Enciclică pastorală a Mitropolitului Serafim de Pireu pentru Noul An 2012 (fragment)

ENCICLICĂ PASTORALĂ LA PRIMA ZI DIN NOUL AN 2012

A MITROPOLITULUI DE PIREU,CĂTRE SFÂNTUL CLER ŞI PLEROMA

JURISDICŢIEI LUI MITROPOLITANE


Fiii mei iubiţi şi preadoriţi,


„Uitând cele ce sunt în urma mea, şi tinzând către cele dinainte, alerg la ţintă” (Filipeni 3, 14).

Cuvântul Apostolului Pavel este foarte actual astăzi, odată cu schimbarea anului, care este o intersecţie sau o secţiune, fie ea şi convenţională, între trecut şi viitor.

Nu poate exista viaţă, dacă nu lăsăm cele trecute să aparţină trecutului şi dacă nu ne eliberăm prezentul de legăturile trecutului. Altfel, viitorul va fi copleşit de încărcătura trecutului. Desigur, o parte, chiar multe lucruri din trecut persistă în prezent şi constituie terenul, baza viitorului …
[...]

Dar deşi uitarea naturală, inconştientă ne eliberează de diferite lucruşoare fără importanţă, orice vrem să uităm în mod conştient nu ne lasă cu uşurinţă. Amintirea poate să ne pună înainte orice moment dureros. Doar o singură modalitate există pentru separarea adevărată de tot ce ne deranjează din trecut, pentru adevărata eliberare de trecut: pocăinţa – schimbarea mentalităţii, a gândirii, a vieţii, a căii. Singură pocăinţa călăuzeşte nu la uitarea vinei, ci la mărturisirea vinei, care are ca şi consecinţă eliberarea de vină prin absolvire de păcate, prin iertare. Putem să uităm, nu pentru că ceea ce uităm este fără importanţă, ci pentru că ne recunoaştem vina; pentru că ştim că prin absolvire a fost iertat, a fost uitat pentru veşnicie. La acest lucru se referă Apostolul Pavel când spune „uitând” cele ce sunt în urma mea, adică a uita câte se află în trecut.

De acest tip de uitare, de această modalitate de iertare, au nevoie şi toate relaţiile umane care se dezvoltă în timp. Fără uitarea repetată şi tăcută nu putem să trăim cu ceilalţi. Această iertare conţine o contradicţie: Uit, cu toate că ţin minte. Fără aceasta nu poate să existe nicio relaţie umană. Şi această uitare nu se exprimă întotdeauna prin cuvinte. Este tăcută, se manifestă prin bunăvoinţa noastră de a-l accepta pe acela care poate ne-a rănit. Astfel se vindecă rănile şi se înnoiesc relaţiile umane.

Putem să trăim doar pentru că vina ne-a fost iertată prin sângele lui Hristos şi a fost uitată pentru veşnicie. Şi putem să iubim doar când oferim şi primim şi iertarea altora.
Însă ceea ce-l umple de nelinişte pe om este faptul că el însuşi, într-o zi, va fi uitat. În zadar încercăm printr-o reputaţie postumă să luptăm cu această uitare. Busturile şi monumentele celor mari se vor ruina odată şi toţi într-o zi vor fi uitaţi. Timpul este nimicitor, aşa cum spune poetul: „Din ulcior varsă râurile uitării şi toate dispar”. Şi totuşi omul nu vrea să fie uitat. Există ceva care poate să ne salveze de asta? Da. Faptul că venim din veşnicie şi ne îndreptăm către veşnicie este singurul lucru care ne salvează de neliniştea pe care ne-o naşte gândul că vom fi uitaţi.

Numai pentru că suntem înrădăcinaţi în veşnicie, dincolo de trecut şi de viitor, nu vom fi uitaţi; adică numai atunci când participăm la viaţa lui Dumnezeu „în Hristos”, care înseamnă doar că rămânem încorporaţi în Biserică şi trăim viaţa pe care o naşte în noi Sfântul Duh. Atunci uităm câte se cuvine a le uita din trecut şi prin iertare ne eliberăm de legăturile lui şi „tindem” cu curaj către viitorul, pe care Dumnezeu „Cel Ce a pus vremile şi anii întru a Sa stăpânire”, îl ţine în mâinile Lui.

Nu ne temem nici de trecut, nici de viitor; deoarece prezentul nostru se află deja în veşnicia lui Dumnezeu.

Un astfel de prezent în Dumnezeu şi binecuvântat de Dumnezeu să fie pentru noi toţi şi Noul An 2012.

Un an bun, roditor duhovniceşte şi binecuvântat!



MITROPOLITUL VOSTRU,

† Serafim De Pireu



Sursa: http://acvila30.wordpress.com