni om, înseamnă în primul rând, a fi religios“. Dar nici el nu ne descoperă sensul vieţii. Mihai Eminescu, marele nostru poet, spunea: „Ne naştem spre a muri şi murim spre a ne naşte“. Dar cel care defineşte scopul existenţei umane este un sfânt, Sfântul Serafim de Sarov, care zicea: „SCOPUL VIEŢII NOASTRE CREŞTINEŞTI ESTE MÂNTUIREA !!!“.

Iar acum să vedem şi ce ne spune Hristos-Dumnezeul nostru, în acest sens: „Căci Fiul Omului a venit să caute şi SĂ MÂNTUIASCĂ pe cel pierdut“ (Luca 19:10). Dar ce ne trebuie oare pentru a ne mântui? Pentru a ne mântui trebuie să avem săvârşite cele cinci Sfinte Taine, adică BOTEZUL, MIRUNGEREA, SPOVEDANIA, ÎMPĂRTĂŞANIA ŞI, respectiv, CUNUNIA RELIGIOASĂ, pentru cei căsătoriţi. Minunat ar fi dacă am avea şi TAINA SFÂNTULUI MASLU (a şasea Taină). Primele două Sfinte Taine le au săvârşite toţi creştinii ortodocşi, dar spovedania şi împărtăşania, numai unii. Cea mai mare grijă a vieţii noastre este aceea de a ne spovedi şi de a ne împărtăşi cel puţin în cele patru posturi mari: postul Sfintelor Paşti, postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, postul Sfintei Maria şi postul Crăciunului. Aşa cum spălăm lenjeria cu detergent, tot aşa să ne spălăm şi sufletele noastre prin preot.

Se vorbeşte astăzi de medic de familie şi de avocat de familie. De PREOT DE FAMILIE nu vorbeşte nimeni! Şi preotul este cel mai important, pentru că el ne botează, el ne cunună religios şi tot el ne înmormântează. Deci, în cele trei mari momente esenţiale ale vieţii noastre, preotul trebuie să fie lîngă noi, el fiind o „călăuză duhovnicească“ în drumul către Hristos, căci fără acest „mijlocitor“ - preotul - cu siguranţă nu ne putem mântui. Însuşi Hristos a spus: „Duceţi-vă şi arătaţi-vă preoţilor“ (Luca 17:14).

Scuzele unor credicioşi cu privire la mântuire

► Unii spun aşa: „Eu sunt prea păcătos ca să mă mai pot mântui“. Trebuie să ţinem cont de cuvintele Mântuitorului care a spus: „Nu cei sănătoşi au nevoie de doctor, ci cei bolnavi... că n-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă“ (Matei 9: 12-13). „Dar Dumnezeu Îşi arată dragostea Lui faţă de noi prin aceea că Hristos a murit când noi eram încă păcătoşi“ (Romani 5:8). Multă nădejde ne dau şi cuvintele Sfântului prooroc Isaia: „Veniţi să ne judecăm, zice Domnul. De vor fi păcatele voastre cum e cârmâzul, ca zăpada le voi albi, şi de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face“ (Isaia 1:18).

► Sunt mulţi oameni care sunt cu mult mai răi decât mine... Acestor credincioşi trebuie să le spunem că între oameni: „Nu este drept nici unul“ (Romani 3:10) şi că „Cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile“ (Iacov 2:10). Această afirmaţie că ei sunt mai buni decât alţii este o laudă, este mândrie şi iată ce spune Sfântul Apostol Pavel despre aceasta: „Iar cel ce se laudă, în Domnul să se laude. Pentru că nu cel ce se laudă singur este dovedit bun, ci acela pe care îl laudă Domnul“ (2 Corinteni 10: 17-18).

► Eu am amânat de prea multe ori pocăinţa... Sfântul Apostol Petru ne vorbeşte despre îndelunga răbdare a lui Dumnezeu: „Domnul... îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva, ci toţi să vină la pocăinţă“ (2 Petru 3:9). Iar Sfântul Apostol Pavel este parcă şi mai încurajator: „La vreme potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat; iată acum vreme potrivită, iată acum ziua mântuirii“

(2 Corinteni 6:2). De aceea , precum zice Duhul Sfânt: „Dacă veţi auzi astăzi glasul Lui, nu vă învârtoşaţi inimile voastre, ca la răzvrătire în ziua ispitirii din pustie“ (Evrei 3:7-8).

► Inima mea este prea împietrită ca să mă mai pot mântui. „Deci, dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s-au făcut noi“ (2 Corinteni 5:17). Iar prin Sfântul prooroc Ezechiel ne spune Domnul Dumnezeu: „Vă voi da inimă nouă şi duh nou vă voi da; voi lua din trupul vostru inima cea de piatră şi vă voi da inimă de carne. Pune-voi înlăuntrul vostru Duhul Meu şi voi face ca să umblaţi după legile Mele şi să păziţi şi să urmaţi rânduielile Mele“ (Iezechiel 36: 26-27).

► Mă voi pocăi mai târziu, la bătrâneţe... „Nu te lăuda cu ziua de mâine, că nu ştii la ce poate da naştere“ (Pildele lui Solomon 27:1). „Căutaţi pe Domnul cât îl puteţi găsi, strigaţi către Dânsul cât El este aproape de voi. Cel rău să lase calea lui şi omul nelegiuit vicleniile lui şi să se întoarcă spre Domnul, căci El se va milostivi de dânsul“ (Isaia 55: 6-7).

► Îmi este teamă că îmi voi pierde prietenii dacă vor vedea că vreau să mă mântuiesc. Domnul Iisus Hristos a spus: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ceea ce vă poruncesc“ (Ioan 15:14). „Nu ştiţi că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine deci va voi să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu“ (Iacov 4:4).

► Există oameni care vin la Biserică şi totuşi sunt răi şi păcătoşi. Iată ce ne îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în Epistola către Romani: ... fiecare dintre noi va da seamă despre sine lui Dumnezeu. „Deci să nu ne mai judecăm unii pe alţii, ci mai degrabă judecaţi aceasta: Să nu daţi fratelui prilej de poticnire sau de sminteală“ (Romani 14:12-13). Iar Sfântul Evanghelist Matei zice: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău“ (Matei 7:1:5). De aceea tutoror celor care sunt în înşelare în ceea ce priveşte scopul vieţii noastre creştineşti trebuie să le spunem că:

► Alta este viaţa decât aceea pe care în mod obişnuit şi-o închipuie oamenii;

► Altul este omul însuşi, decât acela ce se închipuie el;

► Altul este adevărul, decât acela pe care şi-l închipuie mintea omenească.

Râvna pentru mântuire

A voi să vă mântuiţi stând şi aşteptând înseamnă a dori ca mântuirea să vină cumva singură. De aceea să ne stârnim râvna pentru mântuire, gândindu-ne la situaţia în care ne aflăm. În fiecare secundă ne poate răpi moartea, apoi judecata şi hotărârea lui Dumnezeu: eşti mântuit sau osândit. Dacă acest lucru se poate întâmpla în fiecare secundă nu are rost să moţăim, trebuie să ne ridicăm şi să ne apucăm de lucru.

Mântuirea ne este poruncită s-o lucrăm „cu frică şi cu cutremur“, căci umblăm ca pe o punte deasupra prăpastiei. Sentimentul neputinţei cu privire la a ne mântui singuri este în firea lucrurilor, dar nădejdea mântuirii prin Domnul nostru Iisus Hristos nu trebuie să dispară de la noi. Atâta timp cât există suflare în nări, nădejdea mântuirii are loc şi poate fi încununată de izbândă. Trebuie numai să venim la Mântuitorul. Iar Domnul, pe cel ce vine la El, niciodată nu-l va da afară.

Oriunde ne putem mântui, căci mântuirea nu depinde de loc, nici de mediul exterior, ci de starea lăuntrică. Este foarte important cât de intensă este râvna noastră pentru a fi mântuiţi. Ar trebui să fim mistuiţi de dorinţa de a ne mântui. Să privim cu ochii dincolo de hotarele zărilor şi ale veacului acestuia, veac al întunericului, în care se propovăduiesc nonvalorile. Întotdeauna să avem inima deschisă către Dumnezeu şi să înălţăm către El tămâia rugăciunilor noastre. De la cele trupeşti să ne ridicăm la cele cereşti, adică pe cele deşarte să le înlocuim cu cele sfinte. Crescând cu vârsta trebuie să creştem şi duhovniceşte. Să cerem iertare păcatelor noastre şi cetăţenie în Ierusalimul ceresc. Să ne rugăm ca nu cumva din lenevire să moştenim blestemul smochinului neroditor. Să fugim aşadar de dulceaţa păcatului cea trecătoare la care ne îndeamnă vicleanul vrăjmaş al mântuirii oamenilor. Să nu se împuţineze în noi duhul râvnei pentru a-L slăvi pe Dumnezeu, cântându-i întru bucuria inimii: ALILUIA!

Mântuirea

Mântuirea nu depinde de loc, ci de starea sufletească. Oriunde te poţi mântui şi oriunde poţi pieri. Primul Înger dintre Îngeri (Lucifer) a pierit. Unul dintre apostoli (Iuda) în prezenţa Domnului Însuşi a pierit. Iar tâlharul de pe cruce s-a mântuit! Căutăm mântuirea? Foarte bine! S-o căutăm! Mântuirea pentru noi este uşoară pentru că Îl avem pe Mântuitorul Iisus Hristos, care nimic mai mult nu doreşte şi de nimic mai mult nu se îngrijeşte ca de mântuirea noastră. La El să alergăm cu toată râvna să ne rugăm să orânduiască mântuirea noastră. Hristos ne va ajuta şi va alege locul unde ne va fi mai uşor să ne mântuim.

Mântuirea sufletului este esenţialul vieţii noastre. Mântuirea sufletului este, în cele din urmă, biruinţa vieţii veşnice. Începutul mântuirii este cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor. Însă Mântuitorul mântuieşte sufletele noastre, nu noi. Noi doar mărturism credinţa noastră, devotamentul nostru faţă de El şi Domnul, pe măsura ataşamentului nostru faţă de El, ne dăruieşte toate cele necesare pentru mântuire. Să nu credem că datorită ostenelilor noastre merităm ceva. Lui Dumnezeu I-a fost milă şi nu a voit să fim în afara Lui, să rămânem în cădere, ci a binevoit să orânduiască un mijloc de reunire, care constă în faptul că Fiul Lui Dumnezeu a venit pe pământ şi S-a întrupat şi în persoana Sa a unit omenescul cu Dumnezeirea.

Vorbe de duh despre mântuire

► „Omul, dacă nu are în substanţa lui ideea nemuririi şi a mântuirii, nu este liber. Seamănă cu berbecul, cu capra, cu oaia...“(Petre Ţuţea).

► Acest cuvânt tainic, „mântuire“, este întâlnit de foarte multe ori în Vechiul Testament, în Noul Testament şi în scrierile Sfinţilor Părinţi, aşa cum decurge din următoarele exemple.

► „Scopul suprem al Sfintei Biserici Ortodoxe este recâştigarea oilor pierdute, pacea universală şi mântuirea tuturor“ (Sfântul Nil Athonitul).

► „Trebuie să avem o încredere neclintită că Dumnezeu are cu fiecare suflet un plan de mântuire“ (Sfântul Ioan Gură de Aur).

„Dacă vrei să fii mântuit, trebuie să fii pentru lume ca un mort, adică dacă te vor ocărî oamenii să nu te mâhneşti, nici dacă te vor lăuda cinstindu-te, să nu te înalţi“.

► „Mare este mulţimea păcatelor mele, Născătoare de Dumnezeu, curată, la tine alerg având trebuinţă de mântuire“ (Rugăcine din Rânduiala Sfintei Împărtăşanii).

► „Că nu vrei, Stăpâne, să pierzi făptura mâinilor tale, nici nu voieşti pierderea oamenilor, « ci vrei ca toţi să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină»“ (Rugăciune a Sfântului Vasile cel Mare).

► „...Doamne, învredniceşte-mă prin împărtăşirea cu Sfintele Tale Taine să dobândesc partea cea de-a dreapta a celor mântuiţi“ (Rugăciune a Sfântului Simeon Metafrastul).

► „Doamne, Dumnezeul nostru, mântuieşte poporul Tău şi binecuvintează moştenirea Ta...“ (Rugăciunea Antifonului al doilea - Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur).

► „Pe Acesta (Iisus Hristos),Dumnezeu, prin dreapta Sa, L-a înălţat Stăpânitor şi Mântuitor...“ (Faptele Apostolilor 5:31).

„...noi înşine am auzit şi ştim că Acesta este cu adevărat Hristosul, Mântuitorul lumii“ (Ioan 4:42).

► „Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu este de la voi: este darul lui Dumnezeu; Nu din fapte ca să nu se laude cineva“ (Efeseni 2:8-9).

► „Dă-mi mie bucuria mântuirii Tale şi cu duh stăpânitor mă întăreşte“ (Psalm 50:13).

► „Şi veţi fi urâţi de toţi pentru numele Meu; iar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui“ (Matei 10:22).

► „Întru Care şi voi, auzind cuvântul adevărului, Evanghelia mântuirii voastre, crezând în El, aţi fost pecetluiţi cu Sfântul Duh al făgăduinţei“ (Efeseni 1:13).

► „Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, Care pretutindenea eşti şi toate le împlineşti, Vistierul bunătăţilor şi Dătătorule de viaţă, vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curăţeşte pe noi de toată întinăciunea şi mântuieşte, Bunule, sufletele noastre“ (Din rugăciunile începătoare).

► „Ce voi răsplăti Domnului pentru toate câte mi-a dat mie? Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema“ (Psalm 115:3-4).

► „Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători la astfel de mântuire care, luând obârşie din propovăduirea Domnului, ne-a fost adeverită de cei ce au ascultat-o“ (Evrei 2:3).

► „Şi mulţimea striga cu glas mare, zicând: Mântuirea este de la Dumnezeul nostru, Care şade pe tron“ (Apocalipsa 7:10).

„La vreme potrivită te-am ascultat şi în ziua mântuirii te-am ajutat; iată acum este vremea potrivită, iată acum este ziua mântuirii“ (2 Corinteni 6:2).

► „Iar noi, fraţilor, iubiţi de Domnul, datori suntem totdeauna să mulţumim lui Dumnezeu pentru voi, că v-a ales Dumnezeu dintru început, spre mântuire, întru sfinţirea duhului şi întru credinţa adevărului“ (2 Tesaloniceni 2:13).

SFATURI DUHOVNICEŞTI

către

CREŞTINII ORTODOCŞI

Iubiţi credincioşi,

Aducându-ne aminte neîncetat de cuvintele Sfântului Serafim de Sarov care spune că „SCOPUL VIEŢII NOASTRE CREŞTINEŞTI ESTE MÂNTUIREA“, să luăm aminte şi să ne ostenim a respecta cele câteva puncte din programul de viaţă duhovnicească descris mai jos:

1. Să începem fiecare zi a vieţii noastre cu rugăciunile dimineţii, aprinzându-ne „candela sufletului“ prin „momente de convorbire“ cu Dumnezeu.

2. După rugăciunile dimineţii, să luăm pe nemâncate anafură şi agheasmă şi să ne ungem pe frunte cu ulei sfinţit (mir).

3. Să ţinem post miercurea şi vinerea, respectând patimile Domnului nostru Iisus Hristos, fiindcă miercuri a fost vândut şi vineri răstignit. Atenţie! Postul nu ţine numai pînă la apusul soarelui (aşa cum învaţă greşit unii oameni), ci până la miezul nopţii!

4. Să mergem la Sfânta Biserică, în fiecare duminică şi-n sărbătorile religioase, participând la sfintele slujbe; să fim prezenţi nu numai cu trupul, ci şi cu sufletul, trăind (sufleteşte) fiecare cuvânt ce-l auzim acolo.

5. Să nu lucrăm Duminica şi-n sărbătorile religioase, căci călcând a patra poruncă Dumnezeiască: „Adu-ţi aminte de ziua odihnei să o sfinţeşti...“ vom primi pedeapsa cuvenită, dărâmându-ni-se şi ruinându-ni-se tot ce am clădit.

6. Să facem sfeştanie (sfinţirea casei) în fiecare din cele 4 posturi mari ale anului sau cel puţin o dată pe an. Iar dacă observăm lucruri suspecte (vrăji, farmece,neînţelegeri), să facem sfeştanie de mai multe ori pe an.

7. Să sfinţim maşina cu care călătorim, pământul pe care îl semănăm şi îl recoltăm, pentru a avea protecţia Duhului Sfânt.

8. Să stropim prin casă, la locul de muncă etc., cel puţin o dată pe lună, cu apă sfinţită.

9. Să tămâiem cât mai des prin casă cu smirnă sau tămâie.

10. Să avem în fiecare casă o candelă de perete sau de masă.

11. Să avem în fiecare cameră o icoană sfinţită. Având icoane, în mod sigur vom simţi protecţia Sfintei Treimi, a Maicii Domnului sau a Sfântului al cărui chip este pictat, ştiind că cinstea acordată icoanei se ridică la cel zugrăvit în ea. Ce frumos îmi spunea bunica: „Căci icoana din perete / Somnul dulce ţi-l păzeşte“.

12. Să ne ferim să blestemăm, să înjurăm, să drăcuim, pentru că acestea sunt rugăciuni către satana şi înseamnă că vorbim limba drăcească. Auziţi ce cuvinte pline de adevăr:

Ce fel de creştin mai eşti Tot ce-ţi dă Stăpânul tău

Dacă zilnic drăcuieşti? Dai în mâna celui rău.

Dacă porţi pe limba ta Numai pentru-acest păcat

Numele lui Satana! Tu te pierzi cu-adevărat.

Om netrebnic, ticălos, Că satana-i ca un câine,

De ce superi pe Hristos? Când îl chemi îndată vine.

Tu oferi zidirea lui Şi de intră-n casa ta,

Spre robia dracului. Vai de tine, vai de ea!

13. Să citim zilnic din Biblie, din Psaltire, Paraclisul Maicii Domnului sau un acatist (Acatistul Domnului Iisus Hristos, Acatistul Maicii Domnului sau acatistul unui Sfânt la care avem evlavie).

14. Să rostim zilnic, indiferent unde suntem (pe drum, în autobuz, în tren) şi indiferent ce facem (mergem, stăm, lucrăm), rugăciunea minţii sau a inimii: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul (păcătoasa).

15. Să facem milostenie cu săracii şi cu oamenii nevoiaşi din puţinul pe care-l avem şi astfel ne vom face comoară în cer.

16. Să ne ferim de discuţii sau prietenie cu cei din alte culte religioase, mai ales când nu suntem stăpâni pe învăţătura creştin-ortodoxă, căci astfel călcăm porunca a şaptea bisericească, putând cădea din neştiinţă în necredinţă.

17. Să dăm pomelnice la cât mai multe Sfinte Mânăstiri şi Sfinte Biserici, după posibilităţile pe care le avem, rugându-ne mai întâi pentru patriarh, mitropolit, episcopi, preoţii duhovnici, preoţii pe care-i cunoaştem, călugări şi călugăriţe, membrii familiei şi chiar pentru duşmanii noştri.

18. Să nu privim niciodată reviste şi ziare pornografice, filme cu crime şi sex, căci acestea ne întinează sufletul, implantând în subconştientul nostru multă răutate şi gânduri necurate.

19. SĂ NE SPOVEDIM ŞI SĂ NE ÎMPĂRTĂŞIM CEL PUŢIN ÎN CELE PATRU POSTURI MARI ALE ANULUI (Sfintele Paşti, Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel, Sfânta Maria şi Crăciun).

20. Pe copiii noştri, până la vârsta de şapte ani, să-i împărtăşim la fiecare 40 de zile, iar după împlinirea vârstei de şapte ani, să-i spovedim şi să-i împărtăşim odată cu noi, cel puţin în cele patru posturi ale anului.

21. Să fim conştienţi de marea responsabilitate pe care o avem în privinţa creşterii şi educării copiilor. Din copiii noştri trebuie să facem „copii ai lui Dumnezeu“, drept-slăvitori creştini, „hrănindu-i“ cu sfaturi duhovniceşti, „îmbrăcându-i“ cu Sfintele Taine şi „adăpându-i“ cu „APA DREPTĂŢII“ care este Hristos.

SĂ NU FIM ATÂT DE NEPĂSĂTORI CU MÂNTUIREA NOASTRĂ, CĂCI NU CONTEAZĂ DECÂT UNDE PUNE DUMNEZEU SUFLETELE NOASTRE DUPĂ CE MURIM!!!

Iubiţi credincioşi,

Marele fizician italian Marconi spunea: „Ştiinţa singură nu poate explica multe lucruri, mai ales taina existenţei omeneşti. De când a început a gândi, omul s-a muncit cu întrebările: cine este, de unde vine şi unde merge după moarte“. De fapt omul se teme în mod continuu ca viaţa lui să nu fie fără sens. Aşadar, încearcă permanent să-şi demonstreze lui însuşi şi altora că are valoare. Iubeşte laudele despre el (căzând în păcatul slavei deşarte) şi se teme de ofense (nu ştie să rabde). Caută numai cele ale lui (egoismul este rădăcina tuturor patimilor) şi invidiază succesele altora (păcatul zavistiei)... Cel ce nu cunoaşte sensul vieţii sale (vede viaţa prin prisma trăirii de zi cu zi), se aseamănă cu acea persoană care ar merge în gară dorind să călătorească. Casiera l-ar întreaba: „Unde doriţi să mergeţi?“ Persoana ar spune: „Nu ştiu, daţi-mi un bilet oriunde!“ Casiera l-ar întreba din nou: „Vă rog să vă hotărâţi, fiindcă nu vă pot da bilet până nu-mi spuneţi clar direcţia, data, ora şi clasa de vagon la care doriţi să călătoriţi!“ Persoana ar insista spunând: „Nu contează, bilet să fie!“ Iar casiera i-ar spune în final, pe bună dreptate: „Domnule dragă, după câte înţeleg eu, este foarte clar şi deosebit de grav că dumneavoastră nu ştiţi încotro mergeţi!“. Mântuirea constă în mult sfat. De aceea spuneau Sfinţii Părinţi: „Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească“. La întrebarea: „Cum să ne mântuim?“, un părinte a răspuns: „Aveţi învăţătura lui Hristos şi a Sfinţilor Părinţi, împliniţi-o cu fapta şi vă veţi mântui. Pentru mântuire înainte de toate trebuie pocăinţă sinceră şi împlinirea poruncilor. Trebuie să căutăm, să plângem şi harul va veni“. Aşadar depinde de voinţa noastră dacă ne vom mântui sau nu. Să ne lăsăm în toate în voia lui Dumnezeu, cei care tânjim după mântuire, să strigăm către Domnul: „Mântuieşte-mă, Doamne, aşa cum ştii Tu Însuţi!“ şi atunci ne va mântui Domnul nostru Iisus Hristos. De fapt Iisus, în limba ebraică, înseamnă Dumnezeu mântuieşte. Omul trebuie să aibă mereu în faţa ochilor săi idealul după care tinde, să ştie de unde vine şi unde merge : sufletul său vine de sus din cer şi se va întoarce la sfârşitul vieţii tot în cer, acolo unde îşi are obârşia. După cum exploratorii care năzuiau spre pol erau întorşi în permanenţă cu faţa spre steaua polară, tot aşa şi creştinul trebuie să aibă mereu în faţă STEAUA MÂNTUIRII. Aflând sensul vieţii lui, omul priveşte cu alţi ochi realitatea din jurul lui şi cu atât mai mult viaţa lui proprie. Toată viaţa creştinului trebuie să fie un efort permanent de ascensiune spirituală, având în faţă cele două culmi mântuitoare: Golgota şi Taborul. Mântuirea este o refacere în har a lumii sau, altfel spus, mântuirea săvârşită de Hristos înseamnă eliberarea omului din răul în care căzuse prin Adam şi Eva. Răul consta în alterarea firii umane, în întunecarea minţii cu privire la adevărul religios, în slăbirea voinţei care înclină mai mult spre cele rele decât spre cele bune, în ruperea legăturii harice cu Dumnezeu. Domnul nostru Iisus Hristos îşi înfăptuieşte opera mântuitoare sub întreit aspect: ca PROFET, ca ÎMPĂRAT şi ca ARHIEREU. Aceste trei demnităţi oamenii le au doar separate şi numai la Hristos laolaltă şi fiecare în gradul suprem: ca profet - învăţând, adică aducând revelaţia desăvârşită a fiinţei, voii lui Dumnezeu şi a operei lui mântuitoare; ca împărat - biruind puterile răului şi conducând pe om spre destinaţia lui adevărată; ca arhiereu - refăcând legătura dintre om şi Dum¬nezeu, împăcând prin jertfă pe Dum¬ne¬zeu cu omul. Ori restabilirea comuniunii dintre Dumnezeu şi om se numeşte, obişnuit, împăcare, mântuire. PetreŢuţea spunea că „omul care nu crede în Dumnezeu este un animal muritor care vine de nu ştie unde şi se duce nu ştie unde“. Iubiţi credincioşi, să ne cutremurăm de măreţia mântuirii noastre şi pentru că auzim mereu în ecteniile Sfintei Liturghii îndemnul: „Toată viaţa noastră lui Hristos Dumnezeu să o dăm!“, să răspundem din tot sufletul „Ţie, Doamne!“ şi să ne trăim viaţa cu convingerea că aici pe pământ totul are un rost dumnezeiesc.

Se spune că un credincios cu mare dragoste de Dumnezeu mergea adesea să viziteze cimitirele spre a învăţa să folosească mai bine timpul şi privind mormintele zicea: „Dacă aceşti morţi ar putea să revină la viaţă ce n-ar face ei pentru viaţa veşnică, iar eu, care dispun de atâta timp, ce fac pentru mântuirea sufletului meu?“

Depinde de voinţa ta

Nimic nu e mai scurt ca viaţa, Nimic nu e mai trecător ca viaţa,

Dar nici mai lung nimic ca ea, Dar nici mai veşnic decât ea,

Poţi ori s-o pierzi, ori să ţi-o mântui, Poţi s-o trăieşti în har sau flăcări,

Depinde de voinţa ta. Depinde de voinţa ta.

Nimic nu-i mai amar ca viaţa, Nimic mai mărginit ca viaţa,

Dar nici mai dulce decât ea, Dar nici nemărginit ca ea,

Poţi face-n ea ori rău, ori bine, Poţi fi mişel ori poţi fi vrednic,

Depinde de voinţa ta. Depinde de voinţa ta.

Nimic nu-i mai înalt ca viaţa, Dar de la clipa morţii tale,

Dar nici mai josnic decât ea, Şi până-n veci de veci vei sta,

Poţi fi ori înger, ori un demon, Ori cu Hristos, ori cu satana,

Depinde de voinţa ta. Depinde de voinţa ta.

DOAMNE ATOTŢIITORULE PĂRINTE, FIULE VEŞNIC ŞI DUHULE SFINTE, TREIME DE TREI ORI SFÂNTĂ, CĂLĂUZEŞTE-NE PAŞII ÎN MAREA VIEŢII CEA ÎNVOLBURATĂ ! AMIN!

Bibliografie: Biblia, E.I.B.M., Bucureşti, 1994; Preot Liviu Brânzaş, Raza din Catacombă; Preot Dr. Ioan Mircea, Dicţionar al Noului Testament, E.I.B.M., Bucureşti,1995; Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfaturi înţelepte, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2006.

Completare la cateheza „Scopul existenţei umane“

Două zeci de pricini pentru care trăiesc oamenii pe pământ. După părerea mea pricinile pentru care trăim pe pământ sunt multe. Dar din cele multe amintesc doar pe acestea:

1. Întâia pricină pentru care noi trăim pe pământ este că nu am fost vrednici să trăim în Rai. Şi de aceea am fost izgoniţi pe pământ, pentru că am călcat porunca lui Dumnezeu: „De aceea socotind femeia, că rodul pomului este bun de mâncat şi plăcut ochilor la vedere şi vrednic de dorit, pentru că dă ştiinţă, a luat din el şi a mâncat şi a dat bărbatului său şi a mâncat din el (Facerea 3:6); „Zis-a Adam: Femeia care mi-ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat (Facerea 3:12); „De aceea i-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat (Facerea 3:23).

2. A doua pricină este pentru a ne face canonul aici pe pământ întru necazuri şi sudoarea feţii până la moarte: „Iar lui Adam i-a zis: Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: Să nu mănânci, blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale. Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! (Facerea 3:16-17).

3. A treia pentru ca împlinind binecuvântarea lui Dumnezeu să crească şi să se înmulţească oamenii pe pământ: „Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi... (Facerea 1:28).

4. A patra pentru ca oamenii să stăpânească pământul şi toate vieţuitoarele cele făcute de Dumnezeu, în apă, în aer şi pe pământ: Şi a zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul (Facerea 1: 26).

5. A cincea pentru ca să păzim poruncile lui Dumnezeu aici pe pământ unde am fost izgoniţi şi prin păzirea lor să intrăm iarăşi în patria noastră cea veche, Raiul: „Iar El a zis: De ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile (Matei 19:17).

6. A şasea pentru ca prin păzirea poruncilor lui Dumnezeu să ne mântuim: „Şi aceasta este făgăduinţa pe care El ne-a făcut-o: Viaţa veşnică (1 Ioan 2:25).

7. A şaptea pentru ca să facă oamenii voia lui Dumnezeu: Vie împărăţia Ta; facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ (Matei 6:10).

8. A opta pentru ca să-L iubim pe Dumnezeu: „Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubesti pe Dumnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta (Deuteronom 6:4-5).

9. A noua ca din iubirea noastră faţă de Dumnezeu să-I păzim poruncile Lui şi să ne facem locaş lui Dumnezeu, după cum este scris: „Cel ce are poruncile Mele şi le păzeşte pe ele, acela este care Mă iubeşte, iar cel ce Mă iubeşte pe Mine va fi iubit de Tatăl Meu şi-l voi iubi şi Eu şi Mă voi arăta lui (Ioan 14:21).

10. A zecea pricină pentru care trăim pe pământ este spre a împlini Legea lui Dumnezeu prin a ne iubi unii pe alţii şi pe aproapele ca pe noi înşine, deoarece dragostea este împlinirea legii: Nimănui să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul; că cel ce iubeşte pe aproapele a împlinit legea (Romani 13:8).

11. A unsprezecea este pentru ca să trăim pe acest pământ ca fraţii şi ca familie împreună cu toate popoarele lumii, deoarece avem acelaşi Tată în ceruri, după cum spune Sfânta Scriptură: Un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, Care este peste toate şi prin toate şi întru toţi (Efeseni 4:6).

12. A douăsprezecea pentru ca să ne veselim cu nădejdea mântuirii noastre, cugetând pururea la Taina Iconomiei în Trup a Domnului Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care a mântuit lumea prin împreuna lucrare a celor patru însuşiri ale Sale: Bunătatea Sa cea desăvârşită, Înţelepciunea Sa cea desăvârşită, Dragostea Sa cea desăvârşită şi Dreptatea Sa cea desăvârşită.

13. A treisprezecea pricină pentru care trăim pe pământ este pentru ca prin privirea zidirilor celor făcute de Dumnezeu şi prin înţelegerea cea despre buna orânduială a mişcării lor, ca printr-o oglindă să privim cu mintea la Ziditorul lor să-i cunoaştem veşnica Lui putere şi Dumnezeire: Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înţelegându-se din făpturi, adică veşnica lui putere şi dumnezeire (Romani 1:20).

14. A patrusprezecea pricină pentru care trăiesc oamenii pe pământ este ca ei să cunoască pe Dumnezeu din minunile Lui şi din toată zidirea Lui.

15. A cincisprezecea pricină pentru care oamenii trăiesc pe pământ este de a se face dumnezei după dar, după cum este scris: „Eu am zis: Dumnezei sunteţi... (Psalm 81:6).

16. A saisprezecea pricină pentru care trăim pe pământ este de a împlini porunca cea dată de Dumnezeu: „Fiţi milostivi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri milostiv este (Luca 6:36).

17. A şaptesprezecea pricină este pentru ca să împlinim porunca Mântuitorului Care zice: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este (Matei 5:48).

18. A optsprezecea pricină este de a sluji Lui Dumnezeu cu frică şi de a ne bucura Lui cu cutremur (Psalm 2:11).

19. A nouăsprezecea pricină pentru care oamnenii trăiesc pe pământ este de a împlini porunca cea dată de Mântuitorul de a se iubi unii pe alţii precum şi El ne-a iubit pe noi (Ioan 5:12).

20. A douăzecea pricină este ca toţi împreună să-L laude pe Dumnezeu, după cum Duhul Sfânt ne învaţă zicând: Lăudaţi pe Domnul toate neamurile; lăudaţi-L pe El toate popoarele; Că s-a întărit mila Lui peste noi şi adevărul Domnului rămâne în veac (Psalm 116:1-2).

(Părintele Ilie Cleopa, Douăzeci de pricini pentru care trăiesc oamenii pe pământ, Revista Teologie şi Viaţă, nr. 1-6 / 2000, Editura Trinitas, Iaşi, 2003).

Ce trebuie să facă un creştin ortodox ca să moştenească Împărăţia cerurilor

Învăţatul Teodor Dafnopatis, care a trăit în Constantinopol în secolul al X-lea a adunat această antologie de ziceri, aparţinând Sfântului Ioan Gură de Aur, despre îndatoririle creştinului ortodox:

● Să-L iubească pe Dumnezeu din tot sufletul său şi să ţină poruncile sfinte. De asemenea, să-şi iubească aproapele ca pe sine însuşi. Domnul a spus: „Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea“ (Ioan 15: 10). Şi: „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii“ ( Ioan 13: 35).

● Să-şi smerească sufletul înaintea lui Dumnezeu, căci „duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi“ (Psalm 50: 18) şi niciodată să nu-şi umilească aproapele. Să plângă pentru păcatele sale. Să se întristeze pentru păcatele aproapelui său. Să se bucure atunci când aproapele său este fericit şi să nu-l invidieze pentru fericirea lui. Să aibă răbdare faţă de cei care îi sunt împotrivă şi să-i sfătuiască cu bunătate. Să săvârşească mereu fapte bune, care contribuie la păstrarea curăţiei sufletului.

● Să fie milos cu cei nefericiţi. Să slujească pacea cu toate puterile sale, aşa cum vrea Domnul, ca să fie numit fiu al lui Dumnezeu (Matei 5: 9). Să nu îşi piardă cumpătul atunci când este batjocorit sau nedreptăţit şi nici măcar atunci când urmează să fie ucis în numele dreptăţii lui Dumnezeu şi credinţei sale.

● Să lupte împotriva oricărei învăţături eretice şi să primească învăţătura dreaptă a Sfintei Biserici Ortodoxe despre Dumnezeul Treimic.

● Să iubească adevărul şi să nu-şi murdărească nicicând limba cu minciuni. Să nu facă niciodată rău semenului său.

● Să nu judece pe nimeni. Să nu batjocorească pe nimeni niciodată. Să nu facă nimic din cele pe care legea lui Dumnezeu le interzice.

● Să facă milostenie, măcar din ce-i prisoseşte.

● Să se roage pentru cei care îl blestemă. Dacă cineva îl sileşte să meargă cu el un kilometru, el să meargă doi (Matei 5:41). Să nu se jure niciodată, ci să facă aşa cum spune Domnul: „Ceea ce este da, da; şi ceea ce este nu, nu“ (Matei 5:37).

● Să-L slăvească pe Dumnezeu şi să se roage Lui cu evlavie.

● Să se gândească mereu la moarte, la judecata viitoare şi la răspunsul pe care va trebui să-l dea pentru faptele sale. Să se gândească tot timpul la păcatele sale, rugându-L pe Dumnezeu să i le ierte.

● Să săvârşească mereu fapte bune, fără să se laude cu ele, ca fariseul.

● Să se ferească de lăcomie, de beţie, de a jura, de a vorbi fără rost, de invidie, de neînţelegeri, de răutate, de câştigul necuvenit, de desfrânare (cu toate formele ei) şi, în general, de poftele necuviincioase.

● Să nu aibă nicio legătură cu magia, să nu facă vrăji şi să nu meargă niciodată la vrăjitori şi ghicitori. Să se păstreze curat, să fie vrednic de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos.

● Să aibă grijă de orfani, de văduve şi de străini. Să dea ajutor celor care au nevoie. Să dea cu împrumut fără dobândă celor care îi cer, căci tot ce are este de la Dumnezeu şi aparţine lui Dumnezeu.

● Să îi fie milă de duşmanii credinţei, ca de nişte orbi sufleteşte şi să se lupte din toată puterea pentru luminarea lor, dar să fugă departe de cei care îl pot duce şi pe el la orbire.

● Să fie tot timpul bun, evlavios, curat la suflet şi dedicat lui Dumnezeu. Să facă totul după voia lui Dumnezeu, aşa cum se spune în psalm: „Văzut-am mai înainte pe Domnul înaintea mea pururi“ (Psalm 15:8).

● Să nu ţină răutate în sufletul său, ci să-l ierte imediat pe cel care i-a greşit, căci Domnul a spus: „ Că de veţi ierta oamenilor greşealele lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel ceresc“ (Matei 6:14).

● Să judece lucrurile cu dreptate şi cu frica lui Dumnezeu. Să nu judece pe nimeni şi să nu-şi dispreţuiască aproapele pentru păcatele sale, pentru că Domnul a spus: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi“ (Matei 7:1).

● Să-l certe cu dragoste pe aproapele său, atunci când greşeşte. Să-l apere pe cel nedreptăţit şi pe cel slab. Să-l ajute pe cel neputincios. Să-l povăţuiască pe cel rătăcit.

● Să citească cărţi sfinte ortodoxe, să asculte cuvântul lui Dumnezeu şi să poarte discuţii de suflet folositoare.

● Să-şi cinstească părinţii şi să nu vorbească niciodată rău despre ei.

● Să meargă la sfintele slujbe care se săvârşesc în Sfânta Biserică Ortodoxă. Să nu se îndoiască de minunile pe care Dumnezeu le face în toate epocile.

Dacă omul trăieşte astfel, avându-L mereu în inimă pe Hristos, va moşteni Împărăţia Cerurilor, care a fost pregătită pentru Sfinţi de la începutul lumii şi pe care nădăjduim să o moştenim cu toţii, cu harul şi cu iubirea de oameni a lui Hristos, Căruia I se cuvine slava, cinstea şi închinăciunea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Când omul foloseşte anafură şi aghiasmă, nu se apropie de el duhul necurat, sufletul şi trupul i se sfinţesc, gândurile se însufleţesc spre a-l face pe plac lui Dumnezeu şi omul este înclinat spre post, rugăciune şi toate virtuţile (Gheorghe Zăvorâtul din Zadonsk).

Porţile prin care omul primeşte chipul sunt Sfintele Taine. Omul nu-şi poate atinge deplina statură decât în măsura în care îşi realizează scopul, care este îndumnezeirea (theosis) sau primirea Duhului Sfânt. De aici rezultă că lumea va fi mai umană pe măsură ce tot mai mulţi bărbaţi şi femei vor să trăiască în Hristos.

Cele mai importante lucruri pentru mântuire sunt: înfrânarea, atenţia faţă de sine şi tăcerea. Cele mai rele sunt deşertăciunea împrăştierea şi discuţiile.

Fără exemplu în viaţă şi citirea cărţilor ascetice nu putem cunoaşte viaţa duhovnicească. Mintea noastră nu stă degeaba. Ori se ocupă cu meditaţia dumnezeiască, ori cu gândirea la rău. Păzeşte-le pe acestea trei: privirea, auzul şi limba şi, după posibilitate, pântecele şi îţi vei vedea păcatele tale, Îl vei cunoaşte pe Dumnezeu, te vei învăţa cu pomenirea morţii, căci fără acestea toate sunt în zadar. Năzuinţa de a fi proslăvit pe pământ şi faptul de a face pe plac oamenilor răpesc tot binele. Calea mântuirii este calea crucii, nu a vieţii cu privilegii. Pentru mântuire trebuie să dobândim curăţia şi să evităm prietenia prea mare cu oricine.

Iubirea de sine şi plăcerea trupului sunt vrăjmaşii mântuirii noastre, ei ne depărtează de Dumnezeu. Pentru mântuire sunt necesare, atenţia împreună cu rugăciunea, blândeţea şi răbdarea. Datorită înţelepciunii putem trage folos şi din ispite. Scopul vieţii noastre este viaţa sfântă şi fericirea veşnică în iubire cu Dumnezeu.

Începutul mântuirii este cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor. Sensul acestei vieţi constă într-o deplină mortificare a iubirii de sine (adică să nu fim egoişti, ci altruişti).

Dacă omul nu este atent rămâne fără cer, fără mântuire, fără rai. De ce? Pentru că mântuirea noastră se săvârşeşte în timp, cât suntem în timp (respectiv în trup). După ce nu mai e timp nu mai putem face nimic. Ceilalţi de după noi mai fac şi ei ceva pentru noi, cu zgârcenie, cu lene sau cu dragoste, nu ştim asta. Mai fac câte o colivă, câte o pomenire pentru noi, dar noi nu mai putem face nimic în lumea de dincolo, când a venit moartea. Ne stă în putere să ne alegem: stânga sau dreapta, cu oile sau cu caprele, liturghia sau somnul, postul sau îmbuibarea, rugăciunea sau discoteca, înjurătura sau Psaltirea.

Sunt oameni care pot răspunde la o mulţime de întrebări ca la carte, dar nu pot răspunde la întrebarea pusă de viaţa în sine, la practica şi trăirea adevăratei vieţi umane şi creştine. Se povesteşte că pe un râu agitat, călătoreau într-o bărcuţă, un vâslaş şi un filozof, care le ştia pe toate din teorie. Între ei a avut loc următorul dialog: - Filosoful l-a întrebat pe vâslaş: - Cunoşti istoria? Nu, a răspuns vâslaşul. Atunci ai pierdut jumătate din viaţă, i-a spus filosoful. Ai învăţat matematică? Nu, a răspuns iarăşi vâslaşul. - Ai pierdut mai mult de jumătate din viaţă. Dar tocmai acum o rafală de vânt a răsturnat barca. Vâslaşul l-a întrebat pe filosof: - Ştii să înoţi? Nu, a răspuns filosoful. Atunci viaţa ta este în întregime pierdută.

„Adu-ţi aminte de sfârşitul tău şi nu vei păcătui niciodată“ (Înţelepciunea lui Sirah 7:38). Cât timp eşti viu, mântuieşte-te, dar nu pierde timpul, plângi, roagă-te, smereşte-te, fii totdeauna pregătit să ştii că atunci când vei părăsi lumea vei fi chemat să dai răspuns.

Mă tem de trei lucruri: când voi muri, cum voi muri şi unde voi ajunge.

Dacă doreşti să dobândeşti Împărăţia cerului trebuie să urăşti toate avuţiile pământeşti, pentru că, dacă vei fi iubitor de slavă sau iubitor de arginţi, atunci e cu neputinţă să trăieşti potrivit lui Dumnezeu.

Regele credincios

Un rege credincios i-a întrebat odată pe trei învăţaţi din ţara lui care este cea mai mare nenorocire din lumea aceasta. Unul dintre ei a zis ca bătrâneţea este cea mai mare nenorocire, altul că boala şi sărăcia. Al treilea învăţat a grăit tare şi răspicat: Cea mai mare nenorocire este să ai moartea în faţă şi să ştii că ţi-ai cheltuit viaţa în ticăloşii şi păcate, că eşti nepregătit, eşti nespovedit, neîmpărtăşit, că nu ai ţinut post, n-ai mers în fiecare duminică la Sfânta Biserică, nu te-ai rugat, n-ai făcut fapte bune. Aceasta-i cea mai mare nenorocire. Da, tu ai dreptate! a zis regele.

Sufletul omului

Ştim că în trupul nostru se află un suflet, dar nu ştim cum este el. Dumnezeu nu ne-a lăsat această cunoaştere, ca să ne smerească, prin neputinţa de a se aprofunda adevărurile supranaturale, care depăşesc puterea noastră de înţelegere.

În fiecare clipă aşteaptă sfârşitul tău şi venirea lui Hristos şi spune: Acum o să mă îngrijesc de sufletul meu, spre seară s-ar putea să mor; când va veni seara, gândeşte-te: Oare nu în această seară am să mor? Moartea poate să vină pe neaşteptate: poate voi fi lovit de un copac, sau locuinţa se va dărâma şi mă va omorî, sau suflarea mi se va opri deodată şi asemenea unei flori care se vestejeşte mă voi ofili şi eu, sau precum iarba care se usucă voi muri şi voi dispărea fără urmă... Unul Dumnezeu ştie unde mă voi afla atunci, căci El judecă pe fiecare după faptele săvârşite în viaţă şi hotărăşte răsplata veşnică. Gândeşte la acestea în fiecare zi şi nu te îngriji de nimic în afară de păcatele tale; în acest fel sufletul îţi va fi străpuns de smerenie şi te vei considera un mare păcătos, iar ochii tăi vor vărsa lacrimi necontenit.

Mă întrebi despre calea cea mai rapidă către mântuire. Bineînţeles că mai întâi de toate trebuie să te recunoşti pe tine însuţi a fi viermele cel mai neputincios. Să cunoşti că nu poţi face nici un bine fără darul Sfântului Duh de la Domnul nostru Iisus Hristos, încredinţat nouă pentru rugăciunile noastre şi ale celor din jur şi din milostivirea Sa... Trebuie să avem grijă să nu cheltuim în zadar timpul dat pentru mântuire. Să nu pierdem timpul, pe care nu-l vom mai afla niciodată.

Trăieşte ca şi când ai muri în fiecare zi; viaţa ta trece grabnic, ca umbra norilor în faţa soarelui. Dacă vă doriţi mântuirea şi vă rugaţi pentru ea, Domnul Iisus Hristos o va da. În relaţia cu oamenii nu te lăsa cuprins de întristare, nu te tulbura, nu fugi, ci consideră-te ca pulberea sub picioarele lor. Fără aceasta nu te poţi mântui şi nu poţi scăpa de chinurile veşnice (Mari stareţi ruşi, vol1, Din învăţăturile Sfântului Paisie Velicikovski).

Porţile prin care omul primeşte chipul sunt Sfintele Taine. Omul nu-şi poate atinge deplina statură decât în măsura în care îşi realizează scopul, care este îndumnezeirea (theosis) sau primirea Duhului Sfânt. De aici rezultă că lumea va fi mai umană pe măsură ce tot mai mulţi bărbaţi şi femei vor să trăiască în Hristos.

Cele mai importante lucruri pentru mântuire sunt: înfrânarea, atenţia faţă de sine şi tăcerea. Cele mai rele sunt deşertăciunea împrăştierea şi discuţiile.

Fără exemplu în viaţă şi citirea cărţilor ascetice nu putem cunoaşte viaţa duhovnicească. Mintea noastră nu stă degeaba. Ori se ocupă cu meditaţia dumnezeiască, ori cu gândirea la rău. Păzeşte-le pe acestea trei: privirea, auzul şi limba şi, după posibilitate, pântecele şi îţi vei vedea păcatele tale, Îl vei cunoaşte pe Dumnezeu, te vei învăţa cu pomenirea morţii, căci fără acestea toate sunt în zadar. Năzuinţa de a fi proslăvit pe pământ şi faptul de a face pe plac oamenilor răpesc tot binele. Calea mântuirii este calea crucii, nu a vieţii cu privilegii. Pentru mântuire trebuie să dobândim curăţia şi să evităm prietenia prea mare cu oricine.

Dumnezeu ne-a pregătit tuturor steluţe, iar faptul de a le obţine depinde de noi. Prin steluţe Părintele Stareţ Arhip subînţelegea locaşurile din Rai ale Sfinţilor.

Iubirea de sine şi plăcerea trupului sunt vrăjmaşii mântuirii noastre, ei ne depărtează de Dumnezeu. Pentru mântuire sunt necesare, atenţia împreună cu rugăciunea, blândeţea şi răbdarea. Datorită înţelepciunii putem trage folos şi din ispite. Scopul vieţii noastre este viaţa sfântă şi fericirea veşnică în iubire cu Dumnezeu.

Începutul mântuirii este cunoaşterea şi recunoaşterea păcatelor. Sensul acestei vieţi constă într-o deplină mortificare a iubirii de sine (adică să nu fim egoişti ci altruişti).

Mântuirea

(Stareţul Simeon de la Mănăstirea Pecersk din Pskov)

Mântuirea este atât de importantă, încât toate faptele lumii, oricât de mari ar părea, în comparaţie cu mântuirea, care este cea mai importantă şi de căpătâi, sunt trândăvie sau ca trupul fără duh. Sfinţii Părinţi numesc mântuirea ştiinţa ştiinţelor şi arta artelor. Toate ştiinţele şi artele sunt nimic fără ştiinţa mântuirii. Sfânta Scriptură ne spune că mântuirea stă în mult sfat (adică se dobândeşte cu mult discernământ). De aceea să ne adresăm în această privinţă duhovnicilor încercaţi: Dacă veţi găsi pe cineva înţelept, adică experimentat în viaţa duhovnicească, mergi la el de dimineaţă devreme. Fie ca picioarele tale să tocească pragul uşilor lui.

Cel care doreşte să-şi mântuiască sufletul să ţină minte că este cu neputinţă să se mântuiască fără suferinţe şi ispite. De aceea să-I mulţumească lui Dumnezeu pentru toate încercările. Bolile, nefericirile, clevetirile, supărările, prigoanele şi celelalte sunt îngăduite de Dumnezeu spre mântuirea omului.

După citirea cărţilor sfinte ortodoxe un rol important pentru mântuirea sufletului îl are pocăinţa. Nu există o altă cale către mântuire afară de pocăinţă. În prezent oamenii se mântuiesc prin suferinţe şi pocăinţă. Fără pocăinţă nu este iertare, nici îndreptare: sufeltului omului moare. Dacă nu ar exista pocăinţa, nu ar fi nici cei ce se mântuiesc. Pocăinţa este scara care duce la Rai. Da, în pocăinţă stă taina mântuirii. Cât de simplu, cât de clar! Însă cum procedăm noi? Renunţăm la pocăinţa mântuitoare arătată de Dumnezeu şi ne grăbim spre a exersa virtuţile aparente (imaginare, închipuite), pentru că sunt plăcute simţămintelor noastre; apoi, puţin câte puţin, pe neobservate ne infectăm cu părerea de sine. De aceea cel ce doreşte să se mântuiască să se căiască cât mai des. Povara păcatelor se înlătură prin pocăinţă şi spovedanie.

Cu Sfinţii odihneşte...

Până la moarte să vă temeţi de cădere şi să nu nădăjduiţi în puterile proprii, ci doar în ajutorul lui Dumnezeu, chemându-L în rugăciune cu smerenie. Abia atunci poate fi vorba de linişte (odihnă), când ţi se va cânta: „Cu Sfinţii odihneşte... Iar până atunci, până la moarte, să nu căutăm linişte (odihnă). Omul nu se naşte pentru linişte (odihnă), ci spre a se osteni şi a răbda pentru viaţa viitoare (odihna). Aici suntem călători, străini, oaspeţi. Călătorii nu au linişte (odihnă) în ţară străină, în mijlocul lucrurilor străine. Ei, pas cu pas, merg mereu înainte ca să ajungă mai repede în patria natală, casa lui Dumnezeu, Împărăţia Cerului. Iar dacă aici, în valea suferinţei şi plângerii, în lumea plăcerilor, reduci viteza, seara (adică la asfinţitul zilelor) va surveni şi moartea îţi va surprinde sufletul nepregătit, fără fapte bune, şi nu va mai fi timp să le faci. Moartea este neîndurătoare! Nu se pot răscumpăra de moarte bogatul cu bogăţia, iubitorul de argint cu banii, nici voinicul cu puterea, nici împăratul, nici ostaşul şi nimeni nu poate lua cu sine cele dobândite. Gol s-a născut omul, gol va şi părăsi lumea. Doar credinţa, faptele bune, milostenia, merg împreună cu el în viaţa viitoare şi nimeni nu-l va putea ajuta: nici rudele, nici prietenii.

Suflă vântul contra noastră, suflă ne-ncetat,

Să ne-ntoarcă de pe drumul cel adevărat.

Să ne ducă iar spre moarte şi spre iad-napoi,

Te rugăm Doamne Iisuse, fii mereu cu noi.

Nu vrem să opreşti furtuna care s-a pornit,

Dar rămâi în luntrea noastră, până la sfârşit.

Piedicile din calea mântuirii

(Părintele Arsenie Boca, Despre durerile oamenilor vol. 1)

Pe o asemenea mărită CALE, nimeni nu poate merge singur de nu va veni în obştea Sfintei Biserici Ortodoxe şi să fie dus de mână, de mâna nevăzută a Mântuitorului, prin preoţi, ucenicii săi văzuţi în fiecare rând de oameni. Deci, în calea Duhului, nu poţi merge fără ucenicie la preotul duhovnic. Mulţimea ispitelor, vicleniile potrivnicului nevăzut, războindu-se prin lucrurile sau oamenii văzuţi, oricând ar putea scoate pe ucenicul Domnului din calea mântuirii şi să-l rătăcească, dacă preotul duhovnic n-ar avea meşteşugul, ştiinţa şi puterea de la Dumnezeu, ca să împrăştie şi mereu să strice lucrăturile potrivnicului diavol. Pricepem prin urmare că ucenicul sau credinciosul, e dator cu ascultarea din dragoste către duhovnicul său, căci fără darul acestuia e cu neputinţă izbăvirea de necazuri şi mântuirea. De aceea au zis Sfinţii, că cine vrea să se mântuiască cu întrebarea să călătorească. Aceasta pentru că oricine, - luaţi aminte - care s-a hotărât să iasă din calea păcatelor, sau gâlceava fărădelegilor, se va trezi, deodată, că i se ridică împotrivă trei vrăjmaşi, unul după altul: lumea, trupul şi diavolul.

Lumea este primul vrăjmaş şi prima piedică în calea mântuirii. Prin lume se înţeleg oamenii necredincioşi, e lumea celor ce din toată voia s-au unic cu sfaturile dracilor, e lumea pentru care nu s-a rugat Mântuitorul (Ioan 17:9). E gura satului, gura vecinului şi de multe ori gura şi faptele celor din casă cu tine (Duşmanii tăi sunt casnicii tăi - Matei 10: 36 ). Oamenii aceştia ai lumii au o ciudată ruşine de a fi buni. Bunătatea îi arde şi se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase.

Aceştia, sau lumea, îţi iartă orice ticăloşie ai face, oricât ai te-ai încăpăţâna cu sufletul, dar nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte şi să te faci mai bun.

Lumea e veacul viclean (Galateni 1:4); placul oamenilor (Efeseni 6:6) şi slava deşartă (1 Ioan 2:16). Gura lumii grăieşte ale stăpânitorului ei (1 Ioan 5:9), diavolul. De aceea avem poruncă: Nu iubiţi lumea, nici cele din lume; pofta trupului, pofta ochilor şi trufia vieţii, care nu sunt de la Tatăl (1 Ioan 2:15-16).

Cine vrea să biruie prima piedică în calea mântuirii - lumea -, are la îndemână aceste trei virtuţi: răbdarea, iertarea şi rugăciunea.

Cu răbdarea suntem datori, pentru că mai înainte de a veni la ostenelile mântuirii sau la calea lui Dumnezeu făceam şi noi ale lumii, înmulţind păcatele şi ne-am băgat datori, iar acum trebuie să plătim cu durere cele ce le-am făcut atunci cu plăcere. Deci acum trebuie să plătim păcatele noastre cele de atunci, ca pentru răbdare să dobândim mântuirea de la Dumnezeu. Pe urmă, cine vrea să biruie lumea e dator cu iertarea, oricâte necazuri ar pătimi de la oamenii lumii, ca unul ce ştie că fraţii săi stau legaţi într-o robie străină, în întunericul necunoştinţei de Dumnezeu şi de ei înşişi. Iar în al treilea rând, cine biruie lumea, se roagă Tatălui în ascuns sau în gând pentru orice fiu al lui Dumnezeu, oricât de rea purtare ar avea şi oricâte rele ţi-ar face. Căci răbdarea răului, iertarea fraţilor şi rugăciunea în ascuns, au putere înaintea lui Dumnezeu şi pentru ele biruie El şi schimbă spre bine pe cel ce te necăjeşte. Iar cu acestea, te-ai făcut pricină de mântuire pentru fratele tău din lume. Căci zice Sfânta Scriptură: Până la o vreme va răbda cel cu îndelungă răbdare şi pe urmă i se va răsplăti lui cu bucurie... „Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască; dar venind mila nu o primeşte, fiindcă n-a venit precum a vrut el, ci precum Doctorul sufletelor a socotit că este de folos. Şi de aceea se face nesimţitor şi se tulbură şi uneori se războieşte aprins cu dracii, alteori huleşte pe Dumnezeu; astfel arătându-se nemulţumit, nu primeşte decât bâta“.

În rugăciunea cu gândul să fii smerit, să-ţi aduci aminte de greşalele tale, şi zi: Doamne, iartă-i vorbele şi mie faptele! Căci asupra smereniei desăvârşite, vrăjmaşul nu poate nimic; şi făcând aşa ori de câte ori împrejurarea o cere, dar şi când nu o cere, cu ajutorul lui Dumnezeu, treci cu bine peste prima piedică a vrăjmaşului pe care ţi-o ridică fraţii tăi din lume, mai slabi de înger.

Cine are darul sau „Duhul dragostei, al răbdării şi al gândului smerit“, în vreme ce se luptă după lege (2 Timotei 2:5), iar legea este dragostea, poate vedea lucruri minunate. Aşa de pildă, noi nu ştim tainele lui Dumnezeu, pe cine mântuieşte din lume şi pe cine osândeşte.

- dacă se va mântui cel ce se sălbăticeşte asupra ta, atunci prin răbdarea ta, iertarea din inimă (Matei 18:35) şi rugăciunea ta îl va birui Dumnezeu, şi cu smerenia ta va alunga dracii dintr-însul;

- dacă, însă, fratele acela mai are de chinuit în robie străină sau îşi va pierde sufletul, atunci la purtarea ta cea după Dumnezeu răutatea lui va creşte şi desăvârşit se va sălbătici împotriva lui Dumnezeu.

Vezi! Ia aminte! Nicidecum să nu uiţi că ostaş al lui Dumnezeu eşti de la Sfântul Botez! Prin urmare, fii destoinic ştiind Cui crezi, cu ale Cui arme lupţi şi Cine îţi ajută - ca să nu piardă Dumnezeu pe cineva pentru neiscusinţa ta. Că, zic Sfinţii Părinţi: „pricina mântuirii este aproapele“. De aceea, cei ce biruie lumea nu sunt o adunare de leneşi, de neputincioşi, oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ostaşi ai lui Dumnezeu; şi precum le este lupta aşa le este şi mântuirea. Căci în lupte sau în nevoinţe se dovedeşte „răbdarea şi credinţa Sfinţilor“ (Apocalipsa 13:10).

Trupul cu firea lui stricată şi cu iubirea de sine este al doilea vrăjmaş sau piedica a doua.

Când diavolul, duşmanul cel mai înverşunat al omului, se vede bătut la prima piedică, lumea, cea mai uşoară ce o ridică în calea robilor lui Dumnezeu, le ridică piedica a doua, adică: propriul lor trup, cu firea lui stricată

Însemnătatea mântuirii

Mântuirea veşnică este desigur lucrul cel mai însemnat pentru noi, însă tocmai ea este mai nebăgată în seamă de către oameni. Oamenii îşi dau toată silinţa, folosesc toate mijloacele, uneori uită de foame şi de somn, numai ca să câştige cine ştie ce lucru vremelnic. Dar pentru dobândirea fericirii veşnice nu fac mai nimic sau mai degrabă spus fac totul ca s-o piardă. Cea mai mare parte a oamenilor, ca să nu mai zic creştinilor, trăieşte ca şi când, moartea, judecata, iadul, raiul, veşnicia, n-ar fi adevăruri de credinţă, ci poveşti pentru adormit copiii. Este de mirat că oamenii se ruşinează dacă în lucrurile lumeşti sunt numiţi neglijenţi, dar nu se ruşinează dacă sunt delăsători cu mântuirea lor. Se zbat oamenii aprig pentru cele vremelnice, dar puţin se ostenesc pentru cele nepieritoare, veşnice. Să ne convingem deci, că grija pentru mântuirea noastră veşnică este pentru noi problema cea mai de preţ: este unică şi ireversibilă.

Este lucrul cel mai de preţ, pentru că este vorba de suflet, pe care dacă-l pierdem am pierdut totul. Noi trebuie să preţuim sufletul mai mult decât toate bunurile lumii acesteia; şi ca să înţelegem mai deplin aceasta este suficient să ne gândim numai la faptul că Dumnezeu a dat morţii pe Unicul Său Fiu, ca să mântuiască sufletele noastre. Are mare dreptate Fericitul Augustin când afirmă că: „Răscumpărarea oamenilor s-a ridicat la un preţ aşa de mare, încât se pare că omul preţuieşte cât Însuşi Dumnezeu“. De aceea spune Iisus Hristos: „Ce va da omul pentru sufletul său?“ (Matei 16:26).

Cu toate că sufletul este nemuritor, totuşi oamenii îşi dau sufletul pierzării pentru plăcerile ticăloase ale acestei lumi. Cum se poate - întreba cineva - că toţi creştinii cred în judecată, în iad şi în veşnicie, şi, totuşi trăiesc fără a se teme de ele?

Problema mântuirii veşnice nu este numai cea mai de preţ, ci este şi unica ce-o avem în viaţa aceasta. Iată ce-i spune Mântuitorul Martei: „Marto, Marto, pentru multe te îngrijeşti şi te sileşti, dar un lucru trebuieşte“. Adică tot ce faci, trebuie să faci pentru mântuirea sufletului. Căci în altă parte Domnul spune: „Ce-i va folosi omului, dacă va câştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde?“ (Matei 16:26).

Problema mântuirii este unică, deoarece avem un singur suflet. Un Sfânt spunea că în lume există un singur bine şi un singur rău; unicul bine este mântuirea, iar unicul rău este osânda. Cine nu se cutremură şi nu se teme de osânda veşnică, acela nu se va mântui. Deci ca să ne mântuim trebuie să ne ostenim, căci şi Sfânta Scriptură spune: „Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă şi cei ce se silesc pun mâna pe ea“ (Matei 11:12). Mântuirea sufletului este lucrul cel mai important pentru om, este unicul, dar este şi ireparabil şi ireversibil, adică o dată pierdut nu se mai poate îndrepta; sau odată nefăcut nu se mai poate face. Nici o greşeală nu este mai mare, decât aceea de a nesocoti mântuirea. (Lupta împotriva lui Satan, Protos. Nicodim Măndiţă, Editura Agapis, Bucureşti 1994).

Dacă doreşti Împărăţia cerului, urăşte bogăţia şi caută răsplata lui Dumnezeu (Avva Isidor). Începutul mântuirii este cunoaşterea de sine. Foarte important este să nu pierdem trenul mântuirii.

Până la ultima suflare, nu-ţi pierde nădejdea de îndreptare şi de mântuire

Să încercăm a ne îndrepta şi de nu putem, să ne osândim pe noi pentru toate şi să ne smerim. Eu însumi vieţuiesc cu nepăsare, dar ce să fac, să deznădăjduiesc din pricina asta? Niciodată! „Până la ultima suflare, nu-ţi pierde nădejdea de îndreptare şi de mântuire“. Noi păcătoşii îl avem pentru asta chezaş şi îndemnător pe tâlharul cel credincios. Că iată, Sfinţi mari ai lui Dumnezeu ca Noi, Avraam, Daniel, Moise, împăratul David, şi alţii tot atât de mari, mulţime, zăceau în iad, iar tâlharul intră înaintea lor în Rai (Povăţuiri de suflet ziditoare, Sfântul Anatolie de la Optina, E.I.B.M., Bucureşti, 2008).

Grija pentru suflet

Omul este o fiinţă spirituală, nemuritoare, o fiinţă chemată să se întoarcă la Creatorul său. Cu excepţia câtorva indivizi, neamul omenesc a recunoscut totdeauna existenţa unei alte lumi spre care suntem chemaţi. Chiar dacii, strămoşii noştri, credeau că cei ce mor merg la zeul lor Zamolxis, în ceruri, unde vor trăi veşnic. Evanghelia lui Hristos ne învaţă că menirea noastră este să-L cunoaştem pe Dumnezeu, să-L iubim, să-L slujim în viaţa aceasta, pentru ca, atât aici jos, cât şi după moarte, să gustăm o desfătare nemărginită la sânul Său părintesc. De nu vom face acestea, vom fi lepădaţi de la faţa Lui şi osândiţi la chinurile iadului.

Chemarea noastră este, aşadar, viaţa veşnică: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu!“ (Matei 6:33), a zis Iisus. „Pentru că ce-i va folosi omului dacă va câştiga lumea întreagă, dar sufletul şi-l va pierde?“ (Matei 16:26). Mântuirea sufletului este singurul lucru important, căci dacă într-o zi ne vom despărţi de toate bunurile pământeşti, sufletul este nedespărţit de fiinţa mea, este viaţa ea, sunt eu.

Să ne întrebăm: De ce martirii, pustnicii şi Sfinţii Bisericii au dat dovadă de eroism moral şi de răbdare exemplară în greutăţi şi în suferinţe? Fiindcă ei au fost animaţi de credinţa că nimic nu-i mai important decât mântuirea sufletului, erau animaţi de dorul pentru câştigarea Împărăţiei cerurilor. În timpul martiriului de la Istambul, înainte de a fi ucis, Sfântul Constantin Brâncoveanu a dat celor patru fii acest ultim îndemn: Copiii mei, fiţi cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta; să ne mântuim cel puţin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru. Orice am pierde în cele lumeşti, putem fi despăgubiţi. Pe când, dacă am pierde Împărăţia cerurilor, am pierde totul. În această privinţă, Sfântul Ioan Iacob Hozevitul spune:

De-aş fi lipsit de toate-n lume /

Nimica n-am a pierde eu, /

Că toate nu-s aşa de scumpe /

Ca tine, suflete al meu.

Datoria noastră este de a preţui comoara sufletului nostru. Trebuie să ne fie clar că, de-am dobândi toate bogăţiile lumii şi am uita de mântuirea sufletului, viaţa noastră este egală cu zero (Marcu 8:37). Pe uşa unei mănăstiri din Italia, un credincios a pus următoarele întrebări ca să le dea de gândit credincioşilor: Este un singur Dumnezeu. Dacă eu sunt în vrăjmăşie cu El, cine mă va putea scăpa din mâna lui? Un singur suflet am. Dacă-l voi pierde, ce-mi va rămâne?

Destinul nostru veşnic va depinde de condiţia mântuirii sufletului nostru când se va întoarce la Dumnezeu. E mare păcat să pierdem vremea acestei vieţi în ocupaţii deşarte. Este important să ne curăţim sufletul prin pocăinţă, să-l hrănim prin Sfânta Împărtăşanie, să-l înviorăm cu rugăciunea şi să-l împodobim cu virtutea. Aşa făcând, ne vom învrednici să auzim, într-o zi, cuvintele Domnului: FERICITĂ ESTE CALEA ÎN CARE MERGI ASTĂZI, SUFLETE, CĂ S-A GĂTIT ŢIE LOC DE ODIHNĂ! AMIN (Predici la duminicile de peste an, Vestirea Evangheliei Mântuitorului, Dr. Irineu Pop Bistriţeanul, Editura Renaşterea, Cluj-Napoca, 2008).

Cine dintre Sfinţii lui Dumnezeu I-au slujit cu leafă? Cine a spus vreodată: dacă nu primesc atâta pe lună, nu mai fac ascultare, sau slujba cuvenită? VAI DE NOI! Vrea Hristos să ne dea raiul pentru veşnicie, iar o floare din rai - după cum i-a descoperit îngerul Domnului, Sfântului Andrei cel nebun pentru Hristos - este mai scumpă decât toate avuţiile acestei lumi văzut, iar noi stăm să ne târguim, când este vorba de mântuirea noastră şi de negrăita fericire a vieţii veşnice (Îndrumări duhovniceşti pentru vremelnicie şi veşnicie, Parintele Cleopa Editura Teognos, Cluj-Napoca, 2007)

Întrebări fundmentale

Sunt trei întrebări fundamentale pentru om: Cine sunt? De unde vin? Şi unde mă duc? Dacă vom căuta, în mod onest, răspunsul la întrebările astea, inevitabil ne vom întâlni cu Hristos. Pentru că nu există alt răspuns. El este răspunsul la toate şi soluţia tuturor problemelor noastre. Orice altă soluţie este o iluzie. Ne minţim pe noi înşine.

Din păcate, omul contemporan trăieşte mitul progresului permanent, mitul tehnologic care promite să rezolve totul în mod miraculos. Poate e şi un progres tehnologic util dar noi avem nevoie de afecţiune, de dragoste. Fiecare om de asta are nevoie. Or, izvorul dragostei este Hristos şi dacă nu-l ai, dacă nu ajungi la izvor, la sursă, atunci nu ai nici dragoste. Şi atunci omul caută alte surse, orice: faimă, bani, adrenalină, din dorinţa de a simţi că trăieşte plenar. Şi nu poţi trăi plenar decât în Hristos. Omul contemporan caută de fapt cu disperare, dar nu găseşte decât surogate şi atunci caută şi mai tare ( Extras din articolul: Director de bancă, devenit călugăr).

Viaţa este Hristos

Aceste câteva frumoase versuri au fost scrise de un necunoscut:

Ce este viaţa? a-ntrebat un prunc, zburdând voios în aurita zi; VIAŢA E JOC, DA, VIAŢA E JOC! a fost răspunsul ce auzi.

Ce este viaţa? a-ntrebat un om, prin arşiţă şi ploi trudind mereu; VIAŢA-I CHIN, DA, VIAŢA-I CHIN! i-a spus durerea sufletului său.

Ce este viaţa? zis-a un bătrân, privind în sus la cerul înstelat; VIAŢA E IUBIRE, VIAŢA E HRISTOS! preaînţeleptu-i suflet a cântat.

Omul şi nevoile sale

Dumnezeu a lăsat cu îndestulare pentru toată lumea, hrană şi mijloace, frumuseţe şi condiţii de viaţă. Să-ţi iei doar cât îţi trebuie din fiecare, să nu iei mai mult pentru că te împovărezi inutil. Animalul sălbatic nu mănâncă mai mult decât îi trebuie, are el ceva care îl limitează biologic. Că dacă lupul ar mânca mai mult decâ trebuie, de exemplu, s-ar îngrăşa peste măsură şi l-ar mânca celelalte animale ale pădurii, care nu s-ar mai teme de el. Aşa şi omul, dacă se despovărează cu mai mult decât trebuie, nu mai poate ţine pasul cu cei de alături pe drumul care duce spre mântuire. Pe acest drum trebuie să fii sprinten. Nu spun că omul trebuie să trăiască în sărăcie, omul trebuie să trăiască demn, pentru că aşa l-a lăsat Dumnezeu, şi Dumnezeu i-a dat de toate pentru asta, i-a pus la îndemână fructele şi tot ce este în grădina raiului (Părintele Iustin Pârvu).

Omul întru Dumnezeu

Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, şi de aceea în fiecare om se sălăşluişte Dumnezeu. Omul de astăzi pune prea mare bază pe fleacuri şi amănunte, este asediat de o mulţime de lucruri false şi nu ştie să aleagă. Tânăr sau bătrân, omul trebuie să facă curăţenie în sufletul său pentru că niciodată nu ştie când vine sfârşitul. Moartea nu vine să ne întrebe ce vârstă avem sau dacă suntem pregătiţi ci vine să ne ia.

Omul adevărat luptă cu toată energia sa, spirituală în primul rând, ca să simplifice viaţa, să înţeleagă ceea ce trăieşte. Omul vrea şi trebuie să lupte să iasă din labirintul în care îl atrage diavolul cu toate tentaţiile sale. Omul care îşi face un scop în viaţă din a aduna averi şi bani, e un om slab, e câştigat de diavol. După ce dobândeşte averi capătă frică să nu le piardă, devine nu stăpânul lor ci paznicul fără minte al comorilor false ale diavolului. În loc să păzească omul cuvântul Domnului, care e o esenţă de viaţă, el păzeşte comorile false ale diavolului, astfel se pune în slujba diavolului.

Dramele se stârnesc nu de la o luptă de idei, ci de la o luptă pentru bani, pentru tot ce este material. Omul cumpărat cu bani nu are valoare, îşi piede valoarea şi credinţa, rămâne ca o monedă falsă.

Omul nu trăieşte izolat, omul nu trăieşte singur, el trăieşte mereu în planul celuilalt. În momentul în care am pierdut porunca aceasta a iubirii şi a raportului dintre noi, nu mai suntem creştini, suntem altceva. E o stare care ne caracterizează pe noi românii.

Ce face marinarul în vreme de furtună? Pune mâna şi îi ajută şi pe ceilalţi. Atunci, când ai necaz, trebuie să fii cel mai limpede, să ştii ce ai de făcut. Cei care se apucă de băut, sunt slabi, de fapt ei caută un motiv...

În cădere omul îi poate atrage şi pe alţii din preajmă, dacă nu sunt atenţi, dacă nu sunt prudenţi, dacă nu bagă de seamă rapid răul şi consecinţele lui. Fiecare om răspunde de aproapele său, toţi ne facem vinovaţi când cineva din preajmă cade fără ca noi să epuizăm toate căile de a-l salva. Omul trebuie să fie fiinţa care simte durerea fratelui, a aproapelui, bucuria fratelui... Omul nu evoluează în istorie, omul pare să se degradeze. La începutul începuturilor omul a pierdut Raiul dar şi-a păstrat sufletul, ruşinea faţă de propria goliciune, faţă de păcatul făcut, faţă de fiinţele cele din jur.

Cea mai grea povară a vieţii

Sentimentul că viaţa noastră nu mai are nici un sens alungă orice urmă de fericire. Povestea un tânăr că a întrebat-o pe o bătrână: Care este cea mai grea povară a vieţii? Bătrâna i-a răspuns: Să nu ai de purtat de grijă nimănui. Trebuie să ştim că cineva are nevoie de noi, că încă mai producem ceva pentru omenire.

Oameni fericiţi

Istoria vorbeşte despre mulţi oameni care au râvnit, care au încercat să câştige toată lumea. Sărmanul Alexandru Macedon a mărşăluit continuu să cucerească regat după regat, cetăţi în şir, împărăţii după împărăţii. La urmă a murit sub ameţeala alcoolului. Carol cel Mare a râvnit şi el să aibă măcar Europa sub sceptrul său şi totul a fost o zbatere zadarnică. Napoleon, împăratul Franţei şi-a făcut şi el visuri de a cuceri întâi Europa şi după aceea restul lumii. A vrut să subjuge Anglia, dar a fost bătut la Waterloo. A vrut răsăritul şi l-a înfrânt vântul, zăpada şi îngheţul Rusiei. Câtă trudă, câtă pierdere de vieţi omeneşti! A cucerit cineva lumea? Nu! Chiar şi cei mai cutezători aspiranţi la stăpânirea lumii s-au prăbuşit în ruşine şi dezamăgire. Lumea nu a fost cucerită, dar sufletul şi l-au pierdut.

FERICIŢI SUNT ÎNSĂ CEI CE CAUTĂ MÂNTUIREA LOR!

Toate de aur

Pe vremuri trăia în Frigia (Asia Mică) un om care avea o mină de aur. Cu cât scotea mai mult aur din mină, cu atât iubirea sa faţă de acest metal preţios creştea şi ea tot mai mult. Soţia sa îşi pusese în gând să-l vindece pe soţul ei de această iubire de aur.

Într-o zi, pe când soţul ei a plecat de acasă, femeia a pregătit o masă pe care totul era de aur, chiar şi în mâncare îi pusese aur. Venind acasă, soţul a văzut masa încărcată cu aur şi aceasta i-a umplut inima de bucurie. Flămând cum era de pe drum, a cerut să i se aducă mâncare. Dar şi în mâncare era aur. Omul s-a uitat la mâncaare, a admirat-o de atâta strălucire, dar nu a putut-o mânca şi a cerut să i se aducă mâncare adevărată. Atunci soţia i-a spus: Dragul meu, acum poţi învăţa şi tu ce înseamnă această goană după aur. Dacă nu aduni altceva decât aur, poţi muri de foame. Tot aurul din lume nu este de folos ca să te sature. Ce adevăr spune Biblia: Aurul şi argintul vostru au ruginit; şi rugina lor va fi o dovadă împotriva voastră şi ca focul va mistui trupurile voastre; aţi strâns comori vremea din urmă! (Iacov 5:3).

Să fii mereu în stare de veghe şi să te lupţi în permanenţă. Dar nu spera să obţii prea multe pentru mântuirea ta, nici prin fapte, nici prin valoarea sau calităţile tale. Numai mila lui Dumnezeu ne mântuieşte. Împărăţia cerurilor nu este salariul pentru lucrarea noastră, ci harul Domnului, Care a spus: când veţi face toate cele poruncite vouă, să ziceţi: suntem slugi netrebnice, pentru că am făcut ceea ce eram datori să facem (Luca 17:10).

Raiul nu este un loc, ci este o Persoană: Iisus Hristos

Un creştin ortodox se mântuieşte numai dacă rămâne în legătură cu Iisus Hristos. Această legătură se împlineşte prin Sfânta Împărtăşanie, adică prin primirea Trupului şi Sângelui Domnului nostru. Fără de Sfânta Împărtăşanie, nimeni nu se poate mântui. A te împărtăşi înseamnă a fi împreună cu Hristos, înseamnă a te asemăna tot mai mult cu El şi a primi însuşirile Lui, pe care noi le numim virtuţi. Iisus Hristos este viu, iar legătura creştinului cu El se realizează în timpul Sfintei Liturghii, mâncându-L şi bându-L, în cel mai intens şi real sens al acestor termeni. Nu avem un Dumnezeu distant, rece şi poruncitor, ci Unul pe Care Îl primim în noi, pentru ca El să ne primească în Sine. Nici El nu se pierde în noi, nici noi nu devenim ceea ce este El, ci realizăm o unitate infinit superioară celei dintre mamă şi pruncul din pântecele ei. Oare nu de aceea ne împărtăşim o viaţă întreagă, dar mai ales înainte de clipa morţii? Raiul nu este un loc, ci este o Persoană: Iisus Hristos. De aceea nu există spaţiu şi timp în Rai, nu vom fi undeva lângă Dumnezeu, ci cu El şi împreună cu El. Fără Împărtăşanie înseamnă fără Dumnezeu. Iar fără Dumnezeu înseamnă iad. Deşi în această viaţă, fără Împărtăşanie înseamnă moarte sufletească!

Mântuirea noastră trebuie să se săvârşească între frică şi nădejde. Nimeni nu trebuie să deznădăjduiască, însă nici nu trebuie să nădăjduiască peste măsură.

Existenţa sufletului

Sufletul are o existenţă proprie şi, din faptul că nu se vede în clipa morţii, nu se poate trage concluzia că a încetat să mai existe, căci nici vocea, nici mirosul, nici vântul nu se văd ci se simt cu alte simţuri. Şi după cum existenţa lui Dumnezeu o înţelegem din măreţia operei Sale, tot aşa şi existenţa sufletului o înţelegem din sentimentul religios, raţiune, înţelepciune, virtute, însuşiri care îl ridică pe om către Dumnezeu şi arată că sufletul este nemuritor şi va merge de unde a venit.

Dumnezeu nu poate fi nici văzut, nici pipăit ci simţit. De altfel şi lucrurile din natură, ca suflarea vântului nu este văzută şi cu toate acestea există. Dar dacă noi nu-L vedem pe Dumnezeu, Dumnezeu, Care este pretutindeni, vede toate.

Patericul Egiptean, editat la Mănăstirea Petru Vodă

2012-01-17T12:53:00.000-08:00

Desăvîrşirea se porunceşte întregii existenţe creştine, nu doar unui aspect ei. Duh, sens, literă. De aceea era nevoie de o ediţie a Patericului în care armonia unitară a Cărţii Duhului să nu mai fie umbrită de nici un neajuns. Momentul duhovnicesc al apariţiei lui este ca o troiţă de lumină apărută la răscrucea dintre criza nihilistă a lumii şi intensitatea fără precedent a luptei duhovniceşti în care omul, cu puterile sufletului vlăguite, are nevoie de regăsirea isihiei, a dragostei frăţeşti, a esenţelor înaripate ale vieţii creştineşti. O carte acronică pentru ieşirea din orice fel de criză.

Simplitatea contemplată naşte simplitatea formei, iar înălţimea sensului dă prin simpla atingere forţa transformatoare de suflet, precum este scris: „Dumnezeu va da cuvînt celor ce vestesc cu putere multă”. Apoftegmele Părinţilor sînt cele mai simple şi totuşi cele mai multivalente forme literare ale scrierilor duhovniceşti. Formele simple sînt mărturia purităţii contemplării, şi sînt cel mai puternic antidot împotriva uitării care ucide sufletul.

Desăvîrşirea se porunceşte întregii existenţe creştine, nu doar unui aspect ei. Duh, sens, literă. De aceea era nevoie de o ediţie a Patericului în care armonia unitară a Cărţii Duhului să nu mai fie umbrită de nici un neajuns. Momentul duhovnicesc al apariţiei lui este ca o troiţă de lumină apărută la răscrucea dintre criza nihilistă a lumii şi intensitatea fără precedent a luptei duhovniceşti în care omul, cu puterile sufletului vlăguite, are nevoie de regăsirea isihiei, a dragostei frăţeşti, a esenţelor înaripate ale vieţii creştineşti. O carte acronică pentru ieşirea din orice fel de criză. Simplitatea este, în viaţa sfinţilor pustiei, mărturia unei totale şi sfinte întrepătrunderi a fiinţei umane cu lucrările Duhului Sfînt, prin care fiinţa lor zboară deasupra nemărginirii. Descătuşată de obiectele gîndirii precum trupul de cele ale doririi, desfătîndu-se de priveliştea mării de sensuri pure precum sufletul de pacea nepătimirii, se cuprinde de lumina taborică ce izvorăşte inimii unirea cu Dumnezeu după har. „Nu vă faceţi copii cu înţelegerile, ci cu răutatea fiţi prunci, iar cu înţelegerile faceţi-vă desăvîrşiţi”. Aşa cum sărăcia cu duhul nu este a nu avea duhul, ci a nu avea ceva fără-de-Duhul, simplitatea nu este opusă felurimii, ci este sursa ei transcendentă şi fără-de-început. De aceea, lucrarea contemplaţiei nu porneşte de la simplitatea minţii, ci ajunge la ea, ca la o culme a plinătăţii Vieţii din al cărei prisos grăieşte. Dacă puterea cuvîntătoare suie de la felurit la simplu, ne-voinţa pogoară voia de sine către împlinirea smereniei - lepădarea-de-sine - felurind fapta minunată, căci pentru a se pătrunde de simplitate şi fapta are trebuinţă a se „boteza” cu apele Duhului, ca să primească puterea mărturisirii. Astfel Patericul este o tîlcuire a Evangheliei atît pentru contemplaţie cît şi pentru făptuire.

Deasupra apelor gîndirii Duhul se poartă, deschizînd raiul cu preţul unei clipe de sinceritate şi omului modern, acest tîlhar răstignit pe crucea unei lumii atee şi grăbit în toate. Cu un singur cuvînt (ca de pildă: „Toată viaţa omului o zi este la cei ce ard de dor”), Bătrînii pustiei, departe de cele ce se trec şi întru cele ce în veşnicie se petrec, de peste veacuri şi totuşi atît de aici şi acum, deveniţi cuvinte ale Vieţii, şi duhuri sfinţitoare, şi Tatălui fii, vin să închipuie înnoit şi sfînt pe cei ce se împărtăşesc prin ei de Cel pururea Acelaşi, Iubitor şi Simplu.

Completat cu acrivie după originalul elin, după cele mai exigente ediţii şi mai valoroase manuscrise, Patericul egyptean editat la Mănăstirea Petru Vodă şi apărut la Editura Sofia în ultimele zile ale anului 2011 se dăruieşte cerului şi pămîntului romînesc prin traducerea (din 1828) unui sfînt părinte, Cuviosul Pafnutie Dascălul de la mănăstirea Neamţ, ucenic al Sfîntului Paisie, în cea mai frumoasă formă a limbii române, într-un moment în care continuarea ostenelii duhovniceşti începute de Sfîntul Paisie este de mare trebuinţă, şi în care textele sfinte arareori mai văd lumina tiparului fără a fi filtrate de duhul lumesc.

Iar spre o şi mai desăvîrşită bucurie şi folos duhovnicesc, monahi iubitori de sfinţi l-au împodobit şi cu icoane scrise şi pictate, păstrînd acelaşi duh ascetic, şi armonizîndu-se într-un mozaic unitar şi luminos, ca nimic să nu lipsească cinstirii cuvenite sfinţilor. Mulţi dintre ei au astfel, alături de apoftegme, adnotate filologico-istoric şi lămurind întregul lor, o „Viaţă” şi o icoană, toate cu buna mireasmă a prea-iubitei pustii atît de roditoare de fii duhovniceşti, precum este scris: „Bucură-te, cea stearpă, ceea ce nu naşti, izbucneşte şi strigă, ceea ce n-ai durerile naşterii, că mulţi-s fiii celei pustii, mai mulţi decît ai celei ce are bărbat!” , ca o mireasă fără-de-prihană în toate - dogma curată, compoziţia iconică a colecţiei, acurateţea traducerii, sinaxarul, icoana byzantină. Ca o icoană a istoriei Patericului în istoria mîntuirii, „Postfaţa” oferă cea mai pătrunzătoare şi mai bine informată viziune tipărită pînă acum asupra acestui subiect, după cuvîntul Domnului: „Cărturarul care se învaţă întru împărăţia Cerurilor, asemenea este omului stăpîn al casei, care scoate din vistieria sa noi şi vechi.”

Munca de restaurare a icoanei lumii este a fiecărui ortodox, ca parte a Trupului lui Hristos, dar a monahului mai cu seamă, ca „înger al Lui care face voia Lui şi aude glasul cuvintelor Lui”, iar partea cea bună, care nu se va lua de la suflet, este restaurarea icoanei cuvîntului duhovnicesc prin trupul înviat al „cuvintelor Domnului, cuvinte curate, curăţite de pămînt, lămurite de şapte ori”.

Patericul este mărgăritarul pe care cel înţelept luîndu-l va să ajungă în Împărăţia Cerurilor.
(rasofora Neonila, M-rea Paltin, Neamţ)

http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/prezentare-de-carte/patericul-egiptean-editat-la-manastirea-petru-voda

Dupa cum am citit pe blogul fratelui Saccsiv, cartea va fi lansata in Bucuresti, la libraria Sophia, evenimentul beneficiind de prezenta a doi curajosi slujitori ai lui Hristos: par. Amfilohie si monahul Filotheu.
Asteptam lansarea de carte si in alte orase mari ale tarii. E nevoie de marturisire in aceste vremuri de ispita.

Enciclică pastorală a Mitropolitului Serafim de Pireu pentru Noul An 2012 (fragment)

2012-01-11T09:09:00.000-08:00

ENCICLICĂ PASTORALĂ LA PRIMA ZI DIN NOUL AN 2012

A MITROPOLITULUI DE PIREU,CĂTRE SFÂNTUL CLER ŞI PLEROMA

JURISDICŢIEI LUI MITROPOLITANE

Fiii mei iubiţi şi preadoriţi,

„Uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă” (Filipeni 3, 14).

Cuvântul Apostolului Pavel este foarte actual astăzi, odată cu schimbarea anului, care este o intersecţie sau o secţiune, fie ea şi convenţională, între trecut şi viitor.

Nu poate exista viaţă, dacă nu lăsăm cele trecute să aparţină trecutului şi dacă nu ne eliberăm prezentul de legăturile trecutului. Altfel, viitorul va fi copleşit de încărcătura trecutului. Desigur, o parte, chiar multe lucruri din trecut persistă în prezent şi constituie terenul, baza viitorului …
[...]

Dar deşi uitarea naturală, inconştientă ne eliberează de diferite lucruşoare fără importanţă, orice vrem să uităm în mod conştient nu ne lasă cu uşurinţă. Amintirea poate să ne pună înainte orice moment dureros. Doar o singură modalitate există pentru separarea adevărată de tot ce ne deranjează din trecut, pentru adevărata eliberare de trecut: pocăinţa – schimbarea mentalităţii, a gândirii, a vieţii, a căii. Singură pocăinţa călăuzeşte nu la uitarea vinei, ci la mărturisirea vinei, care are ca şi consecinţă eliberarea de vină prin absolvire de păcate, prin iertare. Putem să uităm, nu pentru că ceea ce uităm este fără importanţă, ci pentru că ne recunoaştem vina; pentru că ştim că prin absolvire a fost iertat, a fost uitat pentru veşnicie. La acest lucru se referă Apostolul Pavel când spune „uitând” cele ce sunt în urma mea, adică a uita câte se află în trecut.

De acest tip de uitare, de această modalitate de iertare, au nevoie şi toate relaţiile umane care se dezvoltă în timp. Fără uitarea repetată şi tăcută nu putem să trăim cu ceilalţi. Această iertare conţine o contradicţie: Uit, cu toate că ţin minte. Fără aceasta nu poate să existe nicio relaţie umană. Şi această uitare nu se exprimă întotdeauna prin cuvinte. Este tăcută, se manifestă prin bunăvoinţa noastră de a-l accepta pe acela care poate ne-a rănit. Astfel se vindecă rănile şi se înnoiesc relaţiile umane.

Putem să trăim doar pentru că vina ne-a fost iertată prin sângele lui Hristos şi a fost uitată pentru veşnicie. Şi putem să iubim doar când oferim şi primim şi iertarea altora.
Însă ceea ce-l umple de nelinişte pe om este faptul că el însuşi, într-o zi, va fi uitat. În zadar încercăm printr-o reputaţie postumă să luptăm cu această uitare. Busturile şi monumentele celor mari se vor ruina odată şi toţi într-o zi vor fi uitaţi. Timpul este nimicitor, aşa cum spune poetul: „Din ulcior varsă râurile uitării şi toate dispar”. Şi totuşi omul nu vrea să fie uitat. Există ceva care poate să ne salveze de asta? Da. Faptul că venim din veşnicie şi ne îndreptăm către veşnicie este singurul lucru care ne salvează de neliniştea pe care ne-o naşte gândul că vom fi uitaţi.

Numai pentru că suntem înrădăcinaţi în veşnicie, dincolo de trecut şi de viitor, nu vom fi uitaţi; adică numai atunci când participăm la viaţa lui Dumnezeu „în Hristos”, care înseamnă doar că rămânem încorporaţi în Biserică şi trăim viaţa pe care o naşte în noi Sfântul Duh. Atunci uităm câte se cuvine a le uita din trecut şi prin iertare ne eliberăm de legăturile lui şi „tindem” cu curaj către viitorul, pe care Dumnezeu „Cel Ce a pus vremile şi anii întru a Sa stăpânire”, îl ţine în mâinile Lui.

Nu ne temem nici de trecut, nici de viitor; deoarece prezentul nostru se află deja în veşnicia lui Dumnezeu.

Un astfel de prezent în Dumnezeu şi binecuvântat de Dumnezeu să fie pentru noi toţi şi Noul An 2012.

Un an bun, roditor duhovniceşte şi binecuvântat!

MITROPOLITUL VOSTRU,

† Serafim De Pireu

Sursa: http://acvila30.wordpress.com

DESPRE UNIATIE

2012-01-11T09:04:00.000-08:00

Uniatia este o modalitate de prozelitism practicată de Biserica Romano-Catolică, prin care aceasta a încercat atragerea crestinilor ortodocsi aflati sub vremelnică stăpînire catolică la o formă de catolicism. Această formă presupunea acceptarea conducerii papale si a cîtorva dogme catolice, păstrîndu-se însă folosirea ritului ortodox si a limbii originare. Toate acestea erau îngăduite de către Roma în vederea latinizării ulterioare a crestinilor uniti.

Papalitatea a aplicat această strategie în diferite spatii geografice si în diferite momente ale istoriei, folosindu-se în special de ordinul iezuit si de metodele acestuia; în urma unei asemenea strategii a fost întemeiată si Biserica Unită din Ardeal.

Biserica Unită sau Biserica Greco-Catolică din Transilvania a apărut oficial în luna martie, anul 1701, la Viena, în urma presiunilor Bisericii Romano-Catolice - reprezentată în special prin iezuiti - si a monarhiei habsburgice, asupra clerului românesc din Ardeal, condus de mitropolitul Atanasie Anghel.

A apărut din slăbiciunea unora din preotii si protopopii români, care au cedat în fata promisiunilor de îmbunătătire a stării lor materiale - căci si ei erau considerati iobagi, ca si toti românii - si a constrîngerilor politice, religioase, de multe ori însotite de forta armată, împotriva ortodocsilor.
Stăpînirea austriacă catolică instaurată peste Transilvania dorea să dobîndească aderenti în rîndul populatiei autohtone, care era majoritar românească si ortodoxă. Pînă în acest moment, natiunile recunoscute în Transilvania erau maghiarii, sasii si secuii, românii avînd statutul de tolerati. Noua stăpînire habsburgică, pentru a-si consolida dominatia, a început o luptă pentru a slăbi puterea calvinilor si a întări confesiunea catolică, care - între cele patru religii recepte: catolică, calvină, luterană si unitariană - era cea mai slabă. Astfel s-au decis să sporească numărul catolicilor, aducîndu-i pe românii ortodocsi sub influenta Scaunului papal.

La început iezuitii au pus o singură conditie pentru unirea românilor ortodocsi cu Biserica Romei, aceea de a accepta primatul papal, promitînd să nu se atingă în nici un fel de dogmele, legea si cultul Bisericii Ortodoxe. În acelasi timp ei au fluturat înaintea clerului român (preoti si protopopi) mai multe avantaje materiale.
Mitropolitul Atanasie, desi ezita în legătură cu unirea, fiind chemat la Viena si constrîns, a cedat presiunilor iezuite si ale curtii de acolo, în frunte cu împăratul Leopold I, si a semnat actul de unire cu Roma. Iezuitii au venit si cu un text falsificat de ei, în care se spunea că mitropolitul Atanasie si protopopii români au acceptat patru puncte de cedare: a) papa este capul întregii Biserici; b) folosirea azimei la săvîrsirea „missei"; c) introducerea adaosului Filioque în simbolul credintei; d) dogma purgatoriului.

După semnarea actului de unire cu Roma, mitropolitul Atanasie a fost din nou hirotonit ca preot, apoi episcop, de cardinalul catolic Kollonich si de episcopii catolici din Gyor (Raab) si Nitra, fiind apoi supus mitropolitului catolic de Esztergom (Strigoniu). I-a fost dat un salariu anual de 4000 de florini, titlul de consilier imperial, precum si un lant de aur împodobit cu cruce si cu portretul împăratului, pentru - ziceau ei - „meritele sale înalte si speciale..., pentru învătătura si eruditia lui, pentru viata lui exemplară si pentru celelalte virtuti ale sale", desi la venirea în Viena, pentru a-l putea santaja ca să fie de acord să primească unirea, i-au adus tot felul de acuze privind viata lui particulară.
I s-a impus si un teolog iezuit pe lîngă el, fără stirea căruia nu putea face nimic, acesta cenzurîndu-i orice actiune si dictîndu-i ce trebuie si ce nu trebuie să facă. I s-a interzis corespondenta cu Tările Române, iar dreptul de a numi pe episcopii uniti s-a dat împăratului.
Aproape toti români au protestat energic: „Noi, părinte, papistasi morti, iar vii nu vom fi..., gata suntem sîngele să ni se verse, decît legea părintilor nostri să pierdem", ziceau credinciosii din Scheii Brasovului într-un protest adresat lui Atanasie. La fel credinciosii din Călata spuneau: „Noi, tot satul, legea si religia noastră în care ne-am născut, nu o părăsim. E treaba popilor cu care religie vreau să se unească; noi nu ne amestecăm în aceasta, dar dacă vom vedea că vreau să introducă la noi înnoiri, unul ca acela nu va mai fi popa nostru". Si la fel a fost în tot poporul ortodox.

Patriarhul de la Constantinopol, Calinic II, împreună cu sinodul său, l-au anatematizat pe Atanasie în sedinta sinodală din 5 august 1701. Atanasie a încercat să revină la Biserica Ortodoxă în anul 1711 - si se poate spune că aproape o jumătate de an a încetat practic unirea cu Roma -, dar apoi a cedat din nou presiunilor catolice.

În această unire nu a fost la mijloc nici o inspiratie dumnezeiască sau vreo chemare „de Sus", cum pretindeau iezuitii, ci numai dorinta de obtinere a unor avantaje pentru români, după cum se vede si din cuvintele episcopului unit Inochentie Micu, care zicea: „Eu si clerul meu ne-am unit sub conditia de a obtine acele beneficii si foloase de care se bucură romano-catolicii, altfel, dacă nu ni se dau, ne facem orice".

De altfel si un răspuns al Curtii de la Viena vorbeste de nesinceritatea unirii cu Roma a românilor: „Pe fată, în adunări si în convorbiri particulare, popii însisi sau preotii însisi declară adeseori că ei n-au depus jurămîntul pentru unire si pentru lepădare de la schismă, ci numai ca să poată fi liberi de judecata domnilor de pămînt, de servicii si de contributii; se vede aceasta si din faptul că în realitate se servesc toti de cărti schismatice (ortodoxe, n.n.), din care vorbesc poporului, slujesc Liturghia, în care se neagă în chip fătis că Sfîntul Duh purcede de la Fiul si nu adaugă nici în Simbolul niceean Filioque; ...absolut nici unul dintre popi nu învată si nu instruieste poporul, fie în mod particular, fie în biserică, despre cele patru puncte. Numai cînd se iveste vreo cauză, vreun litigiu, vreo contributie proprie de ordin lumesc, se refugiază toti la imunitatea unirii, ca la o ancoră sacră".

După unirea cu Roma a început o perioadă neagră de prigonire a ortodocsilor, si de către catolici, si de către unii din episcopii uniti, sprijiniti de trupele imperiale: biserici furate de la ortodocsi si date unitilor - desi unitii erau numai cîtiva fată de marea masă a ortodocsilor -, amenzi, arestări, bătăi, ucideri.
În timpul luptelor pentru păstrarea credintei ortodoxe au pătimit si Sfintii Martiri si Mărturisitori, ieromonahii Visarion Sarai si Sofronie de la Cioara, preotii Ioan din Gales si Moise Măcinic din Sibiel, credinciosul Oprea Miclăus din Săliste, canonizati în 1992 de Biserica Ortodoxă ca sfinti.

Dar nu numai ei, ci a pătimit întregul popor românesc, dînd multe jertfe pe altarul dreptei credinte, acestea culminînd cu distrugerea a 150 de biserici, mănăstiri si schituri (cele de lemn fiind arse, cele de piatră fiind dărîmate cu tunurile) de către generalul Bukow, trimis de către împărăteasa Maria Tereza pentru a sprijini uniatismul. În felul acesta a încetat practic viata monahală din Transilvania.

Între presiunile la care erau supusi românii, a fost, de exemplu reglementarea pentru cei ce voiau să treacă la Ortodoxie, fie uniti , fie catolici. Această reglementare dispunea ca aceia care doreau să părăsească confesiunea catolică sau unită, să facă o catehizare de sase săptămîni în învătătura catolică (sau unită), plătind cîte un zlot pe zi celor care-i catehizau (!).
Dar în ciuda tuturor oprelistilor, care practic făceau imposibilă întoarcerea românilor uniti la Ortodoxie, s-a pornit totusi o puternică miscare de revenire în Tara Hategului, deci tocmai acolo unde parohiile au fost trecute fortat la unire, în 1761. Episcopul unit Grigore Maior a fost nevoit să ceară sprijmul guvernului si al autoritătilor militare pentru întoarcerea poporului la uniatie.

Acelasi lucru s-a întîmplat si în Tara Făgărasului, unde vicarul Ignatie Darabant a avut nevoie de sprijinul armatei habsburgice pentru stăvilirea miscării de întoarcere la Ortodoxie.
Peste putin timp, la 20 august 1782, împăratul Iosif II a dat asa numita Patentă de unire, prin care dispunea ca fiecare Biserică să rămînă cu credinciosii pe care îi avea si să nu se mai facă prozelitism. De fapt, măsura a fost luată numai împotriva Bisericii Ortodoxe, care nu putea primi credinciosi uniti. În schimb Biserica Unită a continuat si în viitor actiunea prozelitistă, folosindu-se de sprijinul permanent al autoritătilor de stat.

La 1798 s-a încercat o refacere a Bisericii Ortodoxe, făcîndu-se un memoriu initiat de oameni de seamă ortodocsi si uniti. Memoriul lor a ajuns la episcopul catolic Batthyani Ignacz din Alba lulia, la guvernatorul Transilvaniei Banffi si la împărat, care, în 1800, a dispus clasarea dosarului, tinînd seama de propunerea celui din urmă, că dezbinarea românilor este de folos statului, care poate să-i stăpînească mai usor.
Pînă spre sfîrsitul secolului XVIII, cărtile de cult (Liturghierul, Molitfelnicul, Evanghelia, Apostolul, Penticostarul, Octoihul, Triodul, Mineiele, Ceaslovul, Psaltirea...) tipărite de uniti, păstrau în întregime rînduielile liturgice ortodoxe. Sub episcopul Ioan Bob (instalat în 1784), s-a început tipărirea cărtilor de slujbă si de învătătură cu un continut catolicizant Tot el a introdus cele mai multe numiri catolicizante în Biserica Unită din Transilvania.

De pe la sfîrsitul secolului al XVIII-lea, prigoana unitilor sustinuti de autoritătile catolice asupra ortodocsilor s-a atenuat, ortodocsii si unitii militînd pentru ca natiunea română să-si obtină drepturile ei. Episcopii Vasile Moga de la Sibiu si Ioan Lemeni de la Blaj au înaintat împreună mai multe memorii către autoritătile de stat prin care cereau drepturi nationale si sociale pe seama păstoritilor lor. În hotărîrile Adunării Nationale Românesti de la Blaj din 3/15 mai 1848, se preconiza o singură Biserică românească (deci desfiintarea celei unite) si reactivarea vechii Mitropolii a Transilvaniei. Însă episcopii uniti Ioan Lemeni de la Blaj si Vasile Erdelyi de la Oradea s-au opus, si cu sprijinul catolicilor si al Curtii de la Viena au oprit procesul de refacere a unitătii ortodoxe.

În anii următori, s-au făcut trei încercări pentru deplina catolicizare a Bisericii Unite din Transilvania si pentru totala ei supunere papei si Congregatiei „De Propaganda Fide". Astfel, trei concilii tinute tainic, în anii 1872, 1882 si 1900, la Blaj, au încercat o totală catolicizare a doctrinei, cultului si organizării Bisericii Unite.

Din mărturisirile de credintă ale acestor trei concilii constatăm că ele primeau întreaga învătătură a Bisericii Catolice, inclusiv hotărîrile Conciliului de la Trident (1543-1563), ale Conciliului I Vatican (1869-1870), de asemenea si infailibilitatea papei etc. Mărturisirea Conciliului din 1900 se încheia prin cuvintele: „Mai încolo, primesc si mărturisesc toate celelalte cîte le primeste si le mărturiseste Sfînta Biserică a Romei..., peste acestea, promit si jur ascultare adevărată pontificelui roman, următorului fericitului Petru, principele apostolilor si vicarul lui Iisus Hristos".

Deci cele trei «Concilii provinciale» au introdus dogme noi, catolice, în Biserica românească Unită din Transilvania. Supunînd-o cu totul Scaunului papal, ea si-a pierdut si putina independentă care i-a mai rămas, grăbind procesul de încorporare a ei în Biserica Romano -Catolică.

Multi intelectuali uniti au luat o atitudine energică împotriva hotărîrilor adoptate de aceste «Concilii», care au avut loc fără stirea clerului si a credinciosilor uniti. De pildă, profesorul Nicolae Densusianu, cel care a descoperit «Manifestul de unire» din 1698, califica sinoadele de la 1872, 1882 si 1900, într-o brosură tipărită la Brasov, ca „adevărate adunări secrete pentru schimbarea religiunei strămosesti a poporului român din Mitropolia Alba Iuliei". El constata că sub Atanasie Anghel nu s-a primit nici o dogmă catolică, pe cînd acum „se primiră toate dogmele catolice, toată credinta catolică, declară pe papa de suprem cap ierarhic cu puteri absolute si infailibil în Mitropolia de Alba Iulia. Episcopul Atanasie fusese silit de grelele împrejurări de atunci si el făcuse o unire cu Roma în sens national. Mitropolitul Vancea însă, fără să fie constrîns de evenimente politice ori de altă natură, făcu o unire exclusiv în sens catolic si în contra vointei poporului român". În acest fel, conchidea Densusianu, „unirea cea adevărată, catolică, cu Biserica Romei nu o făcu episcopul Atanasie, ci mitropolitul Vancea".
Dar această catolicizare fortată si-a însusit-o numai o parte a clerului, îndeosebi teologii cu studii în institutiile de învătămînt catolic (Budapesta, Viena, Roma) si unii intelectuali înstrăinati de neamul si credinta strămosească. Poporul român unit si-a păstrat însă vechea sa traditie ortodoxă, fără să stie nimic de hotărîrile secrete ale vlădicilor si ale celorlalti teologi.

În secolul XIX si pînă în anul 1918 existase o conlucrare între clerul si credinciosii ortodocsi si uniti pentru slujirea intereselor poporului român, ei luptînd împreună în momentele cele mai importante din viata poporului român (la revolutia din 1848, în anii 1892-1894 si la Marea Unire din 1918). Multi doreau ca în 1918, odată cu unitatea statală, să se înfăptuiască si unitatea bisericească.

Din nefericire au fost si cazuri în care Mitropolia Blajului, ca si episcopiile ei sufragane, si politicienii greco-catolici au încercat în felurite chipuri să împiedice miscarea de revenire la Biserica străbună.
Apoi, prin Concordatul dintre statul român si Vatican, semnat în 1927, Biserica românească Greco-Catolică (Unită), care era considerată pînă atunci, chiar de Scaunul papal, ca o Biserică autonomă, cu caracter national românesc (recunoscuta si de art. 22 din Constitutia din 1923), devenea un simplu «rit» al Bisericii Catolice, astfel că îsi pierdea caracterul national si autonomia. Episcopii uniti erau numiti acum de Vatican, încălcîndu-se vechiul drept traditional si canonic al Arhiepiscopiei Blajului de a propune trei candidati, din care autoritatea de stat să numească pe unul.

Totusi, în anii dinaintea celui de-al doilea război mondial, s-au manifestat mai multe tendinte de revenire a unitilor la Biserica Ortodoxă. Miscarea de reîntoarcere la sînul Bisericii Ortodoxe era puternică în rîndul credinciosilor, căci zeci de sate, în frunte cu preotii lor, au revenit la Biserica strămosească; si pe lîngă aceste treceri în masă au fost mii de treceri individuale.

La 27 februarie 1939 a avut loc o mare adunare la Alba Iulia cu aproximativ 50.000 de participanti, în frunte cu Mitropolitii Nicolae Bălan de la Sibiu si Alexandru Nicolescu de la Blaj, în cadrul căreia s-a semnat un act privind unirea celor două Biserici românesti si s-a hotărît să se înceapă tratativele în vederea reunificării; din nefericire, întelegerea încheiată atunci nu s-a putut transpune în faptă, căci în curînd a izbucnit al doilea război mondial.
Miscarea de revenire a clerului si a credinciosilor s-a intensificat după al doilea război mondial. în 1948, Mitropolitul Nicolae Bălan, la cuvîntarea rostită la Blaj cu ocazia aniversării a 100 de ani de la Marea Adunare de la Blaj din Cîmpia Libertătii, a adresat chemări credinciosilor uniti „de a se întoarce acasă". Ca urmare a acestei stări de spirit, 36 de protopopi si preoti, delegati de 430 de colegi de-ai lor, au tinut o consfătuire la Cluj, hotărînd revenirea la Biserica strămosească si ruperea legăturilor cu Biserica Romei.

La 21 octombrie 1948, la Catedrala încoronării din Alba Iulia s-a întrunit o mare Adunare Natională bisericească, în prezenta Patriarhului Justinian si a întregului Sinod, prin care s-a consfintit desfiintarea Bisericii Unite si reîntregirea Bisericii Ortodoxe Române din Transilvania.

Credinciosilor uniti nu le-a fost greu să revină la Biserica mamă, Biserica Ortodoxă, pentru că ei nu respectau practic cele impuse de catolici.
Dar o parte a clerului si numerosi intelectuali n-au aderat la această reîntregire. Desfiintîndu-se eparhiile unite în toamna aceluiasi an, preotii respectivi s-au angajat în diferite slujbe de stat, iar credinciosii nereveniti au preferat să se roage în biserici romano-catolice.
Greselile „unitilor" sunt următoarele:

a) Consideră pe papă drept cap al Bisericii lui Hristos.

Este o mare greseală si străin de adevăr să-l recunosti pe papă drept cap al Bisericii, căci singurul Cap al Bisericii este Hristos, iar noi suntem mădularele Trupului Său, care este Biserica cea una, adevărată, sobornicească si apostolească, căci Unul este Dumnezeu, Unul este şi Mijlocitorul între Dumnezeu şi oameni: Omul Hristos Iisus (I Tim. 2, 5).

Iar de vreun vicar al lui Hristos, noi nu stim, căci Hristos nu ne-a părăsit, ci este cu noi în veacul veacului. Si nici Sfintii Părinti de vreun vicar al lui Hristos n-au stiut, nici toti patriarhii si nici chiar Sfîntul Apostol Petru, care se ia de catolici drept mărturie, n-au stiut de una ca aceasta, ci soborniceste totdeauna au povătuit Biserica, Duhul Sfînt stîndu-le într-ajutor. Chiar Sfîntul Petru, cum arată Faptele Apostolilor, cu smerenie s-a plecat cuvintelor celor insuflate de Dumnezeu ale Sfîntului Apostol Pavel, cînd acesta i-a stat împotrivă pentru cei netăiati împrejur (Gal. 2, 11-21).

Iar dacă stăruie să se cheme că este fără de greseală, noi nu primim una ca aceasta, fiindcă numai Unul Dumnezeu nu poate gresi; si prin darul Lui, la fel si Biserica, cea una, călătoreste fără de greseală, căci Duhul Sfînt o povătuieste pe ea.
Si nu se poate nici a-l recunoaste pe papă drept întîi-stătător si a avea comuniune cu el, chiar dacă ai păstra în toate celelalte dreapta credintă, căci nu te poti împărtăsi cu cel ce cugetă, face şi învată cele potrivnice dreptei credinte;

b) Sfînta împărtăsanie se poate face si cu pîine nedospită - azimă -, ca evreii;

c) Duhul Sfînt purcede de la Tatăl si de la Fiul (Filioque).

În această privintă Cuviosul Paisie de la Neamt spune următoarele: „...Pentru că este cugetarea catolicilor pentru Unul Dumnezeu în Treime, rea, nedreaptă si potrivnică Sfintei Scripturi, si întru aceasta este deopotrivă cu Arie si cu toti ceilalti eretici. Si dacă cineva mărturiseste astfel precum că «Duhul Sfînt purcede de la Tatăl si de la Fiul», pentru acela nu este nădejde de mîntuire, chiar dacă ar îndeplini toate poruncile lui Hristos, chiar dacă încă si pe morti i-ar învia, pentru că defăimează cu rea slavă Duhul Sfînt si două pricini socoteste a fi în Dumnezeire, una a Tatălui si alta a Fiului" ;

d) În afară de rai si iad mai există un loc curătitor, numit purgatoriu.

„Purgatoriu nu este. Catolicii zic că între rai si iad ar fi ,un foc curătitor, unde merge sufletul cîteva sute de ani si se curătă acolo, apoi trece în rai. Nu există asa ceva. Noi avem Evanghelia Judecătii, pe care o au si ei, dar nu arată trei locuri, ci numai două - raiul si iadul. Mîntuitorul, cînd va sta pe Scaunul slavei Sale si va aduna toate popoarele de la zidirea lumii să le judece, îi va despărti pe dînsii, precum desparte păstorul oile de capre. Si va pune pe drepti de-a dreapta Sa si pe păcătosi de-a stînga Sa... Si vor merge păcătosii în munca vesnică, iar dreptii în viata vesnică.

Deci nu putem zice că sunt trei locuri, ci numai două: munca vesnică sau viata vesnică".

Pe lîngă aceste patru puncte, reamintim că la trei sinoade tainice de la sfîrsitul secolului XIX, s-a hotărît primirea întregii învătături catolice.

Avînd în vedere toate aceste lucruri, se vede că uniatia este o catolicizare lentă si o miscare subversivă facută cu scop politic pentru a aduce pe ortodocsi sub ascultarea Romei şi amăgi pe credinciosii Bisericii: "Căci multi vor veni în numele Meu, zicînd: Eu sunt Hristos, si pe multi îi vor amăgi... Caci se vor ridica hristosi mincinoşi si prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi (Matei 24, 5).

URMĂRILE SCHISMEI LA ROMÂNI

de Diac. Prof. Gheorghe I. MOISESCU

(ulterior PATRIARHUL IUSTIN MOISESCU)

La 16 iulie 1054, când trufaşul cardinal Humbert arunca pe prestolul bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol anatema, prin care excomunica pe patriarhul ecumenic Mihail Cerularie şi pe toţi "părtaşii lui" [1]), românii abia se iviseră în istorie ca popor aparte[2]). Împărţiţi şi învăluiţi de alte neamuri, ei n-au putut grabnic să-şi întocmească un stat al lor cu Domn şi Vlădică, aşa ca să ne lase urme scrise, ci şi-au dus viaţa lor paşnică, păscând turme, arând pământul sau cărând mărfuri pe cai însămăraţi[3]). Tăinuit sub felurite numiri străine, ţinutul acesta străjuit de Tisa, Dunăre şi Carpaţi, având înfăţişarea unei cetăţi întărite de Dumnezeu cu ziduri de munţi, cu văi de ape adânci, cu păduri nestrăbătute şi câmpii întinse, nu poate fi desluşit decât târziu de tot în istoriile cronicarilor. Totuşi, în letopiseţele greceşti, latine sau slavone de prin veacul XI-XII sunt amintiţi rareori şi românii pentru fapte de vitejie, pentru treburi de credinţă sau felurite alte întâmplări[4]).

Aşadar, ce puteau afla românii răsfiraţi, creştini dintru început, despre dezbinarea bisericească numită "schismă", când nici alte popoare vecine mai întinse şi mai puternice decât ei, nu ştiau încă nimic cu privire la ruperea legăturilor de dragoste şi de bună înţelegere dintre Biserica de Răsărit şi Biserica de Apus[5]). Este adevărat că săvârşirea schismei la 1054 a trecut pentru contemporani fără interesul şi răsunetul ce am crede azi că trebuie să fi avut[6]). Unitatea bisericească nu se socotea atunci nici pentru întâia oară şi poate nici cu totul ruptă. Neînţelegeri care să fi tulburat pentru o vreme legăturile dintre Constantinopol şi Roma, erau de mult obişnuite. Chiar şi epoca de înflorire bisericească a sinoadelor ecumenice a cunoscut unele încercări de schisme[7]).

Deşi unii istorici cred că raporturile dintre Biserica de răsărit şi cea de apus au fost bune până în anul 1054[8]), şi că legăturile dintre popoare au rămas nestingherite şi după aceea[9]), totuşi, se dovedeşte că despărţirea Bisericilor din veac. IX şi XI nu poate fi privită în chip mărginit şi socotită drept fapta unui patriarh de Constantinopol, izvorâtă doar din ura grecilor faţă de latini, sau din pricina unor pretenţii deşarte de neatârnare bisericească[10]). Într-adevăr, schisma are la obârşie şi aceste pricini mari şi mici, fără de care de s-ar fi întâmplat, ar fi fost mai târzie şi poate mai puţin primejdioasă. Deosebite însă treptat ca limbă, cultură şi tradiţie, despărţite prin împărţirea imperiului roman şi prin toată istoria imperiului bizantin, prin mutarea capitalei la Constantinopol şi întemeierea patriarhiei "ecumenice", şi totodată prin osebiri religioase în doctrină, cult şi pravilă, cele două lumi: Răsăritul şi Apusul s-au despărţit necontenit în două Biserici aparte: greacă şi latină, ortodoxă şi papală, strânse una în jurul Constantinopolei, iar alta în jurul Romei[11]).

Fireşte că deosebirile acestea nu pricinuiau singure schisma dar ele o îndreptăţeau cu prisosinţă, sortindu-o să dăinuiască până azi[12]). Afară de aceasta, împrejurările istorice au adus patriarhului de Constantinopol - întâiul ierarh al imperiului bizantin - o sporire de teritorii şi de cinstire, pe care Roma n-a putut s-o sufere şi s-o îngăduie niciodată[13]), căutând s-o nimicească cu orice preţ.

Însă oricare ar fi lămurirea şi a schismei şi a faptului că ea a trecut pentru contemporani aproape nebăgată în seamă, este uşor de înţeles de ce patriarhii Fotie şi Mihail Cerularie şi toţi urmaşii lor au răspuns cu atâta înverşunare. Învinuiţi de erezie şi dispreţuiţi cu atâta îngâmfare de Roma papală, care năzuia la oblăduirea şi subjugarea Constantinopolului, ei au căutat să apere cu îndârjire simţămintele ortodoxe ale Răsăritului întreg. Dacă papa pretindea pentru sine Ortodoxia şi dreptul de a fi mai presus de toţi, patriarhul ecumenic, care se ştie drept-credincios şi pe aceeaşi treaptă cu episcopul Romei, nu putea suferi această umilire.

Acesta este tâlcul celor întâmplate în sec. IX şi XI şi pe bună dreptate s-a spus că "schisma nu s-ar fi produs şi manifestat în formele cunoscute, dacă din cele două Rome, egale canonic şi administrativ, una n-ar fi disputat privilegiul întâietăţii absolute", dacă n-ar fi voit să facă dintr-un primat de onoare, statornicit de sinoadele ecumenice şi recunoscut totdeauna de Biserica Ortodoxă, un primat de drept şi apoi de jurisdicţie[14]).
Însă dacă schisma însemna în Apus înfrângerea ambiţiilor papale de stăpânire a Răsăritului creştin, în schimb pentru bizantini ruperea legăturilor bisericeşti cu Roma avea să ajungă în curând o piedică necontenită pentru o ajutorare în vremurile neînchipuit de grele ce vor urma. Se ştie că în a doua jumătate a sec. XI situaţia politică din Răsărit s-a înrăutăţit dintr-odată, silind pe bizantini să ceară sprijinul Apusului latin, iar papilor faptul acesta le da prilej să amintească grecilor că dacă vor să fie ajutaţi, ei trebuie să renunţe la schismă, sau de unde nu, să-i sufere toate urmările. Mai tot timpul cuprins între schismă şi căderea Constantinopolului sub turci, bizantinii au fost într-o grea cumpănă: ori se unesc cu Roma, adică se supun ei, ori părăsesc acest gând, bizuindu-se numai pe puterea lor în lupta cruntă cu marii vrăjmaşi ai creştinătăţii şi culturii - turcii[15]). Ivirea acestora la hotarele de răsărit ale imperiului bizantin chiar în deceniul schismei şi apoi înaintarea lor vijelioasă spre Constantinopol[16]), ne dezvăluie tot zbuciumul istoriei bizantine din cele din urmă patru veacuri. La câţiva ani după despărţirea celor două Biserici, Bizanţul şi creştinătatea întreagă au de luptat cu această uriaşă primejdie politică şi religioasă, care surprinse pe creştini dezbinaţi şi prin urmare slăbiţi. Înfrângerea suferită de oştile împăratului bizantin Roman IV Diogen, la Mantzkiert, în Armenia (1071), cotropirea aproape în întregime a Asiei Mici de către turci şi ajungerea până lângă Constantinopol, vor avea în curând pentru Biserica răsăriteană cele mai nenorocite urmări. Adăugându-se la aceasta şi ameninţarea uzo-pecineagă de la nordul Dunării, împăratul Mihail VII Duca (1071-1078) s-a văzut silit să ceară ajutorul papei Grigorie VII, făgăduind în schimb înlăturarea schismei prin readucerea Bisericii greceşti la vechea şi buna înţelegere cu Biserica romană[17]). Şi astfel, începând de acum, unirea Bisericilor va fi preţul cu care toţi împăraţii bizantini vor încerca să răscumpere ajutorul apusean de care aveau nevoie împotriva turcilor, iar acest lucru, atunci când nu l-au oferit răsăritenii, l-au cerut papii şi apusenii[18]).

Mai târziu însă, când în urma feluritelor încercări de unire între cele două Biserici, nu se va ajunge decât la adâncirea schismei şi a certurilor confesionale, apusenii vor nutri părerea ispititoare că singurul mijloc politic pentru înlăturarea schismei nu este decât cucerirea Constantinopolului. Fireşte, Scaunul papal s-ar fi putut făli atunci în faţa creştinătăţii întregi prin supunerea "schismaticilor" şi a «ereticilor», adică a ortodocşilor răsăriteni, socotiţi că sunt "creştini doar cu numele", dacă nu dau ascultare Romei[19]).
Avântul ambiţiilor papale, că unirea Bisericilor, prin supunerea Ortodoxiei răsăritene de către latini, ar fi nu numai folositoare, ci şi o datorie de a recunoaşte cu umilinţă pe episcopul Romei de cap bisericesc a toată creştinătatea şi de urmaş al apostolului Petru, va duce apoi la pretenţia papei Inocenţiu III (1198-1216), că fără "pallium primit de la Roma, patriarhul Constantinopolului nici nu e în funcţiune canonică[20]). Îndrăzneala aceasta neaşteptată vine să şteargă dintr-odată toată istoria şi toate drepturile Bisericii răsăritene[21]). Într-adevăr, dacă latinii au atacat Constantinopolul la 13 aprilie 1204, în vinerea Sfintelor Patimi, spun că au făcut aceasta "unanimiter pro honorae sanctae Romanae ecclesiae"[22]). Confirmând apoi patriarh latin de Constantinopol (7 decembrie 1204) pe veneţianul Toma Morosini, după ce mai întâi el trebui să meargă la Roma spre a primi de acolo treptele ierarhice şi pallium - ceea ce îl lega de-a dreptul de Roma, ca membru al clerului de pe lângă scaunul apostolic -, papa Inocenţiu III îi scrie că ridică Biserica bizantină la rangul de Patriarhie pe temeiul puterii date de Hristos Sfântului Petru şi ca vicar al lui[23]). "Deşi Biserica grecească nu este apostolică, papa a ridicat-o din praf şi i-a dat nume mare, făcându-o adică patriarhie"[24]).

În impasul atâtor ambiţii deşarte şi pretenţii neîntemeiate ale scaunului papal, în chip firesc despărţirea de la 1054 putea fi socotită de Patriarhia ecumenică drept o izbăvire care o scăpa de ameninţarea necontenită a jugului roman. Autoritatea sa asupra celor trei patriarhi din Răsărit, ca şi asupra Ortodoxiei slave, spori acum foarte mult[25]). Aşadar, putem crede că schisma n-a întristat deocamdată decât cercurile oficiale, adică înalta ierarhie şi conducerea statului. Credincioşii însă, cu preoţii lor rămaseră foarte liniştiţi. De altfel multă vreme încă, ei nici n-au pătruns deosebirile de învăţătură dintre Biserica de apus şi cea de răsărit. În privinţa aceasta desprindem ca pildă atitudinea Bisericii ruseşti. În urma dureroasei dezbinări de la 1054, mitropoliţii ruşi din veacul XI, numiţi sau recunoscuţi de patriarhia de Constantinopol, primiră în chip firesc punctul de vedere bizantin; însă mulţimea credincioşilor n-avea nimic împotriva Bisericii latine şi ca atare nu putea să întrezărească deocamdată nicio greşeală în învăţătura ei25 b). Ba încă vedem că un cneaz rus din veac. XI, Iziaslav, nu se sfieşte să ceară chiar ajutorul papei Grigorie VII, împotriva uzurpatorului Sviatoslav şi a aliatului său Boleslav II, regele Poloniei[26]). Mai târziu însă, când scaunul papal va cuteza să-şi impună pretenţiile lui de stăpânire şi asupra ţinuturilor ruseşti, va fi silit să se recunoască înfrânt faţă de statornicia în Ortodoxia răsăriteană a Bisericii ruse.

Este neîndoielnic faptul că prăpastia săpată între Bisericile de Apus şi de Răsărit prin schisma de la 1054 nu s-a mărginit doar la duşmănia dintre papi şi patriarhi sau la dezbinarea dintre Roma şi Bizanţ, cuprinzând în vâltoarea ei numai pe greci şi latini, ci ea s-a întins cu vremea asupra întregii creştinătăţi, împărţ ind-o în două tabere vrăjmaşe: catolicismul şi ortodoxia. Urmarea a fost că din pricina ambiţiilor papale, începând chiar din veac. XI, catolicismul n-a năpustit cu o neînchipuită înverşunare asupra tuturor popoarelor din ţinuturile rămase sub ascultarea Patriarhiei din Constantinopol, încercând necontenit să le abată de la dreapta credinţă şi să le treacă sub stăpânirea Scaunului papal. Iar pentru atingerea acestui ţel, vom vedea că n-au precupeţit nici un mijloc de constrângere, nu s-au ferit nici de asupririle cele mai crunte. În aceste urmări dureroase ale schismei au fost învăluiţi şi românii aflaţi în ţinuturile dintre Tisa, Carpaţi şi Dunăre, siliţi de vitregia vremurilor să îndure veacuri de-a rândul toată apăsarea duşmănoasă a Bisericii papale.

Legături nemijlocite între Scaunul papal şi români nu se pot dovedi înainte de veacul al XI-lea. Ele n-au fost cu putinţă decât în urma trecerii ungurilor, vecinii noştri dinspre apus, sub oblăduirea Bisericii latine[27]), pe vremea întâiului lor rege "apostolic" Ştefan (997-1038). Odată cu întinderea stăpânirii lui spre răsărit de Tisa, s-a întins apoi şi creştinismul de rit apusean în ţinuturile locuite de români. De altfel, regatul maghiar a fost înfiinţat şi sprijinit de papă tocmai în scop de propagandă catolică. "Rege prin creaţiune apostolică, rege în numele papei şi cu o misiune indicată de Sfântul Scaun; rege de cruciadă, convertind cu de-a sila popoarele rămase în afară de Biserica latină în regiunile răsăritene, aceasta era menirea purtătorilor coroanei Sf. Ştefan. Atunci regalitatea ungurească a plecat către răsărit, către sud-estul Europei, nu în calitatea ei naţională, ci în cea religioasă, catolică"[28]).

Faptul că în Ardeal şi Ungaria stăpânii erau catolici, iar supuşii ortodocşi, a dat propagandei catolice între românii aflaţi sub stăpânirea coroanei maghiare un avânt şi un caracter cu totul diferit de al celei din Moldova şi Ţara Românească[29]). De aceea, pe bună dreptate s-a spus că "este vrednic de luat aminte un lucru în politica regilor apostolici ai Ungariei, faţă de catolicism, căruia îi datorau civilizaţia lor şi hotărârea locului pe care-l ocupau în Europa latină medievală. În sec. al XIII-lea şi al XIV-lea îi vedem înfăţişându-se ca sprijinitorii cei mai călduroşi ai Bisericii catolice în ţările în care ei ar fi dorit să le cucerească ocrotind pe misionari şi sprijinind înfiinţarea de episcopii. Aici românii "schismatici" aveau o singură îndatorire de îndeplinit: să are şi să culeagă pentru domni. De mântuirea sufletului lor, prin cutare sau cutare credinţă religioasă, nu se ocupa nimeni, admiţând că puternicii stăpâni ar fi fost încredinţaţi de faptul că şi iobagul are un suflet"[30]).
Aşadar, nu mântuirea sufletească a "schismaticilor", adică a românilor rămaşi alipiţi de Biserica răsăritului, i-a îndemnat pe regii apostolici ai Ungariei să sprijine propaganda catolică în Moldova şi în Ţara Românească, ci dorinţa nestrămutată de a cuceri politiceşte aceste ţări. Cât priveşte pe românii ardeleni, aflaţi sub stăpânirea coroanei apostolice maghiare, catolicismul îi putea înrâuri prin mijloace mai lesnicioase şi mai felurite, folosindu-se de situaţia privilegiată ce o aveau în statul ungar[31]). Această situaţie se caracterizează prin înfrăţirea strânsă a Bisericii romano-catolice cu statul maghiar, care în sec. XIII-XIV izbutise să se contopească într-o singură putere. Ierarhia catolică înaltă ajunge clasa conducătoare şi în treburile lumeşti ale Statului, în timp ce clerul de jos este prefăcut în organe de executare a legilor. De altfel tendinţa după puterea lumească este una din însuşirile Bisericii papale, îndeosebi a celei medievale, care ori de câte ori putea şi avea prilejul acapara, în măsură mai mare sau mai mică, puterea politică şi bunurile lumeşti. Este adevărat că în această privinţă îi venea în ajutor şi lipsa de cultură a apusului medieval. Ca atare, în Ungaria era o trebuinţă de neînlăturat ca ierarhia catolică să fie prinsă la conducerea treburilor Statului, întrucât numai clerul ştia citi şi scrie şi numai el cunoştea limba diplomatică de atunci - latina. De aici a urmat acea alipire a Statului maghiar de Biserica papală, care a folosit prilejul să sporească necontenit atât puterea, cât şi drepturile de ordin lumesc ale întregului său cler în viaţa publică ungară[32]). În acest chip ajung şi românii de pe teritoriul maghiar să se folosească de serviciile politice-civile ale clerului catolic, atunci când, pentru păstrarea unui drept de stăpânire sau de scutire, trebuiau să aibă şi un act scris, o diploma acordată sau întărită de un capitlu sau de o mănăstire catolică.

Fireşte, că atâta timp cât legile stăpânirii nu-i îndatorau să facă asemenea acte, legăturile românilor cu clerul catolic vor fi fost destul de restrânse. Când însă regele Andrei II hotărî, în 1231, că orice act trebuie să aibă adeverirea sau întărirea episcopului sau capitlului eparhial, iar pentru pricini mai însemnate a unei mănăstiri catolice învecinate, lucrurile se schimbară cu totul[33]).
Este adevărat că în a doua jumătate a sec. XIV preoţii ortodocşi din arhiepiscopia catolică maghiară de Calocea - care cuprindea şi Ardealul - făceau şi ei acte publice pentru învoielile ce le încheiau credincioşii lor, chiar când una din părţi era catolică. Împotriva acestui obicei se plânge în 1376 arhiepiscopul de Calocea către papa Grigorie XI, care găseşte că întreţinându-se catolicii în viaţa de toate zilele "cu astfel de schismatici", fac aceasta de cele mai multe ori spre marea lor pagubă sufletească. Ca atare împuterniceşte pe arhiepiscop să oprească pe toţi "preoţii schismatici" de a mai încheia orice fel de acte publice[34]).

O dovadă că regii Ungariei au creat într-adins condiţii mai prielnice catolicismului în ţinuturile locuite de ortodocşi, este scrisoarea regelui Sigismund din 12 ianuarie 1412 către papa Ioan XXIII, în care spune că înaintaşii săi "divi et catholici reges Hungariae" din pricina vecinilor necredincioşi au ocrotit cu scutul puterii lor, mai mult decât alte ţinuturi supuse, părţile Transilvaniei, unde se află laolaltă naţiuni amestecate, adică nobili unguri, saşi, secui, şi chiar conlocuitori români şi alţi schismatici şi de aceea le-a hărăzit nenumărate libertăţi atât în cele lumeşti cât şi în cele bisericeşti[35]). Drept aceea, roagă pe papă să scutească pe preoţii catolici din Ardeal de impozite, căci altfel ei ajung de râsul ortodocşilor în mijlocul cărora trăiesc, şi cărora li se pare că sunt mai privilegiaţi preoţii lor decât cei papistaşi[36]).

Nobilii ardeleni, proprietari de moşii, pe care-i întâlnim în documentele din veacurile XIII-XIV, nu s-au putut menţine în decursul vremii, căci luând parte la viaţa de stat, care era străină, ungurească, şi fiind câştigaţi apoi în bună parte de catolicism, s-au deznaţionalizat, intrând în rândul nobilimii maghiare. Aşadar, în ciuda silniciilor catolice, făptura etnică a poporului român a fost păstrată în Ardeal nu de boieri, ci de cei săraci şi prigoniţi, de marea mulţime a ţăranilor făcuţi iobagi, fiindcă au rămas statornic alipiţi de credinţa lor ortodoxă.

Datorită stăpânirii feudale maghiare, cei mai ameninţaţi de propaganda papistaşă au fost românii, care au trecut împreună cu pământurile ce le aveau, în stăpânirea aşezămintelor catolice: episcopii, biserici şi mănăstiri.
Încă din a doua jumătate a veacului al XI-lea aflăm cazuri când românii ajung iobagi pe fostele lor moşii, trecute din porunca regilor unguri în stăpânirea călugărilor catolici. Astfel, în anul 1075, regele Ungariei Gheza I, dăruieşte mănăstirii Sf. Benedict, întemeiată de el, mai multe sate în Bihor şi pe Criş, cu îndatorirea să "păzească porcii mănăstirii, să slujească abatelui mereu, atât vara cât şi iarna, cu doi cai" şi să dea "în fiecare an doisprezece porci de cinci ani, 12 măsuri de câte 3 vedre de miere şi tot atâtea clăi de fân"[37]). În 1138, regele Bela II dăruieşte mănăstirii catolice maghiare Dumis "in ultrasilvanis partibus" mai multe gospodării, fireşte de români ortodocşi iobagi, urmând să dea bir în fiecare an "20 de jderi, 100 de opinci, o piele de urs şi un corn de bour"[38]).
Printre cele mai vechi moşii dăruite Bisericii Catolice din ţinutul Transilvaniei de către regii maghiari sunt şi cele răpite de la români, care au fost siliţi să renunţe la dreptul de stăpânire asupra lor şi să se mulţumească cu altele prin munţi. Cei care nu s-au îndurat să se despartă de moşia părintească, n-au putut rămâne pe loc decât ca iobagi ai clerului catolic, iar nu proprietari ca mai înainte. Aşa s-a întâmplat cu mănăstirea cistercită Sf. Maria din Cârţa (Kerch) de lângă Făgăraş, pe malul stâng al Oltului, înfiinţată de regele Ungariei, Emeric, în preajma anului 1200[39]). Pentru înzestrarea ei se luă, între anii 1202-1206, din mâna românilor şi se trecu în stăpânirea acestei mănăstiri, un teritoriu care se întindea între pâraiele Arpaşul şi Cârţa, din Olt până la culmea Carpaţilor[40]). Depănarea stăpânirii acestei mănăstiri peste ţinutul românesc ce i-a fost dăruit de regii apostolici maghiari arată împrejurările în care au ajuns românii ardeleni să fie iobagi ai Bisericii Catolice. Însă cum era firesc, românii n-au putut îngădui îndelung năpasta acestor călugări străini pripăşiţi în mijlocul lor şi care le răpiseră pe nedrept pământurile stăpânite de ei odinioară. De aceea moşiile mănăstirii vor fi necontenit prădate, iar călugării ocărâţi şi batjocoriţi. Ca să-i ferească de asemenea necazuri, în urma plângeri stareţului Henric, regele maghiar Carol Robert ia această mănăstire sub ocrotire sa, poruncind la 29 ianuarie 1322, sub straşnică pedeapsă, "ca nimeni să nu cuteze a supăra câtuşi de puţin prin vorbe de batjocură, prin ameninţări sau ocări de orice fel feţele sus zisei mănăstiri şi ordin, care trăiesc după obiceiul şi felul lor de viaţă călugăresc"[41]).

Se ştie că unul din izvoarele de bogăţie şi de putere ale scaunului papal medieval a fost dijma sau zeciuiala ce se lua în fiecare an din agoniseala credincioşilor. Românii din Transilvania fiind ortodocşi, ierarhia catolică maghiară n-avea dreptul să încaseze de la ei niciun fel de dijmă sau de dare. Cu toate acestea, datorită strânsei legături dintre statul ungar şi Biserica Romano-Catolică, aceasta a izbutit să dobândească prin mijlocirea regilor maghiari unele venituri şi de la români. Astfel, regele Bela IV, prin diplomele sale din 16 decembrie 1256[42]) şi 20 octombrie 1262[43]), întăreşte arhiepiscopului de Strigonium dreptul hărăzit de înaintaşii săi "glorioşi", de a strânge "de la românii de oriunde şi de la oricare dintre ei" dijmele cuvenite lui şi "obişnuite a se plăti în regatul Ungariei", adică "dijme în vite mari, mici şi în orice fel de animale".

De obicei, atâta timp cât rămâneau ortodocşi, românii nu erau îndatoraţi să plătească Bisericii Catolice asemenea dijme. Despre lucrul acesta ne încredinţează scrisoarea papei Ioan XXII, din 8 mai 1328, în care mustră pe prelaţii din Ungaria "că atunci când se întâmplă ca unii dintre români...să treacă la credinţa catolică...prin îndemnul regelui" (maghiar), ei cer "cu prea multă străşnicie de la unii ca aceştia..., de curând trecuţi la credinţa catolică dijmele întregi" şi chiar le storc cu sila, "pricină pentru care noii credincioşi...datorită faptului că mai înainte de convertirea lor nu obişnuiau să plătească aceste dijme, acum spun că de aceea sunt îndemnaţi să îmbrăţişeze numita credinţă catolică, spre a da bunurile lor oamenilor Bisericii"[44]).

Trebuie să adăugăm că stoarcerea acestor dijme de la românii din Transilvania nu înseamnă atârnarea lor de Biserica papală, deoarece ortodocşii nu le plăteau de bună voie, ci ele se luau de clerul catolic cu sila, ca de la "schismatici"[45]).
De când s-au ivit în istorie, se ştie că românii au fost totdeauna ortodocşi, alipiţi de Patriarhia din Constantinopol, iar în Ungaria regilor "apostolici" ei au fost cei mai dârzi susţinători ai dreptei credinţe. De aceea, poate, Bisericile Ortodoxe sunt numite, în multe diplome maghiare vechi, doar simplu: "valahe"[46]).

În veacul XIII, numărul mare al românilor ortodocşi a atras luarea aminte a papilor, care ţinteau atunci, mai mult ca oricând, să supună scaunului roman pe toţi creştinii şi să stârpească cu totul Ortodoxia răsăriteană. Îndreptarea cruciadei a IV-a împotriva capitalei Bizanţului ne dezvăluie aceste năzuinţe, iar odată cu înfiinţarea imperiului şi a patriarhiei latine de Constantinopol, în anul 1204, se începe, din îndemnul papei Inocenţiu III şi lupta pentru atragerea tuturor "schismaticilor" la unirea cu Biserica romană, între care vor fi cuprinşi şi românii ortodocşi din ţinuturile carpato-dunărene[47]).

Pregătiri în vederea atragerii ortodocşilor la Biserica Romei făcuse scaunul papal chiar înainte de confirmarea lui Toma Morosini ca patriarh latin de Constantinopol. Astfel, prin scrisoarea sa din 7 decembrie 1204, adresată episcopilor şi abaţilor din cruciada a IV-a, Inocenţiu III îi îndemna: "ca la bisericile părăsite de greci să fie puşi clerici latini"[48]). Iar după confirmarea lui Morosini ca patriarh latin, la 20 noiembrie 1205, papa îi da îndrumări cum să "unească" pe greci, adică pe ortodocşi şi anume, acolo unde populaţia este greacă, să pună episcopi greci, dacă aceştia vor voi să primească hirotonia de la latini; acolo unde populaţia este amestecată, să pună latini sau să lase pe greci întru ale lor, dacă nu vor putea fi atraşi la ritul latin. Această îngăduială, până la supunerea deplină, era mijlocul de unire cel mai nimerit, după părerea lui Inocenţiu III[49]).

În anul 1204 se face cel dintâi pas pentru atragerea românilor la Biserica papală, prin sârguinţa regelui maghiar Emeric, care înştiinţează pe Inocenţiu III că "unele biserici ale călugărilor greci" (adică ortodocşi) din regatul său "se ruinează de tot prin lipsă de grijă" a episcopilor diecezani şi a dezbinării acelor greci. Ca atare îi cere "cu stăruinţă...să se înfiinţeze un episcopat din sânul aceloraşi" (greci), care să fie supus nemijlocit papei, sau să fie aşezaţi în acele mănăstiri egumeni latini, prin râvna cărora să se poată îndrepta starea lor. Drept aceea, la 16 aprilie 1204, Inocenţiu III porunceşte episcopului catolic Simeon de Oradea şi stareţului mănăstirii Belis din eparhia Vesprim "ca mergând la pomenitele biserici" să cerceteze "adevărul" şi să vadă "dacă starea acelor mănăstiri poate fi îndreptată de călugării greci, sau dacă s-ar putea înfiinţa un episcopat în frunte cu unul din ei, cu învoirea episcopilor diecezani" şi care să fie supus nemijlocit scaunului papal[50]).
De bună seamă că în faţa primejdiei ce-i ameninţa, călugării "greci" se vor fi străduit ca să îmbunătăţească starea acelor mănăstiri ortodoxe de lângă Tisa, aşa că n-a mai fost nevoie să fie aşezaţi în fruntea lor egumenii latini. În ce priveşte încercarea de a se înfiinţa în aceste părţi o episcopie ortodoxă supusă scaunului papal, credem că a fost zădărnicită fie de moartea grabnică a regelui Emeric, fie mai ales de interesele episcopilor latini de a nu-şi micşora veniturile[51]).

Peste un an însă, la 3 mai 1205, papa Inocenţiu III răspunde arhiepiscopului de Calocea, că în urma înştiinţării lui, s-a aflat că "pe pământul fiilor cneazului Bela se află un oarecare episcopat pe care, cum nu e supus niciunei mitropolii", vrea să-l aducă la ascultarea scaunului apostolic, şi să-l aşeze sub jurisdicţia bisericii din Calocea. Ca atare, papa îi scrie că îi încuviinţează cererea de mai sus, îndemnându-l însă "să fie cu băgare de seamă ca acel episcopat să nu fie cumva supus Bisericii din Constantinopol", care "s-a reîntors de curând la unitatea scaunului apostolic" şi prin urmare nu vrea "s-o lipsească de dreptul ei"[52]).

Nu cunoaştem care a fost urmarea acestui răspuns papal. Însă de bună seamă că arhiepiscopul de Calocea nu se aştepta să i se spulbere dintr-odată socotelile ce-şi va fi făcut în legătură cu trecerea sub jurisdicţia sa a acestei episcopii ortodoxe. Arătarea lui că "nu e supusă niciunui mitropolit" nu putea fi întemeiată, ci mai degrabă ascundea un adevăr, căci, după dreptul canonic răsăritean, nicio episcopie nu putea fi de sine stătătoare, ci trebuia să atârne de mitropolia sau arhiepiscopia care oblăduia ţara ori ţinutul unde se afla aşezată[53]).
Se ştie că în anul 1211, spre a-şi apăra ţara de năvălirile cumanilor, regele Ungariei Andrei II a aşezat în Ţara Bârsei pe cavalerii teutoni, o tagmă de călugări-ostaşi folosiţi de scaunul papal în cruciade. Aducerea cavalerilor teutoni în Ardeal şi împlântarea lor în mijlocul populaţiei curat ortodoxe era făcută vădit cu scopul ca să-i silească să treacă la catolicism. De aceea, în 1213 episcopul catolic al Transilvaniei încuviinţează teutonilor să încaseze dijmele de la locuitorii din ţara Bârsei, afară de unguri şi săcui, pe care le lua el[54]). Aceşti locuitori nu puteau fi atunci alţii decât românii ortodocşi, îndatoraţi deci a plăti dijma acestor ostaşi catolici.

Prin bula sa din 30 aprilie 1224 papa Honoriu III ia ţara Bârsei sub ocrotirea sa, ca s-o scape de birul şi dijmele episcopilor catolici şi în nădejdea că în acest chip se vor îndesi locuitorii. Iar pentru recunoaşterea acestei "domnii pontificale", aşează o dajdie de două mărci aur pe an, care se încasa la Paşte de la toţi locuitorii din ţara Bârsei şi de peste Carpaţi ("et ultra montes nivium"[55]), jumătate luând papa, iar jumătate teutonii[56]). Fără îndoială că şi în pierderea acestor venituri trebuie căutată pricina stăruinţelor necontenite şi a dojenirilor aspre cu care Honoriu al III-lea încerca să înduplece pe regele Ungariei ca să-i cheme îndărăt pe teutonii alungaţi de curând, înapoindu-li-se pământurile şi bunurile răpite. Andrei al II-lea însă rămase neclintit în hotărârea sa de a păstra pentru sine toate veniturile din ţinuturile şi cetăţile smulse de la teutoni, împiedicând astfel năzuinţele papale de a întemeia la poalele Carpaţilor un feud pontifical, o "provincia Petri"[57]).
Însă catolicismul s-a întins în Ţările Române nu numai din nevoia ce silea Ungaria, la începutul sec. XIII, de a stăvili năvălirile cumanilor peste Carpaţi, ci şi datorită strădaniilor misionarilor dominicani pentru creştinarea acelor cumani păgâni. Mai târziu, catolicismul se iveşte aici şi ca o unealtă a regilor maghiari de a pune stăpânire peste ţinuturile cucerite de la teutonii alungaţi de ei în 1225. Iar înfiinţarea episcopiei catolice cumane în anul 1228, cu sprijinul unguresc, priveşte pe aceşti păgâni abia creştinaţi, precum şi pe băjenarii catolici, saşi, unguri şi săcui coborâţi din Ardeal şi aşezaţi pe văile mai bogate ale Carpaţilor dinspre miazăzi-răsărit ale Carpaţilor[58]).

Scaunul papal cunoştea prea bine că orice încercare pentru întinderea catolicismului dincolo de Carpaţi "in partibus scismaticorum", adică în ţinuturile locuite de românii ortodocşi, trebuia socotită înfrântă, dacă n-avea chezăşia ajutorului regal al Ungariei. Este adevărat că regii maghiari au sprijinit cu destulă bunăvoinţă strădania predicatorilor catolici în ţinuturile româneşti, însă trebuie ştiut că aceasta o făceau nu atât ca să-şi cinstească titlul lor de suverani apostolici, cât mai ales pentru faptul că ei nădăjduiau să-şi întindă cu vremea mai uşor puterea asupritoare şi asupra noilor convertiţi[59]). Totuşi se pare că măruntele socoteli ungare n-au împiedicat deloc desfăşurarea planurilor nutrite de scaunul papal, care, prin zelul călugărilor dominicani, urmărea, la rândul său, să-şi câştige drepturile pierdute în ţinuturile de peste Carpaţi. Din curgerea faptelor reiese că împrejurările au fost prielnice pentru împlinirea năzuinţelor scaunului papal, care în urma creştinării cumanilor şi a înfiinţării unei episcopii pentru ei, a izbutit să-şi redobândească, deşi pentru scurtă vreme, toată stăpânirea avută odinioară[60]). La 25 octombrie 1234 papa Grigorie IX îndemna pe prinţul maghiar Bela, ca urmând pilda regilor Ungariei, să-şi ţină făgăduiala de a clădi şi înzestra cu cele de trebuinţă biserica episcopiei cumane[61]). De bună seamă că stăruinţele scaunului papal, pentru această bună chivernisire a treburilor bisericeşti din episcopia cumanilor, stau în strânsă legătură şi cu ştirile primite atunci la Roma, că în eparhia de la poalele Carpaţilor se iviseră "nişte pseudo-episcopi de ritul grecesc", adică ortodocşi şi care pricinuiau mare sminteală printre credincioşii catolici, cumani, saşi şi unguri, care venind din Ungaria se aşezaseră şi se amestecaseră printre ei, făcându-se una cu poporul valahilor. Apoi ei dispreţuiau pe episcopul lor cuman şi toate tainele le primeau de la acei "episcopi schismatici". Ca să împiedice asemenea "primejdii sufleteşti" şi pentru ca "valahii...care au rituri şi obiceiuri deosebite" să nu mai meargă nici ei la aceşti episcopi ortodocşi, papa Grigorie IX scrie din nou, la 14 noiembrie 1234, prinţului ungar Bela, arătându-i toate aceste lucruri şi îndemnându-l să-şi ţină jurământul făcut chiar în acel an, că va sili pe acei "falsos christianos" din regatul său - e vorba de ortodocşi - să dea ascultare Bisericii romane, fiindcă nu se cade ca el să îngăduie în crăiia lui pe toţi aceşti schismatici. Totodată papa Grigorie IX arată prinţului Bela, că a poruncit episcopului cuman să aşeze peste aceşti valahi un episcop-vicar din naţia lor, deprins cu obiceiurile şi limba lor, căruia Bela, potrivit făgăduielii ce dăduse, urma să-i pună la îndemână venituri îndestulătoare din dijmele ce încasa de la români[62]). Vremurile grele care se abat curând după aceea peste episcopia cumanilor prin năvălirea tătarilor ne îndeamnă să credem că porunca papei nu a putut fi împlinită şi astfel acei "pseudo-episcopi", adică vlădici ortodocşi, n-au încetat să împărtăşească Sfintele Taine chiar şi acelor băjenari catolici unguri şi secui, care, trecuţi dincoace de Carpaţi, se făcuseră una cu locuitorii de aici, "care se numesc români"[63]).
Urmările năvălirii tătarilor din 1241 hotărâră nu numai sfârşitul episcopiei cumane, ci şi soarta propagandei catolice în ţinuturile ce aveau să alcătuiască peste câtva timp cele două Principate româneşti. Aici se aşeză acum, pentru vreme de un veac, domnia Hoardei de Aur, pricinuind schimbări adânci în viaţa şi organizarea locuitorilor rămaşi pe loc, scoţându-i de sub înrâurirea statului ungar [64]).

Încercarea regelui Bela IV, din 1247, de a redobândi ţinuturile pierdute cu ajutorul papei, prin colonizarea cavalerilor ioaniţi în Cumania, nu izbuti, iar regele pe bună dreptate se plângea în 1254 papei Inocenţiu IV, că pământul dinspre răsărit, care aparţinuse „în mare parte" stăpânirii lui, este acum tributar tătarilor [65]).

Către sfârşitul veacului XIII, Ungaria hărţuită şi slăbită de năvălirile tătare avu şi nenorocul unei dinastii decăzute. În locul regilor purtători de cuvânt în chestiuni bisericeşti şi preţuiţi la Roma pentru sprijinul ce ei dădeau străduinţelor misionare „in terra infidelium" sau „in partibus scismaticorum", ajunseră pe tronul Ungariei nişte suverani slabi, rude şi ocrotitori ai cumanilor păgâni ori creştinaţi, cărora nu o dată scaunul papal a trebuit să le aducă aminte de datoria lor de regi apostolici şi să-i dojenească atunci când înclinau mai degrabă spre legături cu tătarii sau cu alţi necredincioşi, decât să se apropie de neamurile creştine [66.

Dar cu urcarea pe tron, în noiembrie 1308, a puternicii dinastii angeviene, Ungaria capătă din partea papilor un nou imbold spre ţelurile ei de cucerire, prin sprijinirea răspândirii catolicismului în ţinuturile de peste Carpaţi [67]). Aşa se porniră stăruinţele maghiare, ajutate de râvna călugărilor dominicani, pentru reînfiinţarea unei episcopii catolice în ţinuturile Milcoviei în anul 1332 şi de care, atât coroana ungară cât şi scaunul papal legau cele mai bune nădejdi, în privinţa convertirii schismaticilor[68]) Împrejurările politice ale vremii n-au îngăduit însă reînvierea acestei episcopii decât abia în 1347 [69]). Se pare însă că păstoria episcopilor rânduiţi pe seama acestui scaun s-a mărginit numai la purtarea titlului de „Milcoviensis" şi este greu să credem că ei au adus vreun folos pentru răspândirea catolicismului în ţinuturile „schismaticilor", unde Ortodoxia propăşea neîncetat şi unde papa stăruia necontenit să fie trimişi călugări misionari [70]).

Spre a înţelege spiritul în care se făcea propaganda catolică în veacul XIV împotriva ortodocşilor, este destul să cercetăm cuprinsul bulei „Unam sanctam" dată de papa Bonifaciu VIII, în anul 1302 şi prin care arăta că „pentru orice făptură omenească este de trebuinţă spre mântuire să fie supusă pontifului roman" [71]).
Socotim a nu fi lipsită de adevăr părerea că întemeierea Moldovei, ca ţară de sine stătătoare, în 1359, s-ar datora şi unei reacţiuni ortodoxe a voievozilor din Maramureş împotriva catolicismului maghiar. Cercetările istorice au arătat că între alte pricini, care au contribuit la descălecatul lui Bogdan, au fost şi persecuţiile religioase, constrângerile, înrâurirea şi intoleranţa coroanei apostolice maghiare, impunând prin silnicie românilor din Transilvania să-şi lepede credinţa ortodoxă şi să treacă la catolicism [72]).

Dacă ţinem seamă de împrejurările politice şi religioase din Ungaria în vremea domniei lui Ludovic, când toată lupta lui de rege apostolic nu era alta, potrivit îndemnurilor papei, decât aceia de „cruciat" pentru convertirea la catolicism a „schismaticilor" şi a „necredincioşilor", atunci înţelegem uşor cum Bogdan, care avea dregătoria înaltă de voievod, fiind poate silit, după obiceiul din acea vreme, ca să-şi lepede ortodoxia, şi-a părăsit avutul coborând în Moldova, unde nădăjduia că va putea să-şi păstreze nestingherit credinţa lui cea dreaptă moştenită din străbuni [73]).

Într-adevăr, prigoana pornită pe acea vreme de regele ungurilor, împotriva ortodocşilor, reiese din câteva documente, a căror autenticitate nu e pusă la îndoială. Astfel la 20 iulie 1366 Ludovic porunceşte nobililor şi altor locuitori din comitatele Cuvin şi Caraş „să prindă pe toţi preoţii ortodocşi şi să-i aducă înaintea magistratului Benedict, împreună cu copiii, soţiile şi toate bunurile, care va face cu ei ce va porunci regele" [74]). Tot atunci Ludovic opreşte pe nobilii şi cnezii din ţinutul Sebeş să mai ţină preoţi ortodocşi, adăugând că dacă un preot dintre aceştia va încerca să convertească pe catolici, el va fi arestat, surghiunit şi despuiat de averea sa. Se opreşte apoi căsătoria între ortodocşi şi catolici, afară de cazul când partea ortodoxă trece la catolicism. Copiii nobililor şi ai cnezilor nu pot fi botezaţi decât de preoţi catolici. Cei care vor să treacă la ortodoxie, trebuie să renunţe cu totul la averea lor [75]). Afară de aceasta ştim că încă din anul 1279 papa Nicolae III poruncise clerului şi poporului din Ungaria ca să dea ajutor legatului său apostolic spre a alunga pe ortodocşi afară din ţară [76]). Iar sinodul ţinut la Buda în acelaşi an hotărăşte în cap. CXX, intitulat „de sacerdotibus scismaticis" din Ardeal: că acestora „nu le este îngăduit să ţină cult dumnezeiesc şi zidească biserici sau alte locaşuri sfinte şi nici credincioşii nu au voie să ia parte la asemenea slujbe sau să intre în astfel de locaşuri" [77]).

În 1299 papa Bonifaciu VIII porunceşte arhiepiscopului de Strigonium să folosească inchiziţia împotriva ereticilor şi a schismaticilor din Ungaria, spre a dezrădăcina din acest regat ciuma ereziei şi a schismei [78]).

Că Bogdan voievodul Moldovei (1359-1365) a fost şi a rămas ortodox o dovedeşte relaţia din 1370, prin care papa Urban V era încunoştiinţat de doi călugări catolici, că Laţcu, voievodul Moldovei (1365-1373), coborâtor din părinţi schismatici, adică ortodocşi, silit de împrejurări, s-a lăsat înduplecat de sfatul lor şi este înclinat să lepede ortodoxia şi să îmbrăţişeze credinţa catolică [79]. Într-adevăr, Laţcu moştenise domnia tocmai pe vremea când Scaunul papal făcea în Răsărit, cu ajutorul călugărilor din ordinele cerşetoare, încercările cele mai aprige pentru câştigarea de suflete şi de ţinuturi noi, socotind să ajungă în acest chip mai cu înlesnire la unirea între cele două Biserici. Şi fără îndoială că Laţcu Vodă nu era străin de tot ce izbutiseră să facă aceşti misionari catolici prin ţările învecinate şi cu aceeaşi credinţă ortodoxă, unde ei câştigaseră părtaşi la unire chiar şi printre rudeniile familiilor domnitoare [80]). Până şi în Bizanţul ortodox, din ce în ce mai ameninţat de turci, se încerca acum, cu nădejde de ajutorare, unirea cu Roma [81]). Astfel, în 1366 împăratul Ioan V Paleologul, însoţit de fiii săi Manuil şi Mihail, călătoreşte la Buda să discute cu regele Ludovic al Ungariei chestiunea ajutorului făgăduit împotriva turcilor, precum şi planurile de înlăturarea schismei [82]). În 1369 această călătorie fu urmată de o alta mai lungă, la Roma, unde autocratorul bizantin, deplin hotărât să înlăture „schisma", după ce leapădă ortodoxia şi trece la catolicism, este nevoit să încheie „unirea" între cele două Biserici în nădejdea că va izbuti să apere Bizanţul împotriva primejdiei otomane [83]). Dar, ca de obicei, papa nu putu să dea împăratului apostat decât daruri şi făgăduieli de ajutor pe care zadarnic îl va aştepta el la Constantinopol, căci nu vor sosi niciodată.

În vâltoarea acestor grele încercări, care nelinişteau Ortodoxia, voievodul Laţcu, având gândul neclintit ca să-şi apere ţara şi domnia, va fi căzut uşor în mreaja vreunor făgăduieli ispititoare ale misionarilor franciscani şi astfel se arată înclinat să treacă la catolicism cu supuşii ţării sale - ipsa et suus populus ducatus seu terre Moldaviensis - cerând în schimb să i se ridice la treapta de oraş târgul Siret şi să se întemeieze acolo un scaun de episcop catolic, pe care să-l pună sub oblăduirea nemijlocită a Scaunului papal [84]).

Dacă într-adevăr convertirea voievodului Moldovei Laţcu putea fi socotită de Scaunul papal fapt împlinit, mai ales după înfiinţarea episcopiei din Siret, pe seama căreia fusese sfinţit în martie 1371 călugărul polon cerut de el [85]) - Andrei Jastrzeebiec, - nu la fel stăteau lucrurile cu credincioşii ortodocşi care nu s-au lăsat cu nici un preţ înduplecaţi să treacă la catolicism. Era firesc ca Laţcu Vodă să întâmpine chiar o împotrivire făţişă în această privinţă, din partea supuşilor săi, lipsiţi de orice înţelegere a împrejurărilor care siliseră pe domn să-şi schimbe credinţa. Însă primejdia mare şi de care se temea acum papa era că însăşi Doamna Ana, soţia lui Laţcu, cu fiica sa Anastasia rămăseseră ortodoxe şi nu e greu să credem că ele îl vor fi îndemnat stăruitor să revină la sânul Bisericii pe care o părăsise. De aceea vedem că la 25 ianuarie 1372 papa sfătuieşte pe Laţcu să nu se lase ispitit de niscaiva ademeniri din partea soţiei sale „îndărătnică în schismă", ci să caute s-o aducă şi pe ea la credinţa Bisericii Catolice, căci numai aşa copiii săi vor fi recunoscuţi legitimi [86]).

Nu avem nicio dovadă că Doamna Ana, soţia lui Laţcu, şi fiica sa Anastasia ar fi părăsit cumva Ortodoxia. Chiar voievodul Laţcu la moarte este îngropat în biserica ortodoxă din Rădăuţi, iar mormântul său este alături de al celorlalţi domni moldoveni[87]), aşa cum este însemnat şi numele său în pomelnicul din 1407 al mănăstirii Bistriţa între „blagocestivii şi pravoslavnicii domni" ai Ţării Moldovei[88]), precum şi în hrisovul lui Alexandru cel Bun din 7 ianuarie 1403 [89]).

Sunt cunoscute legăturile care au urmat după bătălia de la Vidin din 1369, între Scaunul papal şi Doamna Clara, mama vitregă a voievodului muntean Vladislav-Vlaicu şi sprijinitoarea zeloasă a catolicismului [90]). Fără îndoială că după înfiinţarea în Moldova a episcopiei catolice de la Siret, în 1370, papa Grigorie XI se va fi gândit să întemeieze o episcopie şi pentru catolicii din Ţara Românească. Dar cum piedicile aici erau mai grele, din pricină că se afla o Mitropolie ortodoxă, strămutată de la Vicina încă din 1359, chiar prin stăruinţa domnului, în cetatea lui de scaun, papa îşi va fi amintit de eparhia catolică mai veche a Milcoviei, care cuprindea în hotarele ei şi o parte din Muntenia de răsărit. Numirea călugărului ungur Nicolae de Buda în scaunul de episcop al Milcoviei, la 3 septembrie 1371 [91]), nu izbuti să înlăture prăbuşirea propagandei catolice în aceste părţi. După trei ani de păstorie doar cu numele, se pare că el îşi căuta mijloace de trai pe alte meleaguri.

Lipsită de ocârmuitorul ei firesc, episcopia Milcoviei rămâne doar în seama preoţilor catolici maghiari. Dar purtarea acestora era aşa de neomenoasă - bănuim că în legătură cu strângerea dijmelor - încât credincioşii ajung să-şi plângă nemulţumirea împotriva lor chiar şi papei [92]). Iar ca să se împiedice năruirea acestei episcopii, se va arăta în curând Scaunului papal, că aici este nevoie să fie trimişi slujitori care să cunoască limba şi obiceiurile poporului păstorit [93]).

În faţa acestei primejdii, care ameninţa însăşi fiinţa episcopiei, Urban V nu putea sta nepăsător, mai ales că i se arătase şi mijlocul înlesnitor pentru înlăturarea răului şi anume dacă s-ar clădi aici o biserică episcopală şi dacă ar fi numit episcop călugărul dalmatin Antonie de Spoleto „qui linguam dicte nationis (Valachorum) scire asseritur" şi ca atare ar putea răspândi mai uşor catolicismul printre „schismaticii" de aici [94]). Se dovedeşte însă că încercarea din 1374, ca şi cea din 1234, de a se aşeza în aceste părţi episcopi catolici ştiutori de româneşte, a rămas doar o năzuinţă neîmplinită a scaunului papal.

Urmaşul lui Laţcu la domnia ţării Moldovei a fost Petru Muşat, un înfocat sprijinitor al Ortodoxiei, sub care se fac cei dintâi paşi către organizarea bisericească a acestei ţări, mijlocind la Patriarhia de Constantinopol pentru recunoaşterea episcopilor Iosif şi Meletie, hirotoniţi pe atunci la Halici [95]). Cu toate acestea nu se poate spune că sub el propaganda catolică în Moldova ar fi fost mai slabă decât pe vremea lui Laţcu. Faptul acesta se datorează ocrotirii de care s-au bucurat călugării franciscani şi dominicani din partea Doamnei Margareta, mama voievodului Petru Muşat şi o zeloasă susţinătoare a lor [96]). Se mai adaugă apoi strânsele legături politice şi comerciale între Moldova şi Polonia, care au avut o înrâurire firească şi în laturea bisericească, îngăduind călugărilor catolici să-şi înjghebeze acum aşezări mai trainice, dat fiind numărul mare de negustori şi meşteşugari poloni şi germani aşezaţi prin târgurile şi oraşele moldoveneşti în vremea paşnicei domnii a lui Petru Vodă Muşat [97]).

Însă cu tot acest avânt, spre sfârşitul veacului XIV vigoarea propagandei catolice în Moldova scade cu totul. Obiceiul episcopilor catolici de Siret de a locui mai mult în Polonia, lăsându-şi scaunul şi pe credincioşi în părăsire, ajunse să fie cunoscut şi la Roma. Fireşte, scaunul papal nu putea privi cu nepăsare această neorânduială ce stăruia dintru început şi zăticnea propăşirea catolicismului în Moldova. De aceea, în 1394, papa Bonifaciu IX se văzu silit să ia măsuri de constrângere, punând în vedere noului episcop Ştefan Martini că îi va da actele de numire numai dacă se va duce la biserica sa, se va aşeza acolo şi nu va sluji aiurea, ci doar în oraşul şi eparhia Siretului [98]). Însă cu toate aceste aspre ameninţări, se pare că episcopul Ştefan nu s-a îndurat să se despartă de ţara lui şi să vină în Moldova, spre a-şi ocârmui eparhia pe seama căreia fusese hirotonit, ci va rămâne în Polonia, împlinind slujba de episcop sufragan la Cracovia [99]).

În pragul veacului XV, datorită silinţelor lui Alexandru cel Bun se stinge şi cearta care dăinuia de zece ani cu Patriarhia ecumenică şi astfel, la 26 iulie 1401, Iosif Muşat este recunoscut în scaunul de mitropolit legiuit al Moldovei [100]). Ortodoxia sprijinită acum de noul domn înlătură pentru totdeauna primejdia propagandei catolice. Ctitoriile domneşti şi mănăstirile se înmulţesc neîncetat; ele dobândesc danii menite să uşureze traiul de obşte al călugărilor, care la vreme de răgaz se vor îndeletnici cu învăţătura ucenicilor sau pravila rucodeliilor, dând la iveală cărţi de slujbă scrise şi împodobite cu desăvârşită iscusinţă. La rândul ei, viaţa bisericească a dreptcredincioşilor moldoveni va spori în evlavie şi virtute, dobândind întocmiri statornice după învăţătura Sfinţilor Părinţi. Încercările de unire de la Constanţa din 1414-1418 [101]) şi mai ales de la Ferrara-Florenţa din 1438-9 [102]), vor îndemna Biserica Moldovenească să trimită şi ea soli cu duh de dragoste creştinească şi din dorinţa nestrămutată de a vedea înlăturată dezbinarea dintre Bisericile de apus şi răsărit pricinuită prin schisma de la 1054. Când însă aceste încercări dezvăluiră gândul ascuns al papilor de a surpa Ortodoxia prin înghiţirea ei de către catolicism şi silirea răsăritenilor de a primi toate învăţăturile greşite ale Bisericii latine, moldovenii şi-au dat grabnic seama de primejdia sufletească spre care erau târâţi. Întorşi în ţară, solii care au luat parte la cele două soboare de unire, n-au cutezat să clintească din statornicia în ortodoxie pe niciun cleric sau credincios. Se dovedeşte chiar că în noiembrie 1447, când împăratul bizantin Ioan VIII Paleologul, în înţelegere cu patriarhul ecumenic Gregorie Mamas, trimiseră în Moldova, ca urmaş al mitropolitului Damian, pe grecul Ioachim de Agatopolis, susţinător al unirii, moldovenii nu l-au putut îngădui multă vreme, ci l-au alungat din scaun, alegând în locul lui pe blândul şi evlaviosul călugăr nemţean Teoctist, sfinţit apoi mitropolit de Nicodim, patriarhul Peciului [103]).

Ca un ecou prelungit al protivniciei moldovenilor faţă de catolicism şi de schismă, ca un răspuns neted la toate încercările de unire şi ca o mărturie a statorniciei lor în ortodoxie, va scrie mai târziu învăţatul Dimitrie Cantemir aceste cuvinte: „Moldovenilor nu le este nicio lege mai urâtă ca a Romei, căci ei zic că toate celelalte erezii sunt cunoscute prin sine însele şi prea uşor se pot înţelege în ce se despart de la adevărata Biserică creştină; dar papistaşii sunt ca lupul în piele de oaie, acum numesc frate pe cei din Biserica răsăriteană, acum le zic că sunt schismatici sau achefali, adică fără cap, fiindcă nu recunosc pe papa de cap văzut al Bisericii" [104]).

--------------------------------------------------------------------------------

[1] Durerosul act prin care trimişii papali au săvârşit dezbinarea dintre Biserica latină şi cea grecească ni s-a păstrat, împreună cu povestirea faptelor, în raportul scris al cardinalului Humbert, intitulat: Brevis et succinta commemoratio eorum quae gesserunt apocrisiarii sanctae Romanae et apostolicae sedis in regia urbe et qualiter anathematizati sunt Michael cum sequacibus suis ( în Migne, P.L. CXLIII, col. 1001-1004) şi în actul sinodului ţinut la 20 iulie 1054 <<Συμείωμα περἰ τοῦ ριφέντος πιττακίου ἐν τη̃ ἁγία τραπέζῃ παρὰ ἀπό 'Ρώμης πρέσβεων κατὰ τοῦ ἁγιωτάτου πατριἁρχου κυρου Μιχαήλ μηνὶ Іουνίῳ, ίνδικτ. ζ. ( în Migne, P.G. CXX, col. 736-748). Ele au fost traduse şi publicate în româneşte de prof. Teodor M. Popescu, Sentinţa de excomunicare de la 16 iulie 1054, în rev. Studii Teologice, an. II (1931), nr. 1, pp.53-64 şi nr. 2, pp. 39-46.

[2] Cf. Aurelian Sacerdoţeanu, Consideraţii asupra istoriei românilor în evul mediu, Bucureşti 1936, pp. 229-237, 252-253, unde se dau toate datele şi izvoarele lor în chip cronologic.

[3] Pr. Nicolae M. Popescu, Preoţi de mir adormiţi în Domnul, Bucureşti 1942, p. 12.

[4] Nicolae Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponimiei şi onomasticii, Bucureşti 1933, passim.

[5] Bernard Leib, Rome, Kiev et Byzance à la fin du XI-e siècle, Paris 1924, pp. 18-19, 51, 70.

[6] Cf. L. Bréhier, Le schisme oriental du XI-e siècle, Paris 1899, pp. XX-XXX.

[7] L. Duchesne, Autonomies écclesiastiques, Eglises separèes, Paris 1896, pp. 164-165.

[8] L. Bréhier, op. cit.

[9] Bernard Leib, op. cit.

[10] Teodor M. Popescu, Sensul schismei şi al unirii Bisericilor. Câteva consideraţiuni istorice de interes actual, în Omagiu Î.P.S. Dr. Nicolae Bălan, Mitropolitul Ardealului, la douăzeci de ani de arhipăstorire, Sibiu 1940, p.661.

[11] Ibidem, pp. 662.

[12] Se ştie, de altfel, că înainte de a învinui patriarhul Fotie pe latini de unele înnoituri, prin enciclica sa din 867 atacase papa Nicolae Biserica greacă, susţinând că Patriarhul din Constantinopol nu are dregătorie patriarhală adevărată, pentru că scaunul lui nu este apostolic şi că adevăratul creştinism şi credinţa cea adevărată se găsesc la Roma, iar nu la Bizanţ. Aceasta şi altele le scria la 866 papa bulgarilor de curând creştinaţi de greci, cu scopul să-i atragă la Roma prin trimişii săi, care au făcut să fie alungaţi misionarii bizantini (vezi Responsa ad consulta Bulgarorum, nr. 96 şi 106, în Migne, P.L. CXIX, col. 978 sq. Cf. Teodor M. Popescu, op. cit., p. 665.

[13] Ibidem, p. 664.

[14] Ibidem, p. 666.

[15] Teodor M. Popescu, Cucerirea Constantinopolului de către latini ca mijloc de unire a Bisericilor, în rev. Studii Teologice, an. I (1929), nr. 1, pp. 50-51.

[16] După ce cuceresc Bagdadul în anul 1055, turcii ajung în 1059 la Sevastia, atacă Edesa şi Antiohia în 1065-1067, pustiesc Cezareea Capadociei în 1067, Neocezareea Pontului şi Amorion în 1068 şi ocupă Iconiu în 1069. De aici înaintează jefuind până în apropiere de Marea Egee. La 1078 cuceresc Niceia, iar la 1079 ajung la Hrisopolis în faţa Constantinopolului (vezi J. Laurent, Byzance et les Turcs Seldjoucides dans l'Asie occidentale jusqu'en 1081, Nancy 1913; Ch. Diehl, Histoire de l'Empire byzantin, Paris 1920, pp. 133-134.

[17] A. A. Vasiliev, Histoire de l'Empire byzantin, t. I, Paris 1932, pagina 471.

[18] Cf. Teodor M. Popescu, op. cit., pp. 52-53.

[19] Ibidem, p. 79.

[20] „...sine quo patriarchale officium exercere rite non potest", A. Pichler, Geschichte der Kirchlichen Trennung zwischen dem Orient und Occident, I, München 1864, p. 304, nr. 6.

[21] Cf. Theodor M. Popescu, op. cit., pp. 93-95.

[22] A. Pichler, op. cit., p. 307, nr. 7.

[23] Ibidem, p. 314, nr. 3.

[24] Teodor M. Popescu, op. cit., pp. 100-101.

[25] Este interesant de ştiut că dacă facem o asemănare între patriarhii din Constantinopol şi papii Romei, de la Fotie (890) şi până la schismă (1054), vom vedea că în timp ce în scaunul răsăritean păstoresc doar 16 patriarhi, oameni cuvioşi, învăţaţi şi cu adevărat smeriţi, la Roma vom afla în acest răstimp de un veac şi jumătate nu mai puţin de 46 de papi, care par a se întrece în fapte nevrednice, de amestec în treburi lumeşti, care au agonisit acestui veac în istoria Bisericii de Apus, porecla de „veacul întunecos"...

25 b A. A. Vasiliev, op. cit., p. 448.

[26] Cf. Bernard Leib, op. cit., p. 19.

[27] Se ştie că la început ungurii au primit creştinismul de la Bizanţ. Astfel, cronicarii bizantini Constantin Porfirogenitul, Ioan Skylitzes şi Gheorghe Kedrinos ne istorisesc împrejurările în care au fost botezaţi la Constantinopol ducii maghiari Bulcsu şi Gyula, pe la anii 949-951, învrednicindu-se de multe daruri şi cinstiri. La întoarcerea sa în patrie, Gyula luă cu sine pe un ieromonah evlavios, Ierotei, hirotonit de patriarhul Constantinopolei, Teofilact (933-956), episcop al Ungariei şi care, ajungând acolo, întoarse pe mulţi de la rătăcirea păgânească la creştinism. Convertirea celor doi duci maghiari avu răsunet şi la popoarele vecine, fiindcă o aflăm şi într-o veche cronică rusească. Poveastâ o Latineah din sec. XIV, după izvorul grecesc din sec. XII, în care se spune că după moartea lui Gyula, năvăliră multe popoare şi mare groază şi frământare cuprinse împărăţia grecilor, aşa că n-au putut întări în credinţă pe unguri, mai ales că n-aveau nici cărţi în limba lor. Atunci latinii porniră din Roma şi convertiră pe Unguri şi pe celelalte neamuri vecine cu ei, avari şi gepizi, la legea lor dumnezeiască. Misionarii latini au intrat în Ungaria mai târziu, după anul 973, deci până atunci se răspândi la unguri creştinismul răsăritean de limbă slavă şi greacă (cf. St. Lupşa, Catolicismul şi românii din Ardeal şi Ungaria până la anul 1556, C. 1929, p. 4; Dr. Augustin Bunea, Încercare de Istoria Romînilor pînă la 1382, Bucureşti 1912, pp. 106-107, 170-171.

[28] N. Iorga, Români şi slavi, români şi unguri, Bucureşti 1922, pp. 46-47.

[29] Ştefan Lupşa, op. cit., p. 21.

[30] N. Iorga, State şi preoţi din Ardeal, Bucureşti 1902, p. 11. În această privinţă, părerea Scaunului papal era că <>. (Andrei Mater, L'Eglise catholique. Sa constitution. Son administration. Paris 1906, pp. 113, nr. 3); cf. Teodor M. Popescu, Sensul schismei şi al unirii Bisericilor, p. 669, n. 2.

[31] Cf. Ştefan Lupşa, op. cit., p. 21.

[32] Ibidem, p. 22. Se ştie că preoţii catolici făceau parte nu numai din sfatul regelui Ungariei, ci şi din Adunările Legiuitoare, având deci o înrâurire covârşitoare aproape în toate treburile publice.

[33] Ibidem, pp. 24-25.

[34] Hurmuzaki-Densuşianu, Documente privitoare la Istoria Românilor, t. I, 2, Bucureşti 1890, p. 231, nr. 180. <<...quod nonnulli presbiteri greci ac scismatici officium tabellionatus exercere et super contractibus, qui in partibus illis inter christianos et catholicos pro tempore fuint, instrumenta publica conficere presumunt, propter quod contingint, quod scismatici cum catholicis plurimum conversantur in animarum Christifidelium non modicum detrimentum...>>. Cf. Dr. Augustin Bunea, Discursuri, Autonomia bisericească, Blaj 1903.

[35] Hurmuzaki-Densuşianu, ibidem, p. 491, nr. 404.

[36] Zimmerman-Werner, Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, III, Sibiu 1902, p. 516; cf. Ştefan Lupşa, op. cit., pagina 31.

[37] Academia R.P.R., Documente privind Istoria României, veacurile XI, XII şi XIII. C. Transilvania, vol. I (1075-1250), Bucureşti 1951, pp. 1-2, nr. 1; cf. N. Iorga, Histoire des Roumains de Transylvanie et de Hongrie, Bucureşti 1915, p. 38.

[38] Academia R.P.R., ibidem, pp. 2-3, nr. 4.

[39] Ludwig Reissenberger, Die Kerczer Abtei, Sibiu 1894, p.5; cf. Gh. Duzinchevici, Propaganda cistercită printre români, în rev. Cercetări istorice, an. IV (1829), II, pp. 126-140.

[40] A. Bunea, Stăpânii ţării Oltului, Ac. Rom, Discursuri de recepţie, XXXIV (1910), p. 7. În anul 1223, Andrei II, regele Ungariei, întăreşte acestei mănăstiri muntele Sf. Mihail din Transilvania, împreună cu Biserica şi „cu pământul luat de la români" - terram exemptam de Blaccis (vezi Ac. R.P.R., ibidem, pp. 199-200, nr. 145.

[41] Hurmuzaki-Densuşianu, Documente, I, 1, pp. 581-584; Acad. R.P.R., ibidem, veacul XIV, vol. II, Bucureşti 1953, pp. 33 nr. 79.

[42] Ibidem, veacul XIII, vol. II, pp. 18-20, nr. 19.

[43] Ibidem, pp. 41-43, nr. 37.

[44] Ibidem, veacul XIV, vol. II, p. 257, nr. 503. În continuare papa îi sfătuieşte să se poarte cu blândeţe şi bunăvoinţă <>.

[45] Cf. Ştefan Lupşa, op. cit., p. 52.

[46] Ibidem, p. 53.

[47] Ibidem, p. 53, cf. C. Andreescu, Reacţiuni ortodoxe în contra catolicizării regiunilor carpato-dunărene în prima jumătate a sec. XIII, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an. LVI (1938), p. 770.

[48] Teodor M. Popescu, Cucerirea Constantinopolului, p. 101.

[49] Ibidem, p. 102.

[50] Academia R.P.R., Documente, Transilvania, veac. XI, XII şi XIII, p. 28, nr. 45.

[51] Cf. Ştefan Lupşa, op. cit., p. 54; Dr. Augustin Bunea, Încercare de Istoria Românilor până la 1382, p. 197.

[52] Academia R.P.R., ibidem, p. 29, nr. 47; cf. D. Augustin Bunea, cp. cit., pp. 176-177.

[53] Cf. Nicodim Milaş, Dreptul bisericesc.

[54] Cf. I. Lupaş, Realităţi istorice din Voievodatul Transilvaniei din sec. XII-XVI, Cluj 1938, pp. 38-39.

[55] Academia R.P.R., ibidem, pp. 205-206, nr. 153.

[56] Hurmuzaki-Densuşianu, ibidem, pp. 85-86, nr. 63.

[57] Vezi Diaconul Gh. I. Moisescu, Catolicismul în Moldova până la sfârşitul veacului al XIV-lea, Bucureşti 1942, pp. 7-9.

[58] Cf. Radu Rosetti, Despre unguri şi despre episcopiile catolice din Moldova, în An. Acad. Rom., Ist., 2, t. XXVI (1905); I. Ferenţ, Cumanii şi episcopiile lor, Blaj 1930.

[59] N. Iorga, Studii şi documente cu privire la Istoria Românilor, I-II, Bucureşti 1901, p. XII.

[60] Diac. Gh. I. Moisescu, op. cit., p. 10.

[61] Academia R.P.R., ibidem, pp. 274-275, nr. 229.

[62] Ibidem, pp. 275-276, nr. 230; cf. R. Huss, Gab es zur Zeit der Deutschkolonization Siebenbürgens ein griechisch catholischer Bistum in Weissenburg, în Siebenbürgesche Vierteljahrsschrift, XLVII (1934), pp. 16-21; I. Lupaş, A existat în Transilvania episcopie ortodoxă înainte de întemeierea regatului ungar?, în rev. Biserica Ortodoxă Română, an. 52 (1934), pp. 149-153.

[63] Diac. Gh. I. Moisescu, op. cit., pp. 23-24.

[64] Vezi Aurelian Sacerdoţeanu, Marea invazie tătară şi sud-estul european, Bucureşti 1933, pp. 33-56.

[65] Hurmuzachi-Densuşianu, op. cit., p. 260, nr. 199.

[66] N. Iorga, op. cit., pp. XXV-XXVIII: În 1279, papa Nicolae III scrie episcopului Filip, legatul său din Ungaria, că a fost înştiinţat de provincialul călugărilor minoriţi despre starea lucrurilor din fosta episcopie cumană, „deoarece nu este acolo nici episcop care să-i poată hirotoni pe acei fraţi, iar oraşul de pe Milcov, aşezat la hotarele tătarilor, a fost odinioară distrus de numiţii tătari şi nu mai sunt acolo de 40 de ani şi mai bine nici episcopi şi nici alţi locuitori catolici". Pe papă însă lucrurile acestea îl interesează mai puţin; dorinţa lui arzătoare era să afle ce soartă au avut veniturile acestei eparhii. De aceea porunceşte legatului Filip să se străduiască a cerceta „despre cifra veniturilor privind scaunul apostolic, dacă cumva ar putea să rezulte vreunele, ca nu cumva autoritatea pontificală să fie micşorată" (Academia R.P.R., ibidem, vol. II (1251-1300), pp. 222-223, nr. 238).

[67] Cf. Diac. Gh. I. Moisescu, op. cit., p. 30.

[68] C. Auner, Episcopia Milcoviei în veacul XIV, în Revista Catolică, an. III (1914), pp. 60-80.

[69] D. Onciul, Originile Principatelor Române, Bucureşti 1899, p. 248, arată că numai după alungarea tătarilor s-a putut înfiinţa episcopia Milcoviei, ca restaurare a fostului episcopat cuman din veac. XIII.

[70] În iulie 1352, papa Clement VI laudă zelul şi stăruinţele regelui Ludovic de a alunga de la hotarele Ungariei pe „schismatici" şi în acest scop îi hărăzeşte toate ţinuturile, cetăţile, oraşele şi satele pe care le va putea lua din mîna lor (Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., t. I, 2, p. 24, nr. 18).

[71] Vezi R. Aigrain, Ecclesia, Paris 1933, p. 293.

[72] C. Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldaviei şi a Sucevei, Bucureşti 1888, p. XXXIX; St. Meteş, Istoria Bisericii Româneşti din Transilvania, I, Sibiu 1935, pp. 35, 41. Tradiţia istorică despre întemeierea Moldovei, din cronica anonimă, spune că după ce „Râmlenii vechi au biruit pe tătari, craiul Vladislav s-a bucurat mult de aceasta şi i-au cinstit şi i-au miluit foarte mult pentru vitejia lor; şi le-au descoperit lor viclenia râmlenilor, noi, sfătuindu-i să nu se mai întoarcă la Râm, ci i-au chemat să trăiască în ţara lui. Atunci ei s-au rugat să nu-i silească a trece la legea latinească, şi să-i lase a trăi în legea lor" (I. Bogdan, Vechile cronice moldoveneşti până la Ureche, Bucureşti 1891, p. 185). Este interesant faptul că această cronică păstrează şi tradiţia mai veche despre schismă, arătând că „acei râmleni erau dezbinaţi în râmleni noi de legea lătinească şi râmleni vechi de legea grecească. Iar râmlenii noi urau pe râmlenii vechi pentru legea lor" (ibidem. Textul cronicii anonime se află în Voscresenskaja letopis, o adunare de cronici ruseşti din veac. XVI şi s-a publicat în Polnoe sobranie russkich letopisej, VII, 256.)

[73] Cf. D. Onciul, Dragoş şi Bogdan, în Convorbiri Literare, XVIII (1884), pp. 304-319; Diaconul Gheorghe I. Moisescu, op. cit., pp. 41-43.

[74] E. Lukinich-L. Galdi, Documenta historiam Valachorum in Hungaria illustrantia usque ad annum 1400, p. Ch., Budapesta 1941, p. 201, nr. 153: „...omnes sclavos sive scismaticos sacerdotes... cum eorum pueris, uxoribus et rebus omnibus".

[75] Ibidem, pp. 207-208, nr. 160.

[76] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 435, nr. 347.

[77] Dr. Augustin Bunea, op. cit., p. 199.

[78] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 545, nr. 436.

[79] Ibidem, I, 2, p. 160, nr. 124.

[80] Cf. Oskar Halecli, Un empereur de Byzance à Rome, Warszawa 1930, pp. 31-50.

[81] În primăvara anului 1367, patriarhul ecumenic Filotei II, din îndemnul împăratului Ioan V Paleologul, strânse la Constantinopol un sinod, la care luară parte, pe lângă alţi ierarhi şi patriarhi de Alexandria şi Ierusalim, cu scopul ca să discute căile şi mijloacele de unire între cele două Biserici (vezi Vasile Grecu, Bizanţul şi catolicismul în trecutul nostru îndepărtat, în rev. Studii Teologice, an. II (1950), pp. 556-568, cf. G. Ostrogorsky, Geschichte des byzantinischen Staates, München 1940, pagina 386).

[82] Oskar Halecki, op. cit., pp. 111-128.

[83] Vezi A. A. Vasiliev, Il viaggio di Giovani V Paleologo in Italia e l'Unione di Roma, în Studi Bizantini e Neoellenici, III (1931), pp. 151-193.

[84] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 160, nr. 124; cf. W. Abraham, Biskupstwa lacinskie w Moldawij w wieku XIV i XV, în Kwart. hist., XVI, (1902), pp. 4-23.

[85] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., p. 162, nr. 125, pp. 168-171, nr. 131.

[86] W. Abraham, Powstanie organizacyi Kosciola lacinskiego na Rusi, Lwow 1904, pp. 379-380.

[87] Eugen A. Kozak, Die Inschriften aus der Bukowina, Wien 1903, pp. 103-04.

[88] Damian P. Bogdan, Pomelnicul mânăstirii Bistriţa, Bucureşti 1941, p. 50.

[89] M. Costăchescu, Documentele moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, Iaşi 1931, pp. 46-49.

[90] N. Iorga, Lupta pentru stăpânirea Vidinului, în rev. Conv. Lit., an. XXXIV (1900), pp. 962-999.

[91] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., pp. 174-175, nr. 133.

[92] N. Iorga, op. cit., p. XXII.

[93] Hurmuzaki-Densuşianu, op. cit., pp. 220-221, nr. 169.

[94] Ibidem, pp. 216-217, nr. 164-165.

[95] Cf. N. Dobrescu, Întemeierea mitropoliilor şi a celor dintâi mânăstiri din ţară, Bucureşti 1906, pp. 92-94; N. Iorga, Condiţiile de politică generală în care s-au întemeiat Bisericile româneşti în veac. XIV-XV, în An. Acad. Rom., Ist. 2, t. XXXV (1913), p. 140.

[96] N. Iorga, op. cit., pp. 404-406; cf. C. Eubel, Geschichte der römisch-katholischen Kirche in der Moldau, în Romische Quartalscrift, XII (1898), pp. 107-126.

[97] G. Schmidt, Romano-catholici per Moldaviam episcopatus et rei romano-catholicae res gestae, Budapest 1887; cf. C. Racoviţa, Începuturile suzeranităţii polone asupra Moldovei, în Rev. Ist. Rom., X (1940), pp. 237-252.

[98] I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului, I, Documente bisericeşti, (1357-1599), Bucureşti 1914, p. 17.

[99] W. Abraham, Biskupstwa lacinskie w Moldawij, în Kwart. hist., XVI (1902), p. 184.

[100] Hurmuzaki-Iorga, op. cit., XIV, 1, pp. 31-36, nr. 69-70.

[101] Cf. Constantin I. Karadja, Delegaţii din ţara noastră la conciliul din Constanţa, în anul 1415, în An. Acad. Rom., Ist., 3, VII (1926).

[102] C. Auner, La Moldavie au Concile de Florence, Bucureşti 1906; cf. idem, Moldova la soborul din Florenţa, în Rev. Cat., IV (1915).

[103] Michel Lascaris, Joachim, métropolite de Moldavie, et les relations de l'Eglise moldave avec le patriarcat de Peci et l-archevêché d'Achris au XV-e siècle, în An. Acad. Rom., Hist., XIII (1927), pp. 1-32.

[104] Descrierea Moldovei, ed. A. Papiu-Ilarian, Bucureşti 1875, p. 152.

De Boboteaza, firea apelor se schimba

2012-01-05T07:40:00.000-08:00

Prin botezul in Iordan, Hristos a sfintit firea apelor de pretutindeni, lucru marturisit si in rugaciunile citite la Boboteaza: "Astazi firea apelor se sfinteste...". Astfel, se pune in lumina caracterul cosmic pe care l-a avut Botezul Domnului. Prin formula "astazi firea apelor se schimba", trebuie sa intelegem revenirea Duhului Sfant in sanul Creatiei. Prin caderea in pacat, omul Il pierduse pe Sfantul Duh, asa cum ne-a marturisit Sfantul Chiril al Alexandriei, si ramasese inchis in cadrul limitat al lumii create. Botezul Mantuitorului reprezinta momentul redeschiderii izvoarelor harului, care fusesera zavorate pentru om si pentru intreaga creatie. Deci, prin formula mentionata mai sus, nu trebuie sa intelegem ca harul lui Dumnezeu se pogoara in timpul slujbei de sfintire a apei peste toata apa care exista in diverse locuri, ci doar peste apa pregatita din timp pentru acest lucru.

Randuiala slujbei Agheasmei mari este atribuita Sfantului Sofronie, patriarh al Ierusalimului (+ 638). Rugaciunea de sfintire adresata Sfintei Treimi ne descopera ca apa sfintita este "izvor de nestricaciune, dar de sfintenie, dezlegare de pacate, vindecare de boli, diavolilor pieire, indepartarea puterilor potrivnice, plina de putere ingereasca".

Apele primordiale

Apa apare ca un element primar in crearea lumii. In Facere, organizarea cosmosului incepe prin separarea apelor (Fac. 1, 6-8), care da nastere cerului. Uscatul se naste si el prin separarea apelor care "s-au adunat la un loc" formand marea (9-10). Psalmul 23 marturiseste in acest sens: "Al Domnului este pamantul si plinirea lui; lumea si toti cei ce locuiesc in ea. Acesta pe mari l-a intemeiat pe el si pe rauri l-a asezat pe el". Sfantul Petru a dezvoltat aceasta imagine, asociind-o Cuvantului lui Dumnezeu: "Caci ei in chip voit uita aceasta, ca cerurile erau de demult si ca pamantul s-a inchegat, la cuvantul Domnului, din apa si prin apa" (II Petru 3, 5).

Apele cerului

In prima istorisire a creatiei se insista asupra distinctiei intre apele "de sub cer" si cele "de deasupra tariei". Sa nu uitam ca apa ploii este un element purificator important in traditia iudaica, in toate sinagogile se afla un sistem de canalizare care aduna apa intr-un bazin, servind diverselor ritualuri de purificare. Bazinul, sapat si modelat chiar in pamant, are o inaltime de 1,20 metri, continand in jur de 750 de litri de apa. Asadar apa "naturala" sau "vie", asa cum este numita in textele talmudice, provine din apa de ploaie.

Marea Rosie

Trecerea prin Marea Rosie a evreior este inteleasa de Sfintii Parinti ca fiind o trecere prin moarte. Dumnezeu trece poporul ales prin aceasta apa pentru a-i taia orice legatura cu existenta lui trecuta.

Apa vie a Duhului Sfant

In Noul Testament, evanghelistul Ioan insista pe asocierea apa - Duh Sfant in metafora apei vii, mai ales in istorisirea intalnirii lui Hristos cu femeia samarineanca la putul lui Iacob, unde Hristos vesteste "darul lui Dumnezeu", "apa vie": "Oricine bea din apa aceasta (din putul lui Iacob), va inseta iarasi. Dar cel care va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va inseta in veac, ci apa pe care i-o voi da Eu se va face in el izvor de apa care curge spre viata vesnica" (Ioan 4, 13-14). Aceasta promisiune o va face din nou, in chip solemn, nu in taina unei convorbiri cu cineva socotit ca nefacand parte din poporul ales, ci in fata tuturor iudeilor, in Templu, in ultima zi a sarbatorii corturilor : "Iar in ziua cea din urma - ziua cea mare a praznicului - Iisus a stat intre ei si a strigat, zicand: Daca inseteaza cineva, sa vina la Mine si sa bea... cel care crede in Mine" (Ioan, 7, 37-38).

Apa Botezului

Hristos intrand in apa Iordanului, nu a avut ce sa curete, dimpotriva, a pogorat in apa Duhul care salasluia peste El, aducand apa la starea initiala, de la inceputul lumii. In Taina Botezului exista rugaciuni de sfintire a apei in care urmeaza sa fie botezat catehumenul. Sfintirea acestei ape presupune indepartarea duhurilor necurate ce s-ar salaslui in ea. Preotul cere Tatalui, de trei ori : "Insuti, iubitorule de oameni, imparate, si acum trimite darul Preasfantului si de viata facatorului Tau Duh, Care sfinteste toate, si sfinteste apa aceasta...", adaugand apoi : "si-i da ei harul izbavirii si binecuvantarea Iordanului. Fa-o pe dansa izvor de nestricaciune, dar de sfintenie, dezlegare de pacate...". Dupa ce a fost sfintita apa, cel ce este afundat in cristelnita renaste la o noua viata, in Hristos. Prin scufundarea omului in apa in numele Sfintei Treimi, se produce moartea omului vechi. Moartea noastra in Botez, inseamna sa nu mai traim noua insine, ci exclusiv lui Dumnezeu, caci murind lui Dumnezeu, intram cu adevarat in viata.

6 IANUARIE-BOTEZUL DOMNULUI-BOBOTEAZA. SFINTIREA APELOR

2012-01-05T07:39:00.000-08:00

Botezul Domnului - Boboteaza

La 6 ianuarie credinciosii ortodocsi praznuiesc Botezul Domnului nostru Iisus Hristos, sarbatoare numita si Epifania sau Dumnezeiasca Aratare. Praznicul reprezinta reactualizarea momentului in care Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos, la 30 de ani, vine la Iordan, se boteaza cu botezul pocaintei - a lui Ioan -, El Cel fara de pacat, asumand pacatele intregii omeniri, pe care le va rascumpara prin scump sangele Sau, pe Golgota. Botezul Domnului Iisus Hristos a fost lucrarea Sfintei Treimi: Tatal a marturisit despre El. "Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru Care am binevoit (Mt. 3, 17; Mc. 1, 11; Lc. 3,22); Duhul Sfant S-a pogorat in chip de porumb peste El si Fiul a primit botezul lui Ioan.

Iordanul s-a intors !

Iordanul s-a intors ! Acest cuvant minunat se aude in fiecare an, in ziua de Boboteaza (6/19 ianuarie), pe malurile raului Iordan. Intr-o rugaciune rostita in aceasta zi, preotii spun: "Te-au vazut apele, Dumnezeule, si s-au temut, Iordanul s-a intors inapoi."

Iordanul este principala apa curgatoare a Tarii Sfinte. Aceasta apa izvoraste din Muntii Libanului, apoi traverseaza Marea Galileii si, dupa un lung si sinuos traseu, se varsa in Marea Moarta. Pe o distanta de 180 de kilometri, Iordanul alcatuieste granita naturala dintre Israel si Iordania, lungimea totala a acestuia fiind insa de aproape 360 de kilometri. In evreieste, Iordanul este numit si "raul care coboare"; intre izvor si varsare, Iordanul are o diferenta de altitudine de opt sute de metri.

Iordanul apare inca din perioada vechi-testamentare drept un loc al savarsirii minunilor. Prima minune mentionata in Sfanta Scriptura a avut loc in dreptul Ierihonului, pe unde israelitii condusi de Iosua au trecut Iordanul. Sfanta Scriptura ne spune ca fiii lui Israel au plans vreme de treizeci de zile moartea lui Moise, si dupa ce s-au implinit aceste zile, Iosua fiul lui Navi, impreuna cu tot poporul lui Israel au trecut in chip miraculos prin apele Iordanului spre pamantul fagaduintei. Locul exact al acestei treceri miraculoase este identificat cu o veche trecatoare prin vadul raului Iordan in apropierea careia a predicat mult mai tarziu si Sfantul Ioan Botezatorul. Dupa traditie locul acesta este acelasi cu "locul scufundarii" adica, locul in care a fost botezat Domnului nostru Iisus Hristos.

Iordanul este pomenit des in Sfanta Scriptura, cel mai important moment in care apare acesta fiind insa, fara indoiala, Botezul Domnului, consemnat de catre toti cei patru sfinti evanghelisti (Matei 3, 13-17; Marcu 1, 9-11; Luca 3, 21-22 si Ioan 1, 29-34). Potrivit acestora, Sfantul Ioan Botezatorul savarsea "botezul pocaintei" in apele raului Iordan. In acest loc a venit din Galilea si Iisus pentru a se boteza de la Ioan. "Si botezandu-se Iisus, cand a iesit din apa, indata cerurile s-au deschis si Duhul lui Dumnezeu s-a vazut pogorandu-se peste El ca un porumbel, iar glasul Tatalui s-a auzit din ceruri zicand: Acesta este Fiul Meu cel iubit, intru care am binevoit, pe Acesta sa-L ascultati" (Matei 3, 16-17). Natura insasi l-a recunoscut pe Creator, apele Iordanului intorcandu-se inapoi, ca o plecaciune inaintea ziditorul lor.

In fiecare an, in ziua de 6/19 ianuarie, Biserica Ortodoxa sarbatoreste Botezul Domnului nostru Iisus Hristos. In aceasta zi de sarbatoare, patriarhul Ierusalimului, insotit de numerosi episcopi, preoti si credinciosi veniti din toata lumea, organizeaza o mare procesiune la raul Iordan. Aceasta procesiune reactualizeaza pentru fiecare generatie evenimentele desfasurate pe malul acestui rau, cu peste doua mii de ani in urma, cand Fiul lui Dumnezeu a coborat smerit la apele Iordanului, pentru a primi botezul din mainile Sfantului Ioan Botezatorul.

Procesiunea care se desfasoara in aceasta zi la Iordan incepe in zori, dupa ce autoritatile locale deschid portile zonei de frontiera dintre Israel si Iordania, zona extrem de securizata. Pe un culoar special amenajat patrund cu aceasta ocazie nenumarate autobuze si masini, pline cu oficialitati si pelerini din toata lumea.

Odata ajunsi la Biserica Sfantul Ioan Botezatorul, din apropierea raului, ierarhii se imbraca in vesminte de sarbatoare si dupa savarsirea Sfintei Liturghii se indreapta pe jos spre raul Iordan. In drum spre apele binecuvantate, toti crestinii canta troparul Botezului Domnului: "In Iordan, botezandu-Te Tu, Doamne, inchinarea Treimii s-a arata." Dupa cuvenitele rugaciuni si binecuvantari, patriarhul ortodox arunca in apa o cruce din lemn. Mai multi porumbei albi, eliberati, inconjoara pentru putina vreme locul Botezului, amintind de Epifania Domnului.

Multimile de pelerini amintesc astazi de numerosii evrei care coborau in vechime la Iordan, pentru a asculta predica inflacarata a Sfantului Ioan Botezatorul, cat si pentru a primi botezul. Credinciosii care participa la slujba de sfintire dau marturie ca, pentru cateva clipe, apele Iordanului se intorc inapoi, curgand dinspre Marea Moarta spre Marea Galileii, adica dinspre varsare spre izvoare, spre a cinsti astfel, in felul lor, marele praznic. Cei care au baut din apele Iordanului in aceasta zi, au observat ca acestea sunt sarate, iar nu dulci, dupa cum sunt de obicei; acest lucru este explicat prin faptul ca, intorcandu-se inapoi, raul aduce cu sine ape sarate din Marea Moarta.

Acest lucru da si el marturie despre prezenta Ziditorului si a Mantuitorului lumii. Intoarcerea raului Iordan inapoi este profetita inca din Vechiul Testament, despre aceasta citind astfel: "Ce-ti este tie, mare, ca ai fugit? Si tie, Iordane, ca te-ai intors inapoi? Muntilor ca ati saltat ca berbecii si dealurilor, ca mieii oilor? De fata Domnului s-a cutremurat pamantul, de fata Dumnezeului lui Iacob, Care a prefacut stanca in iezer, iar piatra in izvoare de apa. Nu noua, Doamne, nu noua, ci numelui Tau se cuvine slava, pentru mila Ta si pentru adevarul Tau" (Psalmi 113, 5-9).

Intoarcerea inapoi a raului Iordan, dinspre Marea Moarta (apa extrem de sarata, lipsita de vietuitoare), inspre Marea Galileii (apa dulce, cu multi pesti si vegetatie abundenta), trimite inca din momentul Botezului spre activitatea Mantuitorului de a intoarce lumea de la moarte la viata.

Teodor Danalache

Botezul Domnului - Sfantul Ioan Gura de Aur

Cu robii vine Stapanul, cu vinovatii Judecatorul, ca sa Se boteze. Dar nu te tulbura, ca intre acestia smeriti straluceste mai ales inaltimea Lui!

"Atunci a venit Iisus din Galileea la Iordan catre Ioan ca sa fie botezat de el."

Pentru ce te minunezi ca a primit sa fie botezat, ca a venit impreuna cu alti robi la un alt rob, cand a primit sa fie purtat in pantece fecioresc atata vreme, cand a primit sa Se nasca cu firea noastra, cand a primit sa fie palmuit, sa fie rastignit si sa patimeasca tot ce-a patimit? Lucru de mirare este ca, Dumnezeu fiind, a voit sa se faca om; toate celelalte urmeaza in chip logic.
De aceea si Ioan, luandu-o inainte, spunea ceea ce a spus, ca nu-i vrednic sa-I dezlege cureaua incaltamintei Lui si toate celelalte, ca este Judecator, ca va rasplati fiecaruia dupa vrednicie, ca va da tuturora cu imbelsugare Duhul.

Si pentru ca atunci cand il vezi ca vine la botez sa nu gandesti ceva rau, Ioan il opreste zicand:

Botezul Domnului - "Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine, si Tu vii la mine?".

Pentru ca botezul lui Ioan era un botez de pocainta, care-i facea pe oameni sa-si osandeasca pacatele lor si, deci, ca sa nu socotesti ca si Hristos a venit cu un astfel de gand la Iordan, Ioan iti indreapta mai dinainte socotinta asta, numindu-L Miel si Rascumparatorul tuturor pacatelor din lume.
Se intelege de la sine ca este fara de pacat Cel Care poate ridica pacatele intregului neam omenesc. De aceea Ioan n-a spus: "Iata pe Cel fara de pacat!", ci ceva mai mult: "Iata pe Cel ce ridica pacatul lumii!", ca sa primesti cu deplina incredere si una si alta - si ca este fara de pacat si ca ridica pacatul lumii - iar odata ce-ai primit aceasta, sa intelegi ca a venit la botez pentru a randui altele. Pentru asta cand a venit la botez, Ioan I-a zis: "Eu am trebuinta sa fiu botezat de Tine, si Tu vii la mine?" Nu i-a spus: "Sa fii Tu botezat de mine?" S-a temut sa graiasca asa.

Dar ce i-a spus? "Si Tu vii la mine?" Si ce-a facut Hristos?

Ce-a facut mai tarziu cu Petru, aceea a facut si cu Ioan atunci. Petru L-a oprit sa-i spele picioarele; dar cand a auzit pe Domnul spunandu-i: "Ceea ce fac, tu nu stii acum; vei sti mai tarziu", si: "N-ai parte cu Mine", Petru nu s-a mai impotrivit si L-a lasat sa-i spele picioarele. Tot asa si Ioan Botezatorul, cand L-a auzit pe Domnul spunandu-i:
"Lasa acum, ca asa se cuvine sa plinim toata dreptatea", indata I s-a supus. Nici lui Petru, nici lui Ioan, nu le placea sa vorbeasca fara masura, ci si-au aratat dragostea si supunerea, gandindu-se ca in toate sa se plece Stapanului.

Uita-te ca Hristos il convinge pe Ioan sa-L boteze, tocmai pe temeiul banuielii ce-o avea ca nu-i vrednic. Hristos nu i-a spus: "Ca asa este drept", ci: "ca asa se cuvine". Pentru ca Ioan socotea ca este un lucru nevrednic ca Stapanul sa fie botezat de rob, Hristos a intrebuintat niste cuvinte care i-au rasturnat cu totul impotrivirea sa, ca si cum i-ar fi spus: "Nu fugi si nici nu impiedica botezul acesta, pentru ca socotesti ca nu se cuvine sa fiu botezat de tine. Tocmai de aceea: "Lasa - boteaza-Ma - pentru ca asa se cuvine". N-a spus numai "lasa", ci a adaugat si "acum". "Nu va fi totdeauna asa, ii spune Hristos, ci Ma vei vedea si asa cum doresti; acum, insa, fa ce-ti spun!" Apoi ii arata si pentru ce "se cuvine asa".

Pentru ce, dar, "se cuvine asa"?

"Pentru ca sa plinim toata legea", a raspuns Hristos. Ca aceasta a vrut sa arate prin cuvintele: "ca sa plinim toata dreptatea". Dreptatea este implinirea poruncilor. "Pentru ca am implinit toate celelalte porunci, spune Hristos, si a ramas numai aceasta, trebuie s-o adaug si pe aceasta. Am venit sa dezleg blestemul, care statea peste omenire prin calcarea legii. Trebuie, dar, ca Eu mai intai sa implinesc toate si, scotandu-va de sub osanda, sa pun capat legii. Se cuvine, dar, ca Eu sa implinesc toata legea, pentru ca se cuvine sa dezleg blestemul scris in lege impotriva voastra. De aceea am si luat trup si am venit". Atunci L-a lasat.

Botezul Domnului - "Si dupa ce s-a botezat Iisus, indata a iesit din apa; si iata I s-au deschis cerurile si a vazut Duhul lui Dumnezeu pogorandu-Se ca un porumbel si venind peste El".
Multi socoteau ca Ioan este mai mare decat Iisus, pe de o parte pentru ca Ioan traise tot timpul in pustie, pentru ca era fiu de arhiereu, pentru ca purta o imbracaminte ca aceea, pentru ca-i chema pe toti la botez si pentru ca s-a nascut dintr-o femeie stearpa, iar pe de alta parte, pentru ca Iisus era nascut de o fata sarmana - ca nu era cunoscuta inca de toti nasterea din Fecioara - pentru ca locuise in casa, pentru ca traise la un loc cu toti oamenii, pentru ca purta haine la fel cu toti ceilalti, il socoteau mai mic decat Ioan si pentru ca nu stiau inca nimic de tainele mari ale lui Hristos.

S-a mai intamplat apoi sa mai fie si botezat de Ioan, fapt care le intarea si mai mult banuiala, chiar daca n-ar fi fost nici una din pricinile de mai sus. Gandeau, deci, ca si Hristos este unul din cei multi. Ca isi spuneau: "N-ar fi venit la botez odata cu toti oamenii, daca n-ar fi fost ca unul din ei; Ioan este, deci, mai mare decat El si cu mult mai minunat".

Prin urmare ca sa nu mai stapaneasca aceasta parere in mintea multora, cerurile s-au deschis cand S-a botezat Iisus, Duhul S-a pogorat si glas odata cu Duhul, propovaduind vrednicia Celui Unuia-Nascut.

Dar pentru ca glasul care a spus: "Acesta este Fiul Meu cel iubit." parea multora mai potrivit lui Ioan decat lui Iisus - ca glasul din cer n-a spus: "Acesta, care Se boteaza", ci numai: "Acesta", asa ca fiecare din cei ce au auzit au banuit ca glasul a fost mai degraba despre cel ce boteaza decat despre cel botezat si din pricina vredniciei Botezatorului, dar si din pricina tuturor celor spuse - a venit Duhul in chip de porumbel, atragand glasul catre Iisus si facand tuturora cunoscut ca "Acesta" a fost spus nu despre Ioan care boteza, ci despre Iisus care Se boteza.

Dar cum se face, m-ar putea intreba cineva, ca n-au crezut in Hristos odata ce s-au intamplat acestea?
Si pe timpul lui Moise s-au facut multe minuni, desi nu asa de mari; si dupa toate acele minuni: vocile, trambitile si fulgerele, iudeii si-au turnat vitel de aur si s-au inchinat idolului Beelfegor. Aceiasi iudei, care au fost de fata si au vazut invierea lui Lazar, atat de putin au crezut in Cel ce facuse minunea incat adeseori au incercat sa-L omoare.

Deci daca, vazand inaintea ochilor invierea mortilor, au fost atat de rai, pentru ce te mai minunezi ca n-au primit glasul pogorat de sus? Cand sufletul e lipsit de judecata si stricat si mai este stapanit si de invidie, nu crede in minune; cand, insa, e cu judecata, primeste cu credinta totul si n-are nevoie de minuni.

Nu spune, deci, ca n-au crezut, ci cauta altceva: daca s-a facut tot ce trebuia pentru a-i face sa creada. Acest fel de aparare l-a intrebuintat Dumnezeu prin profet, pentru a arata ca a facut totul pentru a-i intoarce pe iudei. Astfel cand iudeii erau pe cale de a pieri si aveau sa fie dati celei mai grele pedepse, Dumnezeu spune prin profetul Isaia: "Ce trebuia sa fac viei acesteia si n-am facut?", pentru ca nu cumva iudeii, din pricina rautatii lor, sa invinuiasca purtarea de grija a lui Dumnezeu.

Acelasi lucru cauta-l si aici: Ce trebuia sa se faca si nu s-a facut? Si ori de cate ori e vorba de purtarea de grija a lui Dumnezeu, foloseste-te de acest fel de aparare fata de cei care, incercand sa o atace, fac vinovat pe Dumnezeu de rautatile multora.
Iata cate lucruri minunate s-au facut la botez! Si acestea sunt numai inceputul celor viitoare! Nu s-a deschis inca raiul, ci cerul se deschide! Sa aman, insa, pentru altadata cuvantul meu catre iudei! Acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa revin la talmacirea Evangheliei.

Botezul Domnului - "Si dupa ce a fost botezat Iisus, indata a iesit din apa si iata I s-au deschis cerurile". Pentru ce s-au deschis cerurile?

Ca sa afli ca si la botezul tau s-au deschis cerurile, ca Dumnezeu sa te cheme spre patria cea de sus si sa te induplece sa n-ai nimic comun cu pamantul. Iar daca n-ai vazut, nu fi necredincios! La inceputurile crestinismului s-au aratat totdeauna infatisari vazute ale lucrurilor mai presus de fire si duhovnicesti precum si semne ca acestea, din pricina celor care erau mai putin priceputi, care aveau nevoie de infatisari vazute si care nu puteau avea nici o intelegere pentru cele nemateriale, ci ii uimeau numai cele vazute.

S-au facut acestea, odata si la inceput, pentru ca sa crezi, chiar daca mai tarziu nu s-au mai facut minuni. Pe timpul apostolilor s-a facut sunet de suflare de vant ce vine repede si s-au aratat infatisari de limbi de foc; dar nu pentru apostoli, ci pentru iudeii care erau atunci de fata. Chiar daca acum nu se mai fac semne vazute, totusi credem in cele ce s-au aratat odata.
Atunci la botez s-a aratat si porumbelul ca sa arate, ca si cum ar fi aratat cu degetul, celor de fata si lui Ioan pe Fiul lui Dumnezeu. Dar nu numai pentru aceasta, ci ca sa afli si tu ca vine Duhul si peste tine cand te botezi.
Noi, deci, n-avem nevoie de infatisare vazuta, deoarece credinta noastra tine loc de minuni. Ca n-au nevoie de minuni credinciosii, ci necredinciosii.

Dar pentru ce S-a pogorat Duhul in chip de porumbel?

Porumbelul este o pasare blanda si curata. Si s-a aratat in chip de porumbel, pentru ca Duhul Sfant este duh de blandete. De altfel porumbelul ne mai aduce aminte si de o istorie veche. De demult, cand potopul a cuprins toata fata pamantului si tot neamul omenesc era amenintat cu pieirea, s-a aratat aceasta pasare; a aratat ca a incetat potopul si prin ramura de maslin, pe care a adus-o, a binevestit linistea obsteasca a lumii. Toate acestea au fost o preinchipuire a celor viitoare.

Pe vremea aceea faptele oamenilor erau cu mult mai rele si oamenii erau vrednici de mult mai mare pedeapsa. Iti aduc aminte de istoria aceasta, ca sa nu deznadajduiesti. Ca si atunci, desi faptele erau de deznadajduit, totusi Dumnezeu a adus dezlegare si indreptare; atunci prin pedeapsa; acum, insa, prin har si dar nespus.
De aceea se arata si la botez porumbelul, nu aducand o ramura de maslin, ci aratand pe Cel ce ne elibereaza din toate relele si dandu-ne bune nadejdi. Porumbelul nu , mai scoate din corabie un singur om, ci, aratandu-se, ridica la cer intreaga lume, iar in loc de stalpare de maslin aduce intregii lumi infierea.
Gandeste-te, dar, la maretia darului, sa nu socotesti ca vrednicia Duhului este mai mica pentru ca s-a aratat in o infatisare ca aceasta. Ca aud chiar pe multi spunand, ca pe cat e de mare deosebirea intre om si porumbel, pe atat de mare e deosebirea intre Hristos si Duhul, pentru ca Hristos S-a aratat in fire omeneasca, iar Duhul in chip de porumbel.

Ce putem spune fata de acestea? Ca Fiul lui Dumnezeu a luat fire de om, dar Duhul Sfant n-a luat fire de porumbel. De aceea si evanghelistul n-a spus: "In fire de porumbel" ci: "In chip de porumbel". Mai tarziu nu s-a mai aratat sub aceasta infatisare, ci numai atunci la botez. Iar daca spui ca din pricina aceasta vrednicia Duhului e mai mica, se va gasi, intemeiat pe acest fel de judecata, ca heruvimii sunt cu mult superiori Duhului Sfant, pe cat de superior este vulturul fata de porumbel, ca heruvimii sunt infatisati in chip de vulturi. Ingerii chiar ar trebui sa fie superiori Duhului, ca adeseori s-au aratat in chip de oameni. Dar nu-i asa, nu-i asa! Altceva este adevarul intruparii Fiului lui Dumnezeu si altceva pogoramantul unei infatisari trecatoare. Nu fi nerecunoscator, dar, fata de Binefacator, nici nu rasplati cu fapte si ganduri rele pe Cel ce ti-a daruit izvorul fericirii.

Unde-i vrednicia infierii, acolo-i si stergerea pacatelor si darea tuturor bunatatilor. De aceea a incetat botezul iudaic si a inceput botezul nostru. Ceea ce s-a intamplat cu pastele iudaic, se intampla si cu botezul.
La Cina cea de Taina s-au intalnit amandoua pastele: si pastele iudaic si pastele nostru; Hristos a pus unuia capat, iar celuilalt i-a dat inceput. Si acum la Iordan a implinit botezul iudaic, dar in acelasi timp a deschis usile botezului Bisericii; precum atunci la o singura masa, tot asa acum la un singur rau, a savarsit si umbra, dar a adaugat si adevarul.
Numai botezul nostru are harul Duhului; al lui Ioan era lipsit de acest har. De aceea cu nimeni altul din cei botezati de Ioan nu s-a intamplat minunea aceasta, ci numai cu Acela Care a dat botezul nostru, ca sa afli pe langa cele spuse si aceea ca nu curatia celui ce boteza, ci puterea Celui botezat a facut aceasta.
Atunci si cerurile s-au deschis si Duhul S-a pogorat. Deschizandu-se portile cele de sus, trimitand de acolo Duhul si chemandu-ne in patria cea din ceruri, Hristos ne duce de la vechea vietuire la noua vietuire. Nu numai ca ne cheama, ci ne da si cea mai mare vrednicie. Nu ne-a facut ingeri si arhangheli, ci fii ai lui Dumnezeu, fii iubiti; si astfel ne da sa mostenim cerul.

Sfantul Ioan Gura de Aur

6 DECEMBRIE- POMENIREA SFANTULUI ARHIEPISCOP NICOLAE. DUPA TRADITIE, IN ACEASTA SEARA, COPIII CUMINTI ISI PREGATESC GHETUTELE SA PRIMEASCA DIN PARTEA SFANTULUI CADOURI SI DULCIURI.

2011-12-05T07:29:00.000-08:00

La multi ani tutror acelora care poarta numelui bunului sfant Nicolae! Sa ii ocroteasca bunul Dumnezeu si sfantul Nicolae si sa le dea gand bun si pace in inima!

Sfântul Ierarh Nicolae

"Îndreptător credinţei şi chip blândeţilor, învăţător înfrânării te-au arătat pe tine, turmei tale, adevărul lucrurilor." (din Tropar)

Viaţa celui intre sfinti Parintelui nostru Nicolae, Arhiepiscopul din Mira Lichiei, facatorul de minuni (6 decembrie)

Pe făcătorul cel mare de minuni, ajutătorul cel grabnic şi mijlocitorul cel prea ales către Dumnezeu, pe arhiereul lui Hristos, Nicolae, l-au odrăslit părţile Lichiei, în cetatea ce se numeşte Patara, din părinţi cinstiţi şi de bun neam, dreptcredincioşi şi bogaţi. Tatăl său se chema Teofan, iar mama sa Nona. Această binecuvîntată pereche, petrecînd cu bună credinţă în însoţirea cea legiuită şi împodobindu-se cu obiceiul cel bun, pentru viaţa lor cea plăcută lui Dumnezeu şi pentru multele milostenii şi faceri de bine mari, s-au învrednicit a odrăsli această odraslă sfîntă - singuri ei fiind rădăcină sfîntă - şi s-a făcut cum zice psalmistul : Ca un pom răsădit lîngă izvoarele apelor, care şi-a dat rodul său la vremea sa. Deci, născînd pe acest dumnezeiesc prunc, l-a numit Nicolae, care se tîlcuieşte "biruitor de popor"; şi cu adevărat s-a arătat biruitor al răutăţii, aşa binevoind Dumnezeu spre folosul de obşte al lumii.

După acea naştere, maica sa Nona a rămas stearpă, pînă la dezlegarea din legăturile cele trupeşti, mărturisind singură firea că nu este cu putinţă a se mai naşte alt fiu ca acela, ca numai pe acesta să-l aibă şi întîi şi pe urmă, care din pîntecele maicii sale s-a sfinţit cu darul cel de Dumnezeu insuflat. Căci n-a început a vieţui decît cinstind pe Dumnezeu cu bună cucernicie, nici n-a început a suge ţîţă, făcînd minuni din pruncie, nici nu s-a deprins mai întîi a mînca, ci a posti. Căci după naşterea sa, fiind în baie, a stat trei ceasuri pe picioarele sale, singur de sine, nesprijinindu-l nimeni, dînd prin această stare, cinste Sfintei Treimi, Căreia mai pe urmă avea să-i fie mare slujitor şi întîi-stătător. Cînd se apropia de pieptul maicii sale, se cunoştea a fi făcător de minuni, hrănindu-se nu după obiceiul pruncilor celorlalţi - pentru că numai din ţîţa cea dreaptă sugea lapte - avînd să dobîndească cu cei drept-credincioşi starea cea de-a dreapta. Apoi a început a fi şi postitor ales, căci miercurea şi vinerea numai o dată sugea lapte din ţîţă şi atunci seara, după săvîrşirea obişnuitei rugăciuni creştineşti, de care lucru părinţii lui se mirau foarte şi se minunau şi mai dinainte pricepeau ce fel de postitor va fi Nicolae mai pe urmă. Acel obicei de a posti, deprinzîndu-l Fericitul din scutece şi l-a păzit în toată viaţa sa, pînă la fericitul său sfîrşit, petrecînd miercurea şi vinerea în post. Deci crescînd pruncul cu anii, creştea împreună şi cu înţelegerea şi cu obiceiurile cele bune, pe care le învăţa de la părinţii săi cei buni; fiind ca o holdă roditoare, care primeşte în sine sămînţa învăţăturii celei bune, care odrăsleşte şi aduce în toate zilele roade noi de fapte bune.

Sosind vremea de şcoală, a fost dat la învăţătura dumnezeieştii Scripturi, iar el cu agerimea cea firească a minţii şi cu povăţuirea Sfîntului Duh, în puţin timp, a ajuns la multă înţelepciune. Apoi, atît de mult a sporit în învăţătura cărţii, pe cît era de trebuinţă bunului cîrmaci al corabiei lui Hristos şi păstorului celui iscusit al oilor celor cuvîntătoare. Deci, făcîndu-se desăvîrşit în cuvîntul învăţăturii, s-a arătat desăvîrşit şi în lucrul vieţii; de la prietenii deşarte şi de la vorbe nefolositoare cu totul se abătea şi a vorbi cu femeile sau a căuta cu ochii la faţa femeiască, foarte mult se ferea, căci fugind, se depărta de petrecerea împreună cu femeile.

Avînd adevărată înţelepciune şi minte curată, de-a pururea vedea pe Dumnezeu şi totdeauna zăbovea în sfintele biserici, după cum zice proorocul: Voit-am a fi lepădat în casa Dumnezeului meu. De multe ori, cîte o zi întreagă şi cîte o noapte, petrecînd în rugăciunile cele gînditoare de Dumnezeu şi în citirea dumnezeiştilor cărţi, învăţa înţelegerea cea duhovnicească şi se îmbogăţea cu dumnezeieştile daruri ale Sfîntului Duh, cu care se pregătea pe sine locaş vrednic, precum este scris: Voi sînteţi biserica lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu vieţuieşte în voi.

Deci tînărul cel îmbunătăţit şi curat, avînd în sine Duhul lui Dumnezeu, se arăta cu totul duhovnicesc, arzînd cu duhul şi slujind Domnului cu frică, încît nu se vedea la dînsul nici un fel de nărav tineresc, ci numai obiceiurile omului bătrîn pentru care tuturor s-a făcut minunat şi slăvit. Căci precum omul cel bătrîn, dacă are obiceiul celor tineri, este luat în rîs de toţi, tot aşa şi tînărul, dacă are năravul bărbatului celui bătrîn, se cinsteşte de toţi cu mirare; pentru că sînt nepotrivite tinereţile pentru bătrîneţe, dar cinstite şi frumoase sînt bătrîneţile în tinereţe.

Fericitul Nicolae avea un unchi episcop cu acelaşi nume ca şi dînsul. Unchiul său, văzînd pe nepot sporind în viaţă cu fapte bune şi cu totul înstrăinîndu-se de lume, a sfătuit pe părinţii lui să-l dea să slujească lui Dumnezeu. Iar ei nu s-au lepădat a dărui pe fiul lor Domnului, pe care ei l-au primit ca pe un dar de la dînsul. Pentru că scrie în cărţile cele vechi pentru dînşii, cum că fiind neroditori şi deznădăjduindu-se de a mai avea copii, cu multe rugăciuni, cu lacrimi şi cu multe milostenii au cerut de la Dumnezeu pe acest fiu; iar ei l-au dat în dar Celui ce l-a dăruit pe dînsul.

Primind episcopul pe "tînărul bătrîn", care avea înţelepciunea ca o cărunteţe şi viaţa cea mai curată, l-a suit pe treptele cele sfinţite ale preoţiei, iar cînd s-a hirotonisit, episcopul întorcîndu-se către poporul care era în biserică şi umplîndu-se de Duhul Sfînt, a proorocit zicînd: "Iată, fraţilor, văd un nou soare răsărind marginilor pămîntului, arătîndu-se către cei întristaţi ca o milostivă mîngîiere. O! fericită este turma care se va învrednici a avea pe acest păstor! Căci acesta va paşte bine sufletele celor rătăciţi şi la păşunea buneicredinţe îi va aduce pe dînşii; apoi se va arăta şi ajutător fierbinte celor ce sînt în nevoi". Această proorocire s-a împlinit mai pe urmă, precum vom arăta în istorisirea ce o vom face.

Deci, primind Sfîntul Nicolae asupra sa treapta preoţiei, adăuga osteneală la osteneală, petrecînd în post şi în neîncetate rugăciuni, iar cu trupul său cel muritor sîrguindu-se a urma celor fără de trupuri. Astfel, vieţuind întocmai ca îngerii, din zi în zi înflorea mai mult cu podoaba sa cea sufletească şi se arăta vrednic de cîrmuirea Bisericii.
În acea vreme unchiul său, episcopul Nicolae, vrînd a se duce în Palestina ca să se închine acolo sfintelor locuri, a încredinţat toată cîrmuirea bisericii nepotului său. Deci acesta, împlinind locul aceluia, avea toată purtarea de grijă pentru rînduiala bisericilor, ca şi episcopul unchiul său. În acea vreme, părinţii fericitului, părăsind această viaţă vremelnică, s-au mutat la cea veşnică, iar Sfîntul Nicolae, rămînînd moştenitorul averii lor, a împărţit-o celor săraci. Pentru că nu se uita la bogăţia ce curge alăturea, nici se îngrijea pentru înmulţirea ei; ci, lepădîndu-se de toate poftele lumeşti, se sîrguia cu toată osîrdia a se uni cu Dumnezeu, către care grăia: Către Tine, Doamne, am ridicat sufletul meu; învaţă-mă să fac voia Ta, că Tu eşti Dumnezeul meu; către Tine sînt aruncat din pîntecele maicii mele, Dumnezeul meu eşti Tu. Deci mîna lui era întinsă către săraci, ca un rîu cu apă multă ce curge cu îndestulare.

Pentru ca multele lui milostenii să fie mai cu lesnire cunoscute, să arătăm una şi anume: Era un bărbat în cetatea aceea, dintre cei slăviţi şi bogaţi, care mai pe urmă a rămas sărac şi neslăvit, căci viaţa veacului acestuia este nestatornică. Bărbatul acela avea trei fete foarte frumoase şi acum, fiind lipsit de toate cele de trebuinţă, nu avea nici hrană, nici îmbrăcăminte şi cugeta să-şi dea fetele sale spre desfrînare, iar casa sa să o facă casă necurată, pentru sărăcia lui cea mare, ca doar astfel să aibă ceva de folos şi să cîştige pentru el şi fetele sale îmbrăcăminte şi hrană. Vai, în ce fel de gînduri necuvioase alungă pe om sărăcia cea mare! Deci bătrînul acela fiind în astfel de cugete rele şi gîndul său cel rău vrînd acum a-l aduce cu ticăloşie în fapt, Dumnezeu Care nu voieşte a vedea în pierzare firea omenească, ci cu iubire de oameni, se pleacă spre nevoile noastre, a pus bunătate în inima plăcutului Său, Sfîntul Nicolae şi l-a trimis spre ajutor către bărbatul care era să piară cu sufletul, prin însuflare tainică, mîngîind pe cel ce era în sărăcie şi scăpîndu-l din căderea păcatului.
Deci, auzind Sfîntul Nicolae de lipsa cea mare a bărbatului aceluia şi prin dumnezeiască descoperire înştiinţîndu-se de cugetarea lui cea rea, i-a părut foarte rău pentru dînsul şi a cugetat ca astfel cu mîna sa cea făcătoare de bine, să-l răpească împreună cu fetele sale ca din foc de la sărăcie şi de la păcat. Însă n-a vrut să fie de faţă cu bărbatul acela, ca să-i spună despre facerea sa de bine, ci, în taină a cugetat să-i dea aceluia milostenia sa cu îndurare. Şi aceasta vrea s-o facă pentru două pricini: întîi ca să scape de slava omenească, pentru că ţinea seama de ce zicea Evanghelia: Luaţi aminte, să nu faceţi milostenia voastră înaintea oamenilor; şi, al doilea, ca şi pe bărbatul acela, care odinioară era bogat iar acum ajunsese în mare sărăcie, să nu-l ruşineze, căci ştia că sînt grele unele ca acestea, celor ce din bogăţie şi din slavă cad în sărăcie, fiindcă se ruşinează sufletele acelora, aducîndu-le aminte de bogăţia cea mai dinainte. Pentru aceasta, a gîndit a face aşa, după cuvîntul lui Hristos: Să nu ştie stînga ta, ce face drepta ta. Căci atît de mult fugea de slava omenească, încît chiar de acela căruia îi făcea bine se sîrguia a se tăinui pe sine.

Aşadar, luînd o legătură mare de galbeni, a mers în miezul nopţii la casa acelui bărbat şi, aruncînd-o înăuntru pe fereastra acelei case, degrabă s-a întors la casa sa. Dimineaţă, sculîndu-se bărbatul şi aflînd legătura, a dezlegat-o şi văzînd galbenii s-a înspăimîntat, căci socotea că este vreo nălucire, temîndu-se ca nu cumva aurul ce vedea să fie vreo înşelăciune, de vreme ce nu aştepta de la nimeni şi de nicăieri vreun făcător de bine. Drept aceea, întorcînd galbenii cu vîrful degetului, privea cu dinadinsul şi cunoscînd că este adevărat, se veselea şi se minuna, iar de bucurie, plîngea cu lacrimi fierbinţi şi, cugetînd mult în sine cine i-ar fi făcut lui o asemenea facere de bine, nu se dumirea. Deci, socotind a fi purtarea de grijă a lui Dumnezeu, îi mulţumea neîncetat, dînd laudă Domnului Celui ce se îngrijeşte de toţi. Apoi îndată pe una din fetele sale, pe cea mai mare, a măritat-o după un bărbat şi i-a dat aurul cel primit din destul pentru zestrea ei.

Despre aceasta înştiinţîndu-se minunatul Nicolae, că a făcut după voia lui, bărbatul acela, i-a părut bine. Şi iarăşi se arăta gata a face aceeaşi milă cu a două fiică a bătrînului, sîrguindu-se a păzi şi pe fecioara aceasta prin nunta legiuită de păcatul cel fărădelege. Deci, pregăti şi altă legătură de galbeni, asemenea cu cealaltă şi, peste noapte, ferindu-se de toţi, a aruncat-o pe aceeaşi fereastră, în casa bătînului aceluia.

Dimineaţă, sculîndu-se acel om sărac, a găsit iarăşi aur, asemenea ca întîia oară. Apoi a început a se minuna şi de acela şi, căzînd cu faţa la pămînt, cu lacrimi fierbinţi mulţumea, zicînd: "Dumnezeule, voitorul milei şi chivernisitorul mîntuirii noastre, care mai întîi m-ai răscumpărat cu Sîngele Tău şi acum casa mea şi pe fiicele mele izbăvindu-ne prin aur din cursa celui rău, Însuţi arată-mi pe cel ce slujeşte voii Tale celei milostive şi bunătăţii Tale celei iubitoare de oameni. Arată-mi pe îngerul Tău cel pămîntesc, pe cel ce ne păzeşte pe noi de pierderea păcatului, ca să ştiu cine este unul ca acela, care ne scoate pe noi din sărăcia ce ne întristează şi care ne izbăveşte de gîndurile cele rele, că iată, după mila Ta, Doamne, cu îndurarea cea făcută în taină, cu mîna plăcutului al Tău, voi da şi pe a doua fiică a mea cu nuntă legiuită după bărbat şi aşa voi scăpa de cursele diavolului, care vrea prin cîştig necurat să-mi aducă mare pierdere.

Apoi bărbatul acela, rugîndu-se Domnului şi mulţumind bunătăţii Lui, a făcut nuntă şi fiicei sale de a doua, avînd nădejde în Dumnezeu - căci neîndoită nădejde şi-a pus în El - cum că va purta grijă şi pentru a treia fiică a lui şi-i va da şi acesteia să aibă vieţuitor iubit, după lege, trimiţîndu-i iarăşi aur din destul, tot cu acea mînă făcătoare de bine. De aceea, nu dormea noaptea străjuind, ca să poată simţi pe făcătorul de bine şi să se învrednicească a vedea de unde îi aduce aurul acela. Şi iată, nu după multă vreme, a sosit cel aşteptat. Căci a venit şi a treia oară plăcutul lui Hristos, Nicolae şi, ajungînd la locul cel obişnuit, tot aşa a aruncat o legătură de galbeni pe aceeaşi fereastră şi îndată s-a întors la casa sa. Tatăl fecioarelor găsind aurul aruncat pe fereastră, a alergat îndată cît putea în urma celui ce se întorcea la casa sa, pe care, ajungîndu-l şi cunoscîndu-l cine este - căci sfîntul nu era necunoscut pentru fapta lui cea bună şi pentru neamul lui cel luminat -, a căzut la picioarele lui, sărutîndu-le şi numindu-l izbăvitor, ajutător şi mîntuitor sufletelor, celor ce ajunseseră întru pierderea cea mai de pe urmă. Apoi zise: "De nu m-ar fi ridicat pe mine Domnul cel mare întru milă, prin îndurările tale, de mult aş fi pierit eu, ticălosul tată, împreună cu fiicele mele, prin căderea în focul Sodomei, vai mie! Şi iată, acum prin tine sîntem mîntuiţi din amara cădere în păcat". Acestea şi mai multe grăia cu lacrimi către sfînt. Iar el abia l-a ridicat pe picioare şi cu jurămînt a zis aceluia, că în toată viaţa lui să nu spună nimănui ceea ce s-a făcut. Apoi sfîntul, spunînd multe spre folosul omului aceluia l-a trimis la casa sa.

Iată una din faptele cele multe ale milostivirii ale Sfîntului Nicolae, ce s-a povestit aici, ca să cunoască oricine cît era de milostiv către cei săraci. De s-ar fi povestit milele lui una cîte una şi cîte îndurări a arătat către cei săraci, pe cîţi flămînzi a hrănit, pe cîţi goi a îmbrăcat şi pe cîţi a răscumpărat de la datornici, apoi nici vremea n-ar fi de ajuns a le povesti.
După aceasta Cuviosul Părinte Nicolae a voit a se duce în Palestina, spre a vedea Sfintele Locuri şi a se închina acolo, unde a umblat trupeşte Domnul nostru Iisus Hristos, cu prea curatele Sale picioare. Deci, plutind corăbierii împrejurul Egiptului şi neştiind ce avea să li se întîmple, Sfîntul Nicolae, care era împreună cu dînşii, vedea mai bine că are să fie întuneric, vifor şi lovire de vînturi cumplite. Apoi le spuse că, mai înainte a văzut pe vicleanul vrăjmaş intrînd în corabie, vrînd să o scufunde împreună cu oamenii. După aceea a năvălit asupra lor o furtună mare, fără veste şi ridicîndu-se un nor, s-a făcut vifor pe mare. Iar cei ce pluteau s-au temut foarte mult de groaza morţii şi rugau pe Sfîntul Nicolae să le ajute şi să-i izbăvească de nevoia cea fără de veste ce căzuse asupra lor zicînd: "Sfinte al lui Dumnezeu, de nu ne vei ajuta cu rugăciunile tale către Dumnezeu, îndată ne vom cufunda în această adîncime şi vom pieri". Iar el, zicîndu-le să îndrăznească şi să-şi pună nădejdea în Dumnezeu şi fără îndoială să aştepte grabnică izbăvire, însuşi a început cu sîrguinţă a se ruga către Domnul. Şi îndată s-a liniştit marea şi toată groaza s-a prefăcut în bucurie, iar ei, trecînd necazul, s-au bucurat mult şi au mulţumit lui Dumnezeu şi plăcutului său, Sfîntului Nicolae şi foarte mult se minunau de proorocirea furtunii şi de scăparea nevoii.

Tot atunci, unul din corăbieri s-a suit în vîrful catargului, precum este obiceiul celor ce îndreptează corabia, şi, cînd era să coboare de acolo, a alunecat de sus şi a căzut în mijlocul corăbiei, zăcînd fără suflet. Iar Sfîntul Nicolae, mai înainte de a-l chema în ajutor, l-a înviat cu rugăciunea pe acel om şi, nu ca pe un mort, ci ca pe cel cuprins de somn, l-a sculat şi l-a dat viu corăbierilor. Apoi, ridicînd toate pînzele şi fiind vînt cu bună sporire, au plutit în linişte şi au sosit la limanul Alexandriei, unde plăcutul lui Dumnezeu, Sfîntul Nicolae, a tămăduit pe mulţi bolnavi. Izgonind diavolii din oameni şi pe mulţi necăjiţi mîngîind, a pornit iarăşi pe cale spre Palestina şi ajungînd la Sfînta Cetate a Ierusalimului, s-a suit la Golgota, unde Hristos Dumnezeu a lucrat mîntuirea neamului omenesc, întinzîndu-Şi pe Cruce prea curatele Sale mîini. Acolo a înălţat fierbinţi rugăciuni din inima sa, care ardea de dragoste, dînd mulţumire Mîntuitorului nostru. Apoi, a înconjurat toate sfintele locuri, făcînd multe închinăciuni pretudindeni. Iar cînd era să intre noaptea în sfînta biserică la rugăciune şi uşile erau închise, s-au deschis singure, dînd intrare aceluia, căruia, chiar porţile cereşti îi erau deschise.

Zăbovind în Ierusalim vreme îndelungată, se pregătea a merge în pustie, dar, printr-un glas dumnezeiesc de sus, a fost sfătuit să se întoarcă în patria sa. Pentru că Dumnezeu, Cel ce toate le rînduieşte spre folosul sufletelor noastre, nu vrea să fie ascunsă sub obrocul pustiei acea făclie, pe care o pregătise să fie pusă în sfeşnicul mitropoliei din Lichia. Deci, aflînd o corabie, s-a tocmit cu corăbierii să-l ducă în patria sa.
Aceştia au gîndit însă să facă lucrul cu vicleşug, adică să îndrepteze corabia lor în altă parte, nu spre Lichia. După ce s-a aşezat în corabie, plecînd de la mal, Sfîntul Nicolae a văzut că corabia nu pluteşte spre patria sa. Atunci degrabă a căzut la picioarele corăbierilor şi-i ruga să îndrepteze calea spre Lichia, dar ei, nebăgîndu-l în seamă, mergeau în partea unde gîndeau ei, neştiind că Dumnezeu nu va lăsa pe plăcutul Său să fie în mîhnire. Deci, suflînd un vifor împotrivă, a întors corabia în altă parte şi degrabă a dus-o în Lichia, iar pe corăbieri îi îngrozea cu nevoia cea mai mare. Aşa Sfîntul Nicolae, cu puterea lui Dumnezeu fiind dus pe mare, a sosit în patria sa. El însă, fiind fără de răutate, n-a făcut nici un rău acelor vrăjmaşi, nici s-a pornit spre mînie şi nici măcar vreun cuvînt aspru nu le-a zis, ci cu binecuvîntare i-a liberat în părţile lor. Iar el a mers în mănăstirea pe care o zidise moşul său, episcopul Patarelor şi o numise Sfîntul Sion. Acolo, Sfîntul Nicolae s-a arătat foarte iubit tuturor fraţilor, care, cu mare dragoste, primindu-l ca pe îngerul lui Dumnezeu, se îndulceau de cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate şi se foloseau de viaţa lui, cea întocmai ca a îngerilor şi urmau obiceiurile lui cele bune, cu care împodobise Dumnezeu pe credinciosul robul Său.

Aflînd Sfîntul Nicolae în această mănăstire viaţă liniştită şi loc mai lesnicios pentru gîndurile sale către Dumnezeu, ca un liman de linişte, nădăjduia ca şi cealaltă vreme a vieţii sale să o petreacă acolo. Dar Dumnezeu îi arăta calea, voind ca acea comoară bogată, a tuturor faptelor bune, cu care avea să se îmbogăţească toată lumea, să nu fie ascunsă, ca într-o ţarină acoperită de pămînt, într-o mănăstire deosebită şi într-o cameră mică închisă; ci să fie la vederea tuturor, ca prin acea comoară duhovnicească, să se facă neguţătorie duhovnicească, care pe multe suflete le va afla.
Astfel sfîntul, stînd odată la rugăciune, a auzit un glas de sus: "Nicolae, să intri în nevoinţa poporului, dacă doreşti să fii de Mine încununat". Acest glas auzindu-l, Nicolae s-a spăimîntat şi cugeta întru sine: Ce voieşte glasul acela şi ce cere Domnul de la dînsul? Şi iarăşi auzi glas, spunîndu-i: "Nicolae, nu este aceasta holda pe care trebuie să Mi-o aduci roadă şi pe care o aştept de la tine; ci întoarce-te către oameni, ca să se preamărească prin tine numele Meu". Atunci Sfîntul Nicolae a cunoscut voia lui Dumnezeu, ca, lăsînd liniştea, să meargă să slujească la mîntuirea omenilor. Deci cugeta încotro se va duce: la patria sa, în cetatea Patara, la cunoscuţi, sau în altă parte. Dar, temîndu-se şi fugind de slava omenească cea deşartă, a gîndit să se ducă în altă cetate, unde nu-l va cunoaşte nimeni.

În acea latură a Lichiei este o cetate slăvită, care se numeşte Mira, mitropolia Lichiei. Deci, într-acea cetate a venit Sfîntul Nicolae, fiind condus de purtarea de grijă a lui Dumnezeu, încît nimeni nu-l ştia. Acolo trăia ca unul din săraci, neavînd unde să-şi plece capul. El nu se ducea decît în casa Domnului, avînd liman numai pe Dumnezeu.
În acea vreme, s-a mutat la Dumnezeu arhiereul cetăţii Mira, Ioan arhiepiscopul şi mai întîi şezător pe scaun în toată ţara Lichiei. Atunci s-au adunat toţi episcopii ţării aceleia, în Mira, ca să aleagă un bărbat vrednic pentru acel scaun. Deci, fiind acolo bărbaţi cinstiţi şi cu bună înţelegere, erau nedumeriţi între ei, pe care să-l aleagă. Unii, fiind porniţi dîn rîvnă dumnezeiască, au zis că lucrul acela nu este al alegerii omeneşti, ci al rînduielii lui Dumnezeu. Deci se cuvine a se face rugăciune pentru aceasta, ca însuşi Domnul să arate cine este vrednic să primească o treaptă ca aceasta şi să fie păstor peste toată Lichia.

Toţi, ascultînd acel sfat bun, au făcut rugăciune cu sîrguinţă şi cu post. Iar Domnul, făcînd voia celor ce se tem de El şi ascultînd rugăciunea lor, a descoperit bunăvoirea Sa, unuia din episcopii aceia care era mai bătrîn, într-acest chip; stînd el la rugăciune, i s-a arătat un bărbat luminat, poruncindu-i să meargă de cu noapte şi să stea lîngă uşile bisericii şi să ia seama cine va intra mai înainte decît toţi în biserică, acela - zicea el - este îndemnat de Duhul Meu şi, luîndu-l cu cinste, să-l puneţi arhiepiscop. Iar numele bărbatului aceluia este Nicolae. Această vedenie dumnezeiască avînd-o episcopul acela şi auzind ceea ce i se poruncise în vedenie, a vestit celorlalţi episcopi, iar aceia, auzind, s-au îndemnat mai mult spre rugăciune, cu iubire de osteneală.
Atunci episcopul care a văzut descoperirea a stat la locul acela, unde i s-a poruncit în vedenie şi aştepta venirea bărbatului dorit. Deci, cînd a fost vremea Utreniei, Sfîntul Nicolae, îndemnat de Duh, a ajuns mai înainte decît toţi la biserică, pentru că avea obicei de se scula în miezul nopţii la rugăciune şi venea la începutul cîntării Utreniei, mai întîi decît toţi la biserică. Intrînd în pridvor, l-a luat episcopul care se învrednicise acelei vedenii şi i-a zis: "Cum te cheamă, fiule?" Dar el tăcea. Acela îl întreabă iarăşi. Sfîntul i-a răspuns cu blîndeţe: "Nicolae mă cheamă pe mine, stăpîne, robul sfinţiei tale". Acel dumnezeiesc bărbat, care a auzit acel glas blînd, a priceput pe de o parte, după numele care i se spusese în vedenie, că se numeşte Nicolae; iar pe alta, prin smerenia lui, că sfîntul a răspuns cu blîndeţe. Deci a cunoscut că acela este cel pe care îl binevoieşte Dumnezeu a fi mitropolit al bisericii din Mira. Căci ştia spre cine caută Domnul, cum zice Scriptura: Pe cel blînd şi tăcut şi spre cel ce se cutremură de cuvintele Mele. Atunci s-a bucurat foarte, ca şi cînd a descoperit o comoară ascunsă şi, îndată, luîndu-l de mînă i-a zis: "Urmeză-mă, fiule". Deci l-a dus cu cinste la episcopi. Iar ei umplîndu-se de mulţumire dumnezeiască şi de mîngîiere duhovnicească pentru aflarea bărbatului celui de Dumnezeu arătat, l-au adus în mijlocul bisericii.

Străbătînd vestea aceasta pretutindeni, s-au adunat mai degrabă decît păsările, mulţime de oameni fără număr. Episcopul, care văzuse vedenia, a zis cu glas mare către toţi: "Primiţi, fraţilor, pe păstorul vostru, pe care vi l-a ales vouă Duhul Sfînt şi căruia i-a încredinţat desăvîrşit povăţuirea sufletelor voastre; pe care nu alegerea omenească, ci judecata lui Dumnezeu l-a adus aici. Iată acum avem pe cel pe care l-am dorit şi căutat, l-am aflat şi l-am primit. Deci, prin acesta fiind bine povăţuiţi, nu vom cădea din nădejde, ca, astfel, să stăm bine înaintea lui Dumnezeu în ziua arătării Lui şi a descoperirii.
Poporul dădea mulţumire lui Dumnezeu şi se bucura, dar Sfîntul Nicolae se lepăda a primi acea treaptă, nesuferind lauda omenească. Însă, fiind rugat de tot soborul cel sfinţit şi de cel mirenesc, chiar fără voia lui l-au ridicat pe scaunul arhieresc, căci printr-o vedenie dumnezeiască a fost îndemnat la aceasta, pe care a avut-o mai înainte de moartea arhiepiscopului. Despre această vedenie Sfîntul Metodie, patriarhul Constantinopolului, scria astfel: "Într-o noapte, Sfîntul Nicolae a văzut pe Mîntuitorul nostru întru slavă, stînd aproape de dînsul şi dîndu-i Sfînta Evanghelie, care era împodobită cu aur şi cu mărgăritare; iar de partea cealaltă a văzut pe Sfînta Născătoare de Dumnezeu, punînd pe umerii lui omofor arhieresc". După vedenia aceea trecînd puţine zile şi răposînd Ioan, arhiepiscopul Mirelor, Nicolae a fost ales arhiepiscop al acelei cetăţi.

De acea vedenie aducîndu-şi aminte Sfîntul Nicolae şi văzînd bunăvoirea lui Dumnezeu, încă şi rugăciunile soborului netrecîndu-le cu vederea, a primit păstoria Lichiei. Iar sfinţita adunare a episcopilor, împreună cu clericii, săvîrşind toate cele ce se cuvin sfinţirii sale, a făcut praznic de bucurie, veselindu-se de păstorul lor, cel dat de Dumnezeu, de arhiereul lui Hristos, Nicolae. Astfel, Biserica lui Dumnezeu a primit pe făclia cea luminată, care n-a fost pusă la o parte, nici ascunsă sub obroc, ci stînd la locul cel cuviincios, în sfeşnicul arhieriei şi al păstoriei, unde strălucea luminos, drept îndreptînd cuvîntul adevărului şi toate poruncile cele dreptcredincioase, sănătos cugetîndu-le şi învăţîndu-le.
Chiar de la începutul păstoriei sale, plăcutul lui Dumnezeu grăia în sine astfel: "O! Nicolae, pentru această dregătorie şi pentru acest loc, trebuie alte obiceiuri; deci de acum să nu mai vieţuieşti ţie, ci altora". Apoi, vrînd a învăţa pe oile sale faptele cele bune, nu-şi mai ascundea viaţa sa cea cu fapte bune, ca mai înainte. Căci mai înainte, numai unul Dumnezeu îi ştia viaţa, slujindu-I în taină. Iar după ce s-a făcut arhiereu, era arătată tuturor vieţuirea lui, nu pentru mărire deşartă, ci pentru folosul şi înmulţirea slavei lui Dumnezeu, încît s-au împlinit cele scrise în Evanghelie: Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, ca văzînd faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru, care este în ceruri.

Sfîntul Nicolae era oglinda turmei sale prin toate faptele cele bune şi model credincioşilor, după cum zice Apostolul: "Cu cuvîntul, cu viaţa, cu dragostea, cu credinţa, cu duhul şi cu curăţia". Apoi era blînd, fără de răutate şi smerit cu duhul, ferindu-se de îngîmfare. Hainele lui erau simple şi hrana pustnicească pe care o gusta totdeauna numai o dată pe zi şi aceea seara. Toată ziua, se îndeletnicea cu lucrurile ce se cuveneau dregătoriei sale, ascultînd nevoile celor ce veneau la dînsul, iar uşile casei lui erau deschise tuturor, căci era bun către toţi şi apropiat. Sărmanilor le era tată; săracilor, milostiv; mîngîietor celor ce plîngeau, ajutător celor năpăstuiţi şi tuturor mare făcător de bine. Apoi, şi-a cîştigat spre ajutor în ostenelile sale cele păstoreşti şi pentru îndreptarea Bisericii, pe doi sfetnici cu fapte bune şi cu bună înţelegere, cinstiţi cu treapta preoţiei, adică pe Pavel de la Rodos şi pe Teodor Ascalonitul, bărbaţi cunoscuţi de toată Grecia.

Astfel, bine păştea turma cea încredinţată lui, a oilor lui Hristos cele cuvîntătoare. Iar ochiul cel zavistnic al diavolului celui viclean, care niciodată nu încetează a ridica război asupra robilor lui Dumnezeu, nerăbdînd a vedea credinţa cea bună înflorind în oameni, a ridicat prigoană asupra Bisericii lui Hristos, prin păgînii împăraţi ai Romei, Diocliţian şi Maximian. De la ei a ieşit atunci poruncă prin toată lumea, ca toţi credincioşii să se lepede de Hristos şi să se închine idolilor; iar cei ce nu se vor supune, să fie siliţi, cu chinuri, prin temniţe şi cu munci grele, apoi, în sfîrşit, cu moarte silnică să fie pedepsiţi.

Un asemenea vifor pustiitor degrabă a ajuns şi pînă în cetatea Mira, dus fiind de doritorii păgînătăţii celei întunecate. Iar fericitul Nicolae, în cetatea aceea fiind căpetenie a tuturor creştinilor, cu limbă slobodă propovăduia credinţa cea bună a lui Hristos şi se arăta gata a pătimi pentru El. Pentru aceea a fost prins de muncitorii păgîni şi băgat în temniţă, dimpreună cu mulţi creştini. Petrecînd aici multă vreme, a pătimit multe rele, răbdînd foame, sete şi strîmtorarea temniţei. Pe cei împreună legaţi îi hrănea cu cuvîntul lui Dumnezeu şi-i adăpa cu apele cele dulci ale bunei credinţe, sporind într-înşii credinţa în Hristos Dumnezeu şi punînd picioarele acelora pe temelia cea nezdrobită. Apoi, întărindu-i întru mărturisirea lui Hristos, îi îndemna cu osîrdie a pătimi pentru adevăr.

După aceea, iarăşi s-a dăruit pace creştinilor şi ca soarele după norii cei întunecaţi, aşa a strălucit dreapta credinţă sau ca o răcoreală ce vine după furtună. Căci, căutînd Hristos cu dragoste de oameni asupra moştenirii Sale, a pierdut stăpînirea păgînilor, izgonind de la împărăţie pe Diocliţian şi Maximian; iar cu dînşii a izgonit pe cei ce slujeau păgînătăţii elineşti şi a ridicat poporului său corn de mîntuire, prin arătarea Crucii marelui împărat Constantin, căruia i-a încredinţat stăpînirea Romei.
Constantin, cunoscînd pe Unul Dumnezeu şi punîndu-şi nădejdea în El, a biruit pe toţi potrivnicii săi cu puterea Sfintei Cruci şi a pierdut nădejdea cea deşartă, a celor ce împărăţiseră mai înainte, poruncind să risipească capiştile idolilor şi să zidească biserici creştine; iar pe cei ce erau închişi în temniţe pentru Hristos, i-a liberat şi cu mari laude i-a cinstit ca pe nişte eroi; şi toţi mărturisitorii lui Hristos s-au întors în patria lor.
Atunci şi cetatea Mirelor a primit iarăşi pe păstorul său, pe acest mare arhiereu Nicolae, mucenic cu voia şi fără sînge încununat. Acesta, avînd darul lui Dumnezeu într-însul, vindeca patimile şi neputinţele oamenilor, nu numai ale celor credincioşi, ci şi ale celor necredincioşi. Deci, pentru darul cel mare al lui Dumnezeu care petrecea într-însul, multora s-a făcut slăvit, minunat şi foarte iubit; căci strălucea cu curăţia inimii şi era împodobit cu toate darurile lui Dumnezeu, slujind Domnului său în cuvioşie şi dreptate.
Pe atunci erau încă multe capişti idoleşti, în care poporul păgîn slujea cu dragoste diavolească şi nu puţin popor pierea din cetatea Mirelor. Dar dumnezeiescul arhiereu, aprinzîndu-se cu rîvnă, a străbătut toate locurile acelea, risipind capiştile idoleşti, iar pe turma sa curăţind-o de necurăţiile diavoleşti. Sfîntul Nicolae, luptîndu-se asupra duhurilor celor viclene, a venit şi asupra capiştei Artemidei, care fiind locaş al idolilor, era mare şi foarte împodobită. Pornirea sfîntului era îndreptată mai mult asupra idolilor decît asupra necuratei capişti, pe care a dărîmat-o pînă la temelie, iar zidirea cea înaltă a risipit-o pînă la pămînt; atunci duhurile cele viclene, neputînd nicidecum răbda venirea sfîntului, scoteau glasuri de plîngere, strigînd foarte tare, căci erau biruite şi izgonite din locul lor, prin arma rugăciunilor nebiruitului ostaş Nicolae, arhiereul lui Hristos.

După aceasta, binecredinciosul împărat Constantin, vrînd să întărească credinţa în Hristos Dumnezeu, a poruncit să se ţină soborul a toată lumea în cetatea Niceii. Acolo adunîndu-se Sfinţii Părinţi, au propovăduit luminat dreapta credinţă, iar pe Arie, rău cugetătorul şi semănătorul de neghină, împreună cu eresul lui, l-a dat anatemei. Apoi pe Fiul lui Dumnezeu întocmai de o cinste şi de o fiinţă cu Tatăl mărturisindu-L, a dat pace dumnezeieştii şi apostoleştii Biserici.
Atunci şi minunatul Nicolae fiind la sobor, unul din cei 318 Sfinţi Părinţi, cu mare vitejie a stat împotriva hulelor lui Arie şi împreună cu Sfinţii Părinţi a arătat dogmele credinţei celei drepte şi tuturor le-a făcut cunoscut cu adeverinţă.
Despre dînsul povesteşte unul dintre istorici, că, aprinzîndu-se cu rîvnă dumnezeiască ca al doilea Ilie, a îndrăznit în mijlocul soborului a ruşina pe Arie, nu numai cu cuvîntul, ci şi cu fapta, lovindu-l pe Arie peste faţă. De acest lucru, s-au întristat Sfinţii Părinţi şi, pentru aceea a luat de la dînsul semnele cele arhiereşti. Iar Domnul nostru Iisus Hristos şi Preabinecuvîntata lui Maică, privind din înălţime la nevoinţele Sfîntului Nicolae, au binevoit spre fapta lui cea cu îndrăzneală şi au lăudat rîvna lui cea dumnezeiască. Aceeaşi vedenie a avut şi oarecare din Sfinţii Părinţi cei mai vrednici, precum însuşi Sfîntul Nicolae a văzut mai înainte de alegerea sa la arhierie, adică, stînd de o parte a lui, Hristos Domnul cu Evanghelia, iar de altă parte Preacurata Fecioară Născătoare de Dumnezeu cu omoforul, au dat înapoi cele luate de la dînsul, cunoscînd din aceea că a fost plăcută lui Dumnezeu acea îndrăzneală a sfîntului. Deci, părinţii au tăcut şi ca pe un plăcut al lui Dumnezeu, foarte mult l-au cinstit.

Întorcîndu-se Sfîntul Nicolae de la sobor, a venit la turma sa aducînd pace, binecuvîntare şi învăţătură sănătoasă la toată mulţimea poporului, cu gura sa cea de miere izvorîtoare. Apoi pe turma cea nesănătoasă şi străină a tăiat-o din rădăcină şi pe ereticii cei împietriţi şi nesimţitori, care îmbătrîniseră în răutate, mustrîndu-i, i-a izgonit de la turma lui Hristos, ca un lucrător de pămînt înţelept, care curăţă toate cele ce sînt pe arie şi în teasc, iar pe cele mai bune le alege, apoi pleava o scutură.

Astfel preaînţeleptul lucrător al ariei lui Hristos, Sfîntul Nicolae, umplea cu roduri bune hambarul cel duhovnicesc, iar pleava vicleşugului nălucitor şi ereticesc o vîntura şi o lepăda departe de grîul Domnului. Pentru această pricină Sfînta Biserică îl numeşte lopată care vîntura învăţăturile lui Arie ca pleava. El era cu adevărat lumina lumii şi sarea pămîntului, de vreme ce viaţa lui era luminată şi cuvîntul lui dres cu sarea înţelepciunii. Căci avea bunul păstor mare purtare de grijă pentru turma sa în nevoile ce i se întîmplau, nu numai cu păşunea cea duhovnicească hrănind-o pe dînsa, ci şi de hrana cea trupească purta grijă.

Altă dată, întîmplîndu-se în ţara Lichiei foamete mare şi cetatea Mirelor lipsindu-se de tot felul de hrană, iar poporul fiind în mare lipsă, arhiereul lui Dumnezeu, milostivindu-se spre poporul cel sărac care pierea de foame, s-a arătat noaptea în somn unui neguţător din Italia, care umpluse o corabie cu grîu, vrînd să meargă cu ea în altă ţară şi dîndu-i trei galbeni arvună, i-a poruncit să meargă în cetatea Mira şi acolo să-şi vîndă grîul cu preţ. Deşteptîndu-se neguţătorul din somn şi aflînd în mîna sa trei galbeni, s-a înspăimîntat, minunîndu-se de un vis ca acela.

Pentru minunea aceea nu s-a arătat neguţătorul neascultător, spre a face ceea ce i s-a poruncit. Ci, s-a pogorît în cetatea Mira şi a vîndut grîul celor ce erau într-însa, netăinuind arătarea Sfîntului Nicolae, ce i s-a făcut lui în somn. Iar cetăţenii, aflînd mîngîiere în acea foamete şi auzind cele istorisite, au dat slavă şi mulţumire lui Dumnezeu şi fericeau pe marele arhiereu Nicolae, pe hrănitorul lor cel minunat.

În vremea aceea, s-a făcut o tulburare în Frigia cea mare, de care auzind împăratul Constantin a trimis trei voievozi împreună cu ostaşii cei ce erau sub dînşii să liniştească acea tulburare. Iar numele voievozilor sînt acestea: Nepotian, Ursul şi Erpilion. Aceştia, cu multă sîrguinţă, plecînd din Constantinopol au venit în oarecare liman al eparhiei Lichiei, care se numeşte malul Andrian, unde era o cetate. Şi de vreme ce nu le da mîna să meargă, pentru că marea era învolburată, aşteptau la limanul acela liniştirea mării. Atunci, unul din ostaşi ieşind din corabie ca să cumpere cele de trebuinţă, lua cele străine cu sila, precum este obiceiul ostaşilor. Adeseori făcînd acestea, făceau pagubă celor ce vieţuiau acolo. Pentru această pricină s-a făcut gîlceavă şi tulburare, ba şi război era să se facă din amîndouă părţile, la locul ce se numea Placomata.

Înştiinţîndu-se de aceasta, Sfîntul Nicolae nu s-a lenevit a merge singur către ţărmul acela şi în cetate, ca să potolească cearta dintre dînşii. Apoi, îndată, toată cetatea şi voievozii, auzind de venirea sfîntului, i-au ieşit în întîmpinare şi s-au închinat lui. Sfîntul a întrebat pe voievozi de unde sînt şi unde merg? Ei au zis că sînt trimişi de împărat în Frigia să potolească tulburarea ce s-a făcut acolo. Sfîntul i-a sfătuit să dea învăţătură ostaşilor lor ca să nu facă supărare poporului. Apoi, luînd pe voievozi în cetate, i-a ospătat cu dragoste. Iar ei, certînd pe ostaşi, au potolit tulburarea şi s-au învrednicit de binecuvîntarea sfîntului.

Făcîndu-se aceasta, au venit oarecari cetăţeni din Mira, care, plîngînd cu lacrimi şi căzînd la picioarele sfîntului, cereau ajutor pentru nişte oameni osîndiţi fără de vină. Ei spuneau cu mîhnire, că, nefiind sfîntul acolo, a venit Eustatie ighemonul şi, umplîndu-şi mîinile cu bani de la oarecari oameni răi, a osîndit la moarte pe trei bărbaţi din cetatea lor, care n-au greşit nimic, "de care lucru toată cetatea se mîhneşte şi plînge, aşteptînd întoarcerea ta, stăpîne; că de ai fi fost tu acasă, n-ar fi îndrăznit ighemonul a face o judecată aşa nedreaptă".
Arhiereul lui Dumnezeu, auzind unele ca acestea, s-a mîhnit cu sufletul şi, luînd împreună cu dînsul pe voievozi, îndată a plecat. Ajungînd la locul ce se numeşte Leu, au întîlnit pe nişte oameni venind şi i-au întrebat dacă ştiu ceva de acei trei bărbaţi care sînt osîndiţi la moarte. Ei au zis către dînsul: "I-am lăsat în cîmpul lui Castor şi al lui Polux, fiind aduşi acolo ca să-i taie". Atunci sfîntul s-a îndreptat în grabă la locul acela, sîrguindu-se a ajunge mai înainte de uciderea cea nevinovată a acelora. Ajungînd la locul acela, a văzut popor mult stînd acolo şi pe cei trei bărbaţi osîndiţi, avînd mîinile legate şi feţele acoperite şi plecate la pămînt şi cu grumazii goi, aşteptînd desăvîrşita tăiere. Atunci a văzut pe gealat scoţînd sabia spre a-i ucide, arătîndu-se tulburat şi cu chip sălbatic, pentru care motiv acea privelişte era tuturor înfricoşată şi de plîngere. Atunci, arhiereul lui Hristos, tulburîndu-se în suflet, a intrat cu îndrăzneală prin popor şi, apucînd sabia din mîna gealatului, a aruncat-o la pămînt, netemîndu-se de nimic, iar pe bărbaţi i-a dezlegat din legături.

Toate acestea le făcea sfîntul cu mare îndrăzneală şi nu era nimeni care să-l oprească; căci cuvîntul lui era cu stăpînire şi lucrul său cu putere dumnezeiască, fiind mare înaintea lui Dumnezeu şi a tot poporul. Acei trei bărbaţi, izbăviţi de moarte, văzîndu-se întorşi din ghearele morţii către viaţă, plîngeau de bucurie cu lacrimi fierbinţi şi strigau cu mulţumire toţi cei ce se adunaseră acolo. Apoi a venit şi ighemonul Eustatie, iar plăcutul lui Dumnezeu l-a trecut cu vederea şi, cînd se apropia de el, îi întorcea faţa, iar cînd cădea la picioarele lui, nu-l primea. Zicea sfîntul că-l va spune la împărat şi va ruga pe Dumnezeu spre a-l pedepsi; apoi, cu desăvîrşite munci îl îngrozea foarte, ca pe unul care nu-şi ocîrmuieşte cu dreptate stăpînirea. Iar el, fiind mustrat de conştiinţă şi înfricoşat de îngrozirea sfîntului, cu lacrimi cerea milă şi se ruga din tot sufletul, căindu-se pentru nedreptatea sa, căutînd să se împace cu marele părinte Nicolae. Vina o arunca asupra lui Simonit şi a lui Eudoxie, cei mai de frunte ai cetăţii, dar minciuna nu putea să se tăinuiască, pentru că sfîntul ştia cu dinadinsul că, fiind mituit cu aur, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi şi tot poporul dădea mare mulţumire Sfîntului părinte Nicolae. Abia fiind îmblînzit plăcutul lui Hristos, a iertat pe ighemon, fiindcă acum singur, cu smerenie şi cu multe lacrimi, mărturisea greşeala sa şi nu mai arunca pe altcineva.

Voievozii cei mai sus pomeniţi, împreună cu cei ce veniseră cu dînşii, văzînd toate cele ce s-au petrecut, s-au minunat de rîvna şi de bunătatea marelui arhiereu al lui Dumnezeu. Apoi, învrednicindu-se de sfintele lui rugăciuni şi, primind binecuvîntarea sa ca pe un dar, s-au dus în Frigia ca să împlinească porunca împăratului. Deci, mergînd acolo, au alinat tulburarea ce era şi săvîrşind toate cele poruncite lor de împăratul, s-au întors cu bucurie în Vizantia şi au avut cinste şi multă laudă de la împărat şi de la toţi dregătorii. De atunci, pentru slava lor cea mare, petreceau în palat, unde au şi fost învredniciţi a fi în sfatul împărătesc. Dar ochii cei zavistnici şi vicleni ai oamenilor răi, neputînd a-i vedea într-o mărire ca aceea, s-au pornit spre răutate şi vrăjmăşie.
De aceea, împletind cei răi sfat viclean, s-au apropiat de Avlavie, eparhul cetăţii, urzind cumplite clevetiri asupra bărbaţilor acestora şi zicînd: "N-au sfătuit bine voievozii, nici nu va fi bun sfîrşitul sfatului lor, că ei încep lucruri noi, care acum au intrat în urechile noastre şi meşteşugesc cele viclene asupra împăratului". Astfel, clevetind asupra lor, mulţime de aur au dat eparhului şi au dus acea clevetire şi în urechile împăratului. Auzind, împăratul îndată a poruncit, ca, fără altă întrebare, să-i arunce în temniţă pe cei trei voievozi, ca să nu fugă pe ascuns şi să săvîrşească sfatul lor cel rău. Deci voievozii erau în legături şi în temniţă, neştiind pentru ce sînt aruncaţi acolo, că nu se ştiau a fi vinovaţi cu nimic.
Trecînd puţină vreme, clevetitorii s-au temut ca nu cumva să se vădească clevetirea lor cea mincinoasă şi să iasă la iveală răutatea lor, încît să se întoarcă asupra lor toată nevoia. Pentru aceea, cu multe rugăciuni s-au apropiat de eparh, sfătuindu-l să nu lase mai multă vreme în viaţă pe acei bărbaţi, ci degrabă să facă judecată de moarte, după hotărîrea cea dintîi. Iar eparhul, care se îndulcise cu iubirea de aur, auzind acestea a pus sfîrşit făgăduinţei. Deci, îndată s-a dus la împărat cu faţă mîhnită şi cu chip posomorît, ca un vestitor de rău, vrînd a se arăta că se îngrijeşte mult pentru viaţa împăratului şi cu credinţă se sîrguieşte pentru dînsul. Apoi a început, în felurite chipuri, a-l înşela cu cuvinte viclene şi meşteşugite, pornindu-l spre mînie asupra celor nevinovaţi şi zicînd: "Nici unul din cei ce stau în temniţă nu vor a se pocăi, împărate, ci, petrecînd în cel dintîi gînd rău, nu încetează a cugeta vicleşug şi a gîndi asupra ta cu răutate. Deci, porunceşte mai iute să-i omoare, ca nu cumva apucînd ei înainte, să săvîrşească răutatea pe care au pornit-o asupra ta, astfel vor ajunge la sfîrşit scopurile lor cele rele".

Cu aceste cuvinte fiind tulburat împăratul, a osîndit la moarte pe cei nevinovaţi; dar fiind seară, s-a amînat uciderea lor pînă a doua zi dimineaţă. Înştiinţîndu-se despre aceasta, străjerul temniţei şi plîngînd mult pentru o năpastă ca aceea, pusă asupra acelor nevinovaţi, a venit la voievozi, zicînd: "Mai bine ar fi fost de mine să nu vă fi cunoscut pe voi, nici să mă fi îndulcit de dragoste şi cu vorbe la masă, căci mai cu înlesnire aş fi răbdat acum despărţirea de voi şi mai puţină jale mi-ar fi pricinuit năpasta ce a venit asupra voastră. Apoi n-ar fi venit o mîhnire ca aceasta asupra sufletului meu, pentru că mîine dimineaţă, vai mie! ne vom despărţi unul de altul cu amar şi de acum nu voi mai vedea prea iubitele voastre feţe, nici vă voi mai auzi vorbind, căci s-a poruncit să vă omoare. Deci să rînduiţi dacă vreţi ceva, pentru averea voastră, că acum este vremea, ca să nu apuce moartea voinţa voastră".

Zicînd acestea cu tînguire, iar ei ştiindu-se nevinovaţi faţă de împărat şi deci nevrednici de moarte, şi-au rupt hainele şi cumplit îşi smulgeau părul, zicînd: "Ce vrăjmaşi au pizmuit asupra vieţii noastre şi pentru ce să murim noi ca nişte tîlhari? Că n-am făcut nimic vrednic de moarte". Atunci chemau pe ai lor pe nume, pe rude şi pe cunoscuţi şi puneau martor pe Dumnezeu că nimic rău n-au făcut şi plîngeau amar.
Unul dintr-înşii, cu numele de Nepotian, şi-a adus aminte de Sfîntul Nicolae, care, stînd în Mira înaintea celor trei bărbaţi, li s-a făcut lor ajutător preaslăvit şi preabun apărător, izbăvindu-i pe aceia de moarte. Despre aceasta zicînd, unul către altul se rugau: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit pe cei trei bărbaţi de moartea cea nedreaptă, caută acum şi asupra noastră că nu avem alt ajutor între oameni; pentru că iată ne-a cuprins mare nevoie şi nu are cine să ne izbăvească din această năpastă. Iată şi glasul nostru a amorţit, mai înainte de ieşirea sufletului şi limba noastră se usucă, aprinzîndu-se de focul inimii, iar acum nici rugăciuni nu mai putem să-Ţi aducem. Degrabă să ne întîmpine îndurările Tale, Doamne, şi ne scoate pe noi din mîinile celor ce vor sufletele noastre, că iată mîine de dimineaţă vor să ne omoare; sîrguieşte spre ajutorul nostru şi ne izbăveşte pe noi, cei nevinovaţi de moarte".

Dumnezeu, auzind rugăciunile celor ce se temeau de El şi, ca un tată miluind pe fii, le-a trimis spre ajutor pe sfîntul şi plăcutul Său, pe marele arhiereu Nicolae. Căci în acea noapte, dormind împăratul, i s-a arătat în vis arhiereul lui Hristos, zicînd aşa: "Scoală-te iute şi eliberează pe cei trei voievozi, care sînt ţinuţi în temniţă, pentru că fără de vină sînt clevetiţi şi cu nedreptate pătimesc". Şi, spunînd tot adevărul, i-a zis: "De nu mă vei asculta şi de nu-i vei elibera pe dînşii, apoi voi ridica asupra ta război precum a fost în Frigia şi rău vei pătimi". Mirîndu-se împăratul de îndrăzneala Sfîntului Nicolae, se gîndea cum a îndrăznit noaptea fără de vreme a intra înăuntrul palatului său şi i-a zis: "Cine eşti tu care îndrăzneşti a aduce o îngrozire ca aceasta asupra stăpînirii noastre?". El i-a răspuns: "Nicolae îmi este numele şi sînt arhiereul mitropoliei Mirelor".

Împăratul s-a tulburat de acea vedenie şi, sculîndu-se, se gîndea ce este aceasta? Asemenea şi lui Avlavie, eparhul, într-acea noapte, dormind el, i s-a arătat în vis sfîntul şi tot acelaşi lucru i-a spus pentru acei bărbaţi. Deşteptîndu-se, Avlavie s-a temut şi se îngrozea în mintea sa de ceea ce văzuse. Apoi a venit oarecine de la împărat spunîndu-i ce a văzut şi acesta în vis. Iar el degrabă mergînd la împărat i-a spus vedenia şi ceea ce i s-a arătat lui şi se minunară amîndoi de acea vedenie preaslăvită, care deopotrivă li s-a făcut la amîndoi.

Îndată a poruncit împăratul să aducă înaintea sa pe voievozii din temniţă şi a zis către dînşii: "Ce vrăjitorii aţi făcut de aţi trimis asupra noastră asemenea vedenii? Căci arătîndu-se un bărbat ne-a îngrozit foarte rău, lăudîndu-se că degrabă va aduce război", iar ei neştiind nimic se întrebau unul pe altul, de ştie vreunul ceva - că nici unul nu ştia nimic - şi cu ochii umiliţi au căutat unul spre altul.
Văzînd împăratul una ca aceasta, s-a schimbat în blîndeţe şi a zis către dînşii: "Netemîndu-vă de rău, spuneţi adevărul". Iar ei cu ochii plini de lacrimi şi foarte mult tulburîndu-se, au zis: "Noi, împărate, vrăjitorii nu ştim, nici am plănuit ceva rău asupra stăpînirii tale, nici am gîndit ceva, martor ne este nouă ochiul cel a toate văzător al Domnului. Iar de nu va fi aşa şi vei afla vicleşug întru noi, apoi să nu faci cu noi nici o milă; şi nu numai cu noi aceşti trei, ci chiar pe neamul nostru să nu-l cruţi. Noi ne-am învăţat de la părinţii noştri a cinsti pe împărat şi, mai vîrtos decît toate, a avea credinţă către dînsul. Drept aceea, acum cu credinţă am păzit viaţa ta, iar cele încredinţate nouă, precum s-a căzut dregătoriei noastre, bine le-am cîrmuit, slujind cu osîrdie poruncii tale; căci tulburarea cea din Frigia am potolit-o şi războiul cel plănuit de vrăjmaşi l-am risipit, arătînd prin aceasta vitejia noastră cu fapta înaintea ta, precum vor spune cei ce ştiu bine. Iar stăpînia ta mai înainte ne-ai dăruit cinste, iar acum cu asprime te-ai înarmat asupra noastră, fiind cumplit judecaţi şi cu groază aşteptăm a pătimi. Aşadar, precum ni se pare nouă, o, împărate, osîrdia noastră către tine a fost pricinuitoare nouă de mari munci, căci în loc de slavă şi de cinstea pe care am nădăjduit-o, frica morţii şi osîndirea ne-a cuprins pe noi".

Umilindu-se împăratul de aceste cuvinte, se căia de batjocura adusă bărbaţilor acelora; fiindcă se cutremura de judecata lui Dumnezeu şi se ruşina de porfira cea împărătească; căci cel ce se nevoieşte a pune altora legi, vede însuşi că face judecăţi fără de lege. Deci, într-acel ceas a căutat mai cu milă asupra lor şi a început a vorbi către ei cu blîndeţe. Iar ei, uitîndu-se cu umilinţă către împărat, îndată au văzut chipul Sfîntului Nicolae şezînd împreună cu împăratul şi făcîndu-le milostivire şi iertare. Aceasta însă nimeni nu o vedea, fără numai cei trei voievozi. Atunci, luînd ei îndrăzneală au zis cu glas tare: "Dumnezeule al lui Nicolae, care ai izbăvit odinioară pe cei trei bărbaţi în Mira de la moartea cea nedreaptă, scoate-ne şi pe noi, robii tăi, din această nevoie, ce ne stă asupra". Iar împăratul, luînd cuvînt, a zis: "Cine este Nicolae şi pe care bărbaţi a izbăvit? Spuneţi-mi cu de-amănuntul aceasta". Iar Nepotian i-a povestit toate.

Atunci împăratul, cunoscînd pe Sfîntul Nicolae că este mare plăcut al lui Dumnezeu şi minunîndu-se de îndrăzneala şi de rîvna lui pentru cei năpăstuiţi, a liberat pe voievozii aceia, zicîndu-le: "Nu eu vă dăruiesc viaţa, ci marele slujitor al lui Dumnezeu, Nicolae, pe care voi l-aţi chemat spre ajutor. Deci să mergeţi la dînsul şi să-i daţi mulţumire, apoi spuneţi-i lui din partea mea: "Iată am făcut cele poruncite de tine; deci nu te mînia asupra mea, plăcutule al lui Hristos!". Acestea zicînd, le-a încredinţat o Evanghelie ferecată cu aur, o cădelniţă de aur, împodobită cu pietre scumpe şi două sfeşnice, poruncindu-le să le dea bisericii din Mira.

Astfel, cei trei voievozi dobîndind preaslăvita mîntuire, îndată au pornit pe cale şi cu bucurie au venit la sfînt, pe care cu veselie l-au văzut. Apoi mare mulţumire i-au dat, ca unuia care le-a făcut o bunătate ca aceea şi cîntau, zicînd: Doamne, Doamne, cine este asemenea Ţie Cel ce izbăveşti pe săracul din mîna celor mai tari decît dînsul?" Apoi, nici pe cei săraci nu i-au lăsat nemiluiţi, ci şi pe aceia i-au îndestulat din averile lor, iar după aceea, cu bună sporire s-au întors la ale lor.
Acestea sînt lucrurile lui Dumnezeu, care măresc pe plăcutul Său. De aceea, ca o pasăre ducîndu-se vestea despre dînsul pretutindeni, a străbătut luciul mărilor şi toată lumea, încît nici un loc nu rămăsese, unde să nu fi fost auzite minunile cele mari ale slăvitului arhiereu Nicolae, după darul cel dat lui de la Atotputernicul Dumnezeu.
Odată nişte corăbieri plutind de la Egipt spre părţile Liciei, li s-a întîmplat o furtună mare, încît şi pînzele au fost aruncate jos, iar corabia era să se sfarme de tulburarea valurilor celor mari. Atunci toţi se speriară de moarte. Iar cînd şi-au adus aminte de marele arhiereu Nicolae - pe care niciodată nu-l văzuseră, decît numai auziseră de dînsul, că este grabnic ajutător celor ce-l cheamă întru nevoi -, s-au îndreptat cu rugăciunile către dînsul şi l-au chemat în ajutor. Iar sfîntul, îndată s-a arătat lor şi a intrat în corabie, zicînd: "Iată, m-aţi chemat şi am venit ca să vă ajut; deci nu vă temeţi". Apucînd cîrma, se vedea cum cîrmuieşte corabia. Apoi a certat vîntul şi marea, precum şi Domnul nostru odinioară Care a zis: Cel ce crede în Mine şi lucrurile care le fac Eu, acela le va face. Astfel, credinciosul rob al Domnului poruncea mării şi vîntului şi acelea îi erau ascultătoare.

După aceea corăbierii, purtaţi de vînt lin, au sosit în cetatea Mira şi, ieşind din corabie, au mers în cetate, vrînd să-l vadă pe cel ce i-a izbăvit din nevoi. Văzîndu-l mergînd la biserică, au cunoscut pe făcătorul lor de bine şi, alergînd, au căzut la picioarele lui, dîndu-i mulţumire. Iar Minunatul Nicolae, nu numai din nevoia cea trupească şi de moarte i-a izbăvit pe aceia, ci şi pentru mîntuirea sufletelor lor a avut purtare de grijă; căci, fiind mai înainte-văzător a văzut într-înşii cu ochii cei duhovniceşti gîndul păcatului, care depărtează pe om de Dumnezeu şi-l abate de la poruncile lui. De aceea a zis către dînşii: "Cunoşteţi-vă pe voi, rogu-vă, o, fiilor, cunoaşteţi-vă inimile voastre şi gîndurile vi le îndreptaţi spre bună plăcere de Dumnezeu, pentru că, deşi ne tăinuim şi ne socotim a fi buni de către ceilalţi oameni, dar de Dumnezeu nimic nu se poate tăinui. De aceea sîrguiţi-vă cu toată osîrdia a păzi sfinţenia cea sufletească şi curăţenia cea trupească, căci sînteţi biserică a lui Dumnezeu, precum grăieşte dumnezeiescul Apostol Pavel: De va strica cineva casa lui Dumnezeu, pe acela strica-l-va Dumnezeu.
Astfel, mustrînd pe bărbaţii aceia cu cuvinte folositoare de suflet, i-a eliberat cu pace, căci fericitul avea obiceiul de mustrare, ca un tată iubitor de fii, iar faţa lui era ca a îngerului lui Dumnezeu, strălucind cu darul cel dumnezeiesc. Din faţa lui ieşea o rază preastrălucită, ca şi din a lui Moise şi vederea lui aducea mult folos celor ce priveau spre dînsul; căci dacă cineva ar fi fost îngreuiat cu orice fel de patimă sau cu întristare sufletească, numai dacă ar fi privit spre sfîntul, îndată afla îndestulată mîngîiere întristării sale. Sau de vorbea cineva cu dînsul, mult sporea întru cele bune. Aşa că nu numai cei credincioşi, dacă se întîmpla a auzi ceva din limba cea dulce şi izvorîtoare de miere, ci şi cei necredincioşi se umileau şi se povăţuiau spre mîntuire, lepădînd răutatea necredinţei cea din tinereţe şi primind în inimă cuvîntul cel drept al adevărului.

Marele plăcut al lui Dumnezeu a vieţuit ani destui, strălucind în mijlocul cetăţii Mirelor cu dumnezeieştile podoabe, după cum zice dumnezeiasca Scriptură: "Ca un luceafăr de dimineaţă prin mijlocul norilor, ca luna plină de zilele sale şi ca soarele ce străluceşte asupra Bisericii Dumnezeului Celui prea înalt, ca un crin lîngă izvoarele apelor şi ca nişte mir de mult preţ, bine mirosind tuturor".

În adînci bătrîneţe, fiind plin de zile bune, şi-a dat datoria cea de obşte a firii omeneşti, bolind puţin cu trupul, apoi şi-a săvîrşit bine viaţa sa vremelnică. Deci a fost petrecut cu bucurie şi cu psalmi la viaţa cea neîmbătrînită şi fericită, însoţindu-l sfinţii îngeri şi întîmpinîndu-l cetele sfinţilor.

Lîngă cinstitul lui trup adunîndu-se episcopi de prin toate cetăţile, în mulţime fără număr, l-au pus cu cinste în biserica cea sobornicească a mitropoliei Mirelor, în ziua a şasea a lunii decembrie. Apoi se săvîrşiră multe minuni de către sfintele moaşte ale plăcutului lui Dumnezeu. Pentru că a izvorît mir cu bună mireasmă din moaştele lui, cu care, ungîndu-se cei bolnavi, dobîndeau sănătate. Din această pricină, de la marginile pămîntului alerga lumea la mormîntul lui, căutînd tămăduirea bolilor şi nu se lipseau de ceea ce căutau, căci toate neputinţele se vindecau cu acel sfînt mir, nu numai cele trupeşti, ci şi cele sufleteşti, iar duhurile cele viclene se îngrozeau, nu numai în viaţă, ci şi după moartea sa le biruia pe acelea, cum şi acum le biruieşte.

Odată, nişte bărbaţi temători de Dumnezeu, de la gura rîului ce se numeşte Tanais, auzind de moaştele cele izvorîtoare de mir şi vindecătoare ale arhiereului lui Hristos, Nicolae, care se afla în Mira, cetatea Lichiei, s-au sfătuit să meargă pe mare, acolo, pentru închinăciune. Umplînd corabia cu grîu, voiau să plutească. Dar vicleanul diavol, care era sălăşluit mai înainte în capiştea Artemidei şi pe care îl izgonise de acolo Sfîntul Nicolae, risipind capiştea, simţind că vrea să plece corabia către marele părinte, mîniindu-se pentru risipirea capiştei cum şi pentru izgonirea sa de acolo, se sîrguia cu toată puterea să se răzbune asupra sfîntului.

Astfel, diavolul s-a gîndit să facă împiedicare bărbaţilor acelora din calea pe care o plănuiseră şi să-i lipsească de sfinţenie, făcîndu-le piedici dorinţei lor. Deci s-a prefăcut în chip de femeie şi se făcea că poartă un vas plin cu untdelemn, apoi a zis către bărbaţii aceia: "Aş fi vrut să duc aceasta la mormîntul sfîntului, dar foarte mult mă tem pe mare, că nu este cu putinţă unei femei neputincioase ca mine şi bolnavă cu stomacul, a îndrăzni să călătorească pe atîta noian. Pentru aceea, rogu-vă pe voi ca, luînd vasul acesta, să-l duceţi la mormînt şi să turnaţi untdelemn în candela sfîntului". Zicînd diavolul acestea, a dat vasul în mîinile acelor iubitori de Dumnezeu. Nu se ştia însă cu ce fel de vrăji era amestecat acel untdelemn, ca să vatăme şi să prăpădească pe cei din corabie. Dar aceia, neştiind lucrarea vicleanului, au ascultat cererea lui şi au luat vasul cu untdelemn diavolesc şi, pornind de la mal, în ziua aceea au plutit bine. Însă a doua zi a început a sufla vîntul dinspre miazănoapte şi a face plutirea cu anevoie; deci, multe zile primejduindu-se de valuri, se gîndeau să se întoarcă înapoi. Întorcînd corabia, li s-a arătat Sfîntul Nicolae, plutind într-o barcă mai mică şi le zise: "Unde mergeţi, bărbaţilor? Pentru ce aţi lăsat calea ce vă stă înainte şi vă întoarceţi? În mîna voastră este a potoli viforul şi a face corabiei calea uşoară, căci este diavolească acea rea măiestrie care vă împiedică în călătoria voastră. Că nu o femeie v-a dat vasul, ci însuşi diavolul; deci aruncaţi-l în mare şi îndată veţi avea calea cu bună sporire".
Auzind acestea, bărbaţii aceia au luat vasul şi l-au aruncat în adîncul mării. Şi făcînd aceasta, îndată a ieşit de acolo fum negru şi pară de foc, care a umplut văzduhul de miros greu, iar marea se desfăcu şi fierbînd apa din adînc, clocotea. Iar picăturile apei erau ca nişte scîntei de foc, încît foarte mult s-au temut cei ce erau în corabie şi de frică ţipau. Dar ajutorul care se arătase lor, poruncind să îndrăznească şi să nu se teamă, a alinat marea; apoi pe călători, izbăvindu-i de frică, i-a făcut a pluti fără primejdie spre Licia. Atunci, îndată, venind o răcoreală cu bună mireasmă, a suflat asupra lor şi s-au bucurat; apoi au plutit cu bine pînă la cetatea cea dorită. Acolo, închinîndu-se moaştelor celor izvorîtoare de mir ale grabnicului ajutător şi apărător, mulţumeau Atotputernicului Dumnezeu. Apoi, înălţînd rugăciuni marelui părinte, s-au întors în ţara lor, povestind tuturor, cu lacrimi de bucurie, ceea ce li se întîmplase pe cale.

Multe, mari şi preaslăvite minuni a făcut Sfîntul Nicolae, acest mare plăcut al lui Dumnezeu, pe uscat şi pe mare, ajutînd celor ce erau în primejdii, izbăvind de înecare şi scoţîndu-i din adîncul mării la uscat; răpindu-i din robie şi aducîndu-i la casele lor; izbăvind din legături şi din temniţe, apărînd de tăierea de sabie şi scăpînd de la moarte, apoi multora le-a dat tămăduiri: orbilor, vedere; şchiopilor, umblare; surzilor, auz; muţilor, grai. Pe mulţi, din cei ce pătimeau în sărăcia cea mai mare, i-a îmbogăţit, iar celor flămînzi le-a dat hrană. Şi la toată nevoia, s-a arătat gata ajutător, apărător cald, grabnic folositor şi sprijinitor; iar acum, deasemenea, ajută pe cei ce-l cheamă şi din primejdii îi izbăveşte. Ale cărui minuni precum este cu neputinţă a le număra, tot aşa cu anevoie este a le descrie. Pe acest mare făcător de minuni îl ştie Răsăritul şi Apusul, şi toţi creştinii cunoasc nenumăratele lui minuni. Deci, să se slăvească printr-însul Dumnezeu Cel Unul în Treime lăudat: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt, Căruia se cuvine laudă în veci. Amin.

PE CAND UN PREMIU NOBEL PENTRU DESCOPERIRILE ROMANESTI? CE JOCURI SUNT IN SPATELE ACORDARII ACESTUI PREMIU ?

2011-12-01T04:45:00.000-08:00

Telocitele, celulele vindecatoare descoperite de romani
Cand unul dintre organele vitale este afectat, organismul uman face eforturi enorme pentru o sansa la viata. Cercetatorii romani, care cauta permanent solutii pentru invingerea bolilor incurabile, au facut o descoperire extraordinara: celulele care alaturi de cele stem ar putea reface organele, printre care muschiul inimii.

Cercetatorii de la Institutul National de Patologie Victor Babes si seful departamentului de Medicina Celulara si Moleculara al Universitatii de Medicina si Farmacie "Carol Davila" Bucuresti au descoperit telocitele, celulele care ar putea reface muschiul inimii afectat de infarct, cat si creierul. Descoperirea a fost realizata in timp ce specialistii studiau celulele din pancreas, moment in care acestia au observat un alt tip de celule, similar celulelor stem.

Denumite de specialisti telocite, aceste celulele au un corp mic, dar cu prelungiri extrem de lungi, si sunt prezente in aproape toate organele corpului. Rolul acestor telocite este de tele-coordonare la distanta, prin intermediul telopodelor (prelungirilor).

Telocitele pot regenera muschiul inimii

•Infarctul miocardic, principala cauza de mortalitate in Europa

„Grupul nostru a studiat prezenta telocitelor atat in organe cavitare (inima, tub digestiv, plaman, uter, trompa uterina), cat si necavitare (pancreas, glanda mamara, placenta) si in invelisul organelor (pleura, pericard, peritoneu). Una dintre cele mai interesante descoperiri este legata de prezenta si rolul telocitelor in reparatia cardiaca dupa infarct miocardic, implicarea acestora fiind de maxima importanta, in conditiile in care in Romania mortalitatea prin boli cardiovasculare este pe locul intai in Europa", a declarat pentru Mediafax presedintele Academiei de Stiinte Medicale, academician Laurentiu Popescu.
Profesor doctor Laurentiu Popescu a declarat ca daca se va reusi izolarea si multiplicarea celulelor telocite, acestea vor putea fi utilizate cu succes, alaturi de celulele stem, in tratarea infarctului miocardic, avand puterea de a regenera inima.

Mai mult decat atat, „ceea ce este foarte important este ca, probabil, ele asigura capacitatea regenerativa a unui organ daca sunt stimulate. Cheia problemei este sa gasim ceva care sa le stimuleze, pentru ca, din anatomia comparata stim la speciile care au o capacitate mare de regenerare, cum este specia de peste numita Zebra, si la soparle, povestea cu coada este ca daca tai o bucata, se regenereaza, dar ce nu stie toata lumea este ca, daca tai o bucata de inima fie de la pestele Zebra, fie la salamandra se reface, iar numarul de telocite la pestele Zebra si la soparla este imens. E o pista” a mai declarat profesorul Laurentiu Popescu, pentru Agerpres.

Cercetatorii romani nominalizati la Premiul Nobel

Romanii sunt primii cercetatori care au descoperit aceste celule, iar existenta telocitelor a fost confirmata de echipe independente din Italia, Germania, Marea Britanie si China. Descoperirea este cu atat mai grandioasa, cu cat in ultimii 100 de ani descoperirile de celule noi au fost extrem de rare

In ciuda faptului ca banii alocati cercetarii medicale in Romania sunt foarte putini, comparativ cu alte tari, Institutul Victor Babes a avut si continua sa obtina rezultate impresionante, fiind nominalizat la Premiul Nobel pentru Medicina de 19 ori.

SA FIM DEMNI DE SACRIFICIUL INAINTASILOR, CARE AU LUPTAT PENTRU CREDINTA STRABUNILOR SI PENTRU FIECARE PETEC DE PAMANT! SA NE CINSTIM MEREU EROII!

2011-12-01T04:34:00.000-08:00

Dumnezeu prima oara Cand a plans printre astre, /El a plans peste Tara/ Cu lacrima limbii noastre! (Grigore Vieru)
Limba română este patria mea.(Nichita Stanescu )
Pentru mine, România nu e doar o ţară. E un destin.( Octavian Paler))
Prefer să mor în mocirlă într-o Românie Mare decât să mor în paradisul unei Românii mici.(Maresal Ion Antonescu)

LA MULTI ANI, ROMANIA! LA MULTI ANI, ROMANI! SA FIM MANDRII CA SUNTEM ROMANI, CA AVEM O ISTORIE, O CULTURA SI O TRADITIE BOGATE SPIRITUAL SI PLINE DE FAPTE DE CURAJ SI CA AVEM O TARA FRUMOASA!

2011-12-01T04:27:00.000-08:00

Mihai Eminescu

Ce-ţi Doresc Eu ţie, Dulce Românie

Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,

T;ara mea de glorii, tara mea de dor?

Bratele nervoase, arma de tarie,

La trecutu-ti mare, mare viitor!

Fiarba vinu-n cupe, spumege pocalul,

Daca fiii-ti mândri aste le nutresc;

Caci ramâne stânca, desi moare valul,

Dulce Românie, asta ti-o doresc.

Vis de razbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge dusman fumegând,

Si deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tau de glorii falnic triumfând,

Spuna lumii large steaguri tricoloare,

Spuna ce-i poporul mare, românesc,

Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,

Dulce Românie, asta ti-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surâzând,

Ce pe Marte-n glorii sa orbeasca-l face,

Când cu lampa-i zboara lumea luminând,

El pe sânu-ti vergin înca sa coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl strânge-n brate, tu îi fa altare,

Dulce Românie, asta ti-o doresc.

Ce-ti doresc eu tie, dulce Românie,

Tânara mireasa, mama cu amor!

Fiii tai traiasca numai în fratie

Ca a noptii stele, ca a zilei zori,

Viata în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tarie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fala si mândrie,

Dulce Românie, asta ti-o doresc!

30 NOIEMBRIE-POMENIREA INTAIULUI CHEMAT , SFANTUL APOSTOL ANDREI-APOSTOLUL ROMANILOR

2011-11-29T13:51:00.000-08:00

La multi ani cu sanatate si pace in inimi celor care poarta numele sfantului apostol Andrei! Sa le daruiasca bunul Dumnezeu zile senine si sanatate!

"Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos" (Ioan 1#41)

Sf. Apostol Andrei a fost din Betsaida, orasel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona, din Galileea, si fratele lui Petru, primul dintre ucenicii Domnului Hristos. Inainte de a fi Apostol al Domnului, Sfantul Andrei a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dar, daca a auzit, a doua zi dupa Botezul lui Iisus in Iordan, pe dascalul sau Ioan, aratand cu degetul catre Iisus si zicand: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan, 1, 29), Sfantul Andrei, lasandu-l pe Ioan, a urmat dupa Hristos, zicand fratelui sau Petru: "Am gasit pe Mesia, care se talcuieste Hristos" (Ioan, 1, 41). Si astfel, l-a tras si pe Petru spre dragostea lui Hristos. Drept aceea, Sfantului Andrei i se mai spune si Apostolul cel dintai chemat al Domnului. Si se afla in Scriptura si alte multe invataturi despre dansul.

Din zilele acelea, ca si ceilaiti Apostoli, Sfantul Andrei a urmat Mantuitorului, insotindu-l pe drumurile Tarii Sfinte, adapandu-se din izvorul nesecat al dumnezeiestilor descoperiri pe care le aducea Mantuitorul. A fost martor faptelor minunate savarsite de Domnul, s-a impartasit din cuvantul dumnezeiesc, datator de viata, al credintei celei noi intemeiata de Hristos, si, mai presus de toate, a vazut Patimile Domnului, a plans moartea Lui pentru noi si s-a intarit in credinta, in ziua Invierii.

La randul ei, Traditia Bisericii ne spune ca, dupa Inaltarea Domnului la cer si dupa Cincizecime, Apostolii au tras la sorti si au mers in toata lumea, pentru propovaduire. Atunci, acestui intai chemat, i-a cazut sortul sa mearga in Bitinia, Bizantia, Tracia si Macedonia, cu tinuturile din jurul Marii Negre, pana la Dunare si Scitia (adica Dobrogea noastra) si pana in Crimeia. Insa, a umblat in aceste locuri nu in graba, ci, in fiecare, zabovind si rabdand multe Impotriviri si nevoi, pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos. S-a intors la urma din nou in Bizantia, hirotonind acolo episcop pe Stahie si, strabatand celelalte tari, a ajuns la tinutul Peloponezului, unde pe multi i-a tras de la idoli la Hristos. Tot din Traditie, mai stim ca Sfantul Andrei a avut si un sfarsit de mucenic, fiind rastignit, la Patras, langa Corint, cu capul in jos, pe o cruce in forma de X, careia i s-a spus "Crucea Sfantului Andrei". Dumnezeului nostru slava!

Moaştele Sf.Andrei Criteanu au ajuns la Constanţa

2011-11-27T22:50:00.000-08:00

Moaştele Sf.Andrei Criteanu au ajuns la Constanţa

Cu prilejul prăznuirii Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României, pe 27 noiembrie, la ora 22.20, au sosit la Constanţa părticele din moaştele Sfântului Andrei Criteanul. Potrivit unui comunicat remis de Arhiepiscopia Tomisului, sfintele moaşte au fost aduse din Grecia de o delegaţie clericală condusă de Înaltpreasfinţitul Iakovos, mitropolit de Mitilyne, şi întâmpinate la Catedrala Arhiepiscopală. „Credincioşii îl vor putea cinsti pe Sfântul Andrei Criteanul prin slujbele neîncetate ce se vor oficia la Catedrala Arhiepiscopală începând din noaptea de 27 spre 28 noiembrie, cu Sfânta Liturghie de la miezul nopţii, continuând până marţi seara, 29 noiembrie, ora 16.00, când sfintele moaşte vor fi duse în procesiune spre Peştera Sfântului Apostol Andrei. Aici vor putea fi cinstite de către credincioşi până în seara zilei de 30 noiembrie, când se vor reîntoarce la Catedrala Arhiepiscopală, la ora 17.00, unde vor sta până sâmbătă, 3 decembrie“, se precizează în comunicat. Pe 29 noiembrie, la ora 18.30, la mănăstirea Peştera Sfântului Apostol Andrei se va oficia slujba Privegherii; pe 30 noiembrie, la ora 8.30, va fi sfinţit Agheasmatarul ridicat deasupra izvorului în care boteza Sfântul Apostol Andrei, iar la ora 9.30, va fi săvârşită Sfânta Liturghie Arhierească de către un sobor de arhierei, pe esplanada amenajată în partea de miazăzi a bisericii mari a mănăstirii Peştera Sf. Ap. Andrei.

POMENIREA SFANTULUI ARDEALULUI: PARINTELE ARSENIE BOCA- 22 DE ANI DE CAND NE VEGHEAZA DIN CERURI

2011-11-27T22:40:00.000-08:00

Minunile Parintelui Arsenie Boca , duhovnicul care a levitat la inmormantarea mamei lui

Arsenie Boca nu este un dar al bisericii facut omenirii ci este simultan un dar al lui Dumnezeu pentru biserica si intreaga lume.

Arsenie Boca este una din marile comori spirituale ale neamului si el ar trebui pus cel putin alaturi de marii oameni ai neamului. El este una din valorile care ar trebui promovate alaturi de celalalte mari nume ale culturii si spiritualitatii. Ar trebui scrise monografii ale vietii sale macar in limbile de circulatie. Statul roman ar trebui sa se ocupe de asta.

Intreaga lui viata este un mesaj spiritual autentic care ar fi bine sa fie descifrat de cat mai multi.

Biserica este sustinuta de Dumnezeu si nu invers. Sfintii sunt ai Lui si nu ai bisericii, El ii face sfinti si nu biserica. Boca atunci cand a imbracat haina monahala era deja un veritabil sfant in viata...

Probabil Arsenie este un inger divin intrupat. Mesajul spiritual al existentei sale incepe inca inainte de a parasi trupul mamei sale. Aceasta visand ca poarta in pantece "Soarele si Luna" ...

Va rog inca o data sa observati ca Domnul insusi s-a tinut departe de sexualitate si la fel I-a tinut pe toti marii sai sfinti. Asta nu inseamna ca nu va puteti mantui daca faceti dragoste, inseamna ca modelul divin cel mai inalt traieste in puritate si castitate si ca ceilalti care nu traiesc asa sunt pe un prag inferior si trebuie sa recunoasca acest lucru si sa se umileasca in lui Dumnezeu recunoscandu-si slabiciunea si pacatele.

Tatal trupului lui Boca era marinar si se specifica in cartile care ii sunt dedicate lui Arsenie ca aceasta marturiseste ca a ramas "neprihanit in pantecul mamei", parintii lui facand dragoste numai atunci cand l-au conceput…

Avem aici alta invatatura divina importanta. Dumnezeu spune ca femeia nu ar trebui sa faca dragoste in timpul sarcinii, din mai multe motive. Cel mai important este acela ca orice copil trebuie tinut departe de energiile sexuale pana cel putin in perioada adolescentei. Pentru ca daca aceste energii patrund in fiinta lui, ele vor creste odata cu el si se vor amplifica , copilul neavand posibilitatea sa le controleze mai tarziu. De asemenea nu ar trebui sa se faca dragoste langa copiii mici, intr-un cuvant ar trebui protejati cu atentie… Daca totusi nu se respecta regula, se poate remedia efectul acesta prin binecuvantari constante facute acelor copii si mentinerea lor intr-o energie divina. Tineti copiii departe de sexualitate intr-un cuvant, mesajul lui Arsenie Boca este acelasi, o confirmare in plus pentru ca eu aflasem acest lucru din alta sursa :

„Când soţul nu dă pace sarcinii (zice că el nu poate, sau nu vrea, sau se declară stăpân pe legile naturii), atunci copiii vin pe lume cu predispoziţii precoce spre sexualitate. Aceasta îi face îndărătnici şi foarte greu educabili (sunt certaţi cu disciplina; unii genetic prezintă cromozomul criminalităţii – circumstanţe atenuante în justiţie). Fug de la şcoală şi încep aventurile. Deci, tot în răspunderea soţului se soldează şi aceste necazuri”. - Arsenie Boca

Arsenie este unul din sfintii mei preferati. Termina liceul ca sef de promotie si apoi absolva doua facultati : Teologie – Sibiu si Academia de arte frumoase - “Bellearte” din Bucuresti unde ajunge cu o bursa a Mitropoliei Ardealului. In Bucuresti in paralel cu Academia de arte merge si la cursurile de medicina si la cele de mistică creştină predate de Nichifor Crainic( Crainic il va numi “zugravul de suflete” mai tarziu) In scurta sa autobiografie scrisa in 1945 aminteste si numele lui Mircea Eliade. O puteti citi aici. Colegii de la teologie ii spuneau “Sfantul" iar mai apoi oamenii i-au spus "Pustincul".

Aproape fiecare zi a marelui sfant este insotita de minuni mai mari sau mai mici, putem sa numim aceste minuni si fenomene paranormale daca dorim…

Cum a devenit Arsenie sfant inainte de a deveni calugar? In 1939 merge, este trimis, la muntele Athos si se roaga fierbinte lui Dumnezeu sa-i trimita o calauza spre a fi initiat in tainele rugaciunii, in tainele caii spirituale crestine.

Aici avem o mare surpriza, o mare minune. Cine credeti ca ii apare? Fecioara Maria in persoana!!! Care il poarta prin vazduh in mijlocul unui munte unde se afla un mare sfant rus pe nume Serafim de Sarov care plecase din aceasta lume in urma cu mai bine de 100 de ani… Urca apoi in munte timp de 40 de zile postind rugandu-se si primind initierea spirituala de la acest mare sfant rus.

Din punctul de vedere al semnelor si minunilor facute prin intermediul acestuia probabil ca ar trebui sa se numere printre cei mai amri sfinti ai tuturor timpurilor.

Arsenie a suferit alaturi de alti sfinti si martiri marea prigoana antichristica a comunismului. A fost inchis la canal. A fost urmarit tot timpul de securitate, arestat din cand in cand si chiar i s-a interzis o vreme sa mai slujeasca in biserica. Se spune ca sotii Ceausescu ar fi auzit de profetiile despre sfarsitul lor apropiat, Elena Ceausescu dand ordin sa fie omorat.

Minunile curg in viata acestuia. Una din cele mai mari este atunci cand inchis fiind la canal i se da 3 ore liber timp in care pur si simplu dispare gardienii dand alarma. La exact 3 ore apare si chestionat fiind de cei care il pazeau raspunde ca a fost la inmormantarea mamei sale. Spre stupoarea generala ii este confirmata prezenta la inmormantarea mamei. Numai ca inmormantarea avea loc la cateva sute de kilometrii distanta de locul unde se afla inchis…

Este de asemenea stiut ca usa temnitei sale se deschidea in fiecare noapte, astfel ca un gardian trebuie sa stea permanent in fata ei, se spune ca disparea pur si simplu, intorcandu-se spre dimineata.

Marturiile celor care erau vazuti sau calauziti de la distanta de acesta sunt iarasi nenumarate.

Arsenie Boca este unul din cei mai mari luptatori monahi impotriva avortului. A dus o veritabila campanie folosindu-se si de faptul ca a urmat cursurile de medicina si incercand sa convinga cat mai multe femei atat despre efectul benefic al nasterii asupra organismului feminin cat si de greseala de a nu naste copiii deja conceputi. Recomanda tuturor familiilor care nu doresc sa aiba copii sa traiasca in puritate si castitate. Vedea in sufletele tuturor si nu se ferea niciodata sa atraga atentia pacatosilor. Bunaoara odata refuza sa miruiasca o femeie reprosandu-i ca nu s-a abtinut de la a face dragoste nici macar in noaptea dinainte…

A fost un mare duhovnic si sfaturile sale au calauzit mii de familii. O intamplare care mi-a placut foarte mult este aceea in care un barbat vine si I se plange ca are o sotie foarte rea care il cearta si ii face zile amare tot timpul. Arsenie il trimita sa faca un comision intr-o localitate vecina si acolo ii iese in cale o femeie care era atat de rea ca aproape era sa il ia la bataie. Cand se intoarce Arsenie ii spune ca sunt femei cu mult mai rele decat sotia lui si ca daca se desparte cu siguranta Dumnezeu nu ii va scoate in cale una mai buna… Totusi recomanda si divortul atunci cand e cazul: Părintele Arsenie sfătuia pe femeile care aveau soţi beţivi, să se despartă. „Despre beţie Părintele a spus: «Decât să scoţi pe diavol dintr-un beţiv, mai uşor scoţi un suflet din iad.»”

Oriunde este prezent Iisus Hristos este prezent si spiritul profetic. Si-a prezis propriul sfarsitul, de asemena moartea lui Ceausescu dar are si cateva profetii despre sfarsitul lumii si destinul Romaniei despre care se pare ca a scris si Radu Cinamar intr-o carte a sa. Am gasit aici o profetie despre sfarsitul lumii si alta despre Romania.

Una dintre primele informatii aflate despre Boca este o uluitoare minune si profetie care a declasat in sufletul meu un mare suvoi de dragoste pentru acest sfant care aproape ca l-a intrupat pe Iisus:

Arsenie lucra la o icoana neterminata in care il picta pe Iisus Hristos cand deoadata aude o voce :

Arsenie, nu mă mai picta pe icoane, mergi si pictează în sufletele oamenilor că vremea s-a apropiat, spune-le că vin peste ei necazuri si suferinte

Iar Părintele nu s-a grăbit să asculte Cuvântul Mântuitorului si Mântuitorul i-a spus: Iată, pentru că nu ai crezut cuvântul meu, vei fi mut, dar asta îti va aduce multă lume. Si cateva luni de zile nu mai poate vorbi. A stat asa de la Craciun pana in joia din Saptamana Mare ,in Postul Pastilor (in acest timp a scris insemnarile ,,Gura mutului " ,intr-un carnetel pe care il are maica Pahomia de la Sambata ) Vocea ii revine chiar inainte de impartasanie, primele cuvinte ce le-a rostit cand i-a venit vocea , cuvinte ce le-a auzit si lumea din biserica ,au fost :,, Cred Doamne si marturisesc ..." cu o voce ce a cutremurat biserica ,caci oamenii,cand au auzit vocea lui ,toti au cazut in genunchi si au plans si au laudat pe Dumnezeu ca i-a dat vocea,pentru ca multa lume venea dupa sfat ....

Este un sfant pe care il admir foarte mult si datorita faptului ca imi confirma foarte mult anumite efecte-binecuvantari ale apropierii de Iisus. Cum ar fi faptul ca aceia care comunica cu Iisus constient pot sa intuiasca destinul celor din fata lor si dincolo de aceasta lume si sa ii asigure de ajutor si in lumea de dincolo, sa stie care sunt cei care se vor mantui, sau faptul ca , asa cum si Boca spune, are si el ceva de spus la mantuirea lor. Acest lucru este adevarat pentru ca asa cum Hristos este piatra din capul unghiului, casa divina are mai multe camere si unghiuri si exista o astfel de piatra in fiecare dintre unghiuri, pusa acolo de Hristos si de relatia celor din camera cu acea piatra depind foarte multe lucruri…

Alt fenomen care imi este drag la Boca este observatia prezentei lui Iisus in fiintele din jurul lui, in sufletele celor care il urmeaza si il iubesc pe Dumnezeu, “in ochii celorlalti” cum spune Boca; se refera la cei care il iubesc si care I se roaga. Nu este asa complicat pentru nimeni sa inteleaga cum omul exista si dupa moarte si cum o fiinta asa de mare ca Iisus este nu numai vie in continuare dar atotputernica si divina. El exista, si coboara in sufletele celor care il iubesc. El ne naste a doua oara si El traieste in noi transformandu-ne in Copii ai lui Dumnezeu. Daca ne mai imaginam si ca fiinta sa este in continua expansiune de doua mii de ani…

Va rog sa priviti pozele sale. Este adevarat ca mesajul spiritual hristic e plin de metafore dar cand Iisus spune ca El va cobora impreuna cu Tatal si is vor face salas in sufeltul celor care raman in Cuavntul Sau nu este o metafora. Cei care se daruiesc lui Hristos, marii sfinti devin in asa masura una cu El incat seamana aporape si la nivelul trupului fizic cu acesta.Desigur ca binecuvantarea cerului si mantuirea poate fi primite si prin Fecioara sau prin marii sfinti sau marii Ingeri sau chiar prin alte entitati spirituale macrocosmice, dar aici vorbim despre fuziunea si comuniunea cu Iisus. Iisus Hristos este in interiorul acestor mari sfinti, in interiorul marilor profeti si a marilor predicatori dupa cum am aratat. Atat de present incat nu-ti trebvuie clarvedere sau alte puteri ca sa il observi ci doar putina cunostere spirituala si putine intuitie. E imposibil sa nu-l vedeti pe Iisus present in faptura acestui minunat Arsenie Boca, priviti si filmul va rog . Iisus este viu si este Intruparea lui Dumnezeu. Fiinta lui e plina de glorie si de neinchipuita maiestate divina. Inima Lui este mladiata de neimaginata iubire si compasiune. Maretia Lui este de negrait. Va spun ca toata creatie stie despre El, tot infinitul, de la cei mai mari ingeri si pana la locuitorii evoluati ai altor planete ale universului fizic.

Dupa o viata plina de minuni, binecuvantari si infranari intru totul dedicata lui Dumnezeu, Arsenie moare otravit la ordinul Elenei Ceausescu la varsta de 79 de ani la 28 noiembrie 1989 cu nici luna inainte de caderea comunismului, eveniment pe care il prezisese, marturisind ca si-a incheiat misiunea in aceasta lume.

O carte plina de marturii pe care trebuie neaparat sa o cititi o gasiti aici:Parintele Arsenie Boca

Si o mare profetie pe care o gasiti in cartea de mai sus :

Il urmau, mai intai fiindca vedeau ca are puteri mari. Putin dupa inceperea razboiului, intr-o seara de vara, se stransesera in jurul lui toti credinciosii veniti la slujba vecerniei. Nu stateau in biserica, ci afara, pe iarba, iar parintele - in picioare, deasupra tuturor, cu crestetul capului inconjurat de stele. Ion Ghindea tine minte vorbele acelea, mustind de primejdii, cuvant cu cuvant, pana la cele mai gingase intonatii: "Nu va mai trece multa vreme pana cand vor intra secera si ciocanul in tara si nu vor mai iesi aproape o jumatate de veac. Vi s-or lua pamanturile si veti lucra doua-trei familii cu cate-o vita. Viti duce si veti bea apa din parau si nu veti putea bea, caci apa va fi infectata si mirositoare. Se va termina acest razboi si cand va spune toata lumea <>, atunci sfarsitul va fi aproape. Se va certa frate cu frate, se va ucide copil cu parinte, va veti duce la morminte sa spuneti mortilor <>. Cand n-or mai fi hotare intre tari, cand s-or inmulti religiile si oamenii vor avea libertatea de-a face ce voiesc, atunci va fi vremea sa va pregatiti de Judecata cea Mare...".

Cele doua caprioare

"Era in vara lui 1989 cand parintele Arsenie l-a rugat pe-un tamplar, un vecin de-al meu de-aici din sat, sa-i faca cruce de lemn. Si i-a zis parintele omului ca sa-i scrie pe cruce anul nasterii, da mai ales - anul mortii. Asa i-a zis, sa scrie acolo, pe cruce: "1989". Insa parintele Arsenie parea inca sanatos si-n puteri si-atunci vecinul meu s-a mirat si i-a zis intristat: "Cum, parinte, nu vreti sa stati si-n 90 cu noi?". "Nici un ceas din 90!", i-a raspuns parintele scurt si taios, cum ii era felul. Si asa a si fost, ca n-au mai trecut decat cateva luni, si in noiembrie 1989 a murit. Isi stiuse moartea de dinainte, asa cum le spusese la atatia amar de oameni ce avea sa li se intample in viitor. Asa a murit, ca un Sfant Domnisor. "Eu ma duc, dar de acolo, de unde oi fi, am sa va ajut mai mult ca pana acum", a zis.

Era intre toamna si iarna cand a murit, intr-o zi de marti, 28 noiembrie 1989, la Sinaia, de ziua Sfantului Stefan cel Nou. S-a stins intr-o casuta unde stateau maicile alungate de la Manastirea "Prislop", dupa ce in 1962 comunistii inchisesera aproape toate asezamintele monahale din Romania. Asa. Si cateva zile, moartea parintelui s-a tinut in mare secret, ca se hotarase sa fie inmormantat la "Prislop", langa Hateg, si nu la "Sambata", unde avea loc pregatit dinainte - ca aicea fusese staret si ridicase, din ruine si balarii, manastirea lui Constantin Brancoveanu. Cine stie ce-o fi fost atuncea la mijloc, ca nu l-au adus aicea, acasa, in Fagaras. Ei, si cand am aflat eu ca parintele Arsenie a murit, era de-acum duminica, si a doua zi urma sa fie inmormantat. Eram de serviciu la Combinatul din Fagaras, unde lucram ca electrician. N-am mai trecut pe acasa, m-am suit direct in tren si pe urma, c-un autobuz si cu niste ocazii, am mers toata noaptea. Manastirea "Prislop" e departe de aici, tocmai in Hunedoara, nu departe de biserica din Densus. Am ajuns tocmai luni dimineata, cand incepea Liturghia pentru parintele. Si desi era omenire cat iarba, m-am apropiat de sicriu. Parea de parca abia adormise. M-am aplecat si, cu lacrimi pe fata, i-am sarutat mana dreapta. Atunci a fost prima oara cand l-am atins! E drept, ma mai dusesem de cateva ori la el cat traia, la Biserica "Draganescu", undeva langa Bucuresti, unde fusese exilat fara drept de-a sluji, dupa ce-l eliberasera comunistii din puscarie. Da la Draganescu nu ma putusem apropia prea tare, ca era multa lume, veneau si ziua, si noaptea, si el era obosit. Asa ca atunci, in sicriu, l-am atins prima data si va spun pe cuvant ca mi s-a parut ca ii viu. Si nu numa mie. Cata lume era acolo zicea ca parintele parca doarme, asteptau cu totii sa se ridice si sa vorbeasca, sa-i certe cu dragoste, asa cum facea tot mereu. Nu puteai sa crezi ca un om asa de mare ca parintele Arsenie are parte de moarte. Parea de-odata cu vesnicia, din alte lumi, cu judecati mai presus de cele omenesti. Era ca un stalp de lumina pentru fagaraseni. Si acuma zacea nemiscat in sicriu... Da cand i-am sarutat mana asezata pe piept, n-am vazut c-ar fi mutilata, desi toata lumea, si preotii, si calugarii, si mirenii de la inmormantare vorbeau cu glas tare ca parintele a murit dupa caznele groaznice la care fusese supus de Securitate, pentru ca ii prezisese lui Ceausescu sfarsitul; si atunci, aia, asa batran cum era, i-ar fi smuls unghiile si l-ar fi schingiuit ca pe bunul Hristos, sa le spuna de unde stie el sa ghiceasca ce-a fi, ca nu-l credeau calaii cand le zicea ca Dumnezeu il invata. Da sa stii ca asa a fost cum iti zic, mainile si fata parintelui erau neatinse, curate si albe, doar le-am vazut, am si-o fotografie cu parintele in sicriu. Dar asta nu-nseamna ca n-ar fi fost schingiuit, doar stiau ei cum se sterg urmele, desi mie tot nu-mi vine a crede c-ar exista asa niste bestii si sa-i rabde pamantul pe fata lui... In schimb, asa cum v-am spus, parintele era imbujorat in obraji! Avea asa o culoare frumoasa, ca de om viu si tanar, si el saracu murise de sapte zile! Si-n jurul lui, plutea asa, ca o boare, o mireasma de mir... Mai tarziu l-am intrebat pe parintele profesor Sebastian ce-au fost toate astea si el a zis: "Sunt dovezi de sfintenie, fiule, se intampla numai cu moastele!". Si n-a mai trecut mult timp dupa ce plecase parintele Arsenie in vesnicie, cand, mergand eu iar la mormantul lui la Prislop, ma opresc niste maici: "Frate", imi zic monahiile, "stii tu cine strajuieste noaptea la mormantul parintelui?". "Nu, de unde sa stiu", le-am zis. "Doua caprioare!!!" "Cum?" "Uite-asa: vin in fiecare noapte, se-aseaza si dorm incovrigate, cu boturile una in alta, pe mormantul parintelui. De parca ar vrea sa-l incalzeasca!... Si cand ne apropiem, pleaca, da incet, fara frica, si pe urma vin iar!". In toata iarna lui 89-90, caprioarele au strajuit noapte de noapte la mormantul parintelui, ca doi ingeri tacuti, credinciosi si cuminti..."

Revelatia de pe Muntele Athos

"Cate stiu de parintele le-am aflat exact asa cum vi le spun dvs., mai mult de la ucenicii lui, ca eu eram prea tanar sa le apuc. Dar m-am intrebat in tot timpul: de unde a avut parintele Arsenie harul, forta asta dumnezeiasca sa faca atatea minuni? Si iata ce mi-au spus ucenicii. Prin 1937-1938, mitropolitul Balan al Ardealului l-a sfatuit pe tanarul Zianu Boca, fiu de tarani din Muntii Apuseni, care pe-atunci era student de frunte la Cernauti, la Teologie, sa se faca calugar. Si l-a calugarit mitropolitul la Manastirea "Sambata" si tot el i-a dat numele de Arsenie. Si dupa scurt timp, in 1939, mitropolitul l-a trimis pe calugarul de doar 29 de ani, monahul cu ochi de foc, precum ingerii, la Muntele Athos, sa se induhovniceasca. Si parintele Arsenie s-a dus la manastirea romaneasca "Prodromu", care-i veche manastire domneasca, foarte veche si nespus de frumoasa. Staret era pe atunci un parinte cu forta mare, Antipa Dinescu il chema. Ei, si acolo, pe muntele Athos, s-a petrecut cu parintele o minune: o iluminare puternica ce i-a schimbat toata viata. Din umilinta si din smerenie, parintele n-a vorbit foarte deslusit niciodata despre ce i s-a intamplat atunci, in 1939, la Sfantul Munte. Decat o data, si chiar si-atunci, putin. Tot ucenicii lui povestesc ca mergand el acolo, pe munte, prima data s-a dus intr-o padure deasa, sa se roage. Si s-a rugat mult la Iisus Hristos Mantuitorul nostru sa-i trimita un duhovnic, un povatuitor bun, sa-l indrume pe calea cea grea si fara de prihana a calugariei, spre mantuire. Insa Iisus nu l-a ascultat. Si atunci parintele Arsenie a inceput sa se roage mai cu osardie, singur, acolo, in padure, la Maica Domnului. Si dupa un timp, dupa cum a povestit chiar parintele, insasi Maica Fecioara i s-a aratat coborand dintre nouri, si venind la el, l-a luat de mana si l-a urcat pe un munte asa de inalt, ca nici nu puteai sa privesti in jos. Si acolo, pe creasta muntelui aceluia ametitor, l-a lasat Maica Domnului pe mana unui Sfant. Era Sfantul Serafim din Sarov, ce vietuise pe pamant cu vreo doua-trei veacuri in urma. Dupa care Sfanta Fecioara s-a topit in vazduh tot asa lin cum se intrupase. Si vreme de 40 de zile, parintele a primit pe acel munte invatatura de la Sfantul Serafim, urcand in fiecare zi, fara teama, creasta dintre abisuri. Si in tot acest rastimp de 40 de zile, parintele a postit incontinuu post negru, ca-l intarea Maica Domnului. Si dupa un an de zile, cand s-a intors la Manastirea "Sambata", era cu totul alt om: capatase darul acela al sau faimos, al proorociei, si puterea lui cea mare, ca daca se uita la tine, te cutremurai si te umileai pe loc. Si-ti stia pe data toate gandurile si numele, fara sa te cunoasca, si faptele toate, pacatoase sau bune, ca nu puteai sa le-ascunzi. Asa s-a schimbat viata parintelui Arsenie, si mai apoi, vietile noastre, pe langa a sa."

Semne si minuni la Manastirea "Sambata"

Pogorata pe pamant ca un duh, inserarea de aur se stinge si se transforma in umbre mari, care aduc peste sat intunericul. Dar crasnicul mai are de povestit.

"Cat despre celelalte fapte ale parintelui, savarsite aici, la Sambata, sunt prea multe ca sa le incapa o minte de om. De altfel, le stie tot satul. Pe masura ce timpul trece, in loc ca ele sa se stearga din amintire, se intetesc. Nu stiu, zau, pare ca cineva ar vrea dinadins sa-l tina pe parintele Arsenie aici, printre noi... Au mai fost si alti oameni de seama aicea, prin Fagaras, dar de nimeni nu se vorbeste ca de Arsenie Boca, nimeni nu ne-a intrat in suflet ca el. Nu stiu, e un dor, un fel de asteptare, de parca ar urma sa se intoarca de undeva. A murit si nu prea. Moartea n-a avut putere cu el. Vorbim de parca ne-ar astepta, si acum, in biserica." "Bunaoara", spune crasnicul, "parintele Dometie, ce a murit acuma, in 1995, a fost unul din ucenicii cei mai apropiati sufletului parintelui Arsenie, ca el l-a calugarit. Parintele Dometie era din Voila si-l chema Danila, erau 12 frati acasa la mama lor. Si odata, cand trecea el pe aici, pe langa Breaza de Fagaras, ajunge la o rascruce si cineva ii spune: "Nu-i asa!". Se uita in stanga, se uita in dreapta, nimic! Da sa plece, "N-ai plecat bine!", ii spune vocea, da sa plece iar, vocea la fel: "N-ai plecat bine!". Si ajunge acasa tulburat foarte. "Ce-i ma, Danila?", ii zice maica-sa de cum il vede. Duminica, de cum s-o crapat de ziua, parintele era pe drumul manastirii, spre duhovnicul sau, parintele Arsenie. "Ce-i ma, Danila?", ii zice si parintele si fara sa mai astepte raspunsul, dupa cum ii era obiceiul, caci le stia pe toate dinainte, ii spune: "Tu o sa mai treci pe acolo si o sa-ti mai iasa in cale, da spune-le ca a zis parintele Arsenie ca "asa-i"!". Si Danila a facut intocmai si duhurile rele au amutit pe loc. Si-atunci, vedeti dvs., cat de mare a fost parintele Arsenie, daca duhurile necurate numai la auzul numelui sau s-or cutremurat si-or disparut. Ba vorbea si cu pasarile si cu animalele, cum vorbim noi acuma. Un mos din sat mi-a povestit o-ntamplare de necrezut. Cam inainte de cel de al doilea razboi, cand parintele era staret la "Sambata", s-a dus si el sa il vada si sa se planga de un necaz. Dar erau mii de oameni acolo si n-a apucat sa ajunga si sa vorbeasca, asa ca a ramas peste noapte in manastire, gazduit de calugari. Dar cum nu avea somn, a iesit sa se dezmorteasca. Si ce sa vezi: pe o luna mare si plina, care lumina ca la amiazi, in mijlocul unui lan plin de flori, parintele Arsenie Boca vorbea cu o dihanie mare de urs. Vorbea cu el si il mangaia. Vazandu-l e mos, parintele, care era imbracat cu o sutana lunga si alba, i-a spus: "Vezi! Fiarele astea m-asculta, numa voi nu ma ascultati!"."

Cele doua indracite

"Cand o zis el, parintele, inainte de-a muri, ca de-acolo de unde se va duce are sa ne ajute mult mai mult decat a facut-o pe pamant, o stiut el mai bine ce zicea. Ca de la moartea sa, de 15 ani, minunile de la mormantul sau nu mai contenesc. Ba se-nmultesc. Mai ales asupra indracitilor. Am vazut si eu cu ochii mei doua si ma podideste plansul si-acuma. Odata, acum vreo doi-trei ani, a fost adusa o femeie indracita la mormantul parintelui si, pe cand o apropiau cu de-a sila de mormant, femeia a inceput sa urle: "Nu vreau la Arsenie, nu vreau la Arsenie, ma arde Arsenie!". Apoi i-au pus icoana parintelui, ca nu pot sa-i spun fotografie, de vreme ce-i Sfant, i-au pus-o pe cap si indracita urla si spumega ca sa i-o ia de pe cap, c-o arde! Si dupa o vreme s-a linistit, s-a inseninat - prima oara dupa nu stiu cat amar de vreme, spuneau printre lacrimi parintii fetei, si lumea de acolo-si facea cruce, incremenita.

Cealalta intamplare vazuta cu ochii mei a fost si mai devreme: era chiar in timpul bombardamentelor asupra sarbilor, din 1999. A fost adusa atunci la mormantul parintelui alta indracita si imediat asta a inceput sa zbiere cu glas barbatesc si neomenesc: "Am vrut sa va dau bombe si la romani, dar nu ma lasa Arsenie! Da, am vrut sa va dau si voua, la romani, dar nu ma lasa Arsenie!". Ca parintele tot asa se rugase si cand traia, in 1968, cand era sa intre rusii in tara, atata se rugase in altar, la Draganescu, ca a gasit parintele Bunescu podeaua altarului uda de lacrimi, si i-a zis atunci parintele Arsenie: "M-am rugat pentru neamul romanesc, sa nu ne lase la astia"."

La despartire, crasnicul Gheorghe mi-a daruit o fotografie: o icoana a parintelui Arsenie Boca, Sfantul cel aspru, cu ochii de foc. "Ii cu putere mare, sa stii", mi-a zis, "am dus-o la mormantul parintelui de la Prislop, unde iarna si vara florile nu lipsesc si nu se ofilesc niciodata."
http://minunicrestine.blogspot.com/2010/09/minunile-parintelui-arsenie-boca-cel.html

INTRAREA IN BISERICA A MAICII DOMNULUI

2011-11-20T14:09:00.000-08:00

Intrarea în Biserică a Maicii Domnului

Intrarea în Templul legii a Doamnei de Dumnezeu Nascatoarei a pricinuit ortodocsilor crestini praznic minunat si a toata lumea. Fiindca s-a facut aceasta într-nu chip minunat si este înainte-mergatoare a marii si minunatei taine a întruparii Cuvântului lui Dumnezeu, care avea a se face în lume prin mijlocirea Nascatoarei de Dumnezeu. Deci praznicul Intrarii s-a început din pricina aceasta: Ana cea pururea pomenita, fiindca mai toata viata a petrecut-o stearpa fara sa nasca prunc, ruga împreuna cu barbatul sau Ioachim pe Stapânul firii, ca sa le daruiasca lor prunc, si fagaduindu-se ca, daca vor câstiga dorirea, îndata vor afierosi lui Dumnezeu pe pruncul cel nascut. Si asa a nascut pe ceea ce s-a facut pricina mântuirii neamului omenesc, pe împacatoarea si împrietenitoarea lui Dumnezeu cu oamenii, pe pricina înnoirii de a doua oara a lui Adam cel cazut si a scularii si a îndumnezeirii lui, pe Preasfânta Stapâna de Dumnezeu Nascatoare Maria.

Când a fost de trei ani, au luat-o parintii ei si au adus-o pe ea în ziua de astazi în Templu. Si plinindu-si fagaduinta au afierosit pe fiica lor lui Dumnezeu celui ce le-a daruit-o; si au dat-o pe ea preotilor si mai ales lui Zaharia, arhiereului celui de atunci. Acesta luând-o pe ea, a adus-o în cele mai dinauntru ale Templului, unde numai singur arhiereul o data pe an intra. Si aceasta a facut-o dupa vointa lui Dumnezeu Celui ce dupa putin avea a Se naste dintr-însa spre îndreptarea si mântuirea lumii. Deci acolo a ramas Fecioara doisprezece ani, cu rara cuviinta, hranindu-se cu hrana cereasca de catre Arhanghelul Gavriil. Învrednicindu-se si dumnezeiestii aratari, pâna ce s-a apropiat vremea dumnezeiestii Bunei Vestiri si a descoperirilor celor ceresti si mai presus de fire care i s-au aratat ei. Ca a binevoit Dumnezeu a Se întrupa dintr-însa pentru iubirea de oameni, ca sa înnoiasca de a doua oara lumea cea stricata prin pacat. Atunci Nascatoarea de Dumnezeu, iesind din Sfintele Sfintelor, a fost data lui Iosif logodnicului, ca acela sa-i fie pazitor si martor al fecioriei ei si ca sa slujeasca, atât la nasterea ei cea mai presus de fire, cât si la fuga ei cea în Egipt si la întoarcerea cea de acolo în pamântul lui Israel.

CONVERTIRI: Parintele Valerian de la Frasinei - Dragos Paslaru

2011-11-17T08:16:00.000-08:00

Parintele Valerian de la Frasinei - Dragos Paslaru

Mareste imaginea. Parintele Valerian Paslaru este un calugar cu o viata deosebita, intalnirea acestuia cu parintele Ghelasie Gheorghe de la Manastirea Frasinei facandu-l sa paraseasca actoria si sa imbratiseze calugaria.

Parintele Valerian este actorul roman Dragos Paslaru, renumit mai ales pentru interpretarea personajului Horia Sima, din filmul "Drumet in calea lupilor", filmat in anul 1988. Potrivit celor cunoscatori, Dragos Paslaru a fost unul dintre cei mai importanti actori pe care i-au avut scena si filmul romanesc.

Parintele Valerian de la Frasinei

Dragos Paslaru s-a nascut in anul 1951. Dupa ce isi termina studiile, tanarul Dragos ajunge actor pe scena Teatrului "Nottara". In urma casatoriei cu o scenografa, tanarul va dobandi un fiu.
Filmele care l-au facut cunoscut pe actorul roman Dragos Paslaru sunt urmatoarele: "O lacrima de fata" (1980); "Pruncul, petrolul si ardelenii" (1981); "Secvente" (1982); "Singur de cart" (1983); "Ochi de urs" (1983); "Intoarcerea din iad" (1983); "Umbrele soarelui" (1986); "Drumet in calea lupilor" (1988); "Sobolanii rosii" (1990); "A unsprezecea porunca" (1991); "Balanta" (1992); "O vara de neuitat" (1994); "Domnisoara Christina" (1996); "Capul de zimbru" (1996) si "Femeia in rosu" (1997).

Datorita protestelor sale impotriva noii conduceri, instalata dupa revolutia din anul 1989, proteste deosebit de puternice, autoritatile l-au numit pe acesta legionar, manipuland opinia publica. Astfel, o fotografie cu Dragos Paslaru, imbracat in haina specifica Garzii de Fier, a fost larg raspandita in acea perioada, fara a fi mentionat catusi de putin faptul ca fotografia era luate din filmul "Drumet in calea lupilor", in care actorul a jucat rolul lui Horia Sima.
Dupa dureroasa revolutie din decembrie 1989, in zilele de 13-15 iunie 1990, actorul Dragos Paslaru a protestat in Piata Universitatii impotriva regimului nou instalat, drept pentru care a si fost crunt batut de mineri, care l-au recunoscut pe acesta dupa fotografia amintita. In urma batailor suferite de la mineri, in dimineata zilei de 14 iunie, actorul patriot Dragos Paslaru a intrat in coma, vreme de cateva zile el luptandu-se mai apoi cu moartea, pe patul Spitalului de Urgenta.

Protestatarii din iunie 1990 au fost zdrobiti fara mila, aceasta "mineriada" fiind considerata pana astazi cea mai sangeroasa si mai brutala dintre toate cele provocate de mineri; numarul ranitilor se ridica spre opt sute, iar al mortilor oscileaza intre cateva zeci si o suta. Fiind numit "erou", de catre un reporter, actorul roman a spus: "Erou, eu?! Adevaratii eroi sunt doar cei de sub iarba."

Dupa ce si-a revenit din coma, iesind din spital, tanarul a simtit chemarea inalta a unei trairi monahale. Astfel, in anul 1990, la varsta de 39 de ani, actorul roman Dragos Paslaru paraseste lumea, intrand in Manastirea Frasinei, cunoscuta drept "Athosul romanesc", din pricina regimului ei aspru de vietuire, asemanator cu cel din Sfantul Munte.
Cand autoritatile i-au cerut noului vietuitor de la Frasinei sa le spuna tot ce stie despre evenimentele din iunie 1990, in vederea tragerii la raspundere a celor care l-au maltratat, acesta a spus: "Am luat coarnele plugului dumnezeiesc si sufletul meu a iertat tot."

Ajuns in manastirea valceana, tanarul va fi luat in grija de parintele Ghelasie Gheorghe, unul dintre parintii romani cu viata sfanta ai vremii noastre. Parintele Ghelasie a trait si a murit in rugaciune si in pace, intru cunostinta si intru inchinare, ca un madular sfintit si viu al Trupului lui Hristos; a intors la Hristos pe multi rataciti si lepadati, pentru ca nu a cautat la fata omului, ci s-a aplecat spre celalalt, luandu-l de acolo de unde este, din mocirla in care se zbate, iesind in intampinarea lui, ascultandu-i si chiar asumandu-si ca pe o cruce durerile si neputintele aproapelui.

In perioada in care acesta a fost frate de manastire, el a fost numit Vasile, abia dupa tunderea in monahism el fiind numit Valerian. In manastire, fratele Vasile a fost randuit in mai multe ascultari, dupa cum urmeaza: ingrijitor de animale, bucatar si sef al cancelariei monahale. Ani de zile, parintele Valerian Paslaru s-a nevoit, in post si rugaciune, intr-un schit de langa Manastirea Frasinei.

Teodor Danalache

Scrieri athonite pe teme contemporane -DESPRE HOMEOPATIE SI ACUPUNCTURA

2011-11-17T08:04:00.000-08:00

Despre sănătate şi homeopatie

din cartea PĂRINTELE PAISIE MI- A SPUS
de Athanasie Rakovalis

CAPITOLUL 2

DESPRE SĂNĂTATE

42. Dacă am fi ştiut cât folos primim din boli, nu am fi dorit să ne facem bine, ci am fi preferat să răbdăm, pentru a dobândi un loc mai bun în rai şi nu 1-am fi rugat pe părinteleŞtefan să facă rugăciune.
«Părinte Ştefan, de ce mi-ai făcut aceasta? Dacă ai ştiut, părinte Ştefan, că nu vreau sănătate, de ce te-ai rugat pentru mine? Mai bine îmi spuneai "bine, bine" şi să nu fi făcut rugăciune. De ce ai făcut aceasta, părinte Ştefan?».

43. - Părinte, antibioticele pricinuiesc vătămare omului. De data aceasta, am fost nevoiţi să-i dăm fetiţei noastre (în vârstă de doi ani) antibiotice. Unii de la şcoala unde lucrează soţia mea, au mers la homeopat şi cu o pastilă mică le-au trecut durerile. Şi ne-au spus că de la început trebuia să tratăm copilul prin homeopatie.

Doi călugări ai părintelui S. se ocupă cu homeopatia. Nu ştim dacă este aşa, dar am auzit că Părintele Porfirie ar fi spus că medicamentele homeopate, şi mai ales cele ale primei doze pe care o dau, nu sunt fabricate în Grecia, ci le aduc din Olanda, unde sunt "citite" în cadrul unei ceremonii speciale. Adică sunt vrăjite.

- Ascultă, pentru acupunctura există două şcoli. Una este curat satanică. Iar cealaltă ce face? Să presupunem că mă doare degetul. Cel care se ocupă cu aceasta ştie pe unde trec nervii, bagă un ac, omoară nervul, iar durerea încetează. Da, dar oare l-a făcut bine? A îndepărtat pricina? Apoi, să spunem că mă doare şi cealaltă mână; va omorî şi acel nerv, apoi altul şi altul, iar la sfârşit ce se va întâmpla?

Homeopatia este încurcată. Mulţi s-au încurcat în această poveste şi au amestecat în ea multe teorii. După ce vei lua o doctorie, îţi vor spune aceia: "La început te vei simţi mai rău, dar apoi îţi va trece". Să spunem că te doare obrazul. Celălalt îţi dă o palmă puternică şi te doare mai tare, aşa încât starea de mai înainte, ti se pare o glumă, şi o suporţi uşor.
Mai există şi unii care sunt bolnavi numai cu închipuirea. Unul ca acesta merge la medic, iar acela îi spune: "Pleacă, nu ai nimic". Merge din nou şi medicul iarăşi îi spune: "Pleacă, nu ai nimic". Merge apoi la homeopat. Acesta ştie că nu are nimic, dar nu îi spune, ci îi dă un praf, pentru a-i linişti gândul aceluia şi astfel îi trece durerea. "M-am făcut bine", spune acela.
- Ei, dar acest lucru este bun, Părinte, căci i-a corectat gândul.
- Bre, fiule, aceasta este înşelăciune! în felul acesta îi mai umflă şi egoismul, căci va cugeta: "Ai văzut? Nu spuneam eu bine? Doctorii nu au ştiut".
Apoi mai sunt şi alţii care neputându-se aranja nicăieri în altă parte, merg la homeopatie şi astfel îşi găsesc o ocupaţie.
Dar lucrul acesta este primejdios. Se încurcă diferiţi inşi în treaba aceasta şi nimeni nu poate avea încredere în ei.
Apoi resping toate celelalte tratamente, zicând: "Acesta nu este corect !". Dacă cineva are febră 40°C, tu ce vei mai face atunci când tratamentul recomandat de medicina clasică îşi face treaba lui, alungă temperatura?

Îmi face mare impresie faptul că Hipocrate a descoperit atâtea lucruri, a făcut atâtea observaţii şi a alcătuit atâtea terapii. Aceasta nu a fost întâmplător, ci a fost o iluminare dumnezeiască. Altul a făcut penicilină din mucegai.
Un bătrânel la o mănăstire a văzut cum arăt* şi mi-a spus să mănânc pâine mucegăită, căci ajută. Dar câtă pâine poţi să mănânci? În timp ce acela a făcut medicamentul din mucegai şi a salvat atâţia oameni. Un astfel de medicament nu este de aruncat.

Eu aş fi de acord mai degrabă cu un botanist, cu un om de ştiinţă. Iată, cineva a scris o carte despre o sută de plante şi o mie de terapii. Vezi, acolo citim despre atâtea plante, dintre care pe unele le călcăm în picioare şi care vindecă o mulţime de boli.
A venit aici un oarecare medic credincios, nu vreau să-i spun numele, care a scris şi o carte şi îi spun: "Menta ajută mult la astmă". "Nu ştiu" îmi spune. "Bre, tu eşti doctor şi spui că nu ştii?".

Vezi aceştia nu au un scop bun, vor să dea la o parte plantele şi să rămână numai medicamentele, în mâncăruri se pun atâtea şi atâtea plante iar ca medicamente şovăiesc să le folosească.
Cum am spus, sunt de acord mai degrabă cu un om de ştiinţă, botanist. Vezi, germanii au pus deja menta în pliculeţe şi o vând.
Dar există şi mulţi escroci. Unul spune că poate cunoaşte TOATE bolile numai privind în ochii celui bolnav. Sunt şi eu de acord că unele boli se pot depista în felul acesta, dar cum va cunoaşte acela inima privind în ochi. Altul spune că prin ureche poate vindeca toate bolile.
Bagă în ea nişte ace... Prostii. Aceştia sunt nişte escroci. Este nevoie de discernământ în toate acestea.

- Adică, Părinte, să nu facem tratamente homeopate la copil?
- Nu, nu este un lucru în care să ai încredere.
- Părintele S. are câţiva călugări medici, pe care i-a trimis să înveţe homeopatia.
Bătrânul şi-a clătinat capul şi nu a spus nimic.
* Bătrânul bănuia că Stareţul are tuberculoză.

- Chiar şi părintele S. a făcut tratament homeopat şi deşi a fost foarte bolnav, în cele din urmă s-a făcut bine.
Stareţul şi-a clătinat din nou capul cu amărăciune în semn de dezaprobare şi la sfârşit a întrebat:
- Prin ce s-a făcut bine părintele S.? Oare prin homeopatie? (dând de înţeles că poate
rugăciunile altora l-au tămăduit).

44. După aceste sfaturi ale Stareţului m-am hotărât să cercetez mai profund subiectul homeopatiei şi al acupuncturii. Iată aici câteva din constatările mele pe scurt:

Acupunctura: S-a dezvoltat în China şi s-a impus ca un mod terapeutic, printr-un decret împărătesc. Ea este strâns legată de concepţia despre lume a vechilor chinezi. Potrivit acestei concepţii ei credeau că boala trupească este urmarea influenţei unui duh rău asupra trupului omenesc. Astfel de exemplu, daca te durea stomacuL aceasta însemna pentru vechii chinezi că un demon se cuibărise în acel loc. Pentru a-l sili pe demonul, care provoca boala să plece, înfigeau ace în punctele respective ale părţii bolnave, făcând în acelaşi timp şi diferite exorcisme. Aceasta este o ramură a acupuncturii, pe care Stareţul a caracterizat-o a fi "curat"
SATANICĂ.

Oare în zilele noastre nu există SATANIŞTI? Oare unii dintre aceştia nu practică şi în ziua de astăzi această ramură a acupuncturii? Şi dacă există astfel de persoane viclene şi rău intenţionate, care l-au băgat pe satana în viaţa lor, înlăuntrul sufletului lor, nu cumva să aşteptaţi să v-o spună sau să v-o scrie sub tabela lor medicală.

Homeopatia: Întemeietorul homeopatiei în Grecia, a acestei "medicini alternante", este un SUBINGINER! Domnul Vitulkas. Este considerat părintele homeopatiei în Grecia, dar este şi foarte cunoscut în cercurile mondiale homeopate.
Domnul Vitulkas a fost discipol şi colaborator al maestrului (guru) hindus Krişnamurti. Pe Krişnamurti, Societatea Teosofîcă (de provenienţă masonică) a vrut să-l impună ca Hristosul Noii Ere. (Timp de mai mulţi ani a umblat prin toată lumea, dându-se drept "Hristosul" epocii noastre). Dar planurile lor au eşuat.

În acest mediu s-a mişcat domnul Vitulkas, şi este firesc ca gândirea lui să fie adăpată cu concepţii orientale despre Dumnezeu, lume şi om.
Pentru a deveni cineva "homeopat" în Grecia, acum câţiva ani, când începuse această poveste, era suficient să înveţe între trei şi şase luni lângă un homeopat experimentat, iar apoi îşi putea deschide "magazinul" său propriu.
Astăzi însă, lucrurile s-au schimbat. După ciocnirile cu lumea medicală a Greciei este necesară diploma de absolvire a medicinei, pentru ca cineva să practice homeopatia.
Nu există şcoli homeopate organizate, nu există date statistice, pentru a putea compara rezultatele acţiunii medicamentelor homeopate. Nu există nici o statistică care să spună că, de exemplu, din o mie de bolnavi care au urmat o terapie homeopată, atâţia s-au făcut bine, atâţia şi-au îmbunătăţit starea, atâţia au rămas în aceeaşi stare şi atâtora li s-a înrăutăţit sănătatea.
NIMIC ! Nici o dată statistică ! Şi interesant este faptul că aceia îţi spun că "homeopatia nu lucrează statistic".
În trecut chiar şi eu însumi am urmat de două ori şedinţe de terapie homeopată împreună cu soţia mea şi cu mulţi prieteni şi cunoscuţi.
În majoritatea situaţiilor nu s-a întâmplat nimic. Nici o ameliorare ! În alte situaţii boala avansa atât de mult încât ajungea la punctul critic în care bolnavul era nevoit, în starea avansată a bolii în care se afla, să ceară ajutorul medicinei clasice.
Uneori a existat şi "vindecare", aşa cum s-a petrecut în cazul conjunctivitei pe care am avut-o la ochi. Această boală uşoară s-a vindecat... Dar după o vreme m-a consultat din nou unoftalmolog, şi s-a mirat că partea vitroasă a ochilor mei a fost vătămată.

Semăna cu cea a unui om foarte înaintat în vârstă. Oare aceasta este "vindecarea" pe care mi-au făgăduit-o?
Nişte prieteni de ai noştri le-au făcut copiilor lor tratament homeopatic, încă de la o vârstă foarte mică. De la trei ani, poate şi mai puţin, copiii lor nu au luat niciodată antibiotice.
Gripele, infecţiile şi viruşii, le treceau cu uşurinţă, cu o pastilă "mică" homeopată.
Însă, mai târziu, ce s-a întâmplat?
După destui ani de terapie homeopată, unul din copiii lor s-a îmbolnăvit foarte grav.
Cantitatea de cupru şi de celelalte metale pe care le luase în toţi aceşti ani prin aceste "mici" pastile a crescut într-o măsură atât de mare încât i-a provocat această boală foarte gravă.
Speriaţi, părinţii au recurs la ajutorul medicinii clasice, având grijă de a-i înştiinţa pe cunoscuţii lor despre "păţania" suferită, blestemând de aici înainte homeopatia.
Cum putem fi siguri că după o folosire de ani de zile a medicamentelor homeopate, nu vom avea efecte negative? Şi fiindcă nu există perioadă lungă de timp, o experienţă acumulată, pe ce se sprijină homeopaţii când încredinţează lumea că "medicamentele homeopate nu au efecte negative"?

Chiar şi în domeniul teoriei, al principiilor, există nepotriviri. Chiar ei înşişi nu ştiu foarte bine ce anume cred. Fondatorul homeopatiei este considerat S. Haneman. El a scris o carte cu titlul "Organul tehnicii terapeutice", unde sunt expuse principiile de bază ale homeopatiei.
În revista pe care o editează Centrul Medicinei Homeopate din Atena, cu titlul "MEDICINA HOMEOPATĂ", în nr. 3 din 1992, editorul revistei lui şi întemeietorul homeopatiei în Grecia, domnul G. Vitulkas, referindu-se la cele de mai sus, scrie:
"1) Diferenţele care există între ediţia a cincea a "Organului", când Haneman trăia încă, şi a şasea care s-a tipărit după moartea lui şi alte diferente care apar probabil nu aparţin acestuia.
2) Contradicţii posibile care există în "Organ", spre exemplu în paragraful 18 care menţionează: "...prin urmare, rezultă fără nici o îndoială că totalitatea simptomelor la fiecare caz personal de boală trebuie să fie singurul indiciu, singurul ghid care ne va conduce la alegerea medicamentului...".

În timp ce vorbeşte atât de clar despre totalitatea simptomelor, totuşi, în paragraful 153 menţionează: "...în încercarea noastră de a descoperi medicamentul corespunzător, cel maipotrivit pentru simptomele bolii pe care vrem să o tratăm... acele simptome pe care ar fi trebuit prin excelentă şi în mod exclusiv să le avem în vedere, sunt cele mai importante, cele mai curioase, cele mai neobişnuite şi unice în felul lor - simptome generale, dar şi cele mai imprecise, care nu trebuie să ocupe prea mult atenţia noastră...".
Oare nu avem aici o contradicţie? Dacă da, care este ea?
Mai există şi alte contradicţii de acest fel în "Organ", care vor trebui discutate? se întreabădomnul Vitulkas.

45. Un copil a venit să-l roage din nou pe Stareţ pentru tatăl său, care era în spital bolnav de cancer. Era gata să izbucnească în plâns. Stareţul l-a întărit sufleteşte.
- Nu plânge! Nu s-au pierdut toate! Ce s-a întâmplat? Pentru Dumnezeu nimic nu este greu.
Numai că şi el trebuie să vrea să fie ajutat. Trebuie să răsucească puţin butonul; să se racordeze la frecvenţa care trebuie. Să-i spui să se mărturisească şi să se împărtăşească.

46. Odată mi-au adus o fetiţă paralizată. O lovise trăsnetul şi îi arsese toate celulele
nervoase, nu putea merge, nici vorbi, şi nici să se îngrijească.
Mi-a fost tare milă de ea. Oare este greu pentru Hristos să facă din nou celulele? Acum s-a făcut cogeamite fată.

47. Părinte, acesta are tensiune, nu ştiţi cumva vreun medicament?
- Tensiune? Ia vino aici să ţi-o cobor! (Şi zâmbind, îi prinde capul între mâini şi îl apasă, în timp ce acela stătea bucuros şi cu evlavie, primind tratamentul Stareţului asupra capului său).
Tensiunea este din nelinişte, binecuvântatule, continuă serios Stareţul. Tu să rezolvi problemele cele uşoare. Pe cele grele să le laşi lui Hristos. Să nu încerci să le rezolvi tu pe toate. După ce vei pleca de aici, să treci pe la Talea (băcanul din Căreia) să cumperi nişte indiferenţă bună. Îţi va da şi pe datorie, a spus Stareţul râzând.
48. Să mâncaţi morcovi mulţi. Fac bine. Curăţă sângele.

49. Odată am avut infecţie urinară, în decursul unui an luasem de cinci ori antibiotice puternice. Şi de fiecare dată am făcut aceasta timp de o lună de zile. Dar fără nici un rezultat, în cele din urmă am mers la Stareţ să-i cer sfatul.
- Ia orz curat, fierbe-l până se va desface bobul, şi bea numai zeama.
- Cât să beau?
- Bea cât vrei. Rău nu o să-ţi facă. Este şi întăritor. Curăţă tot sistemul... rinichii, vezica urinară. Să bei câte un pahar dimineaţa, la amiază şi seara.
- Pentru cât timp, Părinte?
- Ei !... bea timp de o lună.
Într-un termos mare, cam de un litru, puneam apă fiartă şi aruncam înăuntru o mână de orz,
spălat mai dinainte de praf. îl lăsam toată noaptea, iar dimineaţa îl strecuram şi beam zeama.
După cincisprezece zile m-am făcut cu desăvârşire bine şi nu am mai continuat tratamentul.
Orzul a făcut o treabă mai bună decât antibioticele, fără să pricinuiască efecte negative.

50. Odată, când l-am cercetat pe Stareţ după operaţia pe care o făcuse pentru cancer şi după intervenţia la ficat, de îndată ce m-a văzut, mi-a spus:
- Să nu ceri! Să nu ceri! Nu poţi suferi durerea, Nu poate fi suportată. Este înfricoşătoare!
Am plecat capul ruşinat, în rugăciunea mea, ceream de la Dumnezeu să-mi dea "puţin" din boala Părintelui, atât cât puteam suporta. Mă ruşinam pentru că nu am avut jertfire de sine pentru a cere să sufăr eu în locul său, aşa cum făcuse Stareţul în trecut pentru mine. Nu i-am spus nimic despre aceasta, ci el singur a înţeles.

Apoi Stareţul a continuat:
- Dintru început nu ceream de la Hristos să mă facă bine. Şi sfătuiam şi pe alţii să facă răbdare, să facă mai întâi cele omeneşti şi apoi să ceară ajutorul lui Dumnezeu, însă nu aşa, ci trebuie de la început să cerem ajutorul lui Hristos. Căci Hristos vine cu o mângâiere şi le îndreaptă pe toate fără durere, fără efecte negative, în chip desăvârşit, în timp ce oamenii...
Chiar şi binele pe care ţi-l vor face, ce fel de bine este?

Părintele Paisie mi-a spus, Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti 2002,
SCHITUL LACUL – SFÂNTUL MUNTE ATHOS pag. 47-57

Scrieri athonite pe teme contemporane -DESPRE ECUMENISM

2011-11-17T07:42:00.000-08:00

Arhimandritul Gheorghios

Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu-Athos

SCRIERI ATHONITE PE TEME CONTEMPORANE

CHARTA ECUMENICĂ - JUDECATĂ Şl CONDAMNATĂ ORTODOX ( 1)

Textul care a fost numit „Charta ecumenică" şi s-a semnat în 22 aprilie 2001 la Strasbourg este rodul eforturilor ecumeniştilor de la aşa-numitele întruniri Ecumenice I şi a II-a, care au avut loc în Elveţia (1989), şi, respectiv, în Austria (1997). El constituie un text statutar vizând obligaţiile confesiunilor creştine din Europa, reprezentate în Consiliul Mondial al Bisericilor,pentru a găsi modalitatea colaborării şi acţiunii lor în Europa Unită, în legătură cu problemele politico-economice şi sociale şi cu religiile reprezentate în populaţia ei.
Logica secularizată a epocii noastre nu vede nimic negativ în felul de colaborare pe care îl promovează Charta Ecumenică. Presa politică nu putea, desigur, să ia o poziţie critică.
Conştiinţa bisericească, însă, întrezăreşte o problemă gravă. Până acum s-au auzit foarte puţine glasuri critice.
Ne sunt cunoscute două texte publicate ce cuprind observaţii importante. Primul, al Î.P.S.Mitropolitul Pavel al Cirineii, a fost publicat în periodicul Parakatatheke (Comoara) din 6.02.2001, cu o introducere informativă. Al doilea aparţine P.S. Vasile, Episcop de Trimitunda, şi a fost publicat în periodicul „Apostolul Varnava" (tom 10, octombrie 2001). Ambele texte condamnă Charta Ecumenica.

Î.P.S. Pavel al Cirineii constată că unitatea creştină care se urmăreşte prin obligaţiile ce decurg din Charta nu este o unitate a credinţei, în măsura în care Occidentul nu are intenţia să părăsească cugetările eretice pe care papismul şi protestantismul i le impun, ci, pe zi ce trece,se împovărează cu idei anticreştine noi şi cu opţiuni morale. De asemenea, ne încredinţează de faptul că Charta nu are ca premisă eclesiologia ortodoxă conform căreia nu se poate vorbi de mai multe Biserici în afara Bisericii Celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, care este Biserica Ortodoxă de Răsărit. Observă, de asemenea, că apropierea interreligioasă nu este lipsită de elemente sincretiste, cum s-a dovedit, de altfel, prin studii de specialitate. În sfârşit,Î.P.S. Pavel arată că întreaga Charta exprimă acceptarea de către confesiunile creştine a procesului globalizării.

P.S. Vasile subliniază pe scurt :
„Charta ecumenică are mai mult un caracter şi o orientare apuseană" şi faptul că „în cursul colaborărilor pentru realizarea unităţii europene, în Apus, foarte adesea, problemele de credinţă şi duhovnicie sunt relativizate, iar Bisericile apusene se întorc spre un activism social pentru a face faţă la presiunile pe care le primesc din partea instituţiilor sociale, politice şi economice ale Europei."

Ortodocşii care au participat la întâlnirea în care s-a semnat textul Chartei au acceptat fără discernământ termenul „unitate văzută" a Bisericilor, termen care eludează diferenţele teologice dintre confesiunile creştine ale Apusului şi Biserica Ortodoxă.

Ortodocşii nu pot să primească propovăduirea în comun a Evangheliei de către Bisericile creştine, câtă vreme nu există mărturisire comună de credinţă. Biserica Ortodoxă, credinţa în Tradiţia ei canonică, respinge îndemnul Chartei pentru rugăciuni comune.
Înţelesul ,,unităţii în diversitate", care urmăreşte legalizarea diferenţelor dogmatice, nu este acceptabil din punct de vedere ortodox.
Din observaţiile celor două articole reiese că acest text al Chartei Ecumenice este foarte problematic. Ne bucurăm de observaţiile celor doi arhierei deoarece, într-adevăr, Biserica Ortodoxă nu poate să fie de acord cu stipulările Chartei Ecumenice. Ne rugăm ca glasurile critice ale episcopilor Bisericii să se înmulţească.
Este vrednic de mirare felul în care reprezentanţii ortodocşi la organismele intercreştine au fost legitimaţi teologic şi bisericesc să semneze un astfel de text din partea Bisericilor Ortodoxe fără o încuviinţare sinodală din partea Bisericilor Ortodoxe locale. Organismele intercreştine sunt mai presus şi lucrează în lipsa Sfintelor Sinoade ale Bisericilor Ortodoxe locale?

Este vrednică de atenţie observaţia Prea Sfinţitului Vasile al Trimitundei, potrivit căreia consultarea Bisericii Ortodoxe la lucrările de apropiere intercreştină este obligatorie deoarece „reprezentanţii ortodocşi la diferitele întâlniri de dialog teologic au adus şi vor continua să aducă multe contribuţii din bogăţia credinţei şi tradiţiei ortodoxe" şi că trebuie „să acţionăm teologic şi nu negativist, nici cu exemple de fanatism faţă de cineva".

Înţelegem că ideile Prea Sfinţitului sunt acceptate de toţi cei care contestă şi resping faptele teologilor care au reprezentat Biserica la dialoguri. Trebuie, fără putinţă de tăgadă, să ne rugăm pentru aceşti teologi care au luat asupră-le un rol atât de dificil şi plin de răspundere.
Trebuie, însă, să acceptăm faptul că la dialogurile care au avut deja loc în cadrul Mişcării ecumenice hotărârile care au fost semnate şi de către teologi ortodocşi, nu au fost întotdeauna, din păcate, în acord cu credinţa Bisericii. Un exemplu incontestabil îl constituie hotărârile întrunirii de la Balamand şi ale Declaraţiilor comune cu anticalcedonienii, fapt care arată că teologii care ne reprezintă la dialoguri nu exprimă întotdeauna conştiinţa noastră bisericească ortodoxă.

Avem credinţa că asemenea situaţii se vor evita atunci când diferitele probleme vor fi discutate mai întâi teologic, aprobate ulterior în mod sinodal, înştiinţat suficient clerul şi poporul credincios, iar la sfârşit, având acordul întregii Biserici, se poate duce cuvântul
Ortodoxiei la diferitele convorbiri intercreştine. Problemele şi dificultăţile apar ori de câte ori chestiunile sunt discutate numai de câţiva „teologi specialişti", fără consultarea pliromei Bisericii, iar părerile lor sunt prezentate la întrunirile intercreştine ca şi opinie a Bisericii.
Studiind Chiarta Ecumenică, oricine se poate încredinţa că redactorii ei nu au criterii teologice, ci sociale. Slujesc o viziune lumească: globalizarea, în sânul căreia creştinii vor convieţui paşnic, fără a avea însă simţământul graniţelor dintre adevăr şi erezie. Noi, ortodocşii, care alcătuim singura Biserică Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, putem să ignorăm conştiinţa noastră de sine şi să acceptăm o asemenea viziune? Problema teologică nu este convieţuirea, deoarece întotdeauna am convieţuit cu eterodocşi şi cu cei de alte religii, şi ne rugăm pentru pacea întregii lumi. Problema este tocirea conştiinţei dogmatice până la a
considera că, în esenţă, „toţi suntem una şi aceeaşi", şi a construi viaţa noastră socială pe această bază. Această gândire nu este însă a Evangheliei, nu este a Părinţilor, nu este a Sfintelor Canoane. Nu este cugetul Bisericii.

Arhitecţii Noii Ordini ştiu că globalizarea va fi irealizabilă dacă, mai întâi, religiile nu vor converge şi nu vor înceta să separe oamenii planetei prin mărturisirile de credinţă. Ştiu că nu sunt suficiente elementele politice şi economice. Ştiu, de asemenea, că dialogurile intercreştine şi interreligioase, aşa cum se fac, nu par a conduce la unitatea credinţei şi a adevărului. Dar, pentru a conduce la o unitate exterioară „văzută", fabricată, organizează un program de colaborare care să unească la început confesiunile creştine, iar apoi şi diferitele
religii, astfel încât diferenţele confesionale să estompeze şi să anihileze conştiinţa dogmatică.

Charta Ecumenică urmează o mentalitate secularizată, incapabilă să soluţioneze probleman adâncă, ontologică, a omului european: lipsa harului dumnezeiesc din societăţile sale. Din acest motiv, unitatea europeană şi globalizarea probabil că vor reuşi, dar omul european nu se va izbăvi de păcat şi de moarte veşnică. Nădejdea lui se găseşte în întoarcerea sa la singuraBiserică Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, Biserica Ortodoxă. Charta Ecumenică nu contribuie la aceasta.

( 1 )Traducere după un manuscris nepublicat (n.tr.)

CONFERINTA LA CONSTANTA: Reeducarea prin torturã

2011-11-16T04:42:00.000-08:00

Reeducarea prin torturã

George Cuşa

Nicolae Chiselef

Alexandr Soljenitîn – laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1970 – considera că experimentul de la Piteşti este “cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”.

joi ,17.11.2011, ora 18:00

Curtea Brâncovenească

str. Vasile Lupu, nr. 43-45

Constanţa

Biserica unde s-a ținut SINODUL al 7-lea a Toată Lumea a fost declarată MOSCHEE

2011-11-15T13:50:00.000-08:00

Biserica Sfânta Sofia din Niceea, locul unde a avut loc în 787 al 7-lea Sinod a Toată Lumea (Ecumenic), cunoscut și sub numele de Sinodul de la Niceea, a fost declarată moschee de guvernul Turciei.

“Conform presei turcești, chemarea musulmanilor la rugăciune din fosta biserică nu a mai fost auzită de la înființarea Republicii Turcești în 1923, cînd a fost transformată în muzeu. Minaretul a fost adăugat bisericii în timpul perioadei otomane(…) Anul trecut minaretul a fost recondiționat.

Decizia a stîrnit controverse aprinse. Istoricul Selcuk Mülayim de la Universitatea Marmara a evidențiat importanța clădirii în istoria creștinismului și a avertizat că decizia va stîrni proteste în întreaga lume. Camera de Comerț din Iznik a criticat decizia numind-o ‘de neînțeles’, deoarece micul orașel trăiește din turism.”

A fost deja anunțată decizia de a tranforma în moschee și Sfânta Sofia din Istanbul.

Sfînta Sofia din Istanbul, fosta catedrala a Patriarhiei din Constantinopol, ulterior moschee, acum muzeu, ar putea redeveni moschee, a relatat ziarul turcesc Sabah. Renovarea e în desfășurare. Un mimbar – o platformă pentru imam – va fi construită în muzeu. Adjunctul primului ministru, Bulet Arinc, a spus în timpul unei vizite la muzeu că în Sfînta Sofia trebuiesc făcute schimbări radicale. Sfînta Sofia a fost construită în Constantinopol, acum Istanbul, în 537. După ce Mehmet al II-lea a cucerit orașul în 1453, biserica a fost transformată în moschee.

sursa: moldova noastra

15 NOIEMBRIE- INCEPUTUL POSTULUI NASTERII DOMNULUI

2011-11-15T01:53:00.000-08:00

Parintele ILIE CLEOPA » DESPRE POST

INVATACELUL: Spun unii ca sfantul apostol Pavel are alta invatatura despre post decat Mantuitorul. Poti lamuri acest lucru ?

PREOTUL: Postul - dupa marturisirea marelui Vasile - este cea mai veche porunca data omului de Dumnezeu. Caci zice acest mare parinte al Bisericii lui Hristos: “Cucereste-te si sfieste-te, omule, de batranetea si vechimea postului, pentru ca de o vechime cat lumea este porunca postului. Caci in rai s-a dat aceasta porunca atunci cand a zis Dumnezeu iui Adam: Din toti pomii raiului poti sa mananci, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit (Fac., 2, 16–17)”.

Prin cuvantul “post” noi intelegem o infranare de la mancaruri, dar si de la toate dorintele rele, pentru ca crestinul sa-si poata face rugaciunea cu usurinta si sa impace pe Dumnezeu, sa-si omoare poftele si sa castige harul lui Dumnezeu (Marturisirea Ortodoxa, Partea a IlI-a, Rasp. la intreb, a 7-a). Postirea este o fapta de virtute, cu lucrare de infranare a poftelor trupului si de intarire a vointei, o forma de pocainta, deci un mijloc de mantuire.

In acelasi timp insa, este si un act de cult, adica o fapta de cinstire a lui Dumnezeu, pentru ca este o jertfa, o renuntare de bunavoie la ceva care ne este ingaduit, izvorata din iubirea si respectul pe care le avem fata de Dumnezeu. Postul este si un mijloc de desavarsire, de omorare a voii trupului, un semn vazut al ravnei si al sarguintei noastre spre asemanarea cu Dumnezeu si cu ingerii Sai, care nu au nevoie de hrana. “Postul este lucrul lui Dumnezeu, caci Lui nu-I trebuie hrana” (Sf. Simeon Tesaloniceanul, rasp. la intreb. 14, p. 327).
Rostul postului este folosul trupului si al sufletului, pentru ca intareste trupul si curateste sufletul, pastreaza sanatatea trupului si da aripi sufletului. De aceea si Legea Veche il recomanda si il impune de atatea ori (Ies., 34, 28; Deut. 9, 18; Jud., 20, 26; I Regi, 7, 6; Isaia, 58; Ioel, 2, 15). Si Iisus, fiul lui Sirah, zice: “Nu fi nesatios intru toata desertaciunea si nu te apleca la mancari multe. Ca in mancarile cele multe va fi durere, iar nesatiul va veni pana la ingretosare. Pentru nesat, multi au pierit; iar cel infranat isi va spori viata” (37, 32-34).

Mantuitorul insusi a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti in pustie, inainte de a incepe propovaduirea Evangheliei (Matei, 4, 2 , Luca, 4, 2); si tot Mantuitorul ne invata cum sa postim (Matei, 6, 16-18). El ne spune ca diavolul nu poate fi izgonit decat cu post si rugaciune (Matei, 17, 21; Marcu, 9, 29). Posteau, de asemenea, sfintii apostoli si ucenicii lor (Fapte, 12, 2-3; II Cor., 6, 5); ei au randuit postul pentru crestini (Asezamintele Sfintilor Apostoli, Cartea a V-a, cap. XIII).

Iata cateva situatii in care Sfanta Scriptura pomeneste despre post; Moise a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti (Ies., 34, 28; Deut., 9, 9-18); Daniel, de asemenea, a postit (9, 3; 10, 3). Postul este de folos in vremea judecatilor lui Dumnezeu (Ioel, l, 14; 2, 11-12; Iona, 3, 4-7), in vreme de nenorociri si primejdii (II Regi, 1, 12 ; Matei, 4, 3) si este bun in vederea izbavirii de primejdii viitoare (Ioel, 2, 12; Iona, 3, 4-5). Postul este bun in vremea suferintelor Bisericii (Matei, 9, 15; Luca, 5, 33-35) ; in vremea suferintelor altora (Ps. 13, 3 ; 14, 23). Postul trebuie insotit de rugaciune (II Regi, 12, 16; Ioel, 2, 15-17; Dan., 9, 3; Luca, 2, 37; I Cor., 5, 7), de marturisirea pacatelor (I Regi, 7, 6; Dan., 9, 3-6) si de smerenie (Deut., 9, 18). Postul este bun pentru intoarcerea la Dumnezeu (II Par., 20, 3; Isaia, 58, 6; Ioel, 2, 12), ca si in vremea de intristare (Jud., 20, 26; II Regi, 1, 12; Ps. 34, 12-13; 68, 12; Dan., 10, 2-3).

Sfintii parinti ai Bisericii lui Hristos lauda si recomanda postul cu multa staruinta. Iata ce spune sfantul Ioan Gura de Aur: “Postul potoleste zburdalnicia trupului, infraneaza poftele cele nesatioase, curateste si inaripeaza sufletul, il inalta si-l usureaza” (Omilia a X-a la Cartea Facerii, cap. I).

Postul se savarseste in mai multe feluri si anume:

a) Ajunare desavarsita - atunci cand nu mancam si nu bem nimic cel putin o zi intreaga.

b) Postul aspru sau uscat, sau ajunarea propriu-zisa, cand mancam numai spre seara mancari uscate: paine si apa, fructe uscate, seminte etc.

c) Postul obisnuit sau comun - cand mancam la orele obisnuite, dar numai mancari de post, adica ne infranam doar de la mancarile de dulce (carne, peste, branza, lapte, oua, vin, grasime s.a.).

d) Post usor (dezlegarea), cand se dezleaga la vin, peste, icre si untdelemn, cum este prevazut in Tipicul Mare al Bisericii, la anumite sarbatori care cad in cursul posturilor de peste an.

Posturile de o zi in cursul anului sunt in zilele de miercuri si vineri, ziua inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie), ziua taierii Capului sfantului Ioan Botezatorul (29 august), precum si ajunul Botezului Domnului (6 ianuarie), post asezat din vremea cand catehumenii se pregateau prin post si rugaciuni spre primirea botezului.
Iar posturile de mai multe zile ale Bisericii lui Hristos sunt: Postul Mare, Postul Nasterii Domnului, Postul Sfintei Marii (Maicii Domnului) si Postul Sfintilor Apostoli; randuiala dupa care se tin aceste sfinte patru posturi este scrisa in Tipicul cel Mare al Bisericii.

INVATACELUL: Nu cumva e o exagerare ? Omul poate sa manance orice mancare, fiindca mancarea nu spurca pe om. De aceea, nu trebuie sa facem deosebire intre mancarele de post si cele de frupt (dulce), fiindca toate sunt la fel de curate, dupa cum a spus Mantuitorul: “Nu ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om”. Si mai departe tot El da explicatii, la insistentele sfantului Petru: “Nu intelegeti ca tot ce intra in gura se duce in pantece si se arunca afara, iar cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om?” (Matei, 15, 11-18). Deci, nu are rost sa facem deosebire intre mancari, ca si cum prin unele (de post) ne-am mantui, iar prin altele ne-am spurca isi ne-am osandi.

PREOTUL: Este adevarat ca nu prin mancari se spurca omul, pentru ca ele toate sunt curate. Dar aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa mai existe post. In cele de mai sus ti-am aratat - dupa Sfanta si dumnezeiasca Scriptura - ca postul este cea mai veche porunca data omului de Dumnezeu, apoi ti-am dat numeroase citate biblice ca marturii despre legea postului si folosul lui. Scopul postului nu este numai de a face deosebiri intre unele mancari, ci si de a disciplina trupul si puterile sufletesti spre usurare si curatire de pacate. Daca sfintii prooroci, sfintii apostoli si toti sfintii lui Dumnezeu ar fi cugetat asemenea, apoi ei nu ar mai fi postit atat de mult in viata lor si nici nu ar fi lasat oamenilor invatatura sa posteasca.

Citatul invocat aici de dumneata nu are nici o legatura cu dezlegarea posturilor, ci se refera numai la obiceiul fariseilor si al carturarilor de a nu manca cu mainile nespalate. Mantuitorul talcuieste sfintilor Sai ucenici si apostoli cele ce nu intelegeau, spunandu-le ca a manca cineva cu mainile nespalate (situatia in care se aflau ei atunci) nu este un lucru necurat, caci necuratia omului nu vine din afara, ci din launtru, adica din inima lui, asa cum adesea din inima fariseilor si a carturarilor fatarnici ieseau cuvinte pline de hula, de ura, de zavistie si pizma la adresa Mantuitorului, si acelea erau care ii spurcau pe ei. Mantuitorul nostru si Dumnezeu, vazand in inima lor aceasta necuratie duhovniceasca, ii mustra numindu-i “orbi”. Carturarii aveau nevoie sa-si spele inima de ura, de zavistie, de pizma, de fatarnicie, pentru a se curati inaintea lui Dumnezeu, iar ei, fatarnicindu-se, se aratau ravnitori in obiceiurile lor de a-si spala negresit mainile cand stateau la masa, ca si cum acesta ar fi fost lucrul cel mai de seama si mai placut lui Dumnezeu. Asadar, acesta este intelesul adevarat al textului invocat de dumneata. Prin Cuvintele acestui citat Mantuitorul n-a zis catre ucenicii Sai “Sa nu mai postiti” si nici nu putea sa spuna aceasta, cata vreme El, fiind fara de pacat (Matei, 28, 24; Ioan, 8, 46, II Cor., 5, 21; 4, 15 s.a.), a postit pentru noi si pentru mantuirea noastra timp de patruzeci de zile si patruzeci de nopti (Matei, 4, 2; Luca, 4, 2).

INVATACELUL: Exista, totusi, un text oare imi da de gandit. Scrie Apostolul: “Acestia (invatatorii mincinosi ce se vor ivi) opresc de la casatorie isi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a facut spre gustare cu multumire, pentru cei credinciosi si pentru cei ce au cunoscut adevarul, pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de (lepadat daca se ia cu multumire; caci se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune… Caci deprinderea trupeasca la putin foloseste, iar dreapta credinta spre toate este cu folos, avand fagaduinta vietii de acum si a celei ce va sa vina” (I Tim., 4, 3-8).

PREOTUL: Unora le convine sa manance mereu de toate, fara deosebire, sa dezlege fraul postului si sa faca larga calea pantecelui. Dar pe noi ne invata Mantuitorul nostru Dumnezeu ca demonii nu ies din oameni “decat numai prim rugaciune si prin post” (Matei, 17, 21). Sfintii Sai ucenici si apostoli slujeau Domnului postind, dupa cum este scris: “Si pe cand slujeau Domnului si posteau…” si iarasi: “Atunci, postind si rugandu-se, si-au pus mainile peste ei si i-au lasat sa plece” (Fapte, 13, 1-4); si iarasi spune marele Pavel, aratand ca nici in suferintele sale nu lasa postul: “in batai, in temnite, in tulburari, in osteneli, in privegheri si posturi” (II Cor., 6, 5).

Deci, de cine trebuie sa asculte crestinii? De Hristos Dumnezeul nostru si de sfintii si dumnezeiestii Lui apostoli, sau de cei ce strica si rastalmacesc intelesul Scripturii (II Petru, 3, 16-17)? Citatul care iti da de gandit nu se refera la anularea postului. Prin el este combatuta ratacirea vechilor eretici, de pe acea vreme (gnosticii), care opreau cu desavarsire casatoria si mancarea de carne; iar acest lucru nu-l faceau pentru o vreme, cum facem noi in vremea postului - ci pentru totdeauna opreau casatoria, spre a nu se inmulti “materia”, iar carnea o socoteau ca pe ceva necurat.

INVATACELUL: Nu cumva postul este ceva indiferent, neutru ? Adica nu este nici bun, nici rau si, ca atare, prin el nu ne putem face noi mai placuti lui Dumnezeu. Apostolul graieste: “Nu mancarea ne va pune inaintea lui Dumnezeu. Ca nici daca vom manca nu ne prisoseste, nici daca nu vom manca nu ne lipseste” (I Cor., 8, 8). “Pentru ca imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate si pace si bucurie intru Duhul Sfant” (Rom., 14, 17). Oare de aici nu se intelege ca nu este nici un pacat a nu tine post ? Cine il tine nu face rau si cine nu-l tine iarasi nu face rau; nici a-l tine nu este virtute, nici a nu-l tine nu este vreun pacat.

PREOTUL: Asa ti se pare dumitale, dar deloc nu este asa. Zici ca postul pe nimeni nu face mai bun inaintea lui Dumnezeu. Cine te-a invatat astfel de neadevaruri ? Caci cine a facut pe niniviteni sa nu piara si sa intoarca hotararea cea dreapta a lui Dumnezeu spre mila, daca nu postul? Asadar, postul si pocainta au facut pe Dumnezeu sa Se milostiveasca si sa nu piarda pe cei peste 120.000 de oameni care au postit impreuna cu imparatul lor si cu vitele lor (Iona, 3, 4; 4, 12). Au nu cu postul si cu rugaciunea a bineplacut David, imparatul si proorocul, lui Dumnezeu, dupa caderea in desfranare si ucidere ? Auzi ce zice : “Cenusa cu paine am mancat” (Ps. 101, 10). Si in alt loc: “Iar eu, cand ma suparau aceia, m-am imbracat in sac si mi-am smerit cu post sufletul meu” (Ps. 34, 12-13). Au nu cu postul au placut cei trei tineri lui Dumnezeu si nu i-a ars cuptorul Babilonului ? (Dan., 1, 8 ; 3, 25, 30). Au nu cu postul a inchis Daniel gurile leilor in groapa? (Dan., 6, 23-24). Dar nu ajunge vremea si nici nu este aici locul a-ti arata cati dintre oameni s-au facut placuti lui Dumnezeu cu postul.
Acum sa stii ca amandoua aceste citate nu se refera deloc la post, ci la carnea cea jertfita idolilor, cum rezulta din contextul arabelor citate: I Cor., 8, 10; I Cor., 10, 25–27. Vezi acolo ca cei ce s-au scandalizat de mancarea celor jertfite la idoli erau iudeo-crestinii, care tineau cu mare strictete la Legile Vechiului Testament cu privire la mancari (Deut., cap. 14). Acestia noi mancau carne jertfita idolilor si voiau sa opreasca si pe crestinii proveniti dintre pagani de la acest lucru: cu acest prilej a scris apostolul Pavel cele de mai sus.

INVATACELUL: Poate ca ar trebui, Parinte, sa fim mai largi in cugetarea acestor lucruri, dupa cuvantul Apostolului: “Cel ce mananca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu mananca; iar cel ce nu mananca sa nu judece pe cel ce mananca, fiindca Dumnezeu l-a primit. Cine esti tu ca sa judeci pe sluga altuia ?… Si cel ce mananca pentru Domnul mananca, pentru ca multumeste lui Dumnezeu; si cel ce nu mananca tot pentru Domnul nu mananca, si multumeste si el lui Dumnezeu” (Rom., 14, 3-6). “Nimeni deci sa nu va judece pentru mancare sau bautura, sau cu privire la vreo sarbatoare, sau la luna noua, sau la sambete, care sunt umbra celor viitoare, iar trupul, al lui Hristos” (Col., 2, 16-17).

PREOTUL: Intaiul citat, ca si cele pe care le-ai invocat mai inainte, nu opreste si nu anuleaza postul. El vorbeste numai despre deosebirea dintre mancari oprite si neoprite, sau curate si necurate, potrivit randuielilor - acum desfiintate - ale Vechiului Testament, in citatul al doilea se combate parerea iudeo-crestinilor, care invinuiau pe unii dintre pagano-crestini ca mananca din carnea jertfita idolilor; marele apostol arata ca de acum inainte sa nu se mai faca deosebire intre mancaruri, deoarece acest lucru nu mai are nici o insemnatate pentru mantuire. Chestiunea in cauza se punea pentru aplanarea isi linistirea tulburarilor, a neintelegerilor si conflictelor care se ivisera intre iudeo-crestini si pagano-crestini, in special in privinta mancarurilor si, in general, in problema obligativitatii legii mozaice in crestinism. Contextul, precum si textele paralele, lamuresc indeajuns despre ce este vorba. Daca ai citi Sfanta Scriptura cu atentie, totdeauna, din analiza contextului, facuta cu chibzuinta duhovniceasca, ai intelege clar si textele care sunt in legatura cu ele si nu te-ai rataci. Dar daca citesti numai textul singur si te multumesti cu parerea si intelegerea unora despre el, de aici vine si putinta ratacirii.

INVATACELUL: Unii cred ca postul adevarat este normai cel zis “negru”, care consta in retinerea totala - pe un timp determinat - de la orice fel de mancare si bautura. Iar acest post se tine dupa libera alegere, dupa imprejurari si dupa posibilitatea fiecaruia, dar nicidecum in zilele randuite de altii sau in anumite rastimpuri ale anului.

PREOTUL: Nici Biserica noastra nu osandeste postul “negru”, dimpotriva, il recomanda ca avand bune temeiuri biblice. Dar, fiindca acest post este foarte greu si nu fiecare om il poate practica - din diferite motive igienice si fizice - Biserica a randuit ca numai celalalt fel de post, care - de asemenea - are temeiuri biblice sa fie obligatoriu pentru fiecare crestin.

INVATACELUL: Dar cum trebuie tinut postul cel adevarat, dupa invatatura Bisericii Ortodoxe ?

PREOTUL: Postul cel adevarat, frate, trebuie sa-l tinem nu numai cu trupul, ci si cu sufletul. Adica nu numai sa mancam de post, ci si infranandu-ne de la patimi, ferindu-ne de pacate si ispite. Odata cu infranarea de la mancarurile de dulce, sa ne silim a ne curati nu numai trupul, ci si sufletul, petrecand in rugaciune si pocainta. Postul intreg, adevarat si desavarsit, este asadar nu numai trupesc, ci si sufletesc. Postul adevarat este postul de bucate, impreuna cu celelalte fapte bune.

Asa ne invata Biserica in cantarile postului mare, zicand: “Sa postim post bineplacut Domnului”. Postul cel adevarat este instrainarea de rautati, infranarea limbii, lepadarea maniei, departarea de pofte, de clevetire, de minciuna si de juramant mincinos (vezi Triod, ea. 1946, p. 39-140). Iar sfantul Ioan Gura de Aur zice: “Postiti ? Aratati-mi prin fapte, cum. De vedeti pe sarac, aveti mila de el; un dusman, impacati-va cu el; un prieten inconjurat de un nume bun, nu-l invidiati; o femeie, frumoasa, intoarceti capul. Nu numai gura si stomacul sa posteasca, ci si ochiul si urechile si picioarele si mainile si toate madularele trupului vostru. Mainile voastre sa posteasca ramanand curate de hranire si de lacomie, picioarele nealergand la privelisti urate si in calea pacatosilor, ochiul neprivind frumusetile straine, gura trebuie sa posteasca de sudalme isi alte vorbiri rusinoase” (Catre poporul antiohian, Cuv. 3).

CINSTIREA SFANTULUI NECTARIEDIN EGHINA -VINDECATOR DE CANCER

2011-11-09T03:52:00.000-08:00

Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinti canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara. Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlaviosi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfintilor Parinti. Aici, sufletul său incepe să-L descopere pe Hristos prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.

La vârsta de douăzeci de ani, povăţuit de Duhul Sfant, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, unde predă religia la o şcoală. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie numită "Noua Mânăstire" (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazar. După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de către mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primeşte numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa.

Următorii trei ani, ierodiaconul Nectarie îi petrece la Atena cu scopul de a-şi completa studiile preuniversitare. În toamna anului 1881 se întoarce la mănăstire după ce absolvă liceul cu calificative excepţionale.

În 1882, părintele Nectarie îşi va începe studiile la Facultatea de Teologie din Atena, după ce, între timp, la recomandarea lui Ioan Horemis, prietenul său, va fi intrat în legătură cu patriarhul de Alexandria, Sofronie, şi va fi acceptat de către acesta în cadrul patriarhiei.

După ce-şi termină studiile teologice, în anul 1886, părintele Nectarie se întoarce la Alexandria, unde este hirotonit preot iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit şi trimis la Cairo, în calitate de consilier patriarhal. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hirotoneşte mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia Superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru oraşul Cairo şi predicator la biserica Sfantul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă rabdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.

Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot aşa de periculoasă, adică cu invidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, în urma unei ordonanţe date de patriarhul Sofronie, să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permiţându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae. După mai puţin de două luni însă, la 11 iunie 1890, părintele Nectarie primeşte de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-şi iertare de la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, Care zice: „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5,11). S-a retras la Atena în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului.

Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea din cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfintilor Parinti. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.

În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugaciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace si bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.

Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi si ucenici, o frumoasă manastire de călugăriţe, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic şi pe Sfântul Cuvios Sava cel Nou (1862–1948), mare ascet al secolului XX, care a pustnicit o vreme in pustiul Hozeva, Palestina. După adormirea Sfântului Nectarie, s-a retras în insula Kalymnos, unde a şi adormit întru Domnul.

Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfant. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul Război Mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugaciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.

Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie, a venit ploaie din belsug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi calugari, săraci şi bogaţi - cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor şi vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit si blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui. Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, intrând astfel în traditia Sfinţilor Părinţi din patria sa, împotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.

Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.

Trăind ca un înger în trup şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.

Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. El răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţa.

După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfintilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.

Viata dumnezeiescului Parinte a fost sfânta, iar purtarea sa desavarsita. Dupa ce toata aceasta viata "si-a petrecut-o in binefaceri", a urcat pe cele mai inalte trepte ale scarii virtutilor, a murit "pentru lume", a trait in Iisus Hristos, s-a facut salas al Duhului Sfânt, barbat indumnezeit si asemenea lui Dumnezeu, ajungand la dumnezeire, a dobandit nemurirea inca din aceasta lume, de unde a purces spre viata cea vesnica si fara sfârsit, pururea fericita si intocmai cu cea a lui Dumnezeu.

Lucrarea taumaturgica a Parintelui continua fara incetare dincolo de mormant: multi marturiseau ca ii tamaduise de boli cu neputinta de vindecat, in timp ce altii dadeau marturie ca sfantul alungase dintr-insii demoni puternici ce-i chinuisera ani de-a rândul si care sub puterea lui ieseau cu strigate inspaimantatoare. Multi credinciosi veneau din cele mai indepartate tinuturi ale Greciei sau din tari straine ca sa se inchine mormantului sau din Egina, care li se aratase si care-i vindeca de boli de nevindecat. Despre Sfântul Nectarie ca facator de minuni si tamaduitor auzisera foarte multi credinciosi; acestui lucru s-a datorat hotararea Bisericii de a-i recunoaste si oficial sfintenia, recunoscuta mai intâi de cei multi.

Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaste au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire si binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat Sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.

Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.

DIN MINUNILE SFANTULUI NECTARIE

Ar trebui sa incepem cu o minune neconventionala, petrecuta in copilaria Sfantului. De multe ori oamenii incadreaza la categoria minuni numai intamplari spectaculoase, vindecari, invieri, exorcizari. Si pierd din vedere minunile smerite, care au insa valoarea si importanta lor.

Anastasie (acesta a fost numele de botez al Sfântului Nectarie) a avut o copilarie foarte grea: foame, frig, singuratate, durere. Durere, foame, lacrimi. Si iara lacrimi, singuratate, durere. Ce copilarie poate fi mai trista decat aceasta? Trebuie spus ca singuratatea sa nu era o singuratate ca cea pe care o traieste omul zilelor noastre: diferenta este enorma. Micul Anastasie credea cu putere in Dumnezeu. Si oricat de tare l-ar fi apasat rautatea oamenilor, el nu contenea sa isi ridice ochii spre Dumnezeu.

Si Dumnezeu i-a primit rugaciunile. Intr-o noapte, Hristos i s-a aratat in vis, si l-a intrebat de ce plange necontenit. Sufletul copilului era însa atat de patruns de amaraciune, incat nu a putut sa raspunda la intrebare. Dar, trezindu-se din somn, Anastasie a scris urmatoarea scrisoare: ,,Hristoase al meu, m-ai intrebat de ce plang. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prapadit incaltarile de mi-au iesit degetele afara si mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseara la stapânul meu si m-a alungat. Mi-a spus sa scriu acasa, alor mei, sa-mi trimita ei. Hristoase al meu, de atata amar de vreme muncesc aici si n-am trimis maicii mele nici un banut... Acum, ce sa ma fac? Cum sa o scot la capat fara haine? Tot muncind, s-au rupt. Iarta-ma ca Te necajesc. Ma inchin Tie si Te iubesc eu, robul Tau, Anastasie.”

A pus scrisoarea intr-un plic, si pe plic a scris adresa destinatarului: ,,Pentru Domnul nostru Iisus Hristos - in ceruri”. Conteaza mai putin ce s-a intamplat dupa ce a scris aceasta scrisoare. Important este ca a scris-o. Important este ca a avut nadejdea ca aceasta scrisoare va ajunge la destinatie.

Sfântul Nectarie ne invata nu sa intrebam ,,de ce?”, ci sa cerem ajutorul dumnezeiesc. Sfântul Nectarie ne arata ca nici lipsa hranei, nici lipsa hainelor sau a incaltarilor nu trebuie sa ne indeparteze de Dumnezeu. Ci cu cat mai mari sunt incercarile cu atât mai mare trebuie sa ne fie credinta.

Si totusi ce s-a intamplat dupa ce Anastasie a scris scrisoarea?

Dumnezeu a intervenit intr-un mod smerit. Daca scrisoarea ar fi ajuns la posta, poate ca vreun postas ar fi aruncat-o, sau poate ca si daca ar fi citit-o, tot nu ar fi putut sa il gaseasca pe expeditor pentru a-l ajuta.

Dar Dumnezeu a randuit ca un negustor sa se ofere sa duca scrisoarea la posta, pentru a-l scuti pe Anastasie de drum, caci afara era frig. Citind pe plic destinatarul scrisorii, negustorul a fost curios sa citeasca scrisoarea. Si, citind-o, si-a dat scama ca din randuiala lui Dumnezeu ajunsese sa o citeasca. A facut un colet cu haine, incaltari, mancare si bani, si l-a trimis lui Anastasie impreuna cu o carte postala pe care scria: ,,De la Hristos, pentru Anastasie”.

Coletul nu ar fi fost trimis daca Anastasie nu ar fi scris mai intâi scrisoarea. Am putea spune: ,,Si nici scrisoarea nu ar fi fost scrisa daca Hristos nu i S-ar fi aratat in vis, si nu l-ar fi intrebat de ce plange”. Dar tot asa am putea spune si ca nici Hristos nu i S-ar fi aratat daca el nu i S-ar fi rugat, vreme indelungata si nu si-ar fi pus nadejdea in ajutorul dumnezeiesc.

Sfântul Nectarie ne invata sa ne rugam lui Dumnezeu. Nimic nou, nimic iesit din comun. Invatatura aceasta se regaseste in aproape toate cartile religioase.

Sfântul da marturie prin propria viata ca Hristos nu lasa rugaciunile fara räspuns, ca Hristos raspunde in chip minunat la cererile credinciosilor.

Ce vom face, deci? Vom scrie cu toti scrisori catre cer? Da, vom scrie. Asa cum au scris toti crestinii, inca de la intemeierea Bisericii.

Scrisorile noastre sunt rugaciunile. Scrisorile noastre sunt scrise uneori cu lacrimi, alteori cu bucurie, uneori cu mahnire, alteori cu recunostinta.

Sa avem curajul de a-i scrie lui Dumnezeu, sa avem curajul de a-i scrie Maicii Domnului, sa avem curajul de a le scrie sfintilor.

Si sa nu deznadajduim daca ajutorul nu vine atunci cand vrem noi. Daca noi ii cerem, Dumnezeu il va trimite cu siguranta.

Anastasie a rabdat vreme indelungata inainte ca suferinta sa sa primeasca usurare. Dar aceasta suferinta nu a ramas neroditoare: a fost treapta a sfinteniei.

--------------------------------------------------------------------------------

Cum l-am cunoscut pe Sfântul Nectarie

Ma numesc Boncea Ileana, am 72 de ani si sunt din Bucuresti. Sunt fiica de preot, enoriasa a sfintei Manastiri Radu Voda din 1992. Credinta in Dumnezeu mi-a fost insuflata de tatal meu, de cand eram copil. Deci, in orice imprejurare, locul si ajutorul il gasim doar in Biserica si prin slujitorii ei, care la noi, la Manastirea Radu Voda sunt cu totul deosebiti. Sunt daruitori, ostenitori si foarte aproape de problemele fiecaruia, de la Prea Sfintitul Varsanufie Prahoveanul pana la ultimul monah. Dumnezeu este atat de bun, indelungrabdator, ne mai cearta, ne mai iarta, dar nu ne lasa niciodata.

O intâmplare petrecuta in 19 august 2001 m-a facut sa verific aceasta. Ce oameni alesi mi-a scos Dumnezeu in cale, si cum am scapat de la moarte sigura, din situatia in care ma aflam!

Eram pe strada când mi s-a facut deodata rau. Am vomat cheaguri de sânge si aproape mi-am pierdut cunostinta. La cererea mea, un taximetrist m-a dus la Spitalul Sfântul Ioan din capitala. De garda, la Urgenta, era o doctorita pe numele ei dr. Ariadna Kuejdean, primul inger pe care mi l-a trimis Dumnezeu. M-a consultat repede si, dupa pierderea mare de sange pe care o avusesem, am ajuns la o anemie post-hemoragica severa (6), cardiopatie ischemicã, tensiune arteriala 5. Personal, aceasta doctorita m-a condus imediat in sectia de cardiologie, unde am fost tinuta sub aparate cinci zile, permanent, pentru a-mi restabili tensiunea si anemia. In urma consultatiei, diagnosticul era:

-ulcer gastric duodenal

-hemoragie digestiva, cu anemie post hemoragica 6

-infarct miocardic.

Dupa redresare a urmat un consult amanuntit, insotit de ecografii, si doctorii au stabilit urgent interventie chirurgicala, sub rezerva biopsiei, care a durat optsprezece zile: ulcer gastric, crater ulceros de natura maligna.

Pâna la interventia chirurgicala au trecut niste zile de groaza. Am alergat la manastirea Radu Voda, la Prea Sfintitul Varsanufie, staretul acestei manastiri, pe care il cunosc din 1998, si, având mare incredere in ajutorul si daruirea dânsului, i-am explicat situatia si i-am cerut binecuvântare.

La plecare, mi-a daruit o seringa cu mir de la Sfântul Nectarie, sa ma ung in fiecare dimineata. Am folosit mirul cu mare incredere in Dumnezeu si in cel care mi l-a daruit.

Când m-am prezentat la Spital pentru interventie, dintr-un ulcer malign, confirmat si de medicii care ma consultasera, chirurgul care urma sa faca interventia, pe nume prof. dr. Radu Petrescu, mi-a zis: ,,Nu am ce taia, rana s-a inchis”. Minunea s-a produs datorita mirului primit de Ia candela Sfântului Nectarie.

La intoarcerea acasa, m-am dus iar la manastirea Radu Voda, la racla Sfântului Nectarie, sa-i multumesc, desi atunci nu stiam nimic despre viata Sfântului. La noi, la pangar, am vazut cele doua carti (rosie si albastra) cu viata si minunile Sfântului Nectarie, sfantul secolului nostru. Le-am citit si recitit, dându-le spre cunoastere celor care au probleme de sanatate si povestindu-le minunea prin care m-a vindecat Sfântul Nectarie. Abia citindu-i minunile, mi-am dat seama cat m-a ajutat Sfântul, si i-am sfatuit pe cei care le lecturau sa inceapa cartea rosie cu capitolul 2, pagina 72 - minunile sfântului, apoi prima parte cu viata lui, si dupa aceea cartea albastra, tot despre Sfântul Nectarie (este mai detaliata si reda foarte frumos viata si minunile Sfântului). Purtându-i o vie recunostinta, simt nevoia sa-l fac si eu cunoscut celor care au probleme si nu-l cunosc (ca si mine atunci).

Cumparând ambele carti (care s-au epuizat) le ofer spre informare, impreuna cu relatarea mea, celor cu situatii similare si nu numai.

Ii felicit pe cei doi autori ai cartilor care s-au ocupat sa-l faca cunoscut pe Sfântul Nectarie, dar ma intrebam de ce nu se scriu si la noi astfel de marturii? Chiar astazi, 10 august 2003 am aflat ca la Manastirea Radu Voda se strang marturii despre minunile sfântului, si m-am grabit sa dau marturia mea.

Desi au trecut doi ani, înca nu mi-am revenit din acest miracol petrecut cu mine, care sunt o pacatoasa, dar Bun este Domnul si minunate sunt lucrurile Lui, prin sfintii Săi a1esi si slujitorii plini de har. Slavit sa fie in veci numele Lui.

10 august 2003, Bucuresti

Boncea Ileana

--------------------------------------------------------------------------------

0 vindecare neasteptata

Ma numesc Maria P. din Bucuresti, fosta profesoara, actualmente pensionara. Am fata plecata in America de cinci ani si cu vrerea Bunului Dumnezeu, aceasta s-a casatorit acolo, anul trecut, prin cununie ortodoxa.

In luna februarie a acestui an, fiind invitata la botezul nepotelului, am constatat cu uimire si durere mersul deformat al ginerelui meu, care schiopata din cauza durerii de genunchi. Am inteles ca urma sa suporte o operatie ( la genunchi), dar mai inainte se va incerca ameliorarea suferintei prin tratament fizio-terapeutic.

La intoarcerea mea in tara am aflat ca situatia lui s-a agravat in ciuda tratamentului de fizio-terapie aplicat timp de doua luni si ca-n urma unor investigatii minutioase pe coloana i s-a depistat o anormalitate a meningelui ce imbraca maduva spinarii. Membrana (meningele) prezenta un orificiu in regiunea lombara, in dreptul vertebrelor 5-7, creand o compresiune asupra nervului sciatic, ceea ce-i provoca durerea de genunchi, care de fapt era efectul si nu cauza suferintei lui.

Medicii de specialitate nu se puteau pronunta daca aceasta e congenitala sau ereditara, certa era gravitatea diagnosticului ce ridica mari semne de intrebare, cu sanse operatorii minime.

Fiica mea mi-a facut cunoscut ce i-au transmis neuro-chirurgii ce urmau sa intervina in acest caz: riscul mare ca ginerele meu sa ramâna imobilizat sau de a nu scapa cu viata.

La auzul acestor cuvinte am fost cuprinsa de durere si ingrijorare, indreptându-mi gândul numai catre CER, catre atotputernicul Dumnezeu. Fiica mea inca alapta si ma gândeam ce ar insemna pentru ea sa-l piarda pe tatal copilului sau sa-l aiba povara tocmai pe cel cu care se ajuta.

Din acel moment, mi-am pus toata nadejdea in mila si iubirea nemasurata a Dătatorului de Viață, rugându-ma neincetat pentru salvarea acestuia, asa cum numai o putere dumnezeiasca o poate face. Pentru aceasta, am cerut cu lacrimi ajutorul Maicii Domnului si al tuturor Sfintilor si Puterilor Ceresti, iar pe Atotputernicul Dumnezeu il imploram sa lucreze cum stie si cum e voia Tatalui Ceresc pentru salvarea si binele robului Sau si a familiei acestuia.

Timp de o luna de zile pasii mei n-au cunoscut alte drumuri decât acelea spre toate lacasurile de inchinaciune. Am trimis acatiste si Sfinte Liturghii la numeroase manastiri din tara, si la Muntele Athos, am dat mai multe ectenii pentru reusita operatiei acestuia, iar eu eram numai in post si rugaciune.

Situatia devenea tot mai tensionata prin amânarea repetata, din diferite motive, a operatiei. Aceste amânari imi spuneau ca Dumnezeu lucreaza. Trebuia sa inteleaga si copiii mei ca o putere deasupra omenescului rasturnase toate planurile lumesti.

Cu vreo doua saptamâni inaintea ultimei date fixate a operatiei am fost indrumata si spre Manastirea Radu Voda din Bucuresti loc ce adaposteste o particica din moastele Sfântului Nectarie.

Pentru mine Sfântul Nectarie inseamna foarte mult, il simt atat de viu si apropiat, mai ales ca din mila Proniei Divine am ajuns cu ani in urma intr-un pelerinaj in Grecia, in insula Eghina, in locul unde sunt sfintele sale moaste si in nevrednicia mea am intrat chiar in casa Sfântului, m-am asezat pe patul acestuia si am calcat pe urmele pasilor sai.

Aici aveam sa aflu multe din minunile savârsite de acesta, iar acum, in marea mea durere, mai aveam inca un mijlocitor in care sa-mi pun nadejdea.

Din acel moment am inceput sa citesc si sa recitesc viata si minunile Sfântului Nectarie, Acatistul acestuia, rugandu-ma cu lacrimi si zdrobire de inima la sfânta sa racla pentru salvarea ginerelui meu. Pe masura ce-i inaltam rugaciunea, Sfântul imi era tot mai aproape, ii simteam prezenta, era ca o realitate ce ma asculta si ma incredinta sa nu ma indoiesc.

In ziua operatiei, 17 iulie, dupa o noapte de rugaciune impreuna cu buna mea prietena de suflet, ne aflam la Sfânta Liturghie savârsita in manastirea Radu Voda, unde ne-am rugat neincetat.

La sfârsitul Sfintei Liturghii l-am rugat pe parintele Filothei sa savârseasca si o slujba speciala la racla Sfantului dupa fusul orar al Americii, respectiv ora 14:30 la noi, atunci când acolo incepea operatia. Si asa s-a intamplat. Nu pot reda in cuvinte rugaciunea inaltata Sfantului prin acatist cântat, nu pot descrie rugaciunea prin care parintele parca fata-n fata cu Sfântul Nectarie ii implora ajutorul, rugându-l sa-i conduca mâna doctorului. Atunci am trait momente unice, inaltatoare, adevarate trairi dumnezeiesti, când o bucurie si o pace duhovniceasca a inundat sufletele noastre cuprinse de durere si ingrijorare pentru viata celui a carui scapare statea numai in mila si puterea lui Dumnezeu.

Sfântul Nectarie mijiocea pentru robul lui Dumnezeu, era prezent in sala de operatie si ne incredinta si pe noi de acest lucru. Am ramas mai departe in fata sfintei sale racle pastrand permanent rugaciunea; am participat si la vecernia acelei zile, dupa care, eu si prietena mea ne-am intors acasa asteptand cu nerabdare vesti de la fiica mea.

A urmat si telefonul acesteia prin care ma anunta cu emotie ca dupa mai bine de cinci ore de operatie viata sotului ei fusese salvata, dar ca acesta se afla in sala de terapie intensiva, conectat inca la toate aparatele (in urma interventiei chirurgicale, acestuia i s-a facut obturare de orificiu al meningelui si s-a eliberat strangularea maduvei).

Eram totusi stapânita de teama, de emotie la gândul ca e înca dependent de aparate, asa ca-n ziua urmatoare am alergat din nou la racla Sfântului multumindu-i si cerându-i mai departe ajutorul. Am participat si la slujba de seara a Sfântul Maslu si i-am marturisit parintelui Filothei ingrijorarea mea fata de starea ginerelui meu. Acesta m-a asigurat ca nu trebuie sa am motive de indoiala: "Sfântul a primit rugaciunea".

Asteptam in continuare vesti de la fiica mea; eram nerabdatoare sa aflu cum va face acesta primii pasi dupa darul de viata dat inca o data de Bunul Dumnezeu.

Fiica mea m-a sunat a treia zi spunându-mi ca ginerele meu e deja acasa, pe picioarele lui, fara alte riscuri si ca de acum inainte urmeaza perioada de recuperare prin fizio-terapie.

Sunt plina de recunostinta si nu pot pune aceasta minune decât pe seama Atotputernicului Creator si a rugaciunilor Sfintilor Săi, a Sfântului Nectarie care a condus mâna doctorului.

Nu voi inceta sa dau slava, multumire si inchinaciune milostivului Dumnezeu care cu adevarat Minunat este intru Sfintii Săi.

Maria P.

CONFERINTA LA CONSTANTA CU TEMA : VINDECARILE PARANORMALE!!!!

2011-11-09T02:22:00.000-08:00

LIBRĂRIA

BRÂNCOVENEASCĂ

Tel. 0241.665354 www.curteabrancoveneasca.ro

ORGANIZEAZĂ

JOI ,10 NOIEMBRIE 2011, ORA 18.00

la sediul din Str. VASILE LUPU nr. 43

CONFERINŢA CU TEMA

VINDECĂRILE PARANORMALE

SUSŢINUTĂ DE

Protos. Justin Petre

Biomatematician si teolog Ioan Vlãducã

SFINTII ARHANGHELI MIHAIL SI GAVRIIL. SEMNIFICATIE CETELOR INGERESTI

2011-11-07T22:04:00.000-08:00

LA MULTI ATI tuturor acelora care poarta numele celor 2 arhangheli! Sa ii ocroteasca Dumnezeu, sa-i intareasca in credinta si sa le dea sanatate!

Predică a par Cleopa la Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil

( 8 noiembrie )

Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5)

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte, odată pe an, pe Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil împreună cu soborul tuturor îngerilor. Prin cuvîntul "arhanghel" înţelegem "mai mare peste îngeri" sau "cel dintîi dintre îngeri". Iar "înger" înseamnă "vestitor", pentru că îngerii vestesc pe pămînt şi fac cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu. Îngerii sînt "duhuri slujitoare" cum spune proorocul David: Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5). Ei au fost creaţi de Dumnezeu mai înainte de om şi de lumea văzută, dar nu prin cuvînt, ci numai cît a gîndit, Dumnezeu i-a şi creat.

Îngerii sînt împărţiţi, după Sfinţii Părinţi, în nouă cete şi fiecare ceată are o anumită misiune de împlinit în cer şi pe pămînt. Îngerii sînt duhuri, adică au trupuri nemateriale, nemuritoare sau, cum spune Sfîntul Apostol Pavel, au "trupuri cereşti" adică trupuri îngereşti, care sînt deosebite de cele pămînteşti şi sufleteşti ale oamenilor, care sînt muritoare. Scopul principal pentru care au fost creaţi îngerii, care formează lumea nevăzută, este pentru a-L slăvi neîncetat pe Dumnezeu. Apoi pentru a împlini întru toate voia Lui, pentru a face cunoscută oamenilor voia lui Dumnezeu şi pentru a ajuta pe oameni să împlinească poruncile Lui.
Au fost cazuri atît în Legea Veche, cît şi în legea Darului, cînd oamenii au făcut din îngeri idoli şi îi adorau, adică se închinau lor ca lui Dumnezeu (IV Regi 17, 16). Biserica din început a combătut acest eres, învăţînd că îngerii nu sînt creatorii lumii, ci sînt duhuri create de Dumnezeu pentru a împlini voia Lui.

Sfinţii Părinţi au fixat, însă, o zi de cinstire închinată Sfinţilor Îngeri şi Arhangheli pentru că ei ne ajută să cunoaştem voia Domnului şi s-o putem împlini. Această zi este astăzi 8 noiembrie, pentru că numărul 8 este simbolul vieţii veşnice; iar noiembrie este a noua lună de la creaţie, care s-a săvîrşit în luna martie, ca un simbol al celor nouă cete îngereşti.

Dintre toţi Sfinţii Părinţi cel mai bine vorbeşte despre îngeri Sfîntul Dionisie Areopagitul, ucenicul Sfîntului Apostol Pavel. El spune că îngerii se împart în nouă cete, fiecare avînd numele şi misiunea sa. Cetele îngereşti sînt împărţite în trei ierarhii sau grupe şi anume: ierarhia cea mai de sus, aproape de Preasfînta Treime, este formată din Serafimi, Heruvimi şi Tronuri. Ei stau în jurul tronului lui Dumnezeu înconjuraţi în văpaie de foc şi fac cunoscută voia Lui îngerilor de mai jos. Ierarhia din mijloc este formată din Domnii, Puteri şi Stăpînii, cum îi numeşte şi Sfîntul Apostol Pavel, vasul cel ales al lui Hristos. Ei domnesc peste îngerii de mai jos şi stăpînesc puterile iadului şi întreg universul. Ierarhia cea mai de jos este formată din Începătorii, Arhanghelii şi Îngeri. Aceştia sînt cei mai aproape de oameni, cărora le fac cunoscută voia lui Dumnezeu şi-i ajută să scape de cursele şi atacurile îngerilor răi, adică de ispitele şi amăgirile diavolilor.

Marele Prooroc Isaia spune că serafimii stau împrejurul Lui, avînd cîte şase aripi (Isaia 6, 2). Ei sînt în chipul focului, precum spune proorocul David: Cela ce faci pe îngerii Tăi duhuri şi pe slugile Tale pară de foc (Psalm 103, 5). Serafimii aprind pe oameni, cu focul dumnezeieştii dragoste, precum şi numele lor îi arată, că în limba evreiască "Serafim" se tălmăceşte "cel ce aprinde" sau "încălzeşte".

După Serafimi, stau înaintea lui Dumnezeu înţelepţii Heruvimi, cei cu ochi mulţi, care, mai mult decît alte cete de mai jos, strălucesc neîncetat cu lumina înţelegerii şi a cunoştinţei de Dumnezeu. Heruvimii fiind luminaţi în tainele lui Dumnezeu, ale cunoştinţei adîncului şi înţelepciunii divine, luminează şi pe alţii; căci însuşi numele de "Heruvim", în aceeaşi limbă evreiască, se tîlcuieşte "multă înţelegere" sau "revărsare de înţelepciune". Prin Heruvimi se revarsă înţelepciunea cea de sus şi se dă ochilor sufleteşti luminare spre cunoştinţa lui Dumnezeu.

Ceata a treia numită a Tronurilor stă înaintea celui ce şade pe scaun înalt şi preaînălţat (Isaia 6, 1). Se numesc aşa căci pe dînşii, ca pe nişte scaune înţelegătoare, se odihneşte Dumnezeu gînditor, precum scrie Sfîntul Maxim Mărturisitorul; adică nu cu fiinţa, ci cu slujirea şi cu darul.

În ierarhia din mijloc, prima ceată se numeşte ceata Domniilor, pentru că domnesc peste ceilalţi îngeri care sînt sub dînşii. Ei "fiind liberi şi lepădînd toată temerea de rob, de bunăvoie şi cu bucurie slujesc neîncetat Domnului". Ei revarsă oamenilor, care sînt puşi de Dumnezeu ca stăpînitori, puterea stăpînirii cu bună înţelegere şi a iconomiei celei înţelepte, ca să domnească bine şi cu dreptate peste ţările încredinţate lor. Aceşti îngeri ajută pe oameni să-şi stăpînească simţirile şi să-şi smerească patimile cele fără de rînduială, supunînd pe trup duhului.

Ceata Puterilor cereşti, împlineşte fără odihnă voia cea tare şi puternică a Domnului Savaot, stăpîneşte planetele şi stelele universului; dă oamenilor puterea proorociei şi darul facerii de minuni şi îi ajută pe creştini să rabde cu tărie necazurile vieţii şi să păzească poruncile lui Hristos.

Ceata Stăpîniilor, se numeşte aşa pentru că aceşti îngeri au mare stăpînire peste diavoli. Ei risipesc stăpînirea lor şi izbăvesc pe oameni să nu cadă în ispitele cele cumplite care îi duc la moarte şi la osînda iadului.

În ierarhia cea mai de jos prima ceată este a Începătoriilor. Se numesc aşa pentru că ei stăpînesc pe îngerii care sînt sub ascultarea lor, făcîndu-le cunoscută voia lui Dumnezeu. Ei au misiunea de a îndrepta toată lumea; ei păzesc ţările, tronurile celor ce conduc; ei păzesc hotarele neamurilor, oraşele, cetăţile, satele, limbile, bisericile şi păstorii de suflete. Ei îi ajută pe cei ce conduc popoare şi Biserici să facă voia lui Dumnezeu şi să nu asuprească pe cei de sub ascultarea lor.

Arhanghelii au misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari ale lui Dumnezeu, de a descoperi proorociile cele înalte ale îngerilor şi prin ei oamenilor. Sfîntul Grigorie Dialogul zice despre Arhangheli: "Aceştia sînt cei care înmulţesc sfînta credinţă între oameni luminînd înaintea lor cu lumina Sfintei Evanghelii, descoperindu-le tainele credinţei celei drepte".

Ultima ceată şi mai apropiată de oameni este ceata Îngerilor. Aceştia vestesc oamenilor tainele lui Dumnezeu şi voinţele Lui cele mai mici chiar, povăţuindu-i să trăiască în dragoste, în fapte bune şi cu dreptate, împlinind întru toate voia Domnului. Îngerii sînt rînduiţi să păzească pe fiecare credincios, căci de la botez, fiecare creştin are un înger păzitor. Pe cei buni îngerii îi ajută să nu cadă, iar pe cei căzuţi îi ridică, prin pocăinţă şi spovedanie şi niciodată nu ne lasă pe noi, deşi uneori greşim. Îngerii sînt gata să ne ajute întotdeauna numai să voim şi să cerem ajutorul lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am vorbit mai pe larg despre îngeri, împărţirea lor, însuşirile şi chemarea lor, dar întrucît ceata Sfinţilor Arhangheli s-a arătat slujitoarea celor mai mari dumnezeieşti taine, care au înlesnit mîntuirea neamului omenesc prin întruparea Fiului lui Dumnezeu, vom vorbi în continuare numai despre Sfinţii Arhangheli, a căror pomenire o avem astăzi.

Sfinţii Arhangheli sînt în număr de şapte, care stau înaintea tronului slavei lui Dumnezeu, după cum spune însuşi Sfîntul Ioan Evanghelistul: Ioan, celor şapte Biserici care sînt în Asia ... şi de la cele şapte Duhuri care stau înaintea Scaunului Lui (Apocalipsa 1, 4). Şi aceştia sînt: Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil, Salatiil, Gudiil şi Varahiil. Fiecare arhanghel are o anumită misiune divină de îndeplinit.

Mihail, ce se tîlcuieşte "puterea lui Dumnezeu" sau Cine este ca Dumnezeu" este voievodul oştilor cereşti şi cel dintîi din ceata Sfinţilor Arhangheli. El poartă sabie de foc şi are slujba de a păzi legea lui Dumnezeu şi de a birui puterea vrăjmaşilor. Cînd Lucifer a greşit în cer şi au început a cădea mulţime de îngeri, atunci toate puterile cereşti tulburîndu-se, a stat Arhanghelul Mihail în mijloc şi a strigat: " Sa Stam bine. Sa stam cu frica.Să luăm aminte! " Din clipa aceea a încetat căderea îngerilor, căci toţi luînd aminte de glasul lui şi la greşeala îngerilor răi, au căzut înaintea slavei lui Dumnezeu, preamărind numele Lui. Tot Mihail s-a certat cu diavolul în pustiul Arabiei pentru trupul lui Moise, zicînd: Certe-te pe tine Domnul! (Iuda 1, 9). De asemenea, el a însoţit pe poporul ales din Egipt în pămîntul fădăduinţei. El a adus cele zece pedepse peste poporul cel împietrit al lui Faraon. El s-a arătat păzitor oştilor lui Isus Navi, căruia i-a zis: Eu sînt Voievodul oştilor Domnului şi acum am venit (Iosua 5, 14).

El a stins cuptorul celor trei tineri din Babilon. El a păzit pe Daniil cu viaţă, în groapa cu lei. El a adus foc şi pedeapsă peste cetăţile cele desfrînate, Sodoma şi Gomora. El a dat biruinţă lui Ghedeon în luptă. El a scos viu pe Lot din Sodoma. El a făcut multe minuni, precum cea din Colose, minunea din Mînăstirea Dochiarul (Sfîntul Munte) etc. Iar la sfîrşitul veacului, tot el, împreună cu ceata arhanghelilor, va suna din trîmbiţă, va scula pe cei morţi şi va aduna toate limbile la judecată, după mărturia Sfîntului Apostol Pavel care zice: Că Însuşi Domnul, întru poruncă, cu glasul Arhanghelului şi întru trîmbiţa lui Dumnezeu, se va pogorî din cer (I Tesaloniceni 4, 16).

Gavriil, ce se tîlcuieşte "bărbat-Dumnezeu", este arhanghelul bunelor vestiri de bucurie, care are misiunea de a vesti oamenilor tainele cele mari dumnezeieşti. El nu mai poartă sabie de foc, ci crin de neîntinată bucurie. El este foarte dulce la vedere şi plin de dumnezeiască blîndeţe. Pentru aceasta a şi fost ales şi trimis de Dumnezeu la Fecioara din Nazaret să-i vestească taina cea mare a întrupării Domnului. Tot el a adus vestea zămislirii Maicii Domnului dumnezeieştilor ei părinţi Ioachim şi Ana. El a vestit în templu Sfîntului Zaharia că soţia lui va naşte la bătrîneţe pe Sfîntul Ioan Botezătorul. El a dus vestea cea bună Anei, mama proorocului Samuil.

Sfîntul Arhanghel Gavriil a dus la cer rugăciunea Fecioarei Maria cînd petrecea în templu. El i se arăta adesea şi-i descoperea taine negrăite. Îi aducea hrană îngerească la Sfînta Sfintelor. El a auzit cel dintîi despre taina întrupării lui Hristos, mai înainte decît toţi îngerii. El a rostit cel dintîi numele Preadulcelui Iisus. El a pus nume Sfîntului Ioan Botezătorul. El a vestit păstorilor că în Betleem s-a născut Mesia. El a cîntat cel dintîi Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire! (Luca 2, 14). El a învăţat pe păstori să cînte. El a descoperit magilor taina întrupării. El a liniştit pe Iosif cînd voia să lase pe Fecioara Maria. El i-a poruncit să fugă în Egipt cu Pruncul şi iarăşi să se întoarcă în Nazaret.

Sfîntul Gavriil ocroteşte pe fecioare, acoperă pe mame, păzeşte pe prunci, duce rugăciunile cele fierbinţi la Dumnezeu şi aduce înapoi împlinirea cererilor. El slujeşte tainelor celor mari şi ajută la înmulţirea şi mîntuirea neamului omenesc.

Rafail, al treilea arhanghel, este tămăduitor al neputinţelor omeneşti.

Uriil este luminător al celor întunecaţi.

Salatiil este rugător fierbinte pentru neamul omenesc.

Gudiil este slăvitor al lui Dumnezeu şi întăritor al celor ce se nevoiesc la fapte bune.

Varahiil, ultimul arhanghel, este aducător de binecuvîntare dumnezeiască pe pămînt.

Dintre toţi Sfinţii îngeri, cei mai mari binefăcători ai oamenilor s-au arătat Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil, din care pricină se şi pomenesc astăzi cu alese prăznuiri şi cîntări de laudă, dimpreună cu toate cetele îngereşti. Se cuvine deci şi nouă păcătoşilor, ce sîntem păziţi de îngeri, să ne adunăm la sfintele biserici şi să lăudăm astăzi soborul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil, cerînd ajutorul lor.

Să nu uităm că Sfinţii Arhangheli sînt cei dintîi îngeri mijlocitori între Dumnezeu şi noi oamenii. Ei au grijă şi milă de creştini şi-i ajută pe calea mîntuirii mai mult decît ceilalţi îngeri. Sfîntul Mihail este protectorul direct al călugărilor, al armatelor creştine, al voievozilor, care purtau cu ei pe cîmpul de luptă icoana Marelui Arhanghel. Sfîntul Gavriil este, mai ales, protectorul fecioarelor creştine, al familiei creştine, protectorul mamelor care nasc copii, ca şi protectorul copiilor şi al călugăriţelor iubitoare de feciorie şi iubitoare de Hristos.

În ţara noastră cultul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil este foarte răspîndit. Numeroase sînt bisericile cu hramul Sfinţilor Arhangheli, numeroşi sînt şi credincioşii români care le poartă numele. În multe case se vede icoana Sfinţilor Arhangheli şi nu puţini din bunii noştri creştini citesc acatistul lor. Părinţii noştri aveau mare evlavie şi pentru îngerii păzitori pe care-i primeau de la botez şi se îngrijeau cu mare atenţie să nu facă vreun păcat ca să nu alunge de la ei pe îngerii buni.

Înaintaşii noştri iubeau rugăciunea, milostenia şi Biserica, ştiind că îngerii păzitori ne numără şi ne scriu paşii noştri spre biserică, spre rugăciune, spre cel sărac şi spre tot lucrul sfînt şi plăcut lui Dumnezeu.

Iubiţi credincioşi,

Bun lucru este a lăuda pe îngeri, precum şi ei fără odihnă laudă pe Dumnezeu. Dar mai bun lucru am face dacă le-am urma şi petrecerea, printr-o trăire sfîntă, neîntinată, îngerească. Deci, dacă voim să primim mai mult ajutor de la sfinţii îngeri, să ne silim a-i imita prin fapte bune, după putere.

Sfinţii îngeri neîncetat slăvesc pe Dumnezeu; să ne rugăm şi noi neîncetat, lăudînd ziua şi noaptea pe Preabunul nostru Dumnezeu. Sfinţii îngeri sînt într-o veşnică mişcare, împlinind din dragoste voia lui Dumnezeu. La fel şi noi, să ne trezim din somnul nesimţirii, să alergăm mereu la Biserică, să facem voia lui Dumnezeu cu bucurie, iar nu din silă, nici cu cîrtire sau pentru răsplată. Sfinţii îngeri se iubesc desăvîrşit unii pe alţii. Ei iubesc şi pe sfinţii din cer şi pe noi cei de pe pămînt. La fel şi noi, să ne iubim ca nişte fraţi, lăsînd ura, mînia, bătăile, judecăţile, minciunile.

Sfinţii îngeri ascultă unii de alţii, cei mai de jos de cei mai de sus şi toţi de Dumnezeu. La fel şi noi să ascultăm de mai-marii noştri, de părinţii care ne-au născut, de cei ce ne învaţă şi ne ajută la mîntuire. Să ascultăm şi de glasul conştiinţei cînd ne mustră pentru păcate, cînd ne trimite la biserică, la spovedanie şi la cele bune. Să ascultăm şi de îngerii noştri păzitori. Să nu-i mai întristăm cu tot felul de păcate. Sfinţii îngeri se bucură de mîntuirea noastră (Luca 15, 10), ajută la îndreptarea noastră şi plîng cînd noi păcătuim sau sîntem aruncaţi în gheenă. La fel şi noi să facem. Să ne bucurăm pentru sporul aproapelui şi să plîngem pentru căderea lui. Să dăm sfat celui ce are nevoie de el. Să nu minţim pe nimeni. Să îndemnăm şi pe alţii la pocăinţă, la biserică, la post şi rugăciune.

Sfinţii îngeri nu se bîrfesc, nu se răzvrătesc, nu se mînie, trăiesc în bună rînduială. La fel şi noi, să nu ne mîncăm cinstea unul altuia, să avem răbdare în toate ispitele, să fugim de tulburare, de mînie, de ceartă, de pofte şi patimi trupeşti. Să trăim ca fraţii, în dragoste unii cu alţii, că sîntem fiii Tatălui ceresc.

De vom trăi în armonie, în iubire, în viaţă curată şi în rugăciune, vom imita pe îngeri şi vom deveni creştini adevăraţi, iar Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil ne vor acoperi cu acoperămîntul aripilor lor cele îngereşti de tot răul şi primejdia.

Să rugăm, deci, pe sfinţii îngeri şi Arhangheli să ne fie ajutători în viaţă şi izbăvitori de duhurile cele rele, iar înaintea Tatălui ceresc calzi rugători pentru mîntuirea sufletelor noastre. Amin.

SI MAI ZIC FRANTUZOII CA NOI SUNTEM INAPOIATI SI INCULTI.... PENTRU FAPTA ASTA NU EXISTA CUVINTE!

2011-11-04T14:47:00.000-07:00

Un francez a distrus cu buldozerul cel mai important complex monahal paleocrestin din nordul Dobrogei

(sfantuldaniilsihastrul.ro)

Un fapt de o gravitate deosebita s-a petrecut cu cateva zile in urma in localitatea tulceana Slava Rusa: singurul complex monahal paleocrestin descoperit pana in prezent in nordul Dobrogei a fost distrus cu buldozerele din ordinul unui actionar francez al firmei mixte Agrifrance.

Actul in sine, inexplicabil la prima vedere, i-a socat pe specialistii din zona, autoritatile locale si pe reprezentantii Arhiepiscopiei Tomisului. In prezent, politia a demarat o ancheta pentru a elucida circumstantele in care s-a produs evenimentul, urmand a dispune masurile care se impun.

Faptul este cu atat mai grav, cu cat nici nu se poate pune problema unei neglijente, de vreme ce complexul monahal amintit este inclus pe Lista Monumentelor Istorice in categoria A (monumente de importanta nationala), aprobata prin Ordinul Ministerului Culturii nr. 2182/2 iulie 2005.

Complexul monahal, unic in Dobrogea

Despre valoarea acestui obiectiv ne-a vorbit dr. Dorel Paraschiv, cercetator stiintific la Institutul de Cercetari Ecomuzeale Tulcea: "Complexul monahal face parte dintr-o zona arheologica mai ampla, care cuprinde vestigii din mai multe perioade istorice: paleolitic, eneolitic, prima epoca a fierului, epocile romana, romano-bizantina si medievala. Cea mai important obiectiv il reprezinta cetatea romana si romano-bizantina Ibida sau Libida, cea mai mare din Dobrogea, cu o suprafata de 24 ha."

Pana prin anul 2001, cercetarile desfasurate aici s-au limitat la o serie de sondaje arheologice. Dupa aceea, un colectiv complex de cercetatori a efectuat cercetari sistematice in mai multe puncte ale sitului.

Referindu-ne strict la complexul monahal paleocrestin, acesta era situat la 2,5-3 km V de cetate. Obiectivul a fost cercetat in anii 1987-1988 de catre Andrei Opait. Cu acel prilej, au fost descoperite doua bazilici cu cate o singura nava, o capela si mai multe anexe, inconjurate de o incinta. Au fost identificate trei faze constructive, datate intre a doua jumatate a secolului IV si inceputul secolului VII. Intre descoperirile mai importante, amintim un tezaur din monede romano-bizantine din aur (solidi), datat in a doua jumatate a secolului VI d.Hr, si un vas de cult. In prezent, 75 la suta din obiectiv, inclusiv bisericutele, este distrus.

Complexul monahal este singurul monument de acest fel descoperit pana in prezent in nordul Dobrogei.

Interventia, fara autorizatie

Primarul comunei Slava Cerchez, Ivan Ignat, pe teritoriul caruia se afla situl arheologic, ne-a declarat ca un muncitor, impreuna cu unul dintre cei doi actionari francezi ai firmei amintite ( Yves-Pierre Grassa si Jean Pierr Garbay), ar fi intrat cu utilajul sa niveleze o suprafata de teren arendata de la localnici. Ramane insa un mister cum si mai ales de ce a patruns in situl arheologic, distrugand mare parte din ruinele complexului monahal. La randul sau, domnul Emilian Gamurag, inspector la Directia Generala de Patrimoniu din Ministerul Culturii si Cultelor, ne-a confirmat ca interventia reprezentantilor firmei Agrifrancea fost neautorizata, ministerul asteptand finalizarea anchetei pentru a hotari ce masuri vor fi luate in continuare.

«Romanii, o speta de degenerati»

Cei doi francezi nu sunt de gasit, pentru a afla ce i-a determinat sa distruga situl arheologic. In schimb, am stat de vorba cu doamna Codruta Tataranu, adiministratorul firmei Agrifrance, care ne-a declarat urmatoarele: "Sunt mai mult decat surprinsa de ceea ce s-a intamplat, cu atåt mai mult cu cat, in aceasta perioada, muncitorii nostri nu lucreaza. Stau acasa. Iar noi nu avem ca obiect al muncii nivelarile de terenuri. Este adevarat ca nu ne prea intelegem cu asociatii nostri francezi, dar nu putem accepta sa ne faca pe noi romanii "speta de degenerati", cum ne-a facut, sau sa traga cu arma impotriva muncitorilor nostri. Pentru ca asta s-a intamplat, iar domnul Yves-Pierre Grassa are un dosar penal intocmit pentru aceasta fapta. Pentru ca sunt straini si au fost primiti cu incredere sunt mai mult decat aroganti si, de aceea, probabil considera ca ceea ce fac este foarte normal. Astept si eu rezultatul anchetei Politiei".

Devastat de localnici in decursul anilor, scormonit de cautatorii de comori dupa 1990, situl arheologic de la Slava Rusa are nevoie urgenta de o protectie reala, pentru ca altfel, ca in multe alte locuri din tara, urmele trecutului nostru istoric vor fi sterse definitiv. Iar faptul ca strainii trateaza cum trateaza acest aspect constituie o problema la care institutiile statului ar trebui sa mediteze mai mult si sa ia masuri ferme pentru contracararea lor.

Autor: Dumitru Manolache

Sursa: www.gardianul.ro

Pozitia Arhiepiscopiei Tomisului fata de recentele distrugeri ale complexului monahal

Cel mai vechi complex monahal - datand din secolul al IV-lea - aflat pe teritoriul tarii noastre, fiind în acelasi timp si unul dintre cele mai importante marturii paleocrestine din sud-estul Europei, a fost distrus în proportie de 75% (aprecierea apartine arheologului dr. Dorel Paraschiv, sef al santierului arheologic Ibida). Analizarea conditiilor în care aceasta dovada a vechimii crestinismului românesc a avut de suferit nu intra în competenta Arhiepiscopiei Tomisului, însa prezenta pozitie a Înalt Prea Sfintitului Teodosie se impune sa fie adusa la cunostinta, fiind ceruta de mass-media, cea care a si sesizat o parte dintre organele abilitate în solutionarea problemei.

Înalt Prea Sfintitul Dr. Teodosie Petrescu, Arhiepiscop al Tomisului:

Complexul monahal de la Ibida se înscrie în lista celor mai importante marturii ale crestinismului dobrogean si implicit românesc. Descoperit în anul 1988, în plina perioada comunista, conjunctura face ca despre importanta descoperirii sa nu se vorbeasca decît în cercuri restrînse, astfel încît propaganda atee sa nu fie lezata. În aceeasi linie se înscrie descoperirea complexului monahal de la Basarabi si a moastelor de la Niculitel. Alaturi de acestea sînt cele peste 20 de bazilici crestine aflate în centrele episcopale din vechea Mitropolie a Tomisului, despre care regretatul profesor Adrian Radulescu spunea ca "sînt adevarate focare de spiritualitate ce adapostesc sub altarele lor moaste de sfinti ce se roaga neîncetat pentru noi". Este regretabila marea pierdere pe care a suferit-o patrimoniul românesc, însa nadajduim ca aceasta sa fie ultima. Cu siguranta, demersurile noastre de a ridica o mînastire în vecinatatea cetatii de la Ibida (locas monahal ce se va dori continuatorul celui din secolele IV-VI) nu vor înceta si, cu nadejdea ca vom fi sprijiniti în acest demers, avem în vedere chiar reproducerea vechii asezari monahale. Este cu atît mai regretabil cu cît complexul monahal de la Ibida este inclus pe Lista Monumentelor Istorice în categoria A (monumente de importanta nationala), aprobata prin Ordinul Ministerului Culturii nr. 2182/2 iulie 2005.

Biroul de Comunicare si Relatii Mass-Media

Sursa: http://www.civicmedia.ro

Raspunsul Ministerului Administratiei si Internelor in legatura cu distrugerea complex monahal paleocrestin

In urma articolului aparut in ziarul Gardianul despre distrugerea de catre o firma franceza a complexului monahal paleocrestin din nordul Dobrogei, Asociatia pentru Cultura si Educatie Sfantul Daniil Sihastrul a trimis petitii mai multor instituii oficiale ale Statului Roman si internationale pentru a-si exprima consternarea fata de aceasta teribila crima spirituala si pentru a cere luarea de masuri.

Singura institutie oficiala care ne-a trimis pana in prezent un raspuns oficial a fost Ministerul Administratiei si Internelor. Exprimandu-ne multumirile pentru proptitudinea si profesionalismul cu care ne-a fost furnizat acest raspuns, vi-l punem la dispozitie, in format pdf, mai jos.

raspuns.pdf

Si cu aceasta ocazie facem apel catre alte Asociatii si persoane fizice sa ia atitudine fata de acest atentat foarte grav la mostenirea spirituala a poporului roman, chiar daca el nu este mediatizat la televizor sau in ziarele de mare tiraj.

Al doilea raspuns al Ministerului Administratiei si Internelor in legatura cu distrugerea complex monahal paleocrestin

In urma articolului aparut in ziarul Gardianul despre distrugerea de catre o firma franceza a complexului monahal paleocrestin din nordul Dobrogei (despre care puteti citi AICI), Asociatia pentru Cultura si Educatie Sfantul Daniil Sihastrul a trimis petitii mai multor instituii oficiale ale Statului Roman si internationale pentru a-si exprima consternarea fata de aceasta teribila crima spirituala si pentru a cere luarea de masuri.

Singura institutie oficiala care ne-a trimis pana in prezent un raspuns oficial a fost Ministerul Administratiei si Internelor. Exprimandu-ne multumirile pentru proptitudinea si profesionalismul cu care ne-a fost furnizat acest raspuns, vi-l punem la dispozitie, in format pdf, mai jos.

raspuns2.pdf

Precizam ca aceasta este a doua informare de acest gen trimisa de MAI catre Asociatia noastra.

Drept la replica al domnului Yves-Pierre Grassa (cazul demolarii complexului Ibida) si intregul sir al evenimentelor

In urma cu aproape doua luni de zile, Asociaitia pentru Cultura si Educatie "Sfantul Daniil Sihastrul" a semnalat opiniei publice (plecand de la un articol aparut in ziarul "Gardianul") crima spirituala si culturala de proportii care a avut loc in Judetul Tulcea prin distrugerea complexului monahal paleocrestin de la Ibida. Complexul de la Ibida reprezenta unul dintre cele mai importante vestigii datand de la inceputul crestinismului in Europa, fiind comparabil ca si vechime cu primele manastiri din muntele Sinai. Asadar, pierderea suferita de patrimoniu spiritual romanesc si universal este imensa.

Din raportele oficiale care ne-au fost puze de dispozitie ulterior de M.A.I. rezulta ca aceasta distrugere a fost cauzata de reprezentatii firmei Agri France S.R.L, complexul monahal fiind afectat in proportie de 75%.

Fata de toate acestea, reprezentantii firmei Agri France au emis urmatorul comunicat oficial: declaratie.pdf

Fata de la declaratiile domnului Yves-Pierre Grassa, Asociatia pentru Cultura si Educatie "Sfantul Daniil Sihastrul" adopta urmatoarea pozitie:

"În data de 16 martie 2007, ACSDS a primit un mesaj de la Yves-Pierre Grassa, francezul implicat în distrugerile de la Slava Rusă. Precizăm că la data anunţării publice a evenimentului am încercat fără succes a contacta Agri France. Mai mult, am trimis mesaj asupra problemei şi la Ambasada Franţei, care până în prezent nu a binevoit să răspundă în nici un fel. Mesajul acesta a constituit o surpriză pentru noi şi am hotărât să-l tratăm cu atenţie. Înainte de toate vă oferim textul însoţitor, ca unul care merită şi el toată atenţia cititorilor noştri:

Doamna, Domnule,

Va rugam sa gasiti alaturat declaratia francezului Yves Grassa (Agri France) facuta la Politia Tulcea, traducerea in romana, cu privire la situl IBIDA.

Am fost foarte surprinsi de a citi in articolul dumneavoastra o punere in cauza personala a lui Yves Grassa de asa-zisa "distrugere a patrimoniului de un buldozer" la Slava Rusa.

Punerea sa in cauza prin organul dumneavoastra de presa de catre responsabili ai patrimonului roman si Victor Tarany, asociat roman in Agri France, este grava si calomnioasa. Ea nu poate ramane fara raspuns.

Suntem surprinsi de faptul ca nu ati facut demersuri pentru a interoga pe primul interesat in ancheta dumneavoastra; ceea ce face intotdeauna presa franceza si internationala.

In speranta ca ve-ti repara negresit si fara intarziere aceasta uitare, (cu declaratia anexata pe care binevoiti a o utilza).

Cu stima,

Yves Grassa

După cum se poate constata, în textul însoţitor mesajului, text românesc (nu se precizează traducătorul), se exprimă "surprinderea" faţă de "o punere in cauza personala a lui Yves Grassa de asa-zisa "distrugere a patrimoniului de un buldozer" la Slava Rusa".

Dat fiind că Yves Grassa

1) A fost la Slava Rusă

2) A fost implicat în lucrările care au distrus străvechile biserici de acolo (din sec. IV!!!)

3) A dat declaraţie la Poliţie pe temă

este evident că este "pus în cauză", desigur, "personală", şi că a fost o reală distrugere a patrimoniului şi nu cum, cu totală lipsă de respect, spune mesajul, "o aşa zisă distrugere". În această privinţă se pot consulta rapoartele oficiale intocmite de M.A.I. (vezi mai sus)

Faţă de această realitate, atât surprinderea cât şi relativizarea distrugerilor par ostentative sau cel puţin artificiale.

De asemenea, ştirea a fost difuzată de agenţii de presă şi organe de presă publice, astfel încât preluarea făcută de noi este şi legală şi etică. Prin urmare ameninţările strecurate de Yves Grasa în ceea ce ar trebui să fie un drept la replică dovedesc o lipsă de respect faţă de libertatea presei şi a cuvântului, ca şi o lipsă de argumente solide, singurele capabile să dovedească eventuala neimplicare în vandalizarea bisericilor paleocreştine de la Slava Rusă.

Declaraţiile privind demersurile de interogare sunt lipsite de orice temei, câtă vreme la momentul respectiv nu am putut contacta AgriFrance iar Ambasada Franţei nu a răspuns mesajului nostru până astăzi.

Iar dacă tot aminteşte de presa internaţională, autorul mesajului (semnează Yves Grassa, dar nu ştim dacă este sau nu autorul) ar trebui să îşi amintească trei lucruri:

1) Nu a putut fi contactat la momentul oportun şi nu a avut reacţie până astăzi la ceea ce a apărut pe temă; acest lucru justifică deontologic preluarea şi difuzarea informaţiilor existente;

2) Ameninţările nu funcţionează asupra presei libere, ba pot aduce mari prejudicii legale celor care le proferează;

3) Nu i s-a refuzat dreptul la replică, singura situaţie în care ar fi avut dreptul să protesteze ori să ia alte măsuri.

1) Yves Grasa a fost la Slava Rusă în momentul demolării mânăstirii paleocreştine

2) Lucrările s-au desfăşurat la cererea sa

3) Lucrările s-au desfăşurat, spune D-sa, cu autorizaţia Primarului, dar din declaraţie pare a se vedea că declaraţia a fost verbală!! acest lucru înseamnă că lucrările au fost ilegale, deoarece nu se pot efectua lucrări de acest fel fără o serie de acte prealabile care, în cazul respectiv, ar fi inclus obligatoriu avizele din partea organelor de protecţie a patrimoniului; dacă aceste acte există aşteptăm publicarea lor

4) Zona de conservare a patrimoniului a fost, spuneYves-Pierre Grassa, "delimitată" şi, adaugă D-sa, "am respectat-o în permanenţă"

5) Lucrările, spune Yves-Pierre Grassa, urmau să se efectueze "la circa 2 km de panoul de protecţie al citadelei IBIDA"

6) Lucrările s-au desfăşurat pe 10-12 ari (adică pe 1000-1200 mp)

7) Paznicul sitului a venit "în acea zi" ("în cursul lunii ianuarie") pentru a le cere să oprească lucrările, "ceea ce" - se spune în mesajul trimis nouă - "am făcut imediat"; ne întrebăm şi noi, de ce au oprit lucrările, dacă aveau autorizaţie şi erau la "2 km" de "panoul de protecţie"? Sau de ce ar fi fost nevoie să le oprească?

8) După stoparea lucrărilor, Yves-Pierre Grassa a mers cu d-l Dogaru Corneliu (în ce calitate îl însoţea acesta, nu ni se spune; presupunem că e martor al întâlnirii);

9) Primarul i-ar fi declarat, spune Yves-Pierre Grassa în mesajul trimis nouă, că "se va ocupa să rezolve această problemă"; din nou: care problemă? Nu ni se spune care ar fi fost problema.

10) În fine, cităm din mesaj: "Din precauţie, şi neavând niciodată intenţia de a distruge Patrimoniul arhitectural român, noi am oprit lucrările pe această zonă delimitată"

Deci, zona ba era delimitată, ba nu. Întâi lucrările au fost la 2km de zona delimitată, iar aceasta a fost respectată totdeauna, apoi au fost oprite "lucrările pe această zonă delimitată"!?!?! Clar neclar, vorba lui Caragiale.

De asemenea, nu ni se aduce nici o dovadă că lucrările s-au desfăşurat în legalitate. Indiferent de dificultăţile lingvistice, Yves Grassa nu avea cum să nu ştie că nivelările de teren şi mai ales înlăturarea unor forme de relief, fie ele şi "un dâmb mic" (ce necesită utilaje de mare capacitate !), necesită forme legale. Un acord verbal al unui primar nu poate ţine loc acestor acte în nici o ţară din Europa. Aceste forme legale impun în cazul existenţei în apropiere a unui sit arheologic avizul organelor de specialitate, inclusiv sondaje arheologice pentru zona ce urmează a suferi lucrările de nivelare. Şi acest lucru este valabil pentru toate ţările europene.

Declaraţia lui Yves Grassa este dată în 4 martie, la peste o lună de la evenimente, cu toate că a fost direct implicat în ele. Nu ni se spune de ce!

În declaraţie sunt evitate probleme fundamentale: existenţa sau nu a autorizaţiilor legale pentru lucrarea de nivelare, poziţia reală a lucrărilor, motivul solicitării de către paznicul sit-ului a opririi lucrărilor, motivul opririi lucrărilor, motivul "rezolvării" pe care se spune că ar fi promis-o primarul etc.

Observăm prin urmare că mesajul primit "text şi declaraţie" nu contravin cu nimic articolelor apărute în presă şi preluate şi de noi, singura precizare suplimentară fiind... lipsa de intenţie în distrugerea patrimoniului românesc.

Nu ne oprim asupra încercării de a plasa responsabilitatea autorităţilor locale, câtă vreme nu ni s-au furnizat acte care să ateste implicarea acestora. Presupusele acorduri verbale, cu "posibilitatea unei neînţelegeri de limbă", după cum spune chiar Yves Grassa, nu pot fi luate în considerare.

Lăsăm cititorilor noştri puterea de a trage concluziile ce se impun în urma citirii mesajului primit şi analizării lui.

Şi aşteptăm orice documente, informaţii, răspunsuri care să lămurească definitiv problema."

Si cu aceasta ocazie lansam un apel catre toate Asociatii de profil si organismele Media sa ia atitudine fata de acest atentat foarte grav la mostenirea spirituala a poporului roman si a patrimoniului cultural universal !