Deosebirile fundamentale între Ortodoxie şi Papism - ÎPS Ierotheos Vlahos

Mulţi creştini ortodocşi evlavioşi, mai ales dintre tineri, cer să fie informaţi despre diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi Papism. Urmăresc cu mult interes ştirile, aprecierile, analizele şi, în general, articolele din „Orthódoxos Týpos” care se referă la desconsiderarea Sfintelor Canoane de către arhiereii şi teologii ortodocşi, dar şi de către însăşi Patriarhia Ecumenică, aceştia urmărind ca astfel să faciliteze demersul pseudo-unirii ortodocşilor cu papistaşii. Poporul ortodox urmăreşte însă cu nedumerire şi nepăsarea clerului şi a multora dintre mitropoliţi faţă de aceste chestiuni. „Orthódoxos Týpos”, răspunzând cererii creştinilor ortodocşi evlavioşi înfăţişează diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi papistaşi, aşa cum sunt acestea consemnate în cartea „Vechea şi Noua Romă – Tradiţie ortodoxă şi apuseană” a Înaltpreasfinţitului Mitropolit de Nafpaktos şi Aghios Vlasios, kir Ierótheos.


Iată ce scrie Înaltpreasfinţitul Mitropolit despre aceste lucruri:


În limbajul teologic al Bisericii Ortodoxe se spune despre creştinismul apusean că a fost scos afară din Trupul hierotheos-vlachos[1]Bisericii lui Hristos. Asta s-a întâmplat la început cu Vechea Romă, şi anume cu Papa, iar mai apoi cu protestanţii, care au fost eliminaţi [din Biserica Romano-Catolică] de către Papă.

Cauzele scoaterii Vechii Rome din Biserica Ortodoxă au fost politice şi teologice. În fapt, însă, creştinii apuseni au fost cei care s-au diferenţiat [de Biserică] în ceea ce priveşte dogma şi, mai ales, în ceea ce priveşte metodologia dogmei, care este Tradiţia isihastă – care constă în faptul că omul dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu prin metoda isihastă şi în continuare această cunoaştere este pusă în cuvinte, este codificată prin termeni-dogme. Când, însă, cunoaşterea empirică a lui Dumnezeu se pierde, atunci se deformează şi dogmele. Vom vedea pe scurt aceste deosebiri.


1. Deosebiri dogmatice şi ecleziologice

După cucerirea Imperiului Roman de Apus de către franci, au început să fie introduse în spaţiul acestuia şi primele deosebiri dogmatice, iar odată cu trecerea timpului, au fost adăugate altele şi altele. Despre aceasta am scris cele de cuviinţă în primul capitol al cărţii şi în subcapitolul “Augustin – Toma d’Aquino”.

Episcopii Vechii Rome, în ciuda unor deosebiri mici şi neesenţiale, au avut întotdeauna comuniune cu Episcopii Noii Rome şi cu Episcopii Răsăritului până în perioada 1009-1014 d.Hr., când, pentru prima dată, francii au ocupat tronul Vechii Rome. Până în 1009 Papii Romei şi Patriarhii Constantinopolului au fost uniţi în lupta comună împotriva stăpânitorilor şi a episcopilor franci, dar şi împotriva ereticilor care au apărut de-a lungul timpului.

Filioque

La Sinodul de la Frankfurt din 794 d.Hr., francii au condamnat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cinstirea sfintelor icoane. De asemenea, în 809 francii au introdus în Simbolul de Credinţă dogma Filioque, adică învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul. Acest adaos a fost condamnat atunci şi de Papa ortodox al Romei. La Sinodul de la Constantinopol din 879-880 d.Hr., sub Fotie cel Mare, la care au luat parte şi reprezentanţi ai Papei ortodox de la Roma, au fost condamnaţi cei care anatemizaseră hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cei care introduseseră în Simbolul de Credinţă Filioque. Însă, pentru prima dată, Papa franc Serghie IV, în anul 1009 d.Hr., în epistola sa de întronizare, a adăugat Filioque în Simbolul de Credinţă, iar Papa Benedict VIII, în anul 1014 d.Hr., a introdus Crezul cu Filioque în cultul Bisericii, drept care Papa a fost şters din dipticele Bisericii Ortodoxe.

Marea deosebire
Deosebirea fundamentală dintre Biserica Ortodoxă şi Papism constă în învăţătura despre fiinţa necreată şi energia necreată a lui Dumnezeu. În timp ce noi, ortodocşii, credem că Dumnezeu are fiinţă necreată şi energie necreată şi că Dumnezeu vine în părtăşie cu zidirea şi cu omul prin energia Sa necreată, cu toate acestea, papistaşii cred că în Dumnezeu fiinţa necreată se confundă cu energia Sa necreată (actus purus) şi că Dumnezeu comunică cu zidirea şi cu omul prin energiile sale create, adică susţin că în Dumnezeu există şi energii create. Atunci, Harul lui Dumnezeu, prin care se sfinţeşte omul, este considerat energie creată. Dar astfel omul nu se poate sfinţi, de vreme ce în Sfintele Taine lucrează “harul creat”.

Acest lucru, însă, are şi consecinţe de natură bisericească. Din moment ce harul prin care Dumnezeu vine în părtăşie cu lumea este creat, iar harul creat lucrează în Sfintele Taine ale Bisericii, urmează că Taina Dumnezeieştii Euharistii săvărşită de ei nu este Taină şi nu există prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Căci, cum este posibil ca harul creat să prefacă ziditul în nezidit? Acesta este un motiv în plus pentru care nu putem avea comuniune cu Catolicii. Aceasta, desigur, este valabil pentru toate Tainele lor, precum Botezul, Mirungerea etc.

Toate deosebirile
Din această învăţătură fundamentală (actus purus) decurg şi celelalte deosebiri – învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt din Tatăl şi din Fiul, Purgatoriul, primatul Papei etc., care au devenit de-a lungul timpului obiectul Dialogurilor Teologice. Iată care sunt acestea:

– Filioque, adică, învăţătura că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, urmarea fiind micşorarea monarhiei Tatălui, anularea egalităţii desăvârşite a Persoanelor Sfintei Treimi, micşorarea în cinstire a Duhului Sfânt ca nefiind de aceeaşi putere şi împreună slăvit cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi, întrucât este socotit drept “Persoană cu lipsuri”.

– folosirea pâinii nedospite (azima) la Dumnezeiasca Euharistie de către apuseni, fapt care se abate de la modul în care Hristos a săvârşit Cina cea de Taină,

– sfinţirea “cinstitelor daruri” care se face, nu prin epicleza adresată Tatălui pentru a-L trimite pe Duhul Sfânt, ci prin recitarea cuvintelor lui Hristos de la întemeierea [Euharistiei]: “luaşi mâncaţi… beţi din acesta toţi…”,

– concepţia că jertfa pe cruce a lui Hristos a satisfăcut dreptatea dumnezeiască, înţelegere care Îl înfăţişează pe Dumnezeu Tatăl drept un feudal – pe de altă parte, această concepţie trece cu vederea Învierea,

– concepţia despre “meritele prisositoare” a lui Hristos şi a Sfinţilor şi care [merite] sunt la dispoziţia Papei,

– separarea şi ruptura dintre Taina Botezului, a Mirungerii şi a Dumnezeieştii Euharistii,

– învăţătura despre moştenirea vinovăției păcatului strămoşesc,

– inovaţiile liturgice în toate Tainele Bisericii (Botez, Mirungere, Preoţie, Spovedanie, Cununie, Maslu),

– neîmpărtăşirea mirenilor cu “Sângele” lui Hristos,

– primatul Papei, conform căruia Papa este “episcopus episcoporum [episcopul episcopilor] şi izvorul autorităţii preoţeşti şi bisericeşti, este capul infailibil şi Conducătorul Suprem al Bisericii, pe care o chiverniseşte în chip monarhic ca locţiitor al lui Hristos pe pământ” (I. Karmiris). Sub acest aspect, Papa se consideră pe sine urmaş al Sfântului Apostol Petru, căruia i se subordonează ceilalţi Apostoli, chiar şi Sfântul Apostol Pavel,

– inexistenţa împreună-slujirii în cadrul actelor de cult,

– infailibilatea Papei,

– dogma imaculatei concepţii a Născătoarei de Dumnezeu şi în genere cultul marial, conform căruia Maica Domnului este ridicată la dumnezeirea Treimică, vorbindu-se, desigur, şi despre Sfânta Pătrime,

– teoriile despre analogia entis şi analogia fidei care s-au încetăţenit în spaţiul apusean,

– învăţătura despre progresul continuu al Bisericii în descoperirea faţetelor ascunse ale adevărului revelat,

– învăţătura despre vocaţia absolută,


– concepţia despre metodologia comună atât în cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi în cunoaşterea creaturilor, care a condus la conflictul dintre teologie şi ştiință.

În fine, marea ruptură se vădeşte în deosebirea dintre teologia scolastică şi cea isihastă. În Apus s-a dezvoltat scolasticismul ca încercare de cercetare a tuturor tainelor credinţei prin raţiune (Anselm de Canterburry, Toma d’Aquino), în timp ce în Biserica Ortodoxă dăinuie isihasmul, adică curăţirea inimii şi luminarea minţii, pentru dobândirea cunoaşterii lui Dumnezeu. Dialogul dintre Sfântul Grigore Palama şi scolasticul şi uniatul Varlaam este semnificativ în acest sens şi arată această deosebire.

Abatere de la ecleziologia ortodoxă

Consecinţă a tuturor celor de mai sus este faptul că în Papism avem de-a face cu o abatere de la ecleziologia ortodoxă. Câtă vreme în Biserica Ortodoxă se acordă o mare importanţă îndumnezeirii, care înseamnă comuniunea omului cu Dumnezeu prin vederea Luminii necreate, îndumnezeiţii fiind cei care se întrunesc, aşadar, în cadrul Sinoadelor Ecumenice pentru a marca neîndoielnic hotarele adevărului revelat [de înşelare] în situaţiile de confuzie – în Papism se dă o mare importanţă instituţiei Papei, care Papă este mai presus chiar şi decât Sinoadele Ecumenice.

Potrivit teologiei latine “autoritatea Bisericii există doar când se întemeiază şi se armonizează cu voinţa Papei. În caz contrar, ea este desfiinţată”. Episcopul Maré a scris: “Ar fi mult mai exacţi romano-catolicii dacă, rostind Crezul, ar spune: “şi întru unul Papă” decât să spună “şi întru una … Biserică”.

De asemenea, “importanţa şi rolul episcopilor în cadrul bisericii romano-catolice nu este decât aceea de simplă reprezentare a puterii papale, căreia i se supun şi episcopii înşişi, la fel ca şi simplii credincioşi”. În ecleziologia papistaşă se afirmă în esenţă că: “puterea apostolică s-a pierdut odată cu Apostolii şi nu a fost transmisă episcopilor ce i-au urmat lor. Numai puterea papală a lui Petru, sub care se aflau toţi ceilalţi, s-a transmis succesorilor lui Petru, adică Papilor” . Chiar şi Sinoadele Ecumenice au valoarea pe care le-o îngăduie Papa Romei, deoarece “nu sunt şi nici nu pot fi altceva decât congrese ale creştinismului, convocate sub autoritatea, puterea şi prezidiul Papei”. Dacă Papa iese din sala de congres spunând: “Nu mă mai aflu aici”, în acea clipă Sinodul Ecumenic încetează să mai aibă valabilitate. “Prevederile Sinodului, de asemenea, nu au nici o valoare dacă nu sunt consimţite şi validate de Papă, care le va şi impune, prin natura autorităţii sale, credincioşilor” .

Din această perspectivă, “Biserica” papistaşă afirmă că toate Bisericile Răsăritului sunt în dezacord [cu Papa] şi prezintă lipsuri, aşadar prin iconomie ne primesc papistaşii în comuniune, şi, desigur, tot prin iconomie ne acceptă ca Biserici surori, întrucât “Biserica” papistaşă se consideră pe sine Biserica-Mamă, iar pe noi ne consideră Biserici-Fiice.

Vaticanul este stat
Vaticanul este stat, iar fiecare Papă este conducător al statului Vatican. Avem de-a face cu o organizaţie antropocentristă, ceea ce presupune secularizare, şi anume o secularizare instituţionalizată. Statul Vatican a fost întemeiat în 755 d.Hr. de Pepin cel Scurt, tatăl lui Carol cel Mare, iar în epoca noastră a fost recunoscut în 1929 de către Musolini. Este importantă justificarea pe care Papa Pius IX o dă proclamării Statului Papal, aşa cum acesta însuşi a rostit-o: “Reprezentantul pe pământ al lui Dumnezeu nu poate fi cetăţeanul unui stat pământesc”. Hristos a fost cetăţean al unui stat pământesc, Papa nu poate fi! Autoritatea papală constă în teocraţie – căci teocraţia se defineşte drept concentrarea puterii lumeşti şi bisericeşti într-o singură persoană. Astăzi state teocratice sunt Vaticanul şi Iranul.

Sunt edificatoare cele afirmate în cadrul cuvântului ţinut la întronizarea sa, de Papa Inochentie III (1198-1216): “Cel care are mireasă este mire. Dar această mireasă (Biserica) nu a venit la unirea nunţii cu mâinile goale, ci mi-a dăruit o preţioasă zestre fără seamăn, şi anume plinătatea bunurilor duhovniceşti şi vastitatea celor lumeşti, măreţia şi belşugul amândurora… Ca simboluri ale bunurilor lumeşti mi-a dat Stema, Mitra pentru Preoţie, iar Stema pentru împărăţie şi m-a rânduit reprezentant al Aceluia, pe haina şi pe coapsa Căruia s-a scris: Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor”.

Prin urmare, există mari deosebiri teologice, care au fost condamnate de Sinodul ţinut sub Fotie cel Mare şi de Sinodul ţinut sub Sfântul Grigorie Palama, după cum se vede şi în “Sinodiconul Ortodoxiei”. De asemenea, şi Părinţii Bisericii, şi Sinoadele Locale până în secolul al XIX-lea, au condamnat toate înşelările Papismului.

Lucrul acesta nu se tămăduieşte şi nici nu poate fi îndreptat printr-o simplă absolvire formală, pe care o va acorda Papa pentru o greşeală istorică, câtă vreme concepţiile sale teologice rămân în afara Revelaţiei, iar Ecleziologia se mişcă pe un drum greşit – câtă vreme, desigur, Papa trece drept conducătorul lumii creştine, drept succesor al Apostolului Petru şi vicar-reprezentant al lui Hristos pe pământ, ca şi cum Hristos i-ar fi acordat Papei puterea Sa, iar El s-ar odihni fericit în Ceruri.



Orthódoxos Týpos, 9 noiembrie 2012, nr. 1949, pp. 1, 6.



Traducere Mihail Ilie(G.O.)



Sursa:http://graiulortodox.wordpress.com/2013/02/07/140-deosebirile-fundamentale-intre-ortodoxie-si-papism-de-mitropolitul-ieroteos-vlahos/

TRĂDAREA CREDINŢEI SUNT COLITURGHISIRILE ŞI DUMNEZEIASCA ÎMPĂRTĂŞIRE CU ERETICII CATOLICI

IPS Ieremia de Gordina: "tradare a credintei sunt conliturghisirile cu ereticii catolici"

ÎNALTPREASFINŢITUL IEREMIA, MITROPOLIT DE GORTINA:

TRĂDARE A CREDINŢEI SUNT COLITURGHISIRILE ŞI DUMNEZEIASCA ÎMPĂRTĂŞIRE CU ERETICII CATOLICI


GESTUL ÎNALTPREASFINŢITULUI MITROPOLIT DE GERMANIA DE A FI UNS PE FRUNTE DE UN ,,PREOT’’ CATOLIC ÎNSEAMNĂ O TRĂDARE. CHEAMĂ POPORUL CREDINCIOSLA REACŢII DINAMICE

Trădare a credinţei şi a Sfintelor Canoane ale Bisericii noastre constituie coliturghisirile cu catolicii şi împărtăşirea Preacuratelor Taine cu ei, a subliniat Înaltpreasfinţitul Mitropolit de Gortina şi Megalopol, kyr Ieremia.

Înaltpreasfinţitul Mitropolit cheamă poporul lui Dumnezeu să protesteze energic, când sesizează astfel de abateri săvârşite de clerici şi episcopi ortodocşi. Pentru că poporul credincios este străjerul şi paznicul credinţei noastre, potrivit textelor sfinte.

Consideră trădător comportamentul Episcopului Germaniei, care a fost uns pe frunte de către un ,,preot” catolic. Înaltpreasfinţitul Mitropolit Ieremia de Gortina şi Megalopol a cuprins toate cele de mai sus în mesajul său scris, cu data 3 iunie, pe care l-a dedicat Tainei Tainelor – Dumnezeieştii Liturghii.


Mesajul scris al Înaltpreasfinţitului Mitropolit către sfântul cler şi credinciosul popor este următorul:

Şi iarăşi în predica mea de astăzi, fraţi creştini, vreau să vă vorbesc despre Dumnezeiasca Liturghie. Oricâte ar spune cineva despre această măreaţă Taină nu va putea să exprime niciodată măreţia Ei. Aşadar, voi oferi şi în această predică câteva note explicative a câte am spus în cele două predici anterioare despre Dumnezeiasca Liturghie.

Dumnezeiasca Liturghie este o Taină a unităţii. Este unire cu Dumnezeu, dar şi unire între noi. Pentru că, prin Dumnezeiasca Împărtăşanie, pe care o primim în Dumnezeiasca Liturghie, avem în noi acelaşi sânge, Sângele lui Hristos, şi suntem deci fraţi. De aceea, trebuie să ne iubim între noi, aşa cum spune preotul, ,,Să ne iubim unii pe alţii”, ca să gustăm Dumnezeiasca Împărtăşanie, care este o Taină a unităţii, repet. Să ne-amintim de ce ne-a spus Hristosul nostru: Dacă aducem prescura noastră lui Dumnezeu – ne-a spus – şi ne-amintim că cineva are ceva împotriva noastră, să lăsăm darul nostru, să nu-l oferim înainte, ca mai întâi să ne împăcăm cu potrivnicul nostru (Matei 5, 23-24). Mi-am amintit de acest cuvânt al Hristosului nostru, fraţilor, deoarece vreau să vă spun altceva, foarte important, despre rugăciunile în comun cu ereticii.

Cu ereticii, şi mai exact cu catolicii, nu suntem în conglăsuire [συμφωνία = acord, înţelegere, concordanţă, potrivire] şi ne deosebim în multe. Aşadar, de vreme ce avem diferenţe cu ei şi – mai mult – diferenţe dogmatice, cum este posibil să oferim cu ei Taina unităţii, Dumnezeiasca Liturghie?

Dacă se întâmplă aşa ceva – după cum cu tristeţe auzim că se întâmplă – aceasta este o trădare a credinţei, aceasta este o încălcare a Sfintelor Canoane ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre. Să fim atenţi, creştinii mei, şi noi clericii şi voi mirenii, pe care textele noastre vă numesc „santinelă” şi ,,păzitor” al credinţei noastre - să fim atenţi – să nu se întâmple şi la poarta noastră astfel de trădări; iar dacă auzim sau vedem că se întâmplă, să nu fim nepăsători, ci să protestăm pentru astfel de încălcări ale Sfintelor Canoane, care sunt înfricoşătoare.

În acest ceas, când vă scriu acestea, mi s-a spus şi mi s-a arătat de pe internet şi-am văzut cu ochii mei următoarea imagine înfricoşătoare: un preot catolic îl unge pe Mitropolitul Germaniei kyr Augustin pe frunte. Un semn al vremurilor este acesta! Şi iată se face acest gest de trădare de către un episcop!…Păzeşte-ne, Hristoase şi Maica Domnului, de căderi şi mai rele!…

SIMPLI CREŞTINI

2. În predica anterioară, fraţi creştini, v-am spus că Dumnezeiasca Liturghie se face pentru Dumnezeiasca Împărtăşanie. În mod normal, aşa cum spunea fericitul întru adormire Ghervasie Paraskevopulos – un părinte din Gortina, ucenic al Sfântului Nectarie -, creştinul trebuie să fie atât de atent la viaţa lui, încât să poată să se împărtăşească la fiecare Dumnezeiască Liturghie. Primii creştini se împărtăşeau adeseori. Sfântul Vasile se laudă că fiii lui duhovniceşti se împărtăşeau de trei ori pe săptămână! Trebuie să avem o dorinţă puternică pentru Dumnezeiasca Împărtăşanie.

E inadmisibil fenomenul de a se face Dumnezeiasca Liturghie şi să nu se apropie nimeni de Dumnezeiescul Potir.
Sfântul Ioan Gură de Aur spune despre creştinul care participăla Dumnezeiasca Liturghieşi nu se împărtăşeşte: ,,Pentru tine S-a junghiat Mielul şi tu Îl părăseşti?”.

Dar am vorbit în predica anterioară despre păcatele opritoare, pentru care nu ni se permite să ne împărtăşim, dacă suntem îngreuiaţi cu ele. Şi ca astfel de păcat am menţionat tema relaţiilor trupeşti ale tinerilor noştri copii şi ale oamenilor fără cununie. Sunt mulţi desigur – ştiu asta – cei care, chiar dacă sunt încărcaţi cu astfel de păcate, totuşi se apropie şi se împărtăşesc.

Asta, fraţii mei, nu este ,,împărtăşire” cu Dumnezeu şi vreau să demonstrez de ce. Când spunem ,,împărtăşire”, aşa cum o spune cuvântul, înseamnă unire cu ceea ce primim. Dar spun Sfinţii Părinţi că Dumnezeu, Care pe toate le poate, un singur lucru nu-l poate! Ce nu poate Dumnezeu? Nu poate să Se unească cu cel necurat. Şi dacă deci sufletul nostru se îngreuiază cu păcate şi este din acest motiv necurat şi dacă ne-am dus şi ne-am împărtăşit, în realitate nu ne-am împărtăşit. Pentru că Dumnezeu nu S-a unit cu noi. Şi nu S-a unit cu noi Hristos, deoarece – am spus – este imposibil pentru Dumnezeu să Se unească cu cel necurat. De aceea, în acelaşi timp cu Dumnezeiasca Împărtăşanie trebuie să facem şi nevoinţă, ca să ni se curăţească sufletul de patimi. Altfel, dacă mergem inconştienţi şi îngreuiaţi de păcate şi ne împărtăşim, fără pocăinţă şi mărturisire, asta, nu numai că nu ne este împărtăşire cu Dumnezeu, ci se întoarce spre răul nostru. Ascultaţi ce zice Apostolul Pavel pe această temă: ,,Astfel, oricine va mânca pâinea aceasta sau va bea paharul Domnului cu nevrednicie, va fi vinovat faţă de Trupul şi de Sângele Domnului. Să se cerceteze însă omul pe sine şi aşa să mănânce din pâine şi să bea din pahar. Căci cel ce mănâncă şi bea cu nevrednicie, osândă îşi mănâncă şi bea, nesocotind Trupul Domnului. De aceea mulţi dintre voi sunt neputincioşi şi bolnavi şi mulţi au murit. Căci de ne-am fi judecat noi înainte, nu am mai fi judecaţi” (I Corinteni 11, 27-31).

DESPRE ERETICUL VARLAAM

3. Aexistat, fraţii mei, pe vremea Sfântului Grigorie Palama o dublă erezie. Pe de o parte această erezie sublinia că Tainele n-au nicio legătură cu asceza. Adică să mergem şi să ne împărtăşim şi să facem ce vrem. Lucrul acesta îl accepta şi îl susţinea ereticul Varlaam. Pe de altă parte erezia sublinia asceza fără nicio legătură cu Dumnezeiasca Împărtăşanie. Între aceste două extreme eretice Biserica Ortodoxă, prin Sfântul Grigorie Palama şi toţi Sfinţii Părinţi, spune că ne mântuim prin Taina Dumnezeieştii Împărtăşanii, însă cu condiţia să facem în acelaşi timp şi asceză cu mărturisire şi pocăinţă pentru curăţirea sufletului nostru.

Cu multe rugăciuni,


† Ieremia, Mitropolit de Gortina şi Megalopol





Sursa: acvila30wordpress.com

Mitropolitul Ieremie de Gortina - in apararea Mitropolitului Serafim de Pireu

Mitropolitul Ieremie de Gortina - in apararea Mitropolitului Serafim de Pireu


MITROPOLITUL IEREMIA DE GORTINA:

,,TITLUL DE ECUMENIC NU OFERĂ PATRIARHULUI DREPTUL DE A INTERVENI ÎN TREBURILE INTERNE ALE ALTOR BISERICI”

1. Spuneam, fraţii mei creştini, în predicile noastre anterioare că Biserica, pe care a întemeiat-o Hristos pe pământ, prin Sfinţii Lui Apostoli este UNA. Este Biserica din care facem parte, BISERICA ORTODOXĂ. Aşa-numitele Biserici dinafara Bisericii Ortodoxe nu constituie Biserica, ci sunt schisme şi erezii. În principal, aceşti eretici sunt de două feluri. Sunt protestanţii şi catolicii. Dar aceste două feluri de eretici sunt aproape unul şi acelaşi fel, deoarece – aşa cum a spus un teolog rus - Alexie Homiakov (1846), toţi protestanţii sunt papistaşi în ascuns! Şi însuşi acest teolog a spus unui catolic, care l-a întrebat cum să evite protestantismul: Fugi de propriul romano-catolicism!..

2. La început, Biserica lui Hristos era unită, iubiţii mei, dar s-au despărţit de ea mai apoi câţiva creştini şi au constituit propriile lor diviziuni. Prima despărţire a avut loc într-o zonă din Orientul Mijlociu în veacul al cincilea şi al şaselea. Iar aceştia care s-au despărţit şi s-au îndepărtat de Biserică au constituit propriile lor biserici. Se numesc biserica „nestoriană”, biserica „caldeiană”, biserica „monofizită” sau „biserici” cu diferite alte nume. A doua despărţire a avut loc în anul 1054. Atunci, creştinii din Europa Apuseană, sub papa Romei, s-au rupt şi ei de Biserică şi au constituit şi ei diviziunea lor, aşa-numita biserică ,,romano-catolică” sau „papală” / „papistaşă”. După cum înţelegeţi, iubiţii mei, cei care au ieşit din Biserica noastră şi nu mai aparţin acesteia, în mod sigur nu constituie o Biserică. Aceştia sunt schismatici şi eretici şi nu putem să numim schisma şi erezia „Biserică”.

3. În acest punct, fraţii mei, vreau să vă spun că trebuie să fim atenţi la exprimarea pe care o folosim când vorbim despre cei care au plecat din Biserică. Despre ei trebuie să folosim verbul ,,κοπηκαν”, au fost tăiaţi de Biserica noastră. Pentru că, dacă spunem doar ,,au plecat din” ori ,,s-au despărţit de” Biserică şi, mai mult, îi vom numi şi pe ei cu cuvântul ,,Biserică” [aşa cum spun mulţi: ,,biserica romano-catolică”], atunci s-ar crede că chiar şi ereticii constituie într-adevăr o Biserică. Adică, după această părere, Biserica lui Hristos cea UNA s-a divizat în multe Biserici distincte. Este o mare erezie aceasta, creştinii mei, dacă spunem aşa ceva. Asta ar aduce ,,teoria ramurilor”, despre care vorbesc protestanţii; că adică, toţi aceia care cred la modul general în Hristos, constituie ramuri ale aceluiaşi copac, ale Bisericii celei UNA a lui Hristos. Ca să nu cădem în această mare înşelare şi erezie, trebuie să cunoaştem şi să mărturisim ceea ce e de căpetenie, adevăr pe care vi l-am spus şi vi-l repet: Adevărata Biserică a lui Hristos este UNA, după cum şi adevărul este unul singur, iar minciunile sunt multe. Această Biserică UNA este Biserica noastră Ortodoxă. Toţi câţi au fost tăiaţi din acest Dumnezeiesc Copac, pe care l-a sădit Hristos pe pământ şi l-a adăpat cu sângele Său, aceştia, zic, care s-au tăiat din Copacul acesta al Bisericii, s-au uscat, nu mai sunt membri ai Bisericii. Nu acceptăm aşadar, fraţii mei creştini, expresia de ,,Biserică divizată”. O considerăm greşită şi eretică, deoarece atacă şi huleşte Biserica noastră Ortodoxă, pe care o considerăm întreagă, desăvârşită şi nu „ciuntită”, ca să-i spunem „divizată”.

4. Dar să revenim la ale noastre: Întreaga noastră credinţă ortodoxă este o familie de Biserici care se conduc singure. Unele Biserici se constituie în Patriarhie, iar altele sunt Autocefale. Toţi ortodocşii, în funcţie de unde locuiesc, aparţin fie unei Patriarhii, fie unei Biserici Autocefale. Noi, elenii, de pildă, aparţinem Bisericii Autocefale a Eladei. Cu toate acestea toate Patriarhiile şi toate Bisericile Autocefale sunt unite între ele. Însă această unitate a lor nu rezultă din autoritatea unui singur episcop peste întregul Trup al Bisericii, deoarece asta spun papistaşii despre „Biserica” lor. Unitatea noastră a ortodocşilor provine din unitatea noastră în aceeaşi credinţă şi din comuniunea noastră în Sfânta Taină a Dumnezeieştii Euharistii. Într-adevăr, fiecare Patriarhie şi fiecare Biserică Autocefală au între ele aceeaşi credinţă şi mai au inter-comuniunea prin Taine. La noi ortodocşii nu există un ,,papă”. Însă din motive de onoare şi, în special, după schisma dintre Răsărit şi Apus, îl numim pe Patriarhul Constantinopolului ,,Ecumenic”. Totuşi, acest titlu nu-i conferă dreptul de a interveni în treburile interne ale altor Biserici.

5. Ce credem despre Biserica noastră noi ortodocşii? Mai întâi, credem că păstrează şi învaţă dreapta credinţă în Dumnezeu. În al doilea rând: Biserica Ortodoxă Îl slăveşte pe Dumnezeu cu închinare dreaptă [adorare corectă]. Şi tocmai din aceste două motive, pentru că Biserica noastră are credinţă dreaptă şi închinare dreaptă, de aceea se şi numeşte ORTODOXĂ. Şi în al treilea rând, despre Biserica noastră Ortodoxă credem că este UNICA Biserică de pe pământ. În continuarea acestor predici ale noastre vom demonstra, cu harul lui Dumnezeu, aceste trei adevăruri.


Cu multe rugăciuni,



† Mitropolitul Ieremia de Gortina şi Megalopol


Traducere: http://acvila30.wordpress.com/;

Conceptia de mantuire ortodoxa versus protestanta

Deseori ortodocsii si neoprotestantii discută despre mântuire si despre cum se ajunge la ea plecând de la premiza că ei înteleg acelasi lucru prin termenul "mântuire".
De-a lungul timpului, în urma numeroaselor întrebări puse de neoprotestanti, mi s-a întărit convingerea că mântuirea este înteleasă diferit de ortodocsi si de neoprotestanti.

Când vorbesc despre "mântuire", (neo)protestantii înteleg prin aceasta exclusiv iertarea păcatelor. Astfel, a fi mântuit înseamnă a avea păcatele iertate si a fi gata pentru Împărătia Cerurilor (potrivit învătăturii protestante). Pe de altă parte, ortodocsii înteleg prin "mântuire" ceva mult mai complex, aparte de iertarea păcatelor.
Din punct de vedere etimologic, termenul "mântuire" înseamnă izbăvire, eliberare. Se pune problema - izbăvire din ce? Biserica Ortodoxă foloseste termenul "mântuire" cu referire la izbăvirea sau eliberarea de sub puterea păcatului. Această eliberare nu este una abstractă, declarată în mod juridic ca în învătătura protestantă, ci efectivă ("Fiti sfinti pentru că si Eu sunt sfânt").

Există două mântuiri: cea generală, a întregii omeniri (mântuirea obiectivă), săvârsită pe Cruce când Mântuitorul a biruit păcatul, si cea personală, care este o intrare sau o însusire de către om a mântuirii (mântuirea subiectivă).

Mântuirea generală sau obiectivă este prin Har; mântuirea personală sau subiectivă este tot prin Har, în sensul că Dumnezeu în mila Sa dă tot ajutorul pentru ca omul să intre în această mântuire. Această intrare nu este nici abstractă si nici instantanee - unele păcate dispar mai repede, altele mai greu. Este un proces pe care Sf. Apostol Pavel îl compară cu o alergare sportivă. Cununa care stă înaintea alergătorului crestin este mântuirea deplină.
Ortodocsii si protestantii, întelegând lucruri diferite prin acest termen, se dispută cu privire la lucrurile care contribuie la obtinerea mântuirii. Dacă e să întelegem prin "mântuire" iertarea păcatelor, atunci aceasta se obtine într-adevăr prin credinta în Iisus Hristos, asa cum afirmă si protestantii. Păcatele mărturisite si lăsate sunt iertate.

Un subiect de dispută pentru protestanti este rolul faptelor bune. Protestantii, întelegând prin "mântuire" iertarea păcatelor si declararea instantanee, de tip juridic, din partea lui Dumnezeu a neprihănirii omului, afirmă că faptele bune nu au nici un rol în obtinerea iertării. Acest lucru este adevărat pentru iertarea păcatelor, pentru că aceasta nu se obtine pentru merite ale noastre, ci prin Harul si mila lui Dumnezeu.
Ortodocsii, pentru care mântuirea este curătirea reală de păcate, afirmă rolul faptelor bune în acest proces. În vindecarea si părăsirea deprinderilor rele, faptele bune au un rol terapeutic pentru păcătos. Ele sunt mântuitoare si îl ajută pe om la această mântuire în sensul că îl eliberează si vindecă pe păcătos de deprinderile păcătoase. Se stie faptul că inima omului se modelează după actele exterioare lucrate prin vointa sa. Lucrarea faptelor bune si hotărârea de a nu mai repeta păcatele sunt mântuitoare, adică ajută la mântuirea omului. De aceea învătătura crestină ortodoxă afirmă mântuirea prin credintă si prin fapte.
În acest context, expresia protestantilor "Sunt mântuit" nu are sens. Un om este mântuit abia atunci când s-a eliberat de orice păcat din viata lui. Ori, acest lucru nu se poate afirma cu certitudine într-o viată de om.

Iată câteva versete din Noul Testament; toate indică spre lucrarea faptelor bune ca parte a parcurgerii si atingerii mântuirii.
În Iope era o ucenită, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune si de milosteniile pe care le făcea. (Fapte 9:36)
[Dumnezeu] va răsplăti fiecăruia după faptele lui... Dar acum, izbăviti fiind de păcat si robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveti roada voastră spre sfintire, iar sfârsitul, viată vesnică... Dacă vietuiti după trup, veti muri, iar dacă ucideti, cu Duhul, faptele trupului, veti fi vii... Aceasta, fiindcă stiti în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziti din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârsite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului si să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospete si în betii, nu în desfrânări si în fapte de rusine, nu în ceartă si în pizmă. Ci îmbrăcati-vă în Domnul Iisus Hristos si grija de trup să nu o faceti spre pofte. (Rom. 2:6; 6:22; 8:13; 13:11-14)

Dacă, într-adevăr, L-ati ascultat si ati fost învătati întru El, asa cum este adevărul întru Iisus, să vă dezbrăcati de vietuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare si să vă înnoiti în duhul mintii voastre si să vă îmbrăcati în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate si în sfintenia adevărului. (Efes. 4:21-24)
Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea si urmează dreptatea, evlavia, credinta, dragostea, răbdarea, blândetea. Luptă-te lupta cea bună a credintei, cucereste viata vesnicã la care ai fost chemat si pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori... Să facă ce e bine, să se înavutească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă, agonisindu-si bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viata vesnică. (1 Tim. 6:11, 12, 18, 19)

Vrednic de crezare este cuvântul, si voiesc să adeveresti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune si de folos oamenilor. (Tit 3:8)

Părtăsia ta la credintă să se facă lucrătoare în deplina cunostintă a oricărei fapte bune, pe care o faceti pentru Hristos Iisus. (Filim. 6)
Asa si cu credinta: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăsi. Dar va zice cineva: Tu ai credintă, iar eu am fapte; arată-mi credinta ta fără fapte si eu ît voi arăta, din faptele mele, credinta mea. Tu crezi cã unul este Dumnezeu? Bine faci; dar si demonii cred si se cutremură. Vrei însă să întelegi, omule nesocotit, că credinta fără de fapte moartă este? Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că, credinta lucra împreună cu faptele lui si din fapte credinta s-a desăvârsit? (Iacov 2:17-22)

Pentru aceasta, puneti si din partea voastră toată sârguinta si adăugati la credinta voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunostinta. (2 Pet. 1:5)
Stiu faptele tale si osteneala ta si răbdarea ta... Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vietii, care este în raiul lui Dumnezeu... Nu te teme de cele ce ai să pătimesti. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temnită, ca să fiti ispititi, si veti avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte si îti voi da cununa vietii... Am auzit un glas din cer, zicând: Scrie: Fericiti cei morti, cei ce acum mor întru Domnul! Da, grăieste Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei... Am văzut pe morti, pe cei mari si pe cei mici, stând înaintea tronului si cărtile au fost deschise; si o altă carte a fost deschisă, care este cartea vietii; si mortii au fost judecati din cele scrise în cărti, potrivit cu faptele lor. (Apoc. 2:2, 7, 10; 14:13, 20:12)

În mod particular, întâia Epistolă a Sf. Ap. Ioan atrage atentia asupra necesitătii unirii credintei cu lucrarea faptelor bune; simpla credintă cu mintea (asa cum cred si dracii) nu este suficientă pentru mântuire.

Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeste, mincinos este si întru el adevărul nu se află. Cine păzeste cuvântul Lui, întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu este desăvârsită. Prin aceasta cunoastem că suntem întru El. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, si el asa să umble... Oricine si-a pus în El nădejdea, acesta se curăteste pe sine, asa cum Acela curat este... Oricine rămâne întru El nu păcătuieste; oricine păcătuieste nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut... Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârseste păcat, pentru că sământa lui Dumnezeu rămâne în acesta; si nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu. (1 In. 2:4, 5, 6; 3:3, 6, 9)
În concluzie, omul are iertarea păcatelor prin credinta în Iisus Hristos si prin mărturisirea si părăsirea păcatelor. Măsura în care s-a mântuit poate fi apreciată însă numai la Judecata de Apoi, în functie de faptele sale bune si de nevointa sa spre o viată sfântă. Trebuie mentionat aici că Judecata nu se va desfăsura cu Iisus Hristos prezidând un juriu de o manieră lumească si trimitând oamenii în Iad. Faptele bune sau rele ale oamenilor (structura lor sufletească) - "cum te voi găsi, asa te voi judeca" - sunt cele care îi vor duce pe acestia în Rai sau Iad. Faptele tuturor vor fi revelate în fata dreptului Judecător si a puterilor ceresti. Temelia pentru schimbarea acestei structuri sufletesti ("mântuire") este credinta în Iisus Hristos, iar transformarea efectivă se realizează cu vrerea omului si cu ajutorul lui Dumnezeu.

Bogdan Mateciuc

http://www.odaiadesus.ro/cuvinte.html

SCRISOAREA SFANTULUI TEODOR STUDITUL DESPRE ERETICI

ŞTIIND că este erezie, să fugi de erezie, încît nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să-i pomeneşti la dumnezeiasca liturghie” – scrisoare a Sfîntului Teodor Studitul


Epistola 39

Egumenului Teofil

Voiam mai degrabă să scriu sfinţiei tale, însă nu am avut bun prilej, fiind păzit cu străşnicie. Dar fiindcă a bi­ne­voit bunul Dumnezeu să‑mi dăruiască şi chipul, şi per­soa­na [prin care să‑ţi scriu], îmi împlinesc şi eu, smeritul, do­rirea mea şi te salut şi te îmbrăţişez, părintele meu du­hov­nicesc şi cu adevărat preaiubit. Căci, chiar dacă stă­pâ­ni­torii veacului acestuia ne‑au despărţit trupeşte, însă nu au destrămat şi dragostea[1] şi relaţia noas­tră, a unuia cu altul, şi care are ca [temelie] pe Dum­ne­zeu, ci mai degrabă au întărit‑o[2]. Căci sunt con­vins că şi cuvioşia ta doreşte de nevrednicia noastră şi [mai sunt con­vins] că rămâne neclintită în împotrivirea or­todoxă şi plăcută lui Dumnezeu, [împotri­vire] de care tu ai dat dovadă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi la început, şi la sfârşit, ca unul care ai ales împreună cu noi, smeriţii, prigoana pentru dreapta cre­dinţă. Şi, chiar dacă cei puternici nu au vrut, totuşi au fă­cut în aşa fel ca să nu‑i trimită pe mulţi în surghiun şi să‑i închidă, ca de aici să convingă lumea că numai noi ne în­grădim şi sun­tem deosebiţi de ei şi că nu mai sunt alţii care se îm­po­tri­vesc [lor][3]. Dar chiar şi aşa, mulţi la nu­măr, în vremea stă­pânirii lor[4], fie din frică, fie din icono­mie [dum­ne­ze­ias­că] s‑au ascuns, încât îl putem asculta pe dum­ne­ze­ies­cul David, strigând: „Îi voi număra pe ei şi se vor înmulţi mai mult decât nisipul” (Ps. 138, 18). Căci nu este ceva mic şi ascuns necucernicia lor, ci ceva foarte mare şi lim­pe­de pentru cei ce au minte. Iconomia lui Hris­tos, prea­sfin­ţia ta, au întors‑o pe dos, după capul lor, dog­matisind, prin adulter şi însoţirea adulteră[5], ca icono­mie mân­tui­toa­re pentru Biserică, [tocmai] călcarea Evan­gheliei, [arun­când] sub anatemă pe cei care nu primesc aşa [cum zic ei]. Au nimicit Evanghelia prin dezlegarea [ne­res­pec­ta­rea] unei singure porunci, spunând pe faţă că dezlegarea este iconomie a lui Dumnezeu. Căci, precum s‑a scris, cel care plineşte toată legea, dar greşeşte într‑o singură [po­run­că], s‑a făcut vinovat de toate (Iac. 2, 10). Aceştia însă pen­tru o greşeală – sau mai bine zis pentru greşelile celui adul­ter şi a celui ce a unit prin adulter[6] şi ale celor ce au fost de acord cu adulterul şi ale tuturor celor ce au vreo păr­tăşie cu cel adulter (căci nu sunt des­părţiţi unii de alţii: cei ce au făcut [adulterul] şi cei ce sunt de acord cu el[7]) – nu zic că sunt vinovaţi, ci iconomi ai lui Dumnezeu, şi că min­cinos este cel ce‑i arată a fi vi­novaţi. Dar se în­stră­i­nea­ză şi sfinţii de [aceşti] „iconomi” ai lui Dumnezeu, căci nici un sfânt nu a călcat legea lui Dumnezeu, nici, căl­cându‑o, nu se poate numi sfânt. Iar ei, expunând pe faţă, ca pe o lege de necălcat a lui Dum­nezeu, dogma [lor, ce constă] în călcarea de lege şi dând anatemei pe cei care nu sunt de acord cu ei în aceasta (şi e limpede că sfinţii din cer şi de pe pământ nu sunt de acord cu adulterul), au ară­tat pe faţă că, prin dez­legarea unei singure porunci a Evan­gheliei, au întors pe dos nu numai întreaga Evan­ghe­lie – prin aceea că au ho­tărât în sinod iconomia mân­tui­toa­re pentru Biserică şi au pus ca să fie şi să se numească lege de necălcat o icono­mie ba­zată pe călcarea a toată po­run­ca şi [însăşi] călcarea aces­teia [a poruncii lui Dum­ne­zeu] –, ci că au dat anate­mei şi pe sfinţii care nu sunt de acord cu ei, fiindcă nici Dumne­zeu nu este. Şi, pe scurt, ce să mai spunem multe, cât nici epistola nu poate în­că­pea? Cum­plită cacodoxie[8] a fost dogmatizată în Biserica noas­tră – în­săşi erezia adul­terină – care, împreună cu schim­barea Evan­gheliei, a dezlegat şi dumnezeieştile ca­noa­ne prin dez­vinovăţirea celui ce a unit prin adulter[9] [şi] care a fost ca­terisit de ele. Căci dacă Evan­ghelia au neso­co­tit‑o, greu [se vor porni] să se în­gri­jească de sfintele ca­noa­ne.

Deci, împreună cu salutarea mea către tine, pe acestea am socotit necesar să le amintesc părinţimii tale ca, ştiind că este erezie, să fugi de erezie, adică de eretici, încât nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să‑i pomeneşti la dumneze­ias­ca liturghie, în preasfânta[10] ta mănăstire. Fiindcă cele mai mari ameninţări spuse de sfinţi zac asupra celor ce se învoiesc[11], chiar numai să‑i primească la masă[12]. Şi da­că ar zice cuvioşia ta cum de nu am spus aceasta mai îna­in­te de robie, ba că şi noi i‑am pomenit pe cei din Bi­zanţ, ace­ea să ştie că [atunci] nu fusese sinod, nici era pro­nun­ţa­tă anatema şi dogma cea rea[13]. Şi mai înainte de acestea nu era sigur dacă trebuia să ne depărtăm cu totul de cei fărădelege sau numai să fugim de împărtăşi­rea pe faţă cu ei, dar să‑i pomenim [totuşi], printr‑o ico­no­mie cu­ve­ni­tă, până la o vreme. Dar când necre­dinţa ere­tică a ie­şit limpede pe faţă şi a fost dată la ară­tare prin sinod, tre­buie de acum să‑ţi arăţi pe faţă evla­via ta, îm­preună cu toţi ortodocşii, prin faptul de a nu te îm­păr­tăşi cu cei rău credincioşi, nici să pomeneşti pe vreu­nul din cei aflaţi în sinodul cel adulter sau care cu­getă la fel cu el [cu sinodul adulter]. Şi este drept, cu­vioase pă­rinte, ca în­tru toate să fii iubitor de Dumnezeu, precum îţi este nu­me­le, şi să iubeşti şi în aceasta pe Dumnezeu. Căci Gură de Aur nu numai pe eretici îi do­vedeşte cu mare şi pu­ter­nic glas ca duşmani ai lui Dumnezeu, ci şi pe cei ce se împărtăşesc cu unii ca aceştia.[14] Şi dacă nici tăria ta nu este în siguranţă, atunci cine se va mai mântui? Şi dacă cel care, prin puterea lui Dumnezeu, ca unul ce e sfânt, a avut îndrăzneală înainte de [a se arăta] erezia de­să­vârşită, dar acum, după [arăta­rea] ereziei [pe faţă], se re­­trage, cum va cuteza altul să mârâie ceva? Şi dacă tag­ma mona­hi­cească nu le socoate pe toate gunoaie, mă refer la mă­năs­tiri şi toate din jurul lor[15], cum va dispreţui mi­rea­nul pe fe­meie şi pe copii şi ce­lelalte? De aceea îţi aduc aminte, ca un frate preamic şi copil [al tău], să nu tă­cem[16], ca să nu ne facem strigare a Sodomei; să nu cru­ţăm cele de jos, ca să nu pierdem cele de sus; să nu pu­nem piatră de po­ticnire Bisericii lui Dumnezeu, Care [poate] fi li­mi­ta­tă chiar şi la trei ortodocşi, după sfinţi, ca să nu fim osândiţi de hotărârea Domnului. Şi nu pentru mi­ne spun acestea, eu, ticălosul – căci mie, chiar dacă e în­drăzneţ lucru a zice, a muri pentru adevăr îmi este câş­tig şi bucurie şi viaţă, de vreme ce mă în­tă­resc prin sfin­te­le voastre rugăciuni –, ci pentru dragostea dintre noi, cea dintru început şi duhov­nicească, şi pentru folosul de ob­şte. Căci dacă Fiul lui Dumnezeu, Domnul şi Stăpânul tu­turor, S‑a dat pe Sine pentru toţi jertfă lui Dum­nezeu şi Ta­tălui, ce Îi datorăm şi cât nu trebuie să răb­dăm şi să pă­ti­mim pentru El noi, mo­nahii, care ne‑am răs­tignit prin le­pă­darea [de lume] şi care cu adevărat, iar nu în chip ne­fo­lo­sitor, ne‑am lepădat [de lume]? Fiindcă nu numai din în­făţişarea din afară tre­buie judecate lucrurile (căci mulţi se ascund sub mască, nefiind [de fapt] ceea ce se arată a fi), ci din fapte se fac limpezi în­fă­ţi­şările.

Aşadar, dacă mo­nahi sunt unii în vremurile de acum, să arate prin fap­te. Iar fapta mona­hului este ca nici din întâmplare să nu sufere înnoirea Evangheliei, ca nu cumva, punând îna­intea mirenilor pilda sa, să le dea motiv pentru erezie şi pentru împărtă­şirea cu ere­ticii, spre a lor pierzanie.

Adânca smerită cugetare a sfinţiei tale, ca una ce a ac­cep­tat subiectul [acesta de discuţie], m‑a făcut să vorbesc mult în deşert. Iar tu, părinte, roagă‑te şi prearoagă‑te pen­tru mine, cel stricat şi păcătos, că mai cu seamă te do­resc pe tine. Iar cel ce este întemniţat împreună cu mine[17] ase­menea te salută şi are nevoie de rugăciunile tale.

--------------------------------------------------------------------------------

[1] Mai exact: „felul nostru comun de a cugeta”.

[2] Suferinţele pentru Dumnezeu şi dreapta credinţă întăresc mintea fie­căruia în har şi mărturisire. Deoarece baza relaţiilor dintre ei era dreap­ta cugetare despre Dumnezeu şi dragostea către El, înseamnă că cu cât relaţia lor cu El se întărea prin suferinţe, pe atât şi relaţia dintre ei se întărea. Şi atunci despărţirea trupească se face pricină de inten­si­ficare a simţirii reciproce. Aceasta este baza relaţiilor între credin­cioşi şi în Biserică.

[3] Interesantă stratagemă: Prin trimiterea în surghiun a puţinor oa­meni, dorea să se arate că aceştia sunt răzvrătiţi în mod real şi că nu pen­tru dreapta credinţă au fost ocărâţi, căci iată că mulţi de aceeaşi cre­­dinţă cu ei nu au fost exilaţi. Deci, de fapt nu credinţa lor ar fi fost pro­­blema, ci ticăloşia lor.

[4] A împăraţilor eretici.
[5] E vorba de acceptarea sinodală a adulterului împăratului bizan­tin.

[6] Preotul Iosif care a acceptat să săvârşească o asemenea cununie nelegiuită.

[7] Sunt la fel de vinovaţi.

[8] Rea credinţă.

[9] În sensul că a oficiat căsătorie adulteră.

[10] Euagestath: în sensul de curată de orice erezie.

[11] Fac pogorăminte.

[12] În sensul că le sunt prieteni, căci poţi primi în casă un eretic ca să‑l ajuţi: de pildă, să‑l hrăneşti, dacă e înfometat.

[13] În sensul că adulterul nu era ratificat sinodal cum făcuseră mai pe urmă la acel fals sinod.

[14] Despre proorocii mincinoşi, PG 59, 557‑558.

[15] Mulţi monahi nu voiau să intre în conflict cu ereticii, pentru că ast­­fel trebuiau să lase mănăstirile şi să plece în surghiun.

[16] Uneori şi tăcerea este vinovată: atunci când ar trebui să mărturi­sim dreapta credinţă şi nu o facem.

[17] Sfântul Nicolae Studitul, ucenicul cuviosului Teodor, care l‑a şi ur­­­mat în surghiunul său.


Sursa: “Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi”

Care este EXEMPLUL Sfîntului VASILE cel MARE privind PĂRTĂȘIA cu EREZIA

Care este EXEMPLUL Sfîntului VASILE cel MARE privind PĂRTĂȘIA cu EREZIA ?

 (traditiaortodoxa.wordpress.com)

1. În Tradiţia Ortodoxă, ierarhii eretici, chiar încă neosândiţi de către un sinod, au fost socotiţi dintotdeauna caterisiţi: în afara comuniunii de Credinţă şi în afara Bisericii.

Sfântul Vasilie cel Mare credea că a fi în comuniune (părtășie) nu este o formalitate, ci o problemă de esenţă: o problemă de credinţă şi o problemă de mântuire. Scriindu-le creştinilor din Evesa, el se roagă ca ei să nu cadă din comuniunea cu Biserica ce ţine temelia “învăţăturii sănătoase şi neschimbate”, fiindcă Dreapta Credinţă este temelia comuniunii şi comuniunea cu ortodocşii este semnul că cineva este numărat în “ceata drepţilor în ziua Domnului nostru Iisus Hristos, când va veni să răsplătească fiecăruia după faptele sale” (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, cols. 937D-940A [Epistola 251: Către Evaeseni, § 4]).

Comuniunea cu ereticii, potrivit Sfântului Vasilie cel Mare, este de neîngăduit, întrucât prin ruperea lor de mărturisirea ortodoxă, fie cu totul, fie în parte, ei înşişi se aşază de la sine în afara Bisericii. La fel şi cei ce păstrează comuniunea cu ei.

Încă de când era diacon, Sfântul Vasilie cel Mare, acest descoperitor al tainelor dumnezeieşti [Ouranophantor], în anul 361 a rupt comuniunea cu episcopul Dianios al Cesareei şi a fugit în pustia Pontică, în ciuda faptului că îl iubea profund şi-l cinstea pe Dianios şi în ciuda faptului că Dianios îl botezase şi-l hirotonise. De ce s-a ‘îngrădit pe sine’ Sfântul Vasilie cel Mare? [1]

Pentru că Dianios, nici măcar din convingere, ci doar din cauza slăbiciunii sale de caracter, a semnat mărturisirea neortodoxă de credinţă a sinodului semiarian din Constantinopol [în anul 360, sub conducerea ereticului homoean Acachie din Cesaerea Palestinei]. (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, col. 388C-392A [Epistola 51: Episcopului Vosforie]).

Mai târziu, episcop fiind, Sfântul Vasilie cel Mare nu a ezitat să rupă prietenia cu episcopul de gândire ariană Eustatie de Sevastia şi să întrerupă orice legătură cu el. Explicând poziţia sa strictă, el scria: “În orice caz, dacă acum refuzăm să-i urmăm pe aceştia [cei din cercul lui Eustatie] şi să-i evităm pe toţi cei de o împreună-cugetători cu aceştia, cu siguranţă merităm să dobândim iertare, “punând adevărul şi propria noastră statornicie în dreapta credinţă înainte de toate” (Patrologia Graeca, Vol. XXXII, col. 925BC Epistola 245: Episcopului Theofil]).

2. În data de 29 iunie 1995, la Vatican, patriarhul de Constantinopol Bartolomeu şi papa Ioan Paul al II-lea au semnat un document intitulat “Comunicat comun”.

În acest document, ce se vădeşte clar ca o mărturisire de credinţă, s-au stabilit: teologia “Bisericilor Surori”, teologia baptismală (a botezului comun), posibilitatea ca “începând din acest moment, romano-catolicii şi ortodocşii să ofere o mărturie comună de credinţă”, teologia “slujirii comune” şi proiectele pentru un dialog interreligios.

Această acţiune, apogeul multor alte iniţiative “ecumenice” asemănătoare, este fără tăgadă căderea din Credinţă; susţine şi proclamă o nouă “Mărturisire de credinţă”: o mărturisire eretică. [vezi Nota no. 2]

Cum este cu putinţă pentru [pseudo]patriarhul Bartolomeu şi pentru [pseudo]ierarhii cei de o împreună-cugetare cu acesta, care clar, constant şi cu convingere – ceea ce nu este făcut deloc din slăbiciune de caracter – tăgăduiesc exclusivitatea ecleziologică şi soteriologică a Bisericii celei Una (şi Singura), anume, cea Ortodoxă, să fie altcumva decât caterisiţi?

Mai mult, cum este cu putinţă pentru ecumenişti să fie în comuniune cu noi, de vreme ce ei participă din plin în mişcarea ecumenistă, deţin funcţii şi sunt membrii ai structurilor ei instituţionale, dinlăuntrul cărora vedem cultivarea necontenită a unui minimalism dogmatic, canonic şi moral ce este protivnic Orthodoxiei?

Dacă Sfântul Vasilie cel Mare ar trăi astăzi, s-ar afla în comuniune cu “ortodocşii” ecumenişti? Categoric nu; şi asta pentru că ceea ce el a propovăduit este veşnic valabil: “punând adevărul şi propria noastră statornicie în dreapta credinţă înainte de toate“.



sursa: Orthodox Tradition, Vol. XVI, No. 1 (1999), pag. 9-10







NOTE:



[1]. Întreruperea comuniunii din motive de credinţă este stabilită de Canonul 15 de la Sinodul I-II din Constantinopol din anul 861: „[…] cei ce pentru oarecare eres osândit de Sfintele Soboare, sau de Sfinţii Părinţi se despart de împărtăşirea cea către întâiul stătător al lor care predică eresul în public şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia din pricina îngrădirii de sine de împărtăşirea cu numitul episcop mai-nainte de cercetarea Sinodicească, nu numai că nu sunt supuşi certării canonice, ci şi de cinstea cea cuvenită dreptslăvitorilor se vor învrednici, căci n-au osândit episcopi, ci mincinoşi-episcopi şi mincinoşi-învăţători; şi n-au rupt unitatea Bisericii prin schismă, ci s-au silit [astfel] a izbăvi Biserica de schisme şi dezbinări.” (vezi Pidalion).



[2]. A se citi şi Documente oficiale ce vădesc mărturisirea de credinţă eretică a BOR.

INVATATURA DESPRE ERETICI

Sfântul Ioan Gură de Aur – despre eretici


din “Tâlcuiri la Epistola a doua către Timotei, Tit, Filimon”

Şi aceasta să ştii că, în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu. (II Timotei 3, 1-4)
Dacă se necăjeşte cineva astăzi de existenţa ereticilor, să se gândească la faptul că dintru început s-au petrecut din acestea, diavolul pururea furişând minciuna în locul adevărului. Dumnezeu dintru început a făgăduit cele bune, dar a venit şi diavolul cu făgăduinţe.

Dumnezeu a sădit Paradisul, dar diavolul a amăgit-o pe Eva, zicând: „Veţi fi ca Dumnezeu”. (Facere 3, 5) Fiindcă nu dovedea cu nimic prin fapte, el făgăduieşte cele mari prin cuvinte, căci astfel sunt înşelătorii. După aceasta au fost Cain şi Abel, apoi fiii lui Set şi fetele oamenilor, Ham şi Iafet, Avraam şi Faraon, Iacov şi Isav; şi aşa se continuă până la cea de pe urmă: Moise şi magii, prorocii şi pseudoprorocii, apostolii şi pseudoapostolii, Hristos şi Antihrist. Deci, şi mai înainte, şi după aceea, aceleaşi au fost.
Atunci au fost Theudas, atunci Simon, atunci şi apostolii, precum şi cei de pe lângă Ermoghen şi Fighel. Deci, nu a fost timp când diavolul să nu fi furişat minciuna în locul adevărului. Prin urmare, să nu ne necăjim pentru aceasta, căci dintru început s-au petrecut aşa. De aceea zicea apostolul: „Şi aceasta să ştii, că în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără cucernicie, lipsiţi de dragoste”.

Aşadar, cel nemulţumitor este necurat, şi cu drept cuvânt, căci cel nemulţumitor faţă de binefăcătorul său, cum va putea fi recunoscător către alţii? Cel nemulţumitor este fără de dragoste, el este neprimitor de pace. „Clevetitori”, zice, adică grăitori de rău, căci cei ce nu văd la ei nimic bun, având oarecum ca o mângâiere pentru sine de a defăima bunul nume al altora, fac prin aceasta mii de păcate. „Neînfrânaţi” şi cu limba, şi cu pântecele, şi cu toate celelalte. „Cruzi”, de unde vine apoi lipsa de omenie, când cineva este iubitor de argint, când este iubitor de sine, când este nemulţumitor, când este neînfrânat. „Neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi.” „Vânzători” ai prieteniei, „necuviincioşi”, adică fără nici o statornicie în caracter. „Îngâmfaţi”, adică plini de prostie. „Iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tăgăduind puterea ei.”

Şi în Epistola către Romani scriind, zice: „având în lege dreptarul cunoştinţei şi al adevărului”. (Romani 2, 20) Acolo spune lăudându-i, iar aici arată păcatul acesta mai rău decât toate păcatele. De ce? Pentru că nu în acelaşi sens a luat întotdeauna acelaşi cuvânt exprimat. Că, după cum de multe ori el ia expresia „icoană” sau „chip” în sens de asemănare sau potrivire, tot aşa de multe ori o ia cu privire la ceva neînsufleţit, la ceva de nimic, precum cbiar el, de pildă, scriind, zice: „Căci bărbatul nu trebuie să-şi acopere capul, fiind chip şi slavă a lui Dumnezeu” (I Corinteni 11, 7), iar prorocul zice: „Deşi ca o umbră trece omul”. (Psalmi 38, 9)

Câteodată ia pe leu în locul împăratului: „El a îndoit genunchii şi s-a culcat ca un leu, ca o leoaică… Cine-l va deştepta?” (Facere 49, 9), iar altădată îl ia ca răpitor: „Ca un leu ce răpeşte” (Psalmi 21, 13), zice. Tot aşa facem şi noi, căci faptele sau lucrurile fiind variate şi compuse, este natural ca exemplele să se ia în mai multe chipuri. De pildă: cînd voim a admira o faţă frumoasă, o comparăm cu cele pictate, iar când voim a admira pe una din cele pictate, zicem că vorbeşte, că grăieşte, dar nu înţelegem acelaşi lucru; aici, noi înţelegem că este aproape aceeaşi cu originalul, iar acolo că este aproape tot aşa de frumoasă.

Tot asemenea şi în închipuirea ştiinţei de care vorbeşte în epistola către romani, că adică este numit un tip, o icoană acea învăţătură, este numai prototipul sau arhetipul evlaviei, iar aici arată că este neînsufleţit şi mort, învederând numai forma, numai chipul şi numai aparenţa. Aşadar, este numai o formă sau, mai bine zis, i numai un schelet fără putere, este credinţă fără fapte. Şi cu drept cuvânt, căci, precum un trup frumos şi bine format, când nu are în el putere, ci doar seamănă exact cu cele zugrăvite, este mort, tot asemenea şi o credinţă dreaptă fără fapte.

Să ne închipuim, de pildă, un iubitor de arginţi, vânzător, obraznic şi care se crede drept. Care-i va fi folosul, dacă n-are nimic cu sine din cele cuvenite creştinilor? Când nu face nimic din acele ce-i caracterizează pe creştini, când îi întrece pe elini în neevlavie, când este spre vătămarea celor ce-l însoţesc, când este spre blasfemia lui Dumnezeu, când prin faptele sale defăima credinţa? „Depărtează-te, zice, şi de aceştia.” Dar dacă din aceştia vor fi în zilele cele de apoi, cum de îi zice lui atunci: „depărtează-te şi de aceştia”?

Erau din aceştia pe atunci, într-un oarecare grad, nu însă tocmai în acelaşi exces; adevărul însă este că prin Timotei îi sfătuieşte pe toţi, ca să se ferească de nişte astfel de oameni. Căci dintre aceştia sunt cei ce se vâră prin case şi robesc femeiuşti împovărate de păcate şi purtate de multe feluri de pofte, mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului. (3, 6-7) Ai văzut cum şi aceştia fac uz de vechea înşelăciune, de acea armă pe care diavolul a întrebuinţat-o contra lui Adam? „Se vâră prin case”, zice.
Ai văzut cum a învederat neruşinarea lor prin „se vâră”, necinstea, înşelăciunea, linguşirea? „Şi robesc femeiuşti.” Astfel că aceea care se înşală lesne, este departe de bărbat. A se înşela este potrivit femeilor sau, mai bine zis, femeiuştilor „împovărate de păcate.” Priveşte cum acele femei sunt robite prin păcate, prin raptul că nimic bun nu este într-însele. Chiar expresia „împovărate” este foarte apăsată, căci reprezintă mulţimea păcatelor, neorânduiala şi confuzia în viaţă.
„Şi purtate de multe feluri de pofte”, zice. Dar, aici el n-a învinovăţit natura, căci n-a zis la întâmplare „femei”, ci astrel de femei sau femeiuşti. Şi ce vrea să zică prin: „de multe feluri de pofte”? Prin această expresie multe a lăsat a se înţelege: şi desfătarea, şi neruşinarea, şi desfrâurile. „De multe feluri de pofte”, zice, adică: pofte de bani, de slavă, de desfătări, de obrăznicie, de slavă — sau poate mai lasă a se înţelege şi alte pofte necurate. „Mereu învăţând şi neputând niciodată să ajungă la cunoaşterea adevărului.” De ce? Nu doar că le compătimeşte prin aceasta, ci încă foarte mult le acuză, căci, fiindcă s-au lăsat a fi stăpânite de acele pofte şi păcate, s-a împietrit inima şi cugetul lor.

După cum Iannes şi Iambres s-au împotrivit lui Moise, aşa şi aceştia stau împotriva adevărului. (3, Dar cine sunt aceştia? Fermecătorii de pe timpul lui Moise . Şi, cum oare numele lor nu sunt aduse de faţă sau în altă parte cel puţin? Ori că aceste nume s-au predat prin viu grai, ori că Pavel a fost încunoştinţat de Duhul Sfânt.
Aşa şi aceştia stau împotriva adevărului, oameni stricaţi la minte şi netrebnici pentru credinţă. Dar nu vor merge mai departe, pentru că nebunia lor va fi vădită tuturor, precum a fost şi a acelora. (3, 9) „Dar nu vor spori”, zice. Dar, cum de spune în altă parte: „Şi vor spori mai mult în necucernicie”, pe când aici zice că „nu vor spori”? Acolo el spune că, începând a introduce inovaţii şi a amăgi, nu vor înceta a înşela, ci pururea vor descoperi noi înşelăciuni şi credinţe stricate, căci înşelăciunea niciodată nu stă pe loc.

Aici însă apostolul zice că nu vor amăgi mai mult, nici nu vor crea confuzii — deşi s-ar părea la început că i-ar fi abătut pe unii din calea cea dreaptă —, ci că iute vor fi descoperiţi. Cum că de aceştia vorbeşte, ascultă ce spune mai departe: „pentru că nebunia lor va fi vădită tuturor”. Cum aceasta? „Precum a fost şi a acelora”, zice. Chiar dacă din toate părţile ar progresa, pentru moment, cele ale înşelăciunii lor, totuşi nu va fi până la sfârşit, căci aşa sunt toate cele care par bune, dar nu de la natură sunt bune. Pentru moment numai progresează, dar după aceea se dau pe faţă şi pier. „Nu însă şi ale noastre sunt de acest fel, zice, la care eşti chiar tu martor. Ale noastre nu se reazemă pe înşelăciune, căci cine ar primi a şi muri pentru înşelăciune?”

Tu însă mi-ai urmat în învăţătură. (3, 10) Aşa că „tu fii voinic, zice, căci nu ai venit întâmplător, ci ai urmat”, de unde se învederează şi timpul cel îndelungat ce îl urmase. „În învăţătură”, expresie care se raportează la cuvânt. În purtare, cu privire la viaţă. În năzuinţă, ceea ce arată dispoziţia şi buna lui voinţă sufletească. „Nu numai că le grăiai, nu numai că le filosofai prin cuvinte.” În credinţă, în îndelungă răbdare, aşa că nimic din cele ale acelora nu te-au tulburat. În dragoste, pe care nu o aveau aceia. În stăruinţă, pe care iarăşi n-o aveau. „În îndelungă răbdare, zice; adică: „mare răbdare am arătat faţă de eretici”. „În îndelungă-răbdare” faţă de prigoniri. În prigoniri şi suferinţe, zice.

Două lucruri îl tulbură pe dascăl: când sunt mulţi eretici şi când ucenicii nu rabdă în patimile ce le întâmpină. Dar, pentru aceştia multe a grăit el: că au fost şi în vecnime şi că vor fi, şi în viitor, că nici un timp nu va fi lipsit de astfel de oameni, că pe noi cu nimic nu vor putea să ne vatăme şi că în lume se găsesc vase de aur şi de lut. Priveşte cum el la urmă vorbeşte de necazuri. Care mi s-au făcut în Antiohia, în Iconiu, în Listra.

Dar, oare, de ce a vorbit numai de aceste cetăţi din cele multe? Fiindcă toate celelalte erau cunoscute lui Timotei şi poate că pomeneşte de fapte mai de curând petrecute, iar nu de cele de demult. Nu le enumeră după felul lor, căci el nu este iubitor de slavă deşartă. Acestea le spune pentru mângâierea ucenicului, iar nu pentru spectacol. Vorbeşte aici de Antiohia Pisidiei şi de Listra, de unde era Timotei.
Câte prigoniri am răbdat! „Amândouă mi-au fost drept mângâiere, zice; că şi eu am avut ocazia de a da pe faţă o bunăvoinţă puternică şi că n-am rost părăsit. Nu se poate spune că Dumnezeu m-a predat unor asemenea necazuri, ci numai că mi-a făcut mai strălucită cununa.” „Câte prigoniri am răbdat”, zice, şi din toate m-a izbăvit Domnul.

Şi toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi. (3, 12) „Şi de ce să spun numai de mine? Căci fiecare din cei ce voiesc a vieţui cu evlavie va fi prigonit.” Prin expresia: prigoane, de aici, el înţelege necazurile şi suferinţele, căci nu este cu putinţă ca un om care păşeşte pe calea virtuţii să fie fără de necaz, fără întristare, fără suferinţe şi fără ispite. Şi cum s-ar putea fără de acestea pentru cel ce călătoreşte pe calea cea strâmtă, pentru cel ce a auzit că „În lume necazuri veţi avea”?

Dacă în acel timp zicea Iov: „Oare omul pe pământ nu este ca într-o slujbă ostăşească?” (Iov 7, 1), cu atât mai mult atunci, când “Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi tiind ei înşişi”. (3, 13) „Nimic din acestea să nu te tulbure, zice, dacă ei sunt în fericire, iar tu în ispite, căci aşa este firea lucrului.” Poţi afla din ale mele că nu este cu putinţă ca acela care se războieşte cu cei răi să nu ne în suferinţe şi în necazuri. Nu este cu putinţă să se lupte cineva şi în acelaşi timp să se şi desfăteze sau cel ce se războieşte să se şi desfăteze în mâncări şi băuturi. Nimeni deci dintre luptători să nu caute linişte, nimeni să nu fie în veselie.

Toate cele prezente sunt: război, luptă, necazuri, strâmtorări, ispite, arenă a unor veşnice lupte. Altele sunt timpurile de linişte, iar timpul de faţă este timp de sudori, timp de munci. Nimeni dintre luptătorii care se aruncă în ring nu caută linişte. Dar dacă vrei să cauţi linişte, de ce te-ai aruncat în ring? De ce ai ridicat mâinile? Dar cum vei putea face aceasta, spune-mi, când tu nu-ţi stăpâneşti poftele, când nu te lupţi cu silnicia naturii?
Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat şi de care eşti încredinţat, deoarece ştii de la cine le-ai învăţat, şi fiindcă de mic copil cunoşti Sfintele Scripturi, care pot să te înţelepţească spre mântuire, prin credinţa cea întru Hristos Iisus (3, 14-15), adică precum a îndemnat fericitul David, zicând: „Nu râvni la cei ce viclenesc” (Psalmi 36, 1), tot aşa sfătuieşte şi apostolul, zicând: „Tu însă rămâi în cele ce ai învăţat”, şi încă nu oricum, ci: „şi de care eşti încredinţat”, adică ai crezut.

Şi ce ai crezut? Că aceasta este viaţa şi, dacă deci vei vedea aici lucruri cu totul contrare celor ce ai crezut, să nu te tulburi, de vreme ce şi Avraam vedea contrariul şi n-a pătimit nimic. Ai auzit de pildă că: „numai cei din Isaac se vor chema urmaşii tăi” (Facere 21,12), şi totuşi i s-a poruncit de a-l jertfi pe Isaac, iar pentru aceasta el nici nu s-a tulburat, nici nu s-a neliniştit.
Sursa: http://www.ioanguradeaur.ro/

Pe cine nu trebuie sa salute crestinii?

Pe cine nu trebuie sa salute crestinii?

Sursa: http://www.oodegr.com/romanian/ekklesia/who_not_2greet.htm

Exista unele persoane care reglementeaza cu poruncile si regulile lor viata a milioane de semeni ai nostri. Si, desi ar fi de asteptat sa existe din partea lor cel putin onestitate fata de cei pe care ii iubesc pana la moarte si asteapta de la ei indrumare, aceste persoane, dimpotriva, ii induc in eroare in mod deliberat.

Teama pentru adevar

Majoritatea liderilor religiosi sunt constienti ca daca adeptii lor afla adevarul, vor scutura jugul sclaviei care le-a fost impus si, astfel, ei fac eforturi sa ascunda adevarul cu toate mijloacele posibile. Practic, ei se straduiesc sa izoleze victimele lor, mentinandu-i cat mai departe posibil de fostii adepti care si-au dat seama de greseala lor si pot dovedi inselaciunea si celorlalti.

Ne referim aici la organizatia religioasa „Turnul de veghe”. Desi conducerea este pe deplin constienta de faptul ca dogmele pe care le predau sunt incorecte, ei continua sa propage si, mai ales, sa intimideze si sa-i izoleze pe acei adepti ai lor care pun la indoiala aceste convingeri dovedit false. Avand in vedere ca „cei din afara organizatiei” nu cunosc de obicei punctele lor vulnerabile, temerile lor se orienteaza asupra celor care se retrag din organizatie, pentru ca acestia cunosc toate minciunile si sunt capabili sa le expuna, prezentand si altora dovezile ratacirii lor.

Pentru a evita aceasta dezvaluire, organizatia Turnul de veghe a inventat inca o interpretare gresita a Sfintei Scripturi, cu scopul de a-i convinge pe adeptii sai sa nu converseze cu acei care au parasit organizatia si pe care ii numesc „apostati”.

.In acest studiu vom demostra cum organizatia Turnul de veghe ii inseala pe adeptii sai, cu scopul de a-i convinge ca nu trebuie sa discute cu „excomunicati”, sau cu alte cuvinte, cu cei care au incetat sa mai fie membrii sai Vom face acest lucru aratand cum denatureaza versetele 10-11 din 2 Ioan.
Acesta este principalul pasaj pe care il folosesc pentru a-i convinge pe adeptii sai ca nu trebuie sa vorbeasca cu „apostatii” organizatiei. De indata ce un adept al lor isi da seama de inselaciunea implicata aici, el poate solicita informatii suplimentare de la cei care au parasit organizatia si de a afla mai multe despre inducerile in eroare, fara sa se teama ca ar comite un pacat in acest sens.

8 Interpretari eronate din Sfanta Scriptura

Pasajul din 2 Ioan 10-11, pe care Turnul de veghe il denatureaza, spune urmatoarele: „Daca cineva vine la voi si nu aduce invatatura aceasta, sa nu-l primiti in casa si sa nu-i ziceti: Bun venit! Caci cel ce-i zice: Bun venit! se face partas la faptele lui cele rele”.

„Vedeti? (spune Turnul de veghe adeptilor sai). Sfanta Scriptura zice ca atunci cand vedeti un membru excomunicat, care nu este purtator de invataturile organizatiei, nu trebuie sa fie nici macar salutat, nemaivorbind sa ascultati opiniile lui apostate! Si daca cineva face acest lucru si discuta cu el, devine partas la faptele acestuia cele rele si trebuie sa-l excomunicam de asemenea si pe el.”

Un cititor atent insa va observa ca acest pasaj nu spune nimic de genul acesta, care sa-i convina Turnului de veghe in dorinta sa de a ascunde adevarul. Sa examinam dar aceste versete cu multa atentie si vom intelege inselaciunea.

1. Nicaieri nu exista o mentiune a cuvantului „excomunicat” in aceste versete. Ioan spune clar: „Daca cineva vine la voi si nu aduce invatatura aceasta”. Este inadecvat, prin urmare, sa limitam aceste cuvinte numai la cei excomunicati de organizatia Turnul de veghe. Daca Turnul de veghe ar vrea sa respecte cu strictete aceste cuvinte, ar trebui sa interzica membrilor sai sa vorbeasca cu oricine crede altfel decat ei. Acest lucru insa nu le reprezinta un avantaj, pentru ca nu ar putea sa-si trimita adeptii la usile celor de alta religie, ce nu sunt familiarizati cu organizatia lor.

2. Nicaieri in aceste versete Ioan nu vorbeste despre „invatatura Turnului de veghe”, ci se refera la „invatatura lui Hristos”, potrivit versetului precedent 9. Avand in vedere ca invatatura lui Hristos este intotdeauna adevarata si adevarul nu se schimba niciodata, nu se poate referi, prin urmare, la dogmele Turnului de veghe care se schimba din cand in cand. De altfel fiecare religie pretinde ca ea poseda adevarul si, dupa logica Turnului de veghe, adeptii fiecarei religii ar trebui sa nu accepte pe nimeni de alta credinta la usa lor, nici pe adeptii Turnului de veghe care nu sunt purtatorii invataturii, pe care fiecare dintre ei o considera ca fiind a lui Hristos.

3. El vorbeste despre „cel ce vine la voi” si nu despre oricine se intampla sa intalnim in strada. Organizatia Turnul de veghe, prin urmare, nu este justificata sa spuna arbitrar ca adeptii ei nu trebuie sa vorbeasca in niciun caz cu membri excomunicati. Ar insemna ca acea persoana sa fi venit la credincios cu o invatatura straina de cea a lui Hristos.

4. Nu poate cineva sa cunoasca invataturile celuilalt, daca nu asculta mai intai ceva de la el! Si acest lucru se poate observa inversetul 7, putin inainte de pasajul examinat: „Pentru ca multi amagitori au iesit in lume, care nu marturisesc ca Iisus Hristos a venit in trup; acesta este amagitorul si antihristul”. Aceasta, deci este falsa invatatura pe care noi trebuie sa o evitam. Nu ne vorbeste asadar despre purtatorii oricarei invataturi false, ci despre cei „care nu marturisesc ca Iisus Hristos a venit in trup”. Aceasta clarificare ar trebui sa ceara mai intai crestinul de la „cel ce vine la voi” si in baza acestui aspect trebuie sa decida daca il va primi in casa sau ii va zice: Bun venit. Generalizarea Turnului de veghe privind pe oricine nu crede in dogmele ei, este arbitrara.

5. Versetul nu ne spune sa nu vorbim cu acesta! El spune sa nu-i zicem „Bun venit”. (Cuvantul grecesc „Χαίρετε” pentru salutul uzual este interpretat ca „Bucurati-va!”) Si desigur, cuvantul „NICI”, pe care il introduce Turnul de veghe in verset, pentru a sugera si faptul „sa nu-i vorbim”, nu exista. Versetul, prin urmare, interzice doua lucruri doar: a) Sa nu-l acceptam in casa noastra si b) Sa nu-i zicem „Bun venit”.

6. Aici nu vorbeste despre orice fel de salut. Vorbeste despre termenul concret: „bucurati-va”. Motivul pentru a evita acest tip de salut este din cauza faptului ca dusmanul Evangheliei e incantat atunci cand Evanghelia este afectata. Astfel, daca il salutam in acest mod, este ca si cum noi ii dorim ca toate lucrurile sa decurga in asa fel, incat sa-i aduca bucurie.

Pentru a elimina adevaratul sens al versetului de mai sus, organizatia Turnul de veghe spune ca „mesajul de salut” este rece si formal, spre deosebire de „imbratisare” care este cu mult mai calda. Astfel, conform punctului de vedere al Turnului de veghe, nu trebuie sa se spuna nici macar un „salut”. Acest lucru insa nu este adevarat, deoarece in Sfanta Scriptura aceste doua cuvinte sunt identice (in greaca), dupa cum poate vedea cititorul in Luca 1:28-29; 40-41, 44. Aici doar simpul salut este mentionat ca o imbratisare.

7. Nu vorbeste despre curvari, hoti, ucigasi s.a., ci doar despre cei ce nu au invatatura lui Hristos. Deci, din nou Turnul de veghe afiseaza un comportament arbitrar atunci cand interzice credinciosilor sai sa vorbeasca cu persoanele care au parasit organizatia dintr-un motiv oarecare.

8. CEL MAI IMPORTANT: Acest pasaj nu se refera la orice persoana care nu este purtatoare de invatatura lui Hristos, ci se refera la o categorie speciala, categoria de prooroci mincinosi.

Profetii si proorocii mincinosi

Sa examinam aceasta problema mai amanuntit, incepand cu versetul 7: „Pentru ca multi amagitori au iesit in lume, care nu marturisesc ca Iisus Hristos a venit in trup; acesta este amagitorul si antihristul”.

Aceste cuvinte Apostolul Ioan le-a scris un pic diferit si inainte, in prima sa epistola:

 Ioan 4:1-3 „Iubitilor, nu dati crezare oricarui duh, ci cercati duhurile daca sunt de la Dumnezeu, fiindca multi prooroci mincinosi au iesit in lume. In aceasta sa cunoasteti duhul lui Dumnezeu: orice duh care marturiseste ca Iisus Hristos a venit in trup, este de la Dumnezeu. Si orice duh, care nu marturiseste pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care ati auzit ca vine si acum este chiar in lume.”

Atat in acest pasaj, precum si in cel precedent, observam ca Apostolul Ioan vorbeste despre acelasi lucru: „Proorocii mincinosi”. Pentru Apostolul Ioan, criteriul care distinge adevaratul profet de profetul fals este daca el „marturiseste ca Iisus Hristos a venit in trup”. Profetii falsi sunt numiti in continuare: „amagitori”, „antihristi” si „prooroci mincinosi”. Dar cine erau Profetii si cine Proorocii mincinosi?

In timpul Apostolilor exista categoria „Profetilor”. Acestia erau slujitorii plini de har ai Bisericii, hirotonisiti de catre Apostoli, dupa ce au fost alesi de Duhul Sfant. Ei au fost succesorii Apostolilor si calatoreau de la o Biserica la alta Biserica, investiti cu autoritate. Puteau sa hirotoneasca, sa oficieze Sfanta Euharistie si sa transmita instructiunile Apostolilor. Atunci cand mergeau la o Biserica, crestinii din acel tinut ii gazduiau atat timp cat ei stateau acolo. Pana sa plece insa, ei aveau autoritatea deplina asupra acelei Biserici.

Este usor de inteles de ce Ioan era atat de vehement impotriva categoriei Proorocilor mincinosi. Acesti oameni apareau in diferite Biserici, pretinzand a fi „Profeti” si Bisericile ii acceptau ca slijitori autorizati de catre Duhul Sfant si Apostoli. Prin urmare, atunci cand cineva mergea la o Biserica, pretinzand a fi Profet, conform cuvintelor Apostolului Ioan, crestinii trebuiau sa verifice daca aceasta persoana marturiseste ca „Iisus Hristos a venit in trup”.

Acest lucru era un bun criteriu, deoarece acesti impostori erau gnosticii, care umblau cu scopul de a induce in eroare Biserica. Gnosticii asadar nu marturiseau ca Iisus a venit (si va veni) in trup. Deci crestinii trebuiau sa intrebe pentru a constata daca e un Profet adevarat sau un gnostic, un Profet fals.
Deci, un astfel de impostor nu ar fi trebuit „atunci cand veneau la ei”, sa il „primeasca in casa lor” pentru gazduire, nici „sa nu-i ureze: Bun venit”.

Deoarece versetele acestea se refera la o anumita categorie de persoane din acea epoca, este cu totul nepotrivit sa le folosim astazi pentru orice altceva, cu exceptia cazului daca acea persoana care vine la noi pretinde a fi succesor al Apostolilor si vine in casele noastre, declarand ca e Profet, nemarturisind ca „Iisus Hristos (pentru totdeauna) a venit in trup”.

Suntem curiosi cu privire la ceea ce „episcopii” ratacitori ai organizatiei Turnul de veghe marturisesc de fapt, atunci cand spun ca Iisus Hristos va veni in spirit si nu „in trup”?

http://www.impantokratoros.gr/martori_iehova.ro.aspx

Evaluarea canonica ortodoxa a Tainelor eterodocsilor

Evaluarea canonica ortodoxa a Tainelor eterodocsilor



Tainele eterodocsilor - evaluare canonica ortodoxa privind validitatea tainelor savarsite catre eterodocsi

Relativitatea si superficialitatea dogmatica aparute in teologia ortodoxa dato­rita influentei curentului scolastic occidental a facut pe unii dintre teologii orto­docsi sa afirme egalitatea tuturor confesiunilor crestine in general si validitatea Tainelor la eterodocsi in mod special. Aceasta parere cu totul straina spiritului Sfintilor Parinti ortodocsi a imbracat forma unei invataturi adesea numita Teoria ramificatiilor. Esenta acestei invataturi este ca toate confesiunile crestine exis­tente in momentul actual sunt vazute ca ramuri egale ale unei singure Biserici a lui Hristos si care detin in mod egal harul sfintitor si mantuitor al Sfantului Duh lucrator in Tainele fiecarei confesiuni.

Ca sa ne dam seama de tot pericolul acestei invataturi, sa citam cateva citate ale unor teologi ortodocsi care in mod direct sau indirect promoveaza aceasta teorie. Teologul grec I. Karmiris, desi afirma cu putere necesitatea unitatii dogma­tice pentru unitatea Bisericii, totusi, din dorinta de a fi de acord cu toate parerile, se exprima si in privinta aceasta in mod dubios: "Acestea asa fiind, impartirea Bisericeasca existenta acum provine din cele dinafara si de jos, si nu din cele din launtru si de sus, provine de la oameni din nedesavarsirile si pacatele lor, fiind marginita si aproape disparenta in fata lui Dumnezeu, de la Care, dimpotriva, provine unitatea interioara mistica, a Bisericii. Ca urmare, exista o unitate supra­naturala si mai presus de Cuvant a Bisericii, unitate a membrilor ei cu Hristos in Duhul Sfant si intreolalta. Toti crestinii suntem uniti in chip tainic si negrait cu Hristos si intreolaltaprin harul Tainelor, al Botezului si al Euharistiei" (subl. n.).

Iar la nota acelasi teolog spune: De aceea, Patriarhia ecumenica nu a ezitat sa adreseze vestitul mesaj din anul 1920, Catre Bisericile lui Hristos de pretutin­deni, caracterizand confesiunile crestine ca Biserici si accentuand ca "se impune sa se invioreze si intareasca inainte de toate, iubirea intre Biserici, socotindu-se intre ele nu straine, ci ca inrudite in Hristos si concorporale si impreuna mosteni­toare ale fagaduintelor lui Dumnezeu, in Hristos".

Tot la nota, Karmiris este de acord cu parerea in acest sens a mitropolitului rus Platon al Kievului. Platon zice: Daca se compara Biserica universala cu un templu urias, impartit in mai multe paraclise, in partea de jos acestea sunt des­partirile intre ele prin pereti, fara ca aceste despartiri sa ajunga pana la acoperis. In partea de jos confesiunile sunt despartite intre ele, in cea de sus, dimpotriva,, sunt intr-o comuniune spirituala intre ele si toate au in acelasi mod intrarea in cer, la. acoperisul acestui templu mistic.

Preot prof. I. Mihalcescu spune: "Botezul este deasupra diferentelor confe­sionale: cel botezat in numele Sfintei Treimi, poate sa apartina indiferent oricarei confesiuni. El e poarta prin care se patrunde in crestinismul intreg si nu in vre-o confesiune oarecare. De aceea, Biserica noastra invata ca nu e mantuire afara de Botez (extra baptismul nulla salus), in timp ce Biserica Romano-Catolica zice extra eclesiam nulla. salus ".


Crestinismul nu este o ideologie oarecare filosofico-moralista. Taina Botezu­lui nu este o "poarta" intr-un crestinism nedefinit, impersonal, ci Botezul este o poarta in Biserica, Ea fiind unica si unitara reprezentand un organism adica Tru­pul Mistic al lui Hristos. Ritualul Botezului pierde orice sens, daca omul in con­tinuare ramane in afara Bisericii nici macar nepropunandu-si sa intre in ea. Aceasta inseamna ca acest ritual n-a indeplinit scopul sau de a face din om un ma­dular al Trupului Mistic al lui Hristos.

Scopul venirii lui Hristos n-a fost ca oamenii pur si simplu sa creada in per­soana Lui, dupa acest criteriu si diavolul poate fi socotit un crestin, intrucat, pre­cum spune Sfantul Apostol Iacob, chiar si demonii cred; ci scopul venirii lui Hristos a fost tocmai intemeierea Bisericii ca locul unde este prezent deplin harul Duhului Sfant sfintitor si mantuitor, unde oamenii se aduna in jurul Potirului, unde ei deplin traiesc pe Hristos mancand din Trupul Lui si band din Sangele Lui. Numai acolo unde Biserica este inchipuita ca avand caracter nevazut si Tainele . sunt privite ca simple ritualuri de comemorare lipsite de orice continut obiectiv putem vorbi despre Botez ca o "poarta" intr-un crestinism abstract, inteles doar ca un club de distractii nu si mistic ca Trupul Tainic al lui Hristos.

Tot pericolul acestei teorii consta in faptul ca ea merge pana la renegarea intregii eclesiologii ortodoxe care afirma cu tarie conditionarea validitatii Tainelor de adevarul de credinta si comuniunea euharistica cu unicul Trup Mistic al lui Hristos care este Biserica. Nu putem face abstractie de aceasta legatura intrucat: "numai unde este Biserica este Euharistia si numai unde este Euharistia este Biserica " - spunea Parintele Dumitru Staniloae. In acelasi timp Parintele Profesor D. Staniloae sublinia faptul ca: "Daca cre­dinta dogmatica a Bisericii si unitatea ei sunt expresia trairii prezentei deplin man­tuitoare a lui Hristos in ea, aceste dogme nu pot fi facute obiect de tranzactie, cum ar putea fi o credinta socotita, simpla interpretare a lui Hristos aflat la distanta".

"Intrucat dogmele sunt expresia experientiei puterii mantuitoare integrale a lui Hristos prezent in deplinatatea lucrarii lui in Biserica, unitatea Bisericii consta si in unitatea ei in Taine si in investirea ei cu o ierarhie unitara savarsi-toare a tuturor Tainelor, fara diferentieri, si propovaduitoare a aceleiasi credinte dogmatice. Propriu-zis de abia prin Tainele savarsite in mod unitar de membrii celor trei trepte ale preotiei, Hristos cel prezent in Biserica e o realitate exprimata in lucrarea Lui, in mod unitar si deplin. Tainele sunt credinta dogmatica aplicata si in acelasi timp ele sustin credinta dogmatica. Credinta dogmatica deplina si to­talitatea Tainelor formeaza un tot" (subl. n.).

Sfintele Canoane invata: "Poruncim sa se cateriseasca episcopul sau pres-biterul care au primit (ca valid) botezul ori jertfa (euharistica) ereticilor. Caci ce fel de impartasire (intelegere) are Hristos cu Veliar? Sau ce parte are credincio­sul cu necredinciosul"? (II Cor. 6, 15) - can. 46 Apostolic.

"Episcopul sau presbiterul daca ar boteza din nou pe cel ce are botezul cu adevarat sau daca nu ar boteza pe cel spurcat de catre eretici (cei fara credinta adevarata), sa se cateriseasca, ca unul care ia in ras crucea si moartea Domnului si nu deosebeste preotii adevarati de preotii mincinosi" - can. 47 Apostolic.

"Daca vreun episcop, sau presbiter sau diacon, va primi a doua hirotonie de la altcineva, sa se cateriseasca si el si cel ce l-a hirotonii, afara de cazul ca ar do­vedi ca are hirotonia (intaia) de la eretici. Caci cei ce sunt botezati sau hirotoniti de unii ca acestia, nu este cu putinta sa fie nici credinciosi, nici clerici" - can. 68 Apostolic.
 Admitand valabilitatea Tainelor din afara Bisericii se extind mult si chiar se desfiinteaza frontierele Bisericii celei adevarate, vazute, una. Protestantii in mod firesc vor trage concluzia in sprijinul invataturii lor despre Biserica nevazuta, ca singura cea adevarata. Ideea aceasta eretica in esenta este afirmata si intr-o revista teologica romaneasca, in articolul "Unitatea Bisericii in perspectiva ecumenista (rev. "Ortodoxia", nr. 3, 1973), unde se spune ca: "unitatea Bisericii nu s-a spart, pentru ca impartirea si despartirea crestinilor se refera numai la intelegerea si interpretarea Bisericii si a continutului credintei" - Isidor Todoran. Dar atunci se pune intrebarea: care este credinta cea adevarata? Nu este cunoscuta de nici o confesiune? Si interpretarile acestea sunt toate de valoare egala? Nu intram prin aceasta intr-un relativism fara iesire?

Autorul citatului de mai sus uita ca: "O recunoastere teoretica fie de catre Bi­serica Ortodoxa a Tainelor savarsite in afara de ea, ar echivala pentru dansa, cu o renegare a propriei sale constiinte de infailibilitate, ca singura pastratoare ne­intrerupta a adevarului revelat si a harului, precum si cu o contrazicere a nor­melor Bisericii Vechi, pe care ea a continuat-o fidel.

In acelasi timp recunoasterea Tainelor din afara Bisericii in ele insele ar duce in mod inevitabil, la recunoasterea reciproca a confesiunilor si comunitatilor ecleziale si deci la acea communio in sacris. Dar aceasta iarasi inseamna rela­tivism si coftfuzie doctrinara ecleziala oficiala, justificate exclusiv sociologic.

Sfintele canoane spun: "Nici un crestin nu se cuvine sa paraseasca pe mar­tirii lui Hristos si sa se duca la pseudomartiri adica la ai ereticilor, sau la cei ce mai inainte au fost eretici; caci acestia sunt straini de Dumnezeu. Deci cei ce se vor duce la dansii sa fie anatema " - can. 34 Laodiceea.

"Nu se cuvine a primi binecuvantarile ereticilor (paine, aghiasma), care mai mult sunt absurditati decat binecuvantari" - can. 32 Laodiceea.
 "Episcopul, presbiterul sau diaconul numai de se va ruga impreuna cu ereticii, sa se afuriseasca, iar de le va da voie a lucra ca unor clerici, sa se cate­riseasca" - can. 45 Apostolic.
" Daca vreun cleric sau laic ar intra in sinagoga (adunarea iudeilor sau a ereti­cilor) spre a se ruga, sa se cateriseasca si sa se afuriseasca" - can. 64 Apostolic.

Un teolog rus P. Svetlov sustine si el teoria ca toate crezurile, si marturisirile de credinta cu care se definesc diferitele confesiuni crestine in esentialul lor, sunt la fel. Diferentele dogmatice ar fi exagerate si lipsite de importanta, si toate comu­nitatile ecleziale eterodoxe ar trebui sa fie vazute ca biserici adevarate ale lui Hristos egale cu Biserica Ortodoxa in har si sfintenie. Tainele savarsite la eterodocsi, din punct de vedere al lui P. Svetlov, sunt valide intru totul si impartasesc oamenilor acelasi har sfintitor si mantuitor precum si cele savarsite in Biserica Ortodoxa. Chiar si presupunand teoretic ca toti eterodocsii marturisesc acelasi adevar de credinta ca si Biserica Ortodoxa, acest fapt oricum n-ar face din gruparile eretice madularele Trupului Mistic a lui Hristos. Adevarul fundamental al crestinismului despre intruparea Fiului lui Dumnezeu, moartea si invierea Lui, intr-adevar, il marturisesc toti, dar acesta inca nu inseamna nimic. Pentru ca, precum spune Sfantul Apostol Iacob, chiar si demonii cred, si credinta sa au marturisit-o la fel ca si Sfantul Apostol Petru (Matei 16, 8, 29) dar oare ei sunt in Biserica lui Hristos?

Preot. prof. dr. Nicolae D. Necula comentand canonul 64 Apostolic citat mai sus, spune urmatorul lucru: Canonul se refera clar la doua categorii de oameni: necrestinii si ereticii pe care ii considera la fel. "A ingadui intrarea in locasurile lor de cult si rugaciunea impreuna cu ei ar fi insemnat, implicit, recunoasterea credintei lor, lucru care s-ar fi opus opozitiei principale a Bisericii fata de necrestini si eretici. Biserica s-a considerat dintotdeauna singura depozitara a adevarului mantuitor descoperit de Dumnezeu, avand la indemana mijloacele de impartasire a harului sfintilor care asigura mantuirea credinciosilor. O Biserica adevarata este aceea in care se pastreaza succesiunea apostolica, sub forma dreptei credinte crestine si a harului sfintilor transmis de ierarhia care are conti­nuitatea de la Mantuitorul si Sfintii Apostoli, pentru a savarsi Sfintele Taine, absolut necesare pentru mantuire. A accepta sau a recunoaste valoarea practi­cilor religioase ale necrestinilor si ereticilor, prin impreuna-rugaciune cu ei, inseamna sa te situezi pe pozitie contrara Bisericii.

Sfantul Ciprian al Cartaginei la inceputul secolului III s-a luptat cu schis­maticii Novat si Novafian in ratacirea carora nu exista nici o dezbinare din punct de vedere dogmatic, dar totusi Sfantul Ciprian spune ca ei sunt afara de Biserica, nu mai sunt crestini si nu mai sunt cu Hristos. Iata, de exemplu, ce scrie Sfantul Ciprian intr-o Scrisoare adresata lui Antonian despre Novatian: "Tu ai dorit, prea iubite frate, ca eu sa-ti scriu si despre Novatian, ce fel de erezie a introdus el, Sa stii doar ca intai de toate nu trebuie sa ne interesam ce invata el, atunci cand el invata afara de Biserica. Oricine ar fi el, el nu este crestin intrucat nu este in Biserica lui Hristos".

Iar in Scrisoarea catre Cornelie Sfantul Ciprian spune urmatoarele cuvinte: Cum poate sa fie cu Hristos acela care nu este cu Mireasa lui Hristos, nu se afla in Biserica Lui". Si in fine in tratatul Despre unitatea Bisericii Sfantul Ciprian spune celebrele cuvinte: Acela nu poate sa aiba pe Dumnezeu de Tata, care n-are Biserica de mama.

Sfantul Ciprian refuza categoric tuturor care sunt in afara Bisericii Ortodoxe, numele de crestin. De aceea Sfantul Ciprian obligatoriu cerea ca novatienii cand se intorceau la Biserica-mama, desi erau doar schismatici, sa fie primiti cu re-botezare. De fapt pentru Sfantul Ciprian, botezul ereticilor si schismaticilor reintorsi la Biserica nu era vazut ca rebotezare,ci tocmai ca primul si singurul botez. Noi - spunea Sfantul Ciprian in Scrisoare catre Cvint - "zicem cape cei care vin de acolo la noi nu ii rebotezam, ci botezam (non rebaptizari apud nos sed baptizari); pentru ca ei nu primesc nimic acolo unde nici nu este nimic. Botezul in afara Bisericii este doar murdara scaldare (sordida et protana tinctio) - spune Sfantul Parinte in aceeasi scrisoare. Acolo nu se curata ci mai mult se intina; pacatele nu se spala ci mai mult se ingreuiaza. Acest fel de nastere nu da fii lui Dumnezeu, ci diavolului" - Despre unitatea Bisericii.

Biserica este infaptuirea iubirii lui Hristos, si orice despartire de Biserica este atentat impotriva acestei iubiri. Impotriva iubirii pacatuiesc la fel si ereticii si schismaticii. Aceasta este ideea principala a tratatului Sfantului Ciprian al Cartaginei Despre unitatea Bisericii care se mai repeta si in alte scrisori si epis­tole ale acestui Sfant Parinte. "Nu poate sa fie al lui Hristos acela care prin vicle­nie atenteaza iubirea lui Hristos: cel care n-are iubire, n-are nici pe Dumnezeu. Nu pot fi cu Dumnezeu aceia care n-au vrut sa fie in acord cu Biserica lui Dum­nezeu " - Despre unitatea Bisericii.

Sfantul Ioan Gura de Aur scriind despre cei ce urmeaza ereticilor si schis­maticilor, spune asa: "Daca acestia din urma (ereticii n.n. marturisesc dogme contrare alor noastre, trebuie sa nu mai avem cu ei nici o comuniune; dar daca ei cugeta la fel ca noi (schismaticii n.n., atunci cu atat mai mult trebuie sa ne ferim de ei. De ce? Pentru ca ei sunt in patima iubirii de stapanire?! De ce imi spui - continua Sfantul Ioan Gura de Aur - "Ei au aceeasi credinta, ei sunt la fel de ortodocsi ca si noi". Daca e asa, atunci de ce ei nu sunt cu noi? Este un Domn, o credinta, un botez. Daca la ei este bine inseamna ca la noi este rau, daca la noi este bine inseamna ca la ei este rau. Spune-mi: oare este suficient ca ei isi spun ortodocsi, atunci cand la ei a disparut harul hirotoniei? Ce folos pot sa aiba toate celelalte (taine n.n.) daca nu s-a pastrat cea din urma".

Sinodul local de la Cartagina tinut in timpul Sfantului Ciprian in anul 256 a dat un singur canon dar care pe drept poate fi socotit ca o capodopera in ceea ce priveste formularea invataturii Bisericii Ortodoxe despre unitatea Bisericii si Tai­nele savarsite in afara de ea. Sfintii Parinti intruniti la Cartagina spun: "Iubitilor frati, fiind noi intruniti in sfat, am citit scrisorile trimise de la voi, in privinta celor care cred ca sunt Botezati de eretici, ori de schismatici, si vin la Catoliceasca (NR: UNIVERSALA) Biserica, care una este, in care ne botezam si ne renastem. In privinta carora suntem incredintati ca si voi insiva procedand in acelasi chip pastrati taria canonului Bisericii Ecumenice insa fiindca sunteti in comuniune cu noi, si voiti sa cercetati aceasta din dragostea obsteasca, nu va punem inainte "o soco­tinta noua acum formulata, ci pe cea din vechime cercata cu toata acuratetea si sarguinta de inaintasii nostri, si pastrata de noi (subl. n.), o impartasim voua, si adaugam, hotarand si acum tot ceea ce cu tarie si statornicie totdeauna tinem, ca nimeni nu se poate boteza afara de Catoliceasca Biserica; fiindca botezul este unul si se afla numai in Catoliceasca Biserica. Ca scris este: Pe mine M-a parasit, izvorul de apa vie, si si-au sapat lor gropi gauroase, care nu pot tine apa". Si iarasi Sfanta Scriptura vestind inainte zice: "Departati-va de apa straina si sa nu beti din izvorul strain" (Pilde 5, 15-16). Si se cuvine ca mai intai sa se-curateasca si sa se sfinteasca de preot, pentru ca insusi botezul sa poata sterge pacatele omului celui care se boteaza. Si prin proorocul Ezechiel zice Domnul: "Si va voi stropi cu apa curata si va voi curati pe voi, si voi da voua inima noua, ca exista Biserica in care Hristos lucreaza integral prin Duhul Lui, Biserica care face posibila o iradiere a puterii Lui si dincolo de ea (...).

Sau iata un alt citat deja de la Diacon dr. Andrei Kuraev: "Oare putem noi spune ca imediat dincolo de granitele canonice ale jurisdictiilor ortodoxe, incepe pustia, lipsa de har? Sau putem noi nega oarecari prezente harice care au izvorul lor tocmai intr-Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica, desi ceva mai slab, dar totusi hranesc comunitatile religioase aflate in afara Ortodoxiei"?.

Citatele de mai sus ne obliga sa facem cateva precizari esentiale: intai de toate, gruparile eterodoxe nu se departeaza de o oarecare Traditie prezenta in Biserica Ortodoxa. Ci ei se rup de insusi Duhul Sfant care este prezent si lucrator prin harul sau sfintitor exclusiv in Biserica Ortodoxa. Duhul Sfant este Persoana si Biserica este Trupul Tainic al lui Hristos si cu aceste doua realitati poti sa ai comuniune ori in mod deplin, ori in nici un alt fel, jumatatile fiind de neimaginat.

Este foarte greu de inteles ce inseamna Biserici nedepline, asa cum se ex­prima Pr. prof. dr. D. Staniloae, precum si existenta harului injumatatit, indoit sau impatrit. Daca in gruparile eretice eterodoxe lucreaza harul sfintilor si mantuitor, inseamna ca ele sunt inlauntrul Bisericii celei Una, ca de fapt sunt ortodocsi in sensul deplin al acestui cuvant. Atunci Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe care au condamnat si au anatematizat ereziile si pe ereziarhii lor, ar trebui sa fie socotiti ca niste raufacatori si calcatori ai celor mai mari porunci ale lui Dumnezeu: "ca toti sa fie una si sa va iubiti unul pe altul, precum Eu v-am iubit pe voi."

Parintele profesor Ioan N. Floca discutand despre validitatea Tainelor la eterodocsi se exprima si el in felul urmator: "in privinta schismaticilor, Biserica a introdus de asemenea unele distinctii, dupa masura indepartarii lor de Biserica" (subl. n.).

Aceasta invatatura eclesiologica noua, n-are nimic comun cu cea ortodoxa, exprimata de Sfintii Parinti si confirmata de Sinoadele Ecumenice. in viziunea teologilor mai sus amintiti, atunci cand ei iau in discutie "micsorarea" harului, pe masura departarii de "sursa" ortodoxa, harul nu este privit in sensul ortodox, ca o comuniune nemijlocita cu Dumnezeu, prin participarea la energiile Lui necreate, ci ca pe ceva separat de Dumnezeu Cel Viu. Neoplatonismul lui Plotin a contribuit mult la elaborarea acestei teorii care privea lumea ca pe niste lumini, emanate de divini­tate si care slabesc cu cat se departeaza de izvorul lor, cel mai departat punct in care ajung aceste emanatii luminoase ar fi, conform lui Plotin, cosmosul material. Cea mai mare greseala a acestei teorii, consta in faptul ca Biserica nu este privita ca un organism integral si viu, ca Trupul tainic al lui Hristos Mantuitorul. Un madular taiat si separat de organism, inceteaza sa mai fie un tesut viu, el ime­diat moare si incepe sa putrezeasca. Apropierea mortului de cel viu, nu-1 face si pe mort viu nici macar pe jumatate. O asemanare aparenta a unor grupari etero­doxe cu Biserica Ortodoxa, nu poate sa faca din ele al doilea Trup al Mantuitoru­lui Hristos.

Harul divin este unit cu esenta Tui Dumnezeu neimpartit, nedespartit si ne­amestecat. Harul este etern si absolut, ca si insusi Dumnezeu. intre esenta lui Dumnezeu si har, nu exista nici o distanta, nici fizica, nici geografica sau de alt fel. Si de aceea, invatatura despre harul micsorat sau fragmentele de har, ar avea asadar drept consecinta micsorarea Dumnezeului insusi, in insasi esenta sa.Con­form invataturii Sfantului Grigorie Palama, trebuie facuta distinctie intre esenta divina si energiile necreate divine care nu sunt tot una cu esenta, insa sunt intr-o stransa legatura cu esenta Dumnezeirii, sunt nedespartite de aceasta. Dumnezeu lucreaza in lume prin energiile Sale necreate si atunci intelegem cat de periculoasa este pentru ortodoxie promovarea teoriei despre existenta unor "fragmente" de har intr-o anume biserica - aceasta insemnand ca in acea biserica este manifesta, prin harul detinut astfel, numai o parte din Dumnezeire.

Aceasta invatatura gresita pe care noi am numit-o Teoria Ramificatiilor Mo­derata de foarte multe ori este argumentata cu intelegerea incorecta a Dreptului Canonic Bisericesc care prevede mai multe forme de primire a ereticilor si schis­maticilor in Biserica ortodoxa, anume: 1) prin Botez, sau prin iconomie - ca sa usureze eterodocsilor venirea la Biserica mama - 2) Mirungere 3) Pocainta si le­padarea de eres.

Iata cateva citate: "Daca Biserica intr-adevar ar fi fost deplin convinsa ca in schisme si eresuri Botezul nu este valid, atunci cum i-ar fi primit pe schismatici fara botez"? - Spune Protoiereul dr. Gh. Florovsky.

Mitropolitul Nicolai Iarusevici (Biserica Rusa) spune ca schismaticii si ereticii, departandu-se de izvorul hranitor, ei ca niste crengi rupte din copac, continua sa pastreze inlauntrul lor umezeala si avand anumite conditii pot sa inverzeasca si chiar sa dea roade. Si intr-adevar, Biserica Ortodoxa, recunoscand Botezul la crestinii eterodocsi, vede diferite grade de departare a lor de Trupul Bisericii".

Patriarhul Serghie al Moscovei se exprima in felul urmator: "Daca noi im­preuna cu teologii duri si incapatanati (so stroghimi tercovnicami) vom spune ca afara de Biserica nu exista nici-o Taina, atunci... iconomia va fi cu totul de ne­inteles: cum poate un om practic nebotezat sa fie socotit ca membru al Bisericii si admis la Tainele ei, chiar pana la Sfanta impartasanie inclusiv dezvoltand mai departe aceasta tema, Patriarhul Serghie ajunge la urmatoarea concluzie: "Primind de la Biserica Ortodoxa ceea ce ii lipseste, cel convertit isi pastreaza toate acele Taine valide pe care putea sa-i dea comunitatea lui eterodoxa, adica insasi Biserica prin mijlocul acelei comunitati inca nu cu totul departate de ea... ".

Este foarte usor de inteles ca aceasta intelegere gresita a Dreptului Canonic nu este altceva decat aceeasi Teoria Ramificatiilor dar intr-o forma mai mascata. Pentru ca recunoasterea Tainelor la eterodocsi intr-o masura mai mare sau mai mica, inevitabil duce la recunoasterea deplina a valabilitatii Tainelor eterodoxe.

Parintele profesor loan N. Floca in privinta validitatii Tainelor la eterodocsi se exprima in felul urmator: "pentru cantarirea si aprecierea gravitatii ereziilor, pre­cum si pentru avizarea La. mijloace care trebuie folosite in scopul primirii lor in Biserica
Sf. Canoane ii impart pe eretici chiar in trei categorii si anume: in ereti­ci care trebuie botezati, Tainele lor fiind socotite jar de nici o valoare, in eretici care trebuie numai unsi cu Sf. Mir, Tainele acestora fiind socotite valide si in ereti­ci, carora nu li se mai administreaza nici macar ungerea cu Sf. Mir, ci li se acorda Sf. impartasanie, ca semn si mijloc de primire a lor in comuniunea Bisericii".

Foarte graitoare in acest sens sunt cuvintele lui Robert Gardiner, secretar al comisiei pentru organizarea conferintei crestine mondiale, exprimate in a doua scrisoare adresata Arhiepiscopului de Harcov, Antonie (Patriarhia Rusa): "Nu cred - spune Robert Gardiner - ca Biserica Ortodoxa Rusa doar din principiu de iconomie primeste in sanul ei oameni practic nebotezati. Teoria iconomiei nu poate sa permita ca un pagan sau un evreu sa devina crestin fara sa fie botezat. Biserica Ortodoxa nu reboteaza pe romano-catolici, nici nu repeta hirotonia asupra clericilor tocmai pentru ca ea recunoaste valabilitatea botezului si a hiro­toniei lor".

In ceea ce urmeaza vom incerca sa gasim explicatia corecta a practicii Bise­ricii Ortodoxe cand ea primeste in sanul ei pe eterodocsi fara sa-i reboteze.Intai de toate, daca Tainele sunt valide si afara de Biserica cea una, aceasta inseamna ca exista mai multe Biserici si atunci trebuie sa excludem din Crez, al noulea pa­ragraf ca fiind fara temei si iesit din uz. Doi, daca recunoastem valabilitatea Tainelor, de exemplu, la romano-catolici, atunci ce justificare poate sa aiba faptul ca noi ortodocsii pana azi nu avem cu ea acea communio in sacris. Ce ne opreste deci sa slujim impreuna cu ei, sa ne impartasim din acelasi potir? Nu ajungem noi astfel la o confuzie doctrinara extraordinara si contradictie intre ceea ce spunem si ceea ce facem?

Disputele aprige in legatura cu modul de primire a ereticilor si schismaticilor la Ortodoxie au izbucnit in Biserica la mijlocul secolului III intre Episcopul Romei, Stefan pe de o parte si Sfantul Ciprian al Cartaginei si Firmilian al Cezareei Capadociei pe de alta parte. Pe scurt, spunem ca Stefan al Romei recunostea vala­bilitatea Tainei botezului la eterodocsi si ca urmare insista ca in intreaga Biserica Ortodoxa de pretutindeni ereticii si schismaticii sa fie primiti doar prin punerea mainilor deci Mirungere cum se practica azi fara sa fie rebotezati. Adversarii lui aratau ca pozitia lui Stefan era cu totul lipsita de baza doctrinara.

Evident ca Episcopul Stefan recunostea faptul ca ereticii nu poseda Duhul" Sfant, de altfel n-ar fi cerut punerea mainilor prin care tocmai se impartaseau darurile Sfantului Duh. Dar atunci in mod firesc se punea intrebarea cum puteau sa boteze cei care n-au pe Duhul Sfant?

Sfantul Ciprian al Cartaginei spunea: "Celor care recunosc ca toti ereticii si schismaticii nu au pe Duhul Sfant si neputand sa dea pe Duhul Sfant totusi pot sa boteze, unora ca acestia le spunem ca cei care n-au pe Duhul Sfant nu pot nici a boteza. Sa boteze si sa dea iertarea pacatelor poate exclusiv cel care are pe Duhul Sfant. Pentru ca a ierta pacatele si a sfinti o apa simpla fara Duhul Sfant nu se poate. Asadar trebuie sa alegeti: ori sa recunoasteti ca acolo unde e botez este prezent si Duhul Sfant,ori acolo unde lipseste Duhul Sfant nu este nici botez, in­trucat botezul nu e cu putinta fara Duhul Sfant".

Dar ceea ce este foarte important de subliniat este faptul ca si Sfantul Ciprian si Firmilian al Cezareei Capadociei permiteau ca in diferite Biserici locale sa existe diferite practici de a primi pe eterodocsi in Biserica, pe primul plan fiind pusa importanta pacii si unitatii intre episcopi. Este clar ca Sf. Ciprian, fara sa recunoasca valabilitatea Tainelor la eretici si fara sa schimbe ceva din invatatura dogmatica ortodoxa despre unitatea Bisericii credea ca Taina corect savarsita in exterior la eterodocsi isi capata valabilitatea ei, sau altfel spus se umplea de Duhul Sfant, in momentul in care omul intra in Biserica Ortodoxa, prin faptul ca omul marturisea dreapta credinta si participa la Trupul tainic al lui Hristos. Deci Biserica are putere sa primeasca in sanul ei pe un eretic sau schismatic fara sa repete ritualul tainei botezului corect savarsit la eterodocsi. Ca un argument do­veditor intr-un fel in sprijinul acestei explicatii poate sa fie si asa numitul "botez al sangelui", la martirizare introduce pe om direct in Biserica cea cereasca fara sa aiba loc vre-un ritual liturgic.

O marturie foarte importanta gasim in scrisoarea lui Dionisie Alexandrinul adresata Episcopului Romei, Xist. Sfantul Dionisie povesteste de un credincios din turma lui care traia foarte activ viata religioasa inca inaintea hirotoniei lui Dionisie intru episcop. Si intr-o zi acel credincios asistand in Biserica la Taina bo­tezului si vazand toate amanuntele acestui ritual a venit la Sfantul Dionisie si cu mare plangere si zdrobire a inimii i-a marturisit ca inainte el a fost botezat de eretici, al caror ritual de Botez difera cu totul fata de cel ortodox, ba mai mult contine si blasfemii. Dar cand acest om s-a convertit la Ortodoxie a fost primit in Biserica fara sa fie rebotezat. Asadar, acel credincios cu lacrimi pe fata, insistent cerea Sfantului Dionisie sa savarseasca asupra lui botezul adevarat dupa randuiala ortodoxa. Dar iata raspunsul Sfantului Dionisie: "Eu n-am indraznit sa fac aceasta - scrie lui Xist al Romei - spunandu-i ca pentru el este suficient indelunga comu­niune a lui cu Biserica Ortodoxa, eu nu indraznesc sa pregatesc pe acela care participa la sfintirea darurilor, impreuna cu toti ceilalti rostea "Amin", venea la Cina, intindea mainile sa primeasca hrana sa sfanta, o primea si mult timp se impartasea cu Sfantul Trup si Sange al Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Eu i-am poruncit sa se linisteasca si cu credinta tare si inima impacata, in continuare sa se apropie de cele sfinte".

Din continutul scrisorii Sfantului Dionisie reiese clar ca nici nu se punea pro­blema validitatii Tainelor la eterodocsi fie deplina, fie partiala. Dar in ceea ce priveste felul de a primi pe eretici in Biserica, el punea accentul pe marturisirea dreptei credinte si pe comuniunea cu Biserica Ortodoxa adica pe calitatea de membru al ei. Foarte des unii istorici ai Bisericii Universale si unii patrologi exprima parerea ca in istorie s-a aratat ca dreptatea a fost de partea Episcopului Romei, Stefan si nu a Sfantului Ciprian al Cartaginei.
Aceasta parere este total gresita. De-a lungul istoriei, Biserica Ortodoxa a preferat si a urmarit practica iconomiei sau de pogoramant in relatiile cu eterodocsii, iar nu de acri vie pe care o urmarea Sfantul Ciprian. Dar aceasta practica nu inseamna ca a fost schimbata invatatura dogmatica ortodoxa despre unitatea Bisericii, si ca Tainele ereticilor vreodata au fost vazute ca fiind valide.

Ca sa ne incredintam de aceasta este suficient sa citim prima epistola cano­nica a Sfantului Vasile cel Mare scrisa la anul 374 si adresata lui Amfilohie Episcopul Iconiei din Frigia. Aceasta epistola reda cu fidelitate invatatura Sfantului Ciprian si a Sinodului din Cartagina tinut in anul 256 in privinta nevaliditatii Tainelor in afara Bisericii celei Una. Iata un citat:
"Dar s-a parut celor din vechime, si de cei impreuna cu Ciprian si cu Firmilian al vostru vorbesc, a-i supune pe toti acestia unei hotarari, pe catari si pe encratiti, si pe idroparastati, si pe apotactiti. Caci inceputul dezbinarii s-a facut prin schisma; iar cei ce s-au lepadat de Biserica n-au mai avut harul Duhului Sfant peste ei, caci a lipsit comu­niunea prin intreruperea succesiunii. Caci cei dintai, care s-au departat aveau hi­rotoniile de la Parinti, si prin punerea mainilor peste, ei aveau harul duhovnicesc; dar, cei ce s-au rupt, devenind mireni, n-au avut nici putere de a boteza, nici de a hirotoni; nici nu puteau da altora harul Duhului Sfant,- de la care ei au cazut; pentru aceasta Parintii au hotarat ca botezati de dansii ca de niste mireni, viind la Biserica, sa se curateasca din nou cu adevaratul Botez al Bisericii" - can. 1 Sfantul Vasile cel Mare.


Asadar din citatul de mai sus se vede limpede ca Sfantul Vasile cel Mare in nici-un caz nu admitea existenta Tainelor valide la eterodocsi. Dar cand este vorba de modul de a primi pe eretici sau schismatici in Biserica, Sfantul Vasile admite diferite practici fara ca aceasta sa contrazica invatatura dogmatica. "Fiindca in general unora din Asia, li s-a parut ca din interesul conducerii mul­tora sa se primeasca Botezul acestora, fie primit"- spune in continuare Sfantul Vasile cel Mare referindu-se la eretici si schismatici amintiti mai sus.

Deci, invatatura dogmatica ortodoxa, ca Tainele la eretici nu sunt valide nu se schimba ci doar se permite practicarea pogoramantului din interesul conducerii multora. Daca Sfantul Vasile ar fi crezut ca Tainele la eretici sau schismatici sunt valide intru totul, atunci el categoric ar fi interzis practicarea rebotezarii celor con­vertiti de la dansii in Biserica Ortodoxa, intrucat exista un singur botez (Ef. 4, 5). Dar asa ceva nu intalnim nicaieri la Sfantul Vasile cel Mare. In a doua epistola canonica a Sfantului Vasile catre Amfilohie, Sfantul ierarh iarasi insista ca encratitii trebuie sa fie botezati din nou: "Noi cu un cuvant ii re-botezam pe acestia; iar daca la voi s-a oprit aceasta rebotezare, precum si la romani, pentru oarecare pricina, totusi norma noastra sa aiba tarie...:45 - can. 47 Sfantul Vasile cel Mare.

Asadar inca o data ne incredintam ca invatatura dogmatica nu se schimba cu nimic. Tainele ereticilor si schismaticilor sunt nevalide, dar in practica primirii lor se admite principiul iconomiei. In epistolele sale canonice Sfantul Vasile cel Mare imparte pe toti eterodocsi in trei categorii: ereticii, schismaticii si adunarii nelegiuite. Dar aceasta impartire se refera exclusiv la modul cum a fost rupta de Biserica fiecare din gruparile eterodoxe si in nici-un caz la masura de departare a lor de Trupul Mistic al lui Hristos.

Sfantul Vasile cel Mare spune: "(Botezul) schismaticilor, (os eti ek tis ekklisias onton) sa se primeasca" - can. 1 Sfantul Vasile cel Mare. Cuvintele grecesti din citatul de mai sus de foarte multe ori sunt traduse - ca al unora, care sunt inca in Biserica. Dar Sfantul ierarh Ilarion Troitky sustine ca acest mod de a traduce nu este corect. Traducerea corecta dupa parerea lui ar trebui sa fie asa: Care sunt inca (abia) din Biserica. Si din contextul intregului canon nu reiese deloc ca shismaticii ar fi membrii Bisericii Ortodoxe: caci inceputul dezbinarii s-a facut prin schisma; iar cei ce s-au lepadat de Biserica n-au mai avut harul Duhului Sfant- spune in continuare Sfantul Vasile cel Mare. Cuvintele Sfantului: (Botezul) schismaticilor, ca al unora care sunt inca abia - din Biserica, sa se pri­measca, trebuie sa le privim ca referindu-se la schismaticii care intai au fost bo­tezati in Biserica Ortodoxa si dupa aceea au fost atrasi in schisma. Unii ca acestia, bineinteles, datorita caracterului irepetabil al Tainei Botezului, nu trebuie sa fie botezati din nou in cazul revenirii lor la Biserica.

Daca cuvintele - os eti ek tis ekklisias onton - ar fi insemnat ca schismaticii isi mai pastreaza o oarecare apartenenta la Biserica Ortodoxa, atunci adunarile ne­legiuite - parasinaghoghai - de catre Sfantul Vasile cu atat mai mult ar fi trebuit socotite ca fiind incorporate Bisericii. Dar iata ce spune despre ei Sfantul Vasile: "precum daca cineva fiind gasit in greseala a fost inlaturat din slujba, si nu s-a supus canoanelor ci singur si-a atribuit siesi intaietate si slujba, si impreuna cu dansul au plecat si altii, parasind Catoliceasca Biserica (subl. n.), aceasta este adunare ile­gala"- can. 1 Sfantul Vasile cel Mare. Asadar, daca noi presupunem ca schis­maticii - sunt inca in Biserica - atunci cuvintele referitoare la adunari ilegale cum ca ei au parasii Catoliceasca Biserica ar reprezenta o afirmatie contradictorie.

Din continutul canoanelor 1 si 47 ale Sfantului Vasile cel Mare nu rezulta deloc ca atunci cand el accepta primirea eterodocsilor in Biserica fara rebotezare, ar fi justificat aceasta practica dupa consideratii dogmatice ca unele grupari etero­doxe si-ar pastra o oarecare apartenenta la Biserica Ortodoxa si ca Tainele lor ar avea o oarecare obiectivitate. Daca Sfantul Vasile ar fi recunoscut Tainele savar­site de unii eterodocsi drept valide (in functie de gravitatea ereziei lor) atunci el trebuia sa se exprime hotarat impotriva rebotezarii acelor eterodocsi intrucat unul este Botezul. Obiceiul locului nu poate justifica incalcarea dogmei Bisericii Ortodoxe despre Unitatea si Unicitatea Bisericii ca loc al lucrarii harului Sfantului Duh prin Taine. De aici rezulta ca Sfantul Vasile cel Mare admitand primirea eterodocsilor fara rebotezare in niciun caz nu considera Botezul savarsit de unii eretici drept valid, de altfel el insusi practicand primirea lor prin rebotezare, ar fi cazut sub grava pedeapsa a canonului 47 apostolic.

"Episcopul sau presbiterul daca ar boteza din nou pe cel care are Botez cu adevarat... sa se cateriseasca ca unul care ia in ras crucea si moartea Domnului" - can. 47 Apostolic.
Daca practica bisericeasca ar fi fost justificata de consideratii dogmatice, daca primirea ereticilor sau schismaticilor fara rebotezare ar fi inseninat aparte­nenta lor la Biserica Ortodoxa si validitatea Tainelor savarsite in afara Bisericii, daca validitatea Tainelor ar fi fost conditionata de gradul departarii ereticilor de adevarul de credinta, atunci Biserica trebuia sa precizeze clar, care grad de rata­cire departeaza de Biserica "fatal" facand Taine nevalide. Dar nici o hotarare sau precizare in acest sens nu exista.

In concluzie iata ce ne invata prima epistola canonica a Sfantului Vasile cel Mare:
" Biserica este Una si numai ea detine plinatatea darurilor Sfantului Duh. Oricine, in orice fel s-ar desparti de ea - prin erezie, schisma sau adunare ne­legiuita - pierde partasia cu harul divin. De aceea Tainele savarsite afara de Biserica nu pot sa aiba nici o validitate harica. Numai din considerari de iconomie bisericeasca, pentru usurarea procesului de venire a eterodocsilor la Biserica mama se permite nerepetarea ritualului botezului savarsit corect exterior in comu­nitatea eterodoxa. Nu pentru ca Taina a fost valida in ea insasi ci pentru ca ea capata valabilitate prin marturisirea de credinta ortodoxa adevarata si intrarea in comuniune cu Biserica lui Hristos."

Sa oprim atentia noastra asupra Canonului 95 al sinodului VI Ecumenic: "... pe arieni si pe macedonieni si pe novatienii care-si zic lorusi catari si stangaci... ii primim dand zapise (scrisori) si dand anatemei toata erezia care nu cugeta cum cugeta sfanta soborniceasca si apostoleasca a lui Dumnezeu Biserica, pecetluin-du-i, adica ungandu-le mai intai cu Sfantul Mir, fruntea si ochii si narile si gura si urechile si pecetluindu-ipe ei zicem: "Pecetea Darului Duhului Sfant".

Iar nestorienii si eutihienii si severienii, si cei veniti din erezii asemenea (acestora) trebuie sa faca zapis si sa dea anatemei erezia lor, si pe Nestorie si pe Eutihie, si pe Dioscor, si pe Sever si pe ceilalti incepatori ai unor astfel de erezii, si pe cei ce cugeta cele ale lor si toate ereziile aratate mai inainte si asa sa se impartaseasca cu Sfanta. Cuminecatura.

Daca presupunem ca ereticii si schismaticii treptat-treptat se departeaza de Biserica si in functie de gravitatea ratacirii lor Biserica recunoaste sau nu ca fiind valide Tainele savarsite in diferite grupari eterodoxe, atunci canonul 95 al Sinodului VI Ecumenic nu se prezinta ca fiind ceva contradictoriu sie insusi. No­vatienii au fost doar schismatici si pentru ei in afara de anatematizarea ratacirii lor, se cere si savarsirea Tainei mirungerii, Nestorienii, eutihienii si severienii desigur sunt eretici si pentru primirea lor se cere doar anatematizarea ereziei si marturisirea dreptei credinte fara sa fie unsi cu Sfantul Mir. Prevederile acestui canon nu se explica altfel decat prin iconomia bisericeasca si in niciun caz Sfintii Parinti ar fi recunoscut valabilitatea Tainelor la unii din eterodocsi ierarhizand gravitatea ereziilor lor.

La fel se explica si hotararea Canonului 68 al Sinodului al optulea de la Cartagina din anul 419. Acest canon spune: "S-a hotarat ca sa trimita scrisori catre sinepiscopii nostri, si mai ales, catre fratele nostru Anastasie de pe scaunul apostolic (Roma). El stie ca Africa are nevoie de pace. insisi fostii clerici, donatisti, care s-au convertit si ar voi sa vina la soborniceasca Biserica, ar putea fi primiti de episcopii sobornicesti in slujba de clerici, daca acesta ar contribui la unirea tuturor crestinilor. Tot asa s-a procedat si in trecut in mai multe Biserici ale Africii unde a odraslit acest eres. Prin aceasta nu se dezleaga cele hotarate de sinodul de peste mare (Italia), ci ca sa se usureze unirea celor ce vor sa vie la soborniceasca Biserica. intotdeauna trebuie sa se urmareasca unitatea ecu­menica si folosul mantuirii sufletelor in toate locurile. Sinodul de peste mare (Italia) este impotriva primirii clericilor in aceeasi demnitate, dar noi tinem seama ca mantuirea este data pentru toti. Astfel, daca cei ce s-au hirotonit de donatisti, vin la soborniceasca Biserica, nu vom proceda dupa sinodul italian, ci noi ii vom primi in demnitatea clericala pentru a se face unirea soborniceaca a Bisericii 65 - can. 68 Cartagina.

Pentru Sinodul de peste mare donatismul a fost o problema straina si sinodalii puteau sa-si permita practica mai riguroasa fata de donatisti. Pe cand pentru africani donatismul a fost o mare ispita. De aceea episcopii intruniti la Cartagina aplica principiul iconomiei hotarand ca cei apartinand clerului convertiti de la donatisti sa fie primiti in slujba conform rangului lor ierarhic. Prin aceasta nu se dezleaga cele hotarate de sinodul de peste mare - precizeaza sinodalii din Carta­gina, intrucat din punct de vedere dogmatic el este corect. Tainele ereticilor si schismaticilor nu sunt valide - ci numai ca sa se usureze unirea celor ce vor sa vie la soborniceasca Biserica. Altfel acest canon nu poate fi explicat in nici un fel.

In acelasi sens se explica si canonul 12 al sinodului local de la Ruis-Urbnisi din anul 1103 (Patriarhia Georgiana): "Toti cei care de la hulitoare de Dumnezeu erezie a hacetarilor, care sunt armenii, vin la dreapta si curata credinta si se unesc cu Sfanta si Soborniceasca Biserica anatematizand spurcata erezie monofizita, monotelita si monoenergista, amestecatoare in Hristos a divinului si umanului si nedeosebitoare in El nici pe Dumnezeu, nici pe Om, ci invatatoare nebuneste unei amestecaturi straine; pen­tru toti acestia hotaram ca sa fie botezati cu totul precum paganii, pentru ca si in alte mari Biserici am gasit facandu-se asa, precum, de exemplu, este Marea Patriarhie a Antiohiei si toate Bisericile supuse ei in tot Orientul".

Asadar pe cand Sinodul VI Ecumenic prin canonul 95 hotaraste primirea an-ticalcedonienilor doar prin Taina Pocaintei, sinodalii georgieni de la anul 1103 ho­tarasc ca acestia sa fie primiti exclusiv prin rebotezare. Iarasi, aici vedem inca o dovada a faptului ca atunci cand un sinod hotaraste primirea eterodocsilor doar prin Mirungere sau chiar prin Taina Pocaintei, acestei practici niciodata nu i s-a dat interpretarea dogmatica precum ca Tainele savarsite la acei eretici ar fi valide si ca acea' comunitate eterodoxa si-ar pastra o oarecare legatura sau apartenenta invizibila la Biserica Ortodoxa. Din acest punct de vedere sunt foarte graitoare cuvintele canonului 13 al Sinodului de la Ruis-Urbnisi: "fiecare om drept-maritor este Templul lui Dumnezeu; ... dar fiecare om rau-maritor sau nemaritor este templul dracului (un comentator necunoscut la marginea manuscrisului a scris despre armeni iti vorbeste).

In ceea ce priveste pe romano-catolici aici este de spus ca de-a lungul veacu­rilor Biserica aplica in practica diferite moduri de primire a lor: prin rebotezare, prin mirungere si prin pocainta.

Sunt mai multe marturii care arata ca deja din secoul XII mai multe Biserici Ortodoxe locale practicau rebotezarea celor care se converteau de la romano-ca­tolici. Asa se proceda in Constantinopol, Rusia, Serbia, desi paralel existau si unele exceptii. De exemplu Nifon Episcop al Novgorodului din Rusia primea pe romano-catolici prin mirungere. Un mare canonist tot din secolul XII Teodor Balsaman cerea un minimum pe care apusenii sa-l indeplineasca: lepadarea de ere­ziile lor si Taina Pocaintei.

Al patrulea Sinod local din Lateran (1215), precizeaza ca dupa caderea Romei din Biserica Ortodoxa grecii au inceput sa practice primirea latinilor prin rebotezare, practica care se mentine si in secolul XIII. La rusi de asemenea in se­colul XIII si XIV catolicii erau primiti prin rebotezare.

Sinodul local din Constantinopol din anul 1848, hotaraste ca romano-catolicii sa fie primiti intai lepadandu-se de ratacirile lor iar dupa aceea sa fie unsi cu Sfantul Mir. Sfantul Marcu al Efesului referindu-se la canonul 7 al Sinodului II Ecumenic spune ca latinii sunt primiti in Biserica prin mirungere la fel precum in vechime se primeau alti mari eretici - arienii, macedonienii, sabelienii etc. Astfel Sfantul Marcu Efeseanul arata ca si latinii sunt eretici.

Incepand din secolul XV, la .rusi, din contra se inradacineaza practica re-botezarii romano-catolicilor convertiti la Ortodoxie. Aceasta practica este confir­mata si de un Sinod local din Moscova in anul 1620. In anul 1621, Patriarhul Moscovei si a toata Rusia, Filaret, a dat o circulara speciala prin care obliga re­botezarea belorusilor greco-catolici in cazul intoarcerii lor la Biserica Ortodoxa justificand aceasta hotarare prin cuvinte: "intrucat ei sunt botezati de catre apos­tatul care se roaga pentru papa".

Sinodul local de la Moscova din anul 1667, hotaraste sa adopte practica pri­mirii catolicilor conform hotararii Sinodului din Constantinopol-din 1484 anume prin mirungere. Dar in practica, pana la inceputul secolului XVIII, la Moscova latinii se primeau tot prin rebotezare, pana la anul 1718 cand imparatul a toata Rusia, Petru cel Mare, prooccidental prin formare, cu forta impune practica pri­mirii catolicilor doar prin pocainta.

Biserica Ortodoxa Rusa din Kiev care prin unele practici se deosebea fata de cea din Moscova, incepand din secolul XVII cade sub puternica influenta a teolo­giei apusene scolastice. Mitropolitul Kievului Petru Movila este primul ierarh si teolog din istoria crestinismului ortodox care afirma validitatea Tainelor savarsite afara de Biserica Ortodoxa cea Una. In Molitfelnicul tiparit in anul 1646, la Kiev de catre sus amintitul Mitropolit despre luterani si calvini este scris: "Pe acestia a ii boteza in niciun caz nu se cuvine, intrucat botezati sunt". Dar despre catolici scrie: "Pe acestia nu numai nu ii botezam, dar si unsi cu Mirul deja fiind sa nu ii mai mirungem din nou". Tot acolo Mitropolitul filocatolic Petru Movila continua asa: Dar cel care in­drazneste sa repete aceste Sfinte Taine, sacrilegiu face, si pe Hrislos a doua oara II rastigneste si huleste."

Asadar, Mitropolitul Petru Movila este primul ierarh ortodox care, vechii practici Bisericii Ortodoxe de iconomie i-a dat interpretarea dogmatica precum ca Tainele savarsite de catre cterodocsi ar fi valide in ele insele astfel preluand teza scolastica dupa care se face totala abstractie de savarsitorul Tainei cerand doar respectarea formei si materiei Tainei precum si intentia savarsitorului.

Este interesant de vazut cum aceasta parere gresita a persistat in teologia rusa de-a lungul secolelor in mod special in scolile teologice din Kiev si Sankt-Petersburg. Iata de exemplu ce spune manualul de Drept Canonic tiparit la Kiev in anul 1848:

"O perioada de timp a fost neclaritate in privinta Latinilor si Protestantilor, pana la timpul lui Petru I cel Mare, cand aceasta problema a fost rezolvata de catre Pastorii nostri si Patriarhul de la Constantinopol (vezi circulara de la 7 feb. 1719). De atunci Biserica noastra primeste pe crestinii eterodocsi care nu au Mirungere (Luteranii si Calvinii) prin Mirungere, dar pe cei care au aceasta Taina -prin Marturisire si Sfanta impartasanie in Biserica noastra dupa ce s-au lepadat de credinta anterioara. Poate sa fie respectata si Taina Hirotoniei la romano-catolici ".

Manualul de Drept Canonic tiparit in anul 1827, la Sankt-Petersburg foarte pe scurt spune: "Pe Calvini, Luterani si alti Reformatori nu ii botezam, ci dupa lepadarea lor doar ii ungem cu Sfantul Mir. (Scrisoarea Patriarhului Ieremie de Constantinopol de la 12 august 1718. Si circular de la 11 martie 1726)".

Biserica greaca din Constantinopol in timpul Patriarhului Kiril V in anul 1756, hotaraste ca cei care vin la Ortodoxie de la confesiunile apusene sa fie primiti ca necurati si nebotezati (os anieroys kai abaptistons). In acelasi timp se aminteste ca Biserica cea adevarata si apostolica este Una si numai aceasta Biserica are Taine adevarate. Dar botezul ereticilor care nu este conform preda-niilor apostolice este apa simpla.

Pidalionul grecesc alcatuit in a doua jumatate a secolului XVIII numeste botezul romano-catolicilor- pseudo botez (pseydo nymon baptisma). Luand drept adevarate consideratiile unor teologi ortodocsi, ca atunci cand Biserica Ortodoxa primeste pe eterodocsi fara rebotezare, aceasta ar fi de fapt recunoasterea oficiala de catre Biserica Ortodoxa a Botezului valid in acea confe­siune eterodoxa. Atunci cum trebuie sa privim la toate aceste fapte istorice mentionate mai sus? Faptul ca, Biserica Ortodoxa in diferite timpuri primea pe romano-catolici cand prin rebotezare, cand prin Mirungere sau prin Taina Pocaintei oare inseamna aceasta ca Biserica Ortodoxa odata recunostea validitatea Tainelor ior si alta data nu? Oare inseamna aceasta ca Romano-Catolicismul vreodata a fost vazut ca o parte integranta a Bisericii lui Hristos celei Una? Presupunand ca romano-catolicii au Tainele valide (sau cel putin Taina Botezului-) aceasta inseamna ca mii de ierarhi si clerici ortodocsi care primeau si mai primesc pe catolici prin rebotezare incalca al zecelea punct al Crezului ortodox: Marturisesc un Botez spre iertarea pacatelor. Daca este asa, atunci mii de slujitori ai Bisericii conform Canonului 47 Apostolic trebuie sa fie caterisiti ca unul care ia in ras crucea si moartea Domnului si nu deosebeste preotii adevarati de preotii mincinosi.

Recunosaterea de catre Biserica Ortodoxa a validitatii Tainei Botezului intr-o comunitate eterodoxa sau alta aceasta automat inseamna si recunoasterea validi­tatii a tuturor celorlalte Taine si a Euharistiei in primul rand. Pentru ca Duhul Sfant nu poate sa lucreze doar intr-o singura Taina si in altele nu. Atunci faptul ca Biserica Ortodoxa nu primeste pe romano-catolici in comuniune euharistica isi pierde orice explicatie. Daca apusenii se impartasesc cu acelasi Trup si Sange al Mantuitorului Hristos, atunci ce ne mai opreste sa ne mai impartasim din acelasi potir cu ei? Diferente de rit ar putea fi lasate de o parte.

. Asadar, a accepta ca Tainele la eterodocsi ar fi valide, aceasta inseamna o confuzie doctrinara grosolana care poate sa aiba ca urmare disolutia Bisericii Ortodoxe. Pentru ca recunoasterea valabilitatii Tainelor la eterodocsi obligatoriu presupune si, comuniunea euharistica cu confesiunile respective. "Dar comu­niunea euharistica deplina precedata si bazata pe unitatea sau comuniunea in credinta, este o recunoastere totala a unei Bisericii in cealalta, nu in minimum sau comun, ci in maximalismul fiecaruia... Deci, comuniunea, euharistica plenara nu poate avea. loc decat intr-o singura Biserica. Dar aceasta inseamna realizarea mai intai a comuniunii plenare in credinta, adica in adevarul dumnezeiesc re­velat, incredintat de Hristos, prin Apostolii Bisericii Sale".

"Practicarea deja a intercomuniunii de catre toate Bisericile protestante traditionale intre ele, de catre Bisericile anglicane, cu Bisericile sau mai exact denominatiunile ecleziale iesite din randul lor, de catre Bisericile protestante cu Bisericile anglicane si denominatiunile crestine ale acestora din urma, si chiar de catre Biserica Romano-Catolica cu unele Biserici protestante (luterana. indeo­sebi) ca ospitalitate euharistica din ratiuni ecumeniste, nu constiutie pentru Bise­rica Ortodoxa un argument in favoarea intercomuniunii, ci dimpotriva, un motiv in plus si puternic pentru respingerea, acesteia ".


"Intercomuniunea implica admiterea validitatii si eficientei Tainelor din afara Bisericii, coborarea Tainelor Bisericii la treapta de simple simboluri, diso­cierea dintre Taine si credinta Bisericii, relativizarea Euharistiei, ca plenitudine a Bisericii, si in sfarsit, relativizarea calitatii si identitatii ecleziale plenare care se bazeaza pe succesiunea apostolica de credinta si har".

In legatura cu acest subiect iata ce spune un manual de Drept Canonic tiparit in anul 1902, la Academia Teologica din Moscova: "In felul in care noi intelegem Biserica, intra si acea esentiala caracteristica a ei, ca ea este Una, precum si adevarul de credinta. Daca de fapt exista mai multe comunitati crestino-religioase, care mai mult sau mai putin difera intre ele in dogma si cult, atunci relatiile intre ele pot fi exclusiv negative: pentru ca, fiecare din aceste confesiuni, considerandu-se ca unica Biserica a lui Hristos ast­fel neaga autenticitatea celoralte. De aceea din punct de vedere bisericesc nu poate sa existe toleranta religioasa, inteleasa ca recunoastere a unei biserici de catre alta, precum nu pot fi recunoscute de drept adevarate doua principii contradictorii.

De aceea nici o confesiune nu permite credinciosilor sai indiferenta comu­niune cu membrii altei confesiuni sau asa zisa communicatio in sacris. O astfel de comuniune in vechime se numea la noi foarte caracteristic dublocredinciosie, adica recunoasterea a doua biserici diferite de drept adevarate". Recunoasterea validitatii Tainelor la eterodocsi si ca urmare intercomuniunea euharistica constituie un pericol de dizolvare a Bisericii Ortodoxe, a unitatii de credinta si de incetare a Euharistiei, cum constata nu numai teologii ortodocsi de orientare patristica, ci si chiar si unii teologi catolici de buna credinta. De exem­plu Cardinalul Paul Gouyon atentioneaza: "Daca marea multime se dezintere­seaza de ecumenism, adeptii inversunati ai intercomuniunii risca, sa se detaseze de Bisericile lor respective pentru a yeni sa creeze practic o noua Biserica zisa "ecumenica" (...).Se naste pericolul unei a treia Biserici, intre cele doua, dis­tincta si separata de Bisericile crestine. Rezultatul paradoxal al intercomuniunii ar putea fi nu de a reduce diviziunile, ci de a le mari. in sanul celei de-a treia Biserici, acordul nu ar fi decat aparent, fiecare putand continua sa profeseze pro­priile sale optiuni sub masca unei unanimitati artificiale".

In anul 1925, teologul si scriitorul Gala Galaction declara ca: "in relatiile cu alte confesiuni este nevoie de o riguroasa contabilitate dogmatica". Astazi, cand unii teologi ecumenisti sunt contaminati cu diferite idei eterodoxe, aceasta nece­sitate a devenit si urgenta. Aceasta riguroasa contabilitate dogmatica este nece­sitata si de redactarea unor texte teologice comune, care trebuie sa exprime credinta apostolica si patristica" - precizeaza in zilele noastre Parintele profe­sor Nicolae V. Dura.

Asadar, Biserica Ortodoxa in niciun caz nu poate sa accepte recunoasterea valabilitatii Tainelor savarsite la eterodocsi. Ritualul care se savarseste in diferite comunitati ecleziale aflate afara de Biserica cea una este doar o forma goala, lip­sita de orice continut obiectiv.

Practica Bisericii Ortodoxe de primire a eterodocsilor fara sa repete Tainele de initiere (Botezul, Mirungere) are explicatie exclusiv in iconomia bisericeasca, este practica de pogoramant ca sa usureze eterodocsilor procesul de venire la Bi­serica mama. Dar aceasta practica de iconomie obligatoriu presupune respectarea conditiei ca forma exterioara a Tainei savarsite in comunitatea eterodoxa sa fi fost respectata corect. Atunci acea forma goala a Tainei capata valabilitate sau altfel zis se umple de Duhul Sfant din momentul in care omul marturisind dreapta cre­dinta apostolica intra in comuniune cu Trupul Mistic al lui Hristos - Biserica pri­mind Taina Pocaintei si Taina Euharistiei.

In incheierea acestui capitol sa citam cuvintele Sfantului Ierarh si Marturisi­tor Ilarion Troitki: "nu exista crestinism, nu exista Hristos, nu exista har, nu exista adevarul, nu exista viata, nu exista mantuire, nimic nu exista in afara Bisericii, si toate acestea exista exclusiv intr-o singura Biserica cea una".

Kshutashvili Jambul