SCRISOAREA SFANTULUI TEODOR STUDITUL DESPRE ERETICI

ŞTIIND că este erezie, să fugi de erezie, încît nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să-i pomeneşti la dumnezeiasca liturghie” – scrisoare a Sfîntului Teodor Studitul


Epistola 39

Egumenului Teofil

Voiam mai degrabă să scriu sfinţiei tale, însă nu am avut bun prilej, fiind păzit cu străşnicie. Dar fiindcă a bi­ne­voit bunul Dumnezeu să‑mi dăruiască şi chipul, şi per­soa­na [prin care să‑ţi scriu], îmi împlinesc şi eu, smeritul, do­rirea mea şi te salut şi te îmbrăţişez, părintele meu du­hov­nicesc şi cu adevărat preaiubit. Căci, chiar dacă stă­pâ­ni­torii veacului acestuia ne‑au despărţit trupeşte, însă nu au destrămat şi dragostea[1] şi relaţia noas­tră, a unuia cu altul, şi care are ca [temelie] pe Dum­ne­zeu, ci mai degrabă au întărit‑o[2]. Căci sunt con­vins că şi cuvioşia ta doreşte de nevrednicia noastră şi [mai sunt con­vins] că rămâne neclintită în împotrivirea or­todoxă şi plăcută lui Dumnezeu, [împotri­vire] de care tu ai dat dovadă înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor şi la început, şi la sfârşit, ca unul care ai ales împreună cu noi, smeriţii, prigoana pentru dreapta cre­dinţă. Şi, chiar dacă cei puternici nu au vrut, totuşi au fă­cut în aşa fel ca să nu‑i trimită pe mulţi în surghiun şi să‑i închidă, ca de aici să convingă lumea că numai noi ne în­grădim şi sun­tem deosebiţi de ei şi că nu mai sunt alţii care se îm­po­tri­vesc [lor][3]. Dar chiar şi aşa, mulţi la nu­măr, în vremea stă­pânirii lor[4], fie din frică, fie din icono­mie [dum­ne­ze­ias­că] s‑au ascuns, încât îl putem asculta pe dum­ne­ze­ies­cul David, strigând: „Îi voi număra pe ei şi se vor înmulţi mai mult decât nisipul” (Ps. 138, 18). Căci nu este ceva mic şi ascuns necucernicia lor, ci ceva foarte mare şi lim­pe­de pentru cei ce au minte. Iconomia lui Hris­tos, prea­sfin­ţia ta, au întors‑o pe dos, după capul lor, dog­matisind, prin adulter şi însoţirea adulteră[5], ca icono­mie mân­tui­toa­re pentru Biserică, [tocmai] călcarea Evan­gheliei, [arun­când] sub anatemă pe cei care nu primesc aşa [cum zic ei]. Au nimicit Evanghelia prin dezlegarea [ne­res­pec­ta­rea] unei singure porunci, spunând pe faţă că dezlegarea este iconomie a lui Dumnezeu. Căci, precum s‑a scris, cel care plineşte toată legea, dar greşeşte într‑o singură [po­run­că], s‑a făcut vinovat de toate (Iac. 2, 10). Aceştia însă pen­tru o greşeală – sau mai bine zis pentru greşelile celui adul­ter şi a celui ce a unit prin adulter[6] şi ale celor ce au fost de acord cu adulterul şi ale tuturor celor ce au vreo păr­tăşie cu cel adulter (căci nu sunt des­părţiţi unii de alţii: cei ce au făcut [adulterul] şi cei ce sunt de acord cu el[7]) – nu zic că sunt vinovaţi, ci iconomi ai lui Dumnezeu, şi că min­cinos este cel ce‑i arată a fi vi­novaţi. Dar se în­stră­i­nea­ză şi sfinţii de [aceşti] „iconomi” ai lui Dumnezeu, căci nici un sfânt nu a călcat legea lui Dumnezeu, nici, căl­cându‑o, nu se poate numi sfânt. Iar ei, expunând pe faţă, ca pe o lege de necălcat a lui Dum­nezeu, dogma [lor, ce constă] în călcarea de lege şi dând anatemei pe cei care nu sunt de acord cu ei în aceasta (şi e limpede că sfinţii din cer şi de pe pământ nu sunt de acord cu adulterul), au ară­tat pe faţă că, prin dez­legarea unei singure porunci a Evan­gheliei, au întors pe dos nu numai întreaga Evan­ghe­lie – prin aceea că au ho­tărât în sinod iconomia mân­tui­toa­re pentru Biserică şi au pus ca să fie şi să se numească lege de necălcat o icono­mie ba­zată pe călcarea a toată po­run­ca şi [însăşi] călcarea aces­teia [a poruncii lui Dum­ne­zeu] –, ci că au dat anate­mei şi pe sfinţii care nu sunt de acord cu ei, fiindcă nici Dumne­zeu nu este. Şi, pe scurt, ce să mai spunem multe, cât nici epistola nu poate în­că­pea? Cum­plită cacodoxie[8] a fost dogmatizată în Biserica noas­tră – în­săşi erezia adul­terină – care, împreună cu schim­barea Evan­gheliei, a dezlegat şi dumnezeieştile ca­noa­ne prin dez­vinovăţirea celui ce a unit prin adulter[9] [şi] care a fost ca­terisit de ele. Căci dacă Evan­ghelia au neso­co­tit‑o, greu [se vor porni] să se în­gri­jească de sfintele ca­noa­ne.

Deci, împreună cu salutarea mea către tine, pe acestea am socotit necesar să le amintesc părinţimii tale ca, ştiind că este erezie, să fugi de erezie, adică de eretici, încât nici să te împărtăşeşti cu ei, nici să‑i pomeneşti la dumneze­ias­ca liturghie, în preasfânta[10] ta mănăstire. Fiindcă cele mai mari ameninţări spuse de sfinţi zac asupra celor ce se învoiesc[11], chiar numai să‑i primească la masă[12]. Şi da­că ar zice cuvioşia ta cum de nu am spus aceasta mai îna­in­te de robie, ba că şi noi i‑am pomenit pe cei din Bi­zanţ, ace­ea să ştie că [atunci] nu fusese sinod, nici era pro­nun­ţa­tă anatema şi dogma cea rea[13]. Şi mai înainte de acestea nu era sigur dacă trebuia să ne depărtăm cu totul de cei fărădelege sau numai să fugim de împărtăşi­rea pe faţă cu ei, dar să‑i pomenim [totuşi], printr‑o ico­no­mie cu­ve­ni­tă, până la o vreme. Dar când necre­dinţa ere­tică a ie­şit limpede pe faţă şi a fost dată la ară­tare prin sinod, tre­buie de acum să‑ţi arăţi pe faţă evla­via ta, îm­preună cu toţi ortodocşii, prin faptul de a nu te îm­păr­tăşi cu cei rău credincioşi, nici să pomeneşti pe vreu­nul din cei aflaţi în sinodul cel adulter sau care cu­getă la fel cu el [cu sinodul adulter]. Şi este drept, cu­vioase pă­rinte, ca în­tru toate să fii iubitor de Dumnezeu, precum îţi este nu­me­le, şi să iubeşti şi în aceasta pe Dumnezeu. Căci Gură de Aur nu numai pe eretici îi do­vedeşte cu mare şi pu­ter­nic glas ca duşmani ai lui Dumnezeu, ci şi pe cei ce se împărtăşesc cu unii ca aceştia.[14] Şi dacă nici tăria ta nu este în siguranţă, atunci cine se va mai mântui? Şi dacă cel care, prin puterea lui Dumnezeu, ca unul ce e sfânt, a avut îndrăzneală înainte de [a se arăta] erezia de­să­vârşită, dar acum, după [arăta­rea] ereziei [pe faţă], se re­­trage, cum va cuteza altul să mârâie ceva? Şi dacă tag­ma mona­hi­cească nu le socoate pe toate gunoaie, mă refer la mă­năs­tiri şi toate din jurul lor[15], cum va dispreţui mi­rea­nul pe fe­meie şi pe copii şi ce­lelalte? De aceea îţi aduc aminte, ca un frate preamic şi copil [al tău], să nu tă­cem[16], ca să nu ne facem strigare a Sodomei; să nu cru­ţăm cele de jos, ca să nu pierdem cele de sus; să nu pu­nem piatră de po­ticnire Bisericii lui Dumnezeu, Care [poate] fi li­mi­ta­tă chiar şi la trei ortodocşi, după sfinţi, ca să nu fim osândiţi de hotărârea Domnului. Şi nu pentru mi­ne spun acestea, eu, ticălosul – căci mie, chiar dacă e în­drăzneţ lucru a zice, a muri pentru adevăr îmi este câş­tig şi bucurie şi viaţă, de vreme ce mă în­tă­resc prin sfin­te­le voastre rugăciuni –, ci pentru dragostea dintre noi, cea dintru început şi duhov­nicească, şi pentru folosul de ob­şte. Căci dacă Fiul lui Dumnezeu, Domnul şi Stăpânul tu­turor, S‑a dat pe Sine pentru toţi jertfă lui Dum­nezeu şi Ta­tălui, ce Îi datorăm şi cât nu trebuie să răb­dăm şi să pă­ti­mim pentru El noi, mo­nahii, care ne‑am răs­tignit prin le­pă­darea [de lume] şi care cu adevărat, iar nu în chip ne­fo­lo­sitor, ne‑am lepădat [de lume]? Fiindcă nu numai din în­făţişarea din afară tre­buie judecate lucrurile (căci mulţi se ascund sub mască, nefiind [de fapt] ceea ce se arată a fi), ci din fapte se fac limpezi în­fă­ţi­şările.

Aşadar, dacă mo­nahi sunt unii în vremurile de acum, să arate prin fap­te. Iar fapta mona­hului este ca nici din întâmplare să nu sufere înnoirea Evangheliei, ca nu cumva, punând îna­intea mirenilor pilda sa, să le dea motiv pentru erezie şi pentru împărtă­şirea cu ere­ticii, spre a lor pierzanie.

Adânca smerită cugetare a sfinţiei tale, ca una ce a ac­cep­tat subiectul [acesta de discuţie], m‑a făcut să vorbesc mult în deşert. Iar tu, părinte, roagă‑te şi prearoagă‑te pen­tru mine, cel stricat şi păcătos, că mai cu seamă te do­resc pe tine. Iar cel ce este întemniţat împreună cu mine[17] ase­menea te salută şi are nevoie de rugăciunile tale.

--------------------------------------------------------------------------------

[1] Mai exact: „felul nostru comun de a cugeta”.

[2] Suferinţele pentru Dumnezeu şi dreapta credinţă întăresc mintea fie­căruia în har şi mărturisire. Deoarece baza relaţiilor dintre ei era dreap­ta cugetare despre Dumnezeu şi dragostea către El, înseamnă că cu cât relaţia lor cu El se întărea prin suferinţe, pe atât şi relaţia dintre ei se întărea. Şi atunci despărţirea trupească se face pricină de inten­si­ficare a simţirii reciproce. Aceasta este baza relaţiilor între credin­cioşi şi în Biserică.

[3] Interesantă stratagemă: Prin trimiterea în surghiun a puţinor oa­meni, dorea să se arate că aceştia sunt răzvrătiţi în mod real şi că nu pen­tru dreapta credinţă au fost ocărâţi, căci iată că mulţi de aceeaşi cre­­dinţă cu ei nu au fost exilaţi. Deci, de fapt nu credinţa lor ar fi fost pro­­blema, ci ticăloşia lor.

[4] A împăraţilor eretici.
[5] E vorba de acceptarea sinodală a adulterului împăratului bizan­tin.

[6] Preotul Iosif care a acceptat să săvârşească o asemenea cununie nelegiuită.

[7] Sunt la fel de vinovaţi.

[8] Rea credinţă.

[9] În sensul că a oficiat căsătorie adulteră.

[10] Euagestath: în sensul de curată de orice erezie.

[11] Fac pogorăminte.

[12] În sensul că le sunt prieteni, căci poţi primi în casă un eretic ca să‑l ajuţi: de pildă, să‑l hrăneşti, dacă e înfometat.

[13] În sensul că adulterul nu era ratificat sinodal cum făcuseră mai pe urmă la acel fals sinod.

[14] Despre proorocii mincinoşi, PG 59, 557‑558.

[15] Mulţi monahi nu voiau să intre în conflict cu ereticii, pentru că ast­­fel trebuiau să lase mănăstirile şi să plece în surghiun.

[16] Uneori şi tăcerea este vinovată: atunci când ar trebui să mărturi­sim dreapta credinţă şi nu o facem.

[17] Sfântul Nicolae Studitul, ucenicul cuviosului Teodor, care l‑a şi ur­­­mat în surghiunul său.


Sursa: “Dreapta credinţă în scrierile Sfinţilor Părinţi”