Totalul afișărilor de pagină

Faceți căutări pe acest blog

duminică, 30 mai 2010

POSTUL SF PETRU SI PAVEL


Maine incepe Postul Sfintilor Apostoli Petru si Pavel

Postul Sfintilor Apostoli (popular-postul Sampetrului), care preceda sarbatoarea comuna a Sfintilor Apostoli Petru si Pavel (29 iunie) este randuit de Biserica in cinstea celor doi apostoli si in amintirea obiceiului lor de a posti inainte de a intreprinde acte mai importante (vezi Fapte 13,2 si 14,23). Totodata, prin tinerea acestui post se cinstesc darurile Sfantului Duh, care s-au pogorat peste Sfintii Apostoli la Cincizecime; de aceea, in vechime, acest post se numea Postul Cincizecimii.

Postul Sfintilor Petru si Pavel - istoric

Despre vechimea acestui post marturisesc, in secolul IV, Constitutiile Apostolice. Marturii ulterioare se gasesc la Sfantul Atanasie cel Mare, la Teodoret, episcopul Cirului, la Leon cel Mare, care numeste postul acesta Postul de vara sau al Cincizecimii. Se pare ca la inceput, postul acesta era tinut numai in cercurile monahale si abia mai tarziu s-a extins si la credinciosii din lume.

Postul Sfintilor Petru si Pavel - durata

Spre deosebire de celelalte posturi, care au o durata fixa, Postul Sfintilor Petru si Pavel are o durata variabila de la an la an, deoarece inceputul lui (fixat aproximativ prin sec. VI) e in functie de data variabila a Invierii lui Hristos. Postul incepe luni, dupa Duminica Tuturor Sfintilor si tine pana in ziua de 29 iunie (inclusiv, daca aceasta sarbatoare cade miercurea sau vinerea, dezlegandu-se in acest caz numai la peste si untdelemn). Durata lui este deci mai lunga sau mai scurta, dupa cum Invierea din anul respectiv a cazut mai devreme sau mai tarziu. In chip normal (daca Invierea Domnului s-ar sarbatori in rastimpul indicat de regula consfintita la Sinodul I Ecumenic, adica intre 22 martie si 25 aprilie), ea variaza de la 8 zile (durata cea mai scurta, cand Invierea cade la 25 aprilie) pana la 42 de zile (durata cea mai lunga, cand Invierea cade la 22 martie). Dar in actuala situatie a Bisericii noastre (ca a tuturor Bisericilor ortodoxe care si-au indreptat calendarul, mentinand insa Pascalia stilului vechi, a calendarului neindreptat), Invierea fiind sarbatorita de fapt intre 4 aprilie si 8 mai, durata Postului Sfintilor Petru si Pavel se scurteaza, de la 28 de zile (durata cea mai lunga) pana la desfiintare (in anii in care Invierea cade dupa data de 1 mai). Asa s-a intamplat in anii 1945 si 1956 (Invierea la 6 mai), cand Sfantul Sinod a hotarat ca postul sa se tina in cele trei zile dinaintea sarbatorii Sfintilor Apostoli Petru si Pavel ( sarbatoarea cazand inaintea Duminicii Tuturor Sfintilor, in seara careia trebuia sa lasam sec). Aceeasi situatie am avut-o si in anul 1983 (Invierea la 8 mai), cand postul a fost numai de doua zile (27-28 iunie).

O regula simpla si practica spre a afla durata Postului Sfintilor Petru si Pavel din orice an este urmatoarea: cate zile sunt de la data Invierii (inclusiv) din anul respectiv pana la 3 mai (exclusiv), atatea zile tine postul. De exemplu, in anul 1982, cand Invierea s-a serbat la 18 aprilie, Postul Sfintilor Apostoli 15 zile (14-28 iunie).

Postul Sfintilor Petru si Pavel - cum postim

Dupa Pravila cea mare si Invatatura pentru posturi din Ceaslovul mare, luni, miercuri si vineri se mananca legume fara untdelemn, marti si joi aceleasi cu untdelemn (si vin), iar sambata si duminica si peste; dezlegarea la peste se da si luni, marti si joi, cand cade sarbatoarea vreunui sfant cu doxologie mare, iar cand o astfel de sarbatoare cade miercuri sau vineri, se dezleaga la untdelemn si vin. La hramuri si la Nasterea Sfantului Ioan Botezatorul (24 iunie) se da dezlegare la peste, in orice zi a saptamanii ar cadea. Dupa Tipicul mare, luni, miercuri si vineri se mananca mancare uscata dupa Vecernie; iar in celelalte zile, ca mai sus.


Sfintii Apostoli Petru si Pavel
Mareste imaginea. Informatiile pe care le avem despre Sf. Petru sunt furnizate in special de Evanghelii, Faptele Apostolilor, Epistola catre Galateni a Sf. Apostol Pavel si traditia bisericeasca. Petru a fost de origine din Bethsaida, localitate in apropierea Lacului Tiberiadei. Locul chemarii lui Petru la apostolat este prezentat de Ioan Evanghelistul ca fiind Betania, cand fratele sau, Andrei, cel dintai chemat, l-a prezentat Mantuitorului, in timp ce Evangheliile sinoptice afirma ca a fost Galileea. Aceasta discordanta poate fi rezolvata in sensul ca Petru l-ar fi intalnit pe Mantuitorul mai intai pe valea Iordanului si apoi in Galileea, cand a avut loc chemarea lui finala la apostolat, cu ocazia pescuirii minunate.

Numele lui Petru a fost Simon. La acceptarea lui ca apostol, el primeste numele de Chifa, echivalentul lui Petru in aramaica, ceea ce inseamna piatra. Asemenea fratelui sau, el a fost pescar. Cand si-a inceput activitatea publica, Petru era deja casatorit si se mutase la Capernaum, unde traia impreuna cu soacra sa. Nicaieri nu se face mentiune in legatura cu sotia sa, desi din Epistola intaia catre Corinteni 9, 5, se poate deduce ca el si-a luat sotia in calatoriile sale misionare. Textele canonice nu ne spun daca Petru a avut sau nu copii, doar Faptele apocrife ale lui Petru vorbesc despre fiica sa.

In rastimpul activitatii de pe pamant a Mantuitorului, Petru a fost de fata in toate ocaziile, cand doar un grup restrans dintre ucenici au fost admisi (Matei 9, 18-26; 17, 1-8; 26, 37). Adeseori, el devine purtatorul de cuvant al celorlalti apostoli. Desi privilegiul prioritar de a fi descoperit ca Iisus este Mesia ii revine Sf. Apostol Andrei (Ioan 1,41), Petru este cel care afirma cu mai multa tarie acest lucru, fapt pentru care Mantuitorul il evidentiaza (Matei 16, 13-20). Cu toate acestea, el este cel care fluctueaza in credinta sa in Hristos, de la afirmare si pana la negare sau lepadare de El.

Petru este intre primii ucenici care au sosit la mormantul Mantuitorului, dupa ce femeile anunta invierea Sa, iar dupa inaltarea la Cer, se erijeaza, fara a fi ales de cineva, in conducator al apostolilor, isi exercita rolul de conducator in numirea celui care il inlocuia pe Iuda (Fapte l, 15-22); vorbeste la Pogorarea Duhului Sfant (Fapte 2, 14-41); este unul din cei dintai apostoli care savarseste o minune in numele lui Iisus (Fapte 3, 1-10); ii condamna pe Anania si Safira; savarseste multe minuni; il primeste pe Cornetius in Biserica (Fapte 10, 1-11, 18), ceea ce a fost intepretat ca un prim gest de deschidere a invataturii crestine catre neamuri, desi in disputa cu Sf. Apostol Pavel este cel care sustine cererile iudeo-crestinilor privind observarea practicilor impuse de Lege (Galateni 2, 11-21); iese in evidenta cu ocazia sinodului apostolilor de la Ierusalim (Fapte 15, 7-11).

Intrucat Sf. Pavel mentioneaza o grupare a lui Chifa la Corint (I Corinteni l, 12), se crede ca el ar fi vizitat aceasta cetate. Informatiile privind activitatea sa misionara sunt relative si reduse. Se stie ca a propovaduit la Ierusalim, in ludeea, in Samaria, in Asia Mica, pana in Babilon. Interpretam - pana in Babilon - in sensul ca a propovaduit inclusiv in acest teritoriu. Mentiunea din Petru 5, 13 trebuie inteleasa cu referire la Biserica crestina din Babilon si nicidecum din Roma. Daca ar fi fost vorba de Roma, Sf. Petru ar fi mentionat numele de Roma si nicidecum nu ar fi facut doar o vaga aluzie metaforica.

De altfel, traditia leaga cea mai mare parte a activitatii sale de Antiohia si tinuturile imprejuratoare, intrucat despre el se spune ca a fost episcop al acestei cetati timp de 20 de ani, inainte de a ajunge la Roma. El ajunge la Roma in timpul celei de a doua captivitati a Sf. Apostol Pavel, sau cel mai devreme dupa revenirea acestuia din Spania si inainte de a face calatoria de ramas bun in Asia Mica si Macedonia. Aici, la Roma, s-a savarsit prin moarte martirica, alaturi de Sf. Pavel, in timpul persecutiei neroniene. Legenda episcopatului Sf. Petru la Roma, timp de 25 de ani, apartine sec. al III-lea.

De altfel, Sf. Irineu (Adv. haer. III. 3.2 si 3.3) spune clar ca "cea mai mare, cea mai veche si cunoscuta de toti, intemeiata de cei doi preamariti apostoli Petru si Pavel" este Biserica Romei, iar "dupa intemeierea si zidirea Bisericii, fericitii apostoli au inmanat slujirea episcopatului lui Linus, ceea ce inseamna ca cei doi apostoli au condus impreuna soarta Bisericii din Roma, intemeiata de ei, si tot impreuna au numit un prim episcop, pe Linus, inainte ca ei sa fi suferit moartea martirica.

Sf. Petru a fost rastignit cu capul in jos, dupa propria lui dorinta, si a fost inmormantat, potrivit marturiei preotului roman Caius, slujitor in timpul episcopatului lui Zefirin (199-217), pe dealul Vatican. Descoperirile arheologice de sub Basilica Sf. Petru au confirmat traditia. Pe langa cele opt cuvantari pastrate in Faptele Apostolilor (l, 15-24; 2, 14-41; 3, 12-26; 4, 8-21; 5, 29-42; 10,34-48; II, 4-17; 5, 5-11), de la Sf. Petru au ramas doua epistole care ii poarta numele: I si II Petru. Prima epistola a fost scrisa din Babilon (anul 63-64), iar a doua, de la Roma (anul 67). Cele doua epistole au un ton unitar, abordand, pe de o parte, teme pastoral-morale, si teme dogmatice de prim rang, cu implicatii serioase pentru invatatura hristologica, trinitara, soterio logica si eshatologica a Bisericii crestine, pe de alta parte.

Sfantul Apostol Pavel

Sfantul Apostol Pavel (m. aprox. 65 d." Hr.), "Apostolul neamurilor". S-a nascut intr-o familie de evrei descendenta din tribul lui Beniamin, in Tarsul Ciliciei, probabil in primii ani ai erei crestine, primind numele de Saul. A fost crescut si educat in traditia fariseica, se pare, la Ierusalim, desavarsindu-si educatia sub indrumarea vestitului rabin Gamaliei (Faptele Apostolilor 26, 5), care il initiaza in bogata traditie a interpretarilor legale (halakah) si in literatura folclorica iudaica (hag-gadah).

Apartinand diasporei evreiesti, Pavel cunostea si vorbea limba greaca si era familiarizat cu cultura si civilizatia elenista. In plus, el detinea si cetatenia romana. Desi casatoria era una din obligatiile unui fariseu, Saul nu se casatoreste. Dupa increstinarea sa, el va considera celibatul ca o logodna mistica cu Hristos si Biserica Sa. Intrucat fiecare rabi trebuia sa aiba o meserie, el invata sa teasa panza pentru corturi, in zelul sau fata de religia parintilor sai, Saul devine persecutor al crestinilor, vazand in credinta crestina un dusman de moarte al traditiei legaliste iudaice. Este martor ocular al martirizarii Sf. Stefan, pazind hainele celor care il loveau cu pietre, inlocuirea vechiului legamant iudaic cu unul nou, i se parea lui Saul o adevarata blasfemie. Faptele Apostolilor relateaza despre persecutia pe care el insusi o conducea impotriva crestinilor (8, 3).

In drum spre Damasc, unde se indrepta pentru a-i aresta pe crestinii de acolo si a-i aduce la Ierusalim spre a fi judecati, Saul traieste momentul de rascruce care ii va schimba definitiv viata. Mantuitorul Iisus Hristos i se arata, invaluit de o lumina stralucitoare, atragandu-i atentia ca cei persecutati nu sunt doar crestinii, ci El insusi, in aceasta identificare a lui Hristos cu cei care cred in EI rezida temeiul invataturii paul ine despre Biserica, inteleasa ca Trup mistic al lui Hristos. Evenimentul, relatat de trei ori in Faptele Apostolilor (9, 1-19; 22, 5-16 si 26, 12-18), il transforma pe Saul dintr-un inflacarat prigonitor al crestinilor, in cel mai mare propovaduitor al Evangheliei lui Hristos.

Hristos l-a facut sa inteleaga ca El este Fiul lui Dumnezeu, Caruia trebuie sa se plece tot genunchiul celor ceresti si al celor pamantesti, si sa devina Apostolul Celui pe care pana atunci L-a urat si L-a prigonit cu furie, cel care a ostenit mai mult pentru Domnul. Orbirea care l-a lovit a durat cateva zile. Saul este botezat apoi de catre Anania, dupa care se retrage in Arabia unde ramane un rastimp de trei ani pentru a se pregati prin rugaciune si meditatie pentru noua sa chemare, dobandind "cunoasterea tainei lui Hristos" (Efeseni 3,4). Revine la Damasc, unde propovaduieste "ca Iisus este Fiul lui Dumnezeu" (Fapte 9, 20). Evreii de aici comploteaza impotriva lui. El scapa, parasind cetatea in taina, mergand la Ierusalim, unde predica Evanghelia neevreilor.

Un nou complot il obliga sa paraseasca si Cetatea Sfanta. Se refugiaza si de aici, indreptandu-se spre Cezareea, Siria si in cele din urma spre Cilicia. Dupa cativa ani, este chemat de Barnabas pentru a ajuta la lucrarea de convertire din Antiohia (Fapte 11, 25 si urm.), in jurul anului 44 cei doi apostoli se indreapta spre Ierusalim pentru a aduce ajutoare comunitatii crestine (Fapte 11, 27-30). Dupa revenirea de la Ierusalim la Antiohia, Barnaba si Saul, impreuna cu loan Marcu, nepotul lui Barnaba, primesc din partea comunitatii antiohiene sarcina se a predica Evanghelia dincolo de granitele Siriei. Astfel incepe prima calatorie misionara a lui Pavel (47-49 d. Hr.). Cei trei se indreapta spre Cipru, locul de nastere a lui Barnaba. Saul, care isi ia numele greco-roman de Pavel in cinstea proconsulului Sergius Paulus, care s-a increstinat, sau mai exact, pentru a arata, prin noul sau nume, ca apostolatul sau se indrepta cu precadere catre neamuri (Galateni 2, 7-9; Romani 15, 16).

Totodata, conducerea activitatii misionare trece de la Barnaba la Pavel, deoarece in Fapte sunt mentionati Pavel si Barnaba si nu Barnaba si Saul. Din Cipru, cei trei trec in Asia Mica, la Perga, unde loan Marcu ii paraseste. Pavel si Barnaba predica Evanghelia in provincia Galatia, inclusiv in cetatile principale de aici: Antiohia din Pisida, Iconium, Lystra si Derbe. In pofida ostilitatii comunitatilor evreiesti, cei doi intemeiaza comunitati crestine si numesc prezbiteri, dupa care se intorc la Antiohia, unde prezinta un bilant al acestei prime misiuni.

Raspandirea rapida a crestinismului printre neamuri, a ridicat o mare problema pentru Biserica. Crestinii veniti dintre iudei, cer ca cei care au devenit crestini dintre neamuri sa se circumcida si sa observe Legea mozaica. Pavel a vazut primejdia unei astfel de practici. Daca aceasta miscare ar fi prevalat, atunci Biserica crestina ar fi devenit o simpla secta iudaica, lucru inacceptabil pentru neevrei, sau aceasta s-ar fi scindat in doua grupari. In plus, el a sesizat ca, prin atitudinea lor, iudaizantii respingeau insasi temelia Bisericii crestine, si anume, ca omul era mantuit prin credinta in Iisus Hristos si nu prin faptele Legii (Galateni 6, 2).

Pavel si Barnaba, insotiti de alti membri ai comunitatii din Antiohia, merg la Ierusalim pentru a se consulta cu ceilalti apostoli, inainte de a merge la Ierusalim, Pavel scrie Epistola sa catre Gatateni. Adunarea apostolilor a hotarat, intr-un gand, sa nu fie impus neamurilor un "alt jug", recomandandu-le doar abtinerea de la "intinarile idolilor si de la desfrau si de (animale) sugrumate si de sange" (Fapte 15, 20, 29). Dupa terminarea sinodului de la Ierusalim, Pavel si Barnabas revin la Antiohia. Separandu-se de Barnaba, Pavel porneste in cea de a doua calatorie misionara, insotit de Silas (50-52 d. Hr.). Pavel viziteaza comunitatile din Galatia, iar la Lystra il ia pe Timotei ca insotitor, indemnat de Duhul Sfant, Pavel trece dincolo de Misia, coboara la Troa, de unde trece cu corabia in Macedonia, poposind la Filipi.

Cea dintai persoana care a primit crestinismul aici a fost Lidia, vanzatoare de porfira, care a devenit gazda lui Pavel si a insotitorilor sai. De la Filipi se indreapta spre Tesalonic, trecand prin Amfipoli si Apolonia, apoi la Bereea, iar de aici la Atena, in asteptarea lui Timotei si Silas, Pavel apara credinta monoteista in fata filosofilor stoici si epicurieni in Areopag. Rezultatele confruntarii nu au fost cele asteptate, mai ales pentru ca acestia nu au putut accepta credinta in inviere. In consecinta, Pavel ia hotararea ca de acum sa nu mai depinda de argumentele ratiunii, ci de Hristos si de puterea Sa. De la Atena, se indreapta spre Corint unde intemeiaza o puternica comunitate crestina. La scurta vreme dupa sosirea lui la Corint, Pavel scrie cele doua Epistole catre Tesaloniceni.

Aici ramane aproape un an si jumatate, dupa care revine la Antiohia. Dupa o sedere relativ scurta la Antiohia, Pavel porneste in cea de a treia calatorie misionara (53-58 d.Hr.). El reviziteaza Bisericile intemeiate de el din Galatia si Frigia. La Efes, de unde scrie prima Epistola catre Corinteni, ramane trei ani, invatand la scoala lui Tiranus. in urma revoltei argintarilor efeseni, este obligat sa paraseasca Efesul. De la Efes, se indreapta spre Smyrna, Pergam, Troa, de unde trece cu corabia in Macedonia, in drum spre Corint, el adreseaza corinte-nilor cea de a doua epistola a sa. in timpul sederii la Corint, a scris Epistola catre Romani, pentru a-si pregati vizita la Roma, pe care o avea deja in plan. impreuna cu o serie de reprezentanti ai Bisericilor din Asia si Grecia porneste spre Ierusalim pentru a aduce ajutoare Bisericii Mame din Cetatea Sfanta.

Ajuns la Milet, Pavel isi ia ramas bun de la conducatorii Bisericii, care l-au primit cu deosebita caldura, si prezice intemnitarea sa (Fapte 20, 22 si urm.). La Ierusalim a fost primit cu ostilitate, fiind acuzat de incalcarea Legii si, in consecinta, batut. Este scapat din mainile multimii infuriate de catre soldatii romani. Aflandu-se de un complot impotriva lui, Pavel este transferat la Cezareea, unde a fost tinut in inchisoare de guvernatorul Marcus Antonius Felix. La moartea acestuia, noul guvernator, Porcius Festus, cedeaza in fata cererilor insistente ale sanhedrinului, care dorea sa-l judece la Ierusalim, ceea ce pentru Pavel insemna o certa condamnare la moarte. Constient de acest lucru, Pavel isi exercita dreptul de cetatean roman si apeleaza la judecata Cezarului, in drum spre Roma, corabia in care calatorea naufra-giaza la Malta. Din Malta, trece cu o corabie alexandrina la Siracuza si de acolo se indreapta spre Roma prin Regium si Puteoli.

Se pare ca in rastimpul petrecut aici, Pavel scrie asa-numitele "Epistole ale captivitatii": Filipeni, Coloseni, Filimon si Efeseni. Dupa doi ani de sedere la Roma, perioada in care a putut propovadui "fara nici o piedica", Pavel este eliberat. Se crede ca acum scrie Epistola catre Evrei. Informatiile legate de evenimentele care au urmat, le avem din Epistolele pastorale si din Traditie. Clement Romanul afirma ca Pavel a mers pana la "limitele Apusului", facand referire la mentiunea lui Pavel din Epistola catre Romani in care isi exprima intentia de a merge in Spania. Epistolele pastorale apartin ultimei sale perioade misionare, dupa intoarcerea din Spania, cand face o vizita in Creta, unde il asaza episcop pe Tit si apoi la Efes, in Macedonia si Grecia, dupa care urmeaza ultima sa intemnitare la Roma (66-67).

Potrivit traditiei, Pavel a fost martirizat la Roma, in timpul persecutiei lui Nero. Tertulian adauga si modul in care a fost martirizat, adica, prin decapitare. Faptele apocrife legate de numele lui Pavel mentioneaza locul martiriului, pe malul stang al Tibrului, la aproximativ cinci kilometri departe de Roma, la Ad Aquas Salvias. Trupul sau a fost inmormantat in cimitirul de pe Via Ostiensis, unde se ridica acum biserica S. Paolo fuori le Mura, construita de imparatul Constantin si restaurata de mai multe ori, ultima data in sec. XIX.

Pavel ramane una din cele mai de seama si mai puternice personalitati din istoria Bisericii crestine. Atat viata sa, profund marcata de aratarea nemijlocita a Mantuitorului pe drumul Damascului, cat si activitatea si invatatura propovaduita de el, dezvaluie absoluta sa daruire si credinciosie nestramutata fata de Hristos si Biserica Sa. In Epistolele sale, scrise pentru a da raspuns unor cerinte imediate, deslusim elementele principale ale teologiei crestine, in centrul careia se afla Hristos cosmic.

Gandirea sa teologica izvoraste din experienta, din traire, mai mult decat dintr-un discurs rational, deoarece Pavel ni se descopera ca traitor mistic care a izbutit sa patrunda realitatea tainica a tuturor lucrurilor in Hristos. Caci Hristos nu este doar Mesia, Cel in care s-au implinit profetiile si fagaduintele Vechiului Testament, ci Fiul lui Dumnezeu, Cel preexistent si vesnic, prin care au fost create toate lucrurile si care, dupa ce a suferit umilinte si moartea pe cruce, a fost ridicat de-a dreapta lui Dumnezeu, fiind preaslavitde intreaga faptura. De aceea, El este Capul noii umanitati mantuite, noul "Israel al lui Dumnezeu", in care evreul si barbarul devin una (Efeseni 2, 14-19), adica, Biserica, care este in acelasi timp Trupul Lui Mistic, in adevaratul crestin, Hristos este cel care traieste (Galateni 2, 20), transformandu-l intru asemanare cu El inca in aceasta viata, insa in mod deplin la inviere. Viata noua in Hristos nu mai este "potrivit trupului", care in viziunea lui Pavel este starea de pacat, ci "potrivit spiritului" si incepe de la botez.

Prin Botez, credinciosul devine partas mortii si invierii lui Hristos (Romani 6, 3-6), primind putere de la Duhul Sfant (Galateni 5, 16), sa implineasca cerintele morale ale noii vieti. Comuniunea Duhului Sfant ii uneste pe toti in legatura iubirii (Coloseni 3, 14). Aceasta comuniune este mentinuta si exprimata prin Euharistie, Jertfa crestina, "comuniunea cu Trupul lui Hristos" (I Corinteni 10, 16), fiind implinita pe deplin la sfarsitul veacurilor, cand Domnul va reveni in slava, slava in care vor fi partasi viii si mortii (I Tesaloniceni 4, 13-17). Atunci totul va fi invaluit in iubire, profetiile se vor fi incheiat, limbile vor inceta, iar noi nu vom cunoaste ca prin ghicitura, ci fata catre fata (I Corinteni 13). Gandirea Sf. Apostol Pavel a patruns si nuantat intreaga teologie crestina. Din nefericire, adeseori, gandirea sa a fost elaborata partial si trunchiat, fara o viziune de ansamblu. Asa se face ca Fer. Augustin va elabora teologia harului, a predestinatiei si a liberului arbitru pornind de la anumite elemente prezente in epistolele pauline, dandu-le accente apologetice, care le departeaza de esenta teologiei pauline.

La fel se va intampla si cu doctrina justificarii prin credinta, rupta din contextul general paulinic, care va deveni temeiul lutheranismului, iar predestinationismul, al calvinismului. In sec. XVIII si XIX, teologia paulina va fi pusa in balanta cu cea petrina, cu nuante care o indeparteaza de interpretarile clasice date de Sfintii Parinti. Pavel a scris Epistolele sale cu un scop determinat, si anume, de a raspunde problemelor cu care se confruntau Biserica si persoanele carora le erau adresate, urmarind intarirea dreptei credinte, pe de o parte, si apararea ei fata de ereziile, care incepusera sa-si faca aparitia, pe de alta parte.

Cele 14 Epistole incluse in canonul Noului Testament sunt, in ordine cronologica, urmatoarele: Epistola intai catre Tesaloniceni (Corint, in anul 52); Epistola a doua catre Tesaloniceni (Corint, 52); Epistola catre Galateni (Efes, 54); Epistola intai catre Corinteni (Efes, 56); Epistola a doua catre Corinteni (Macedonia, 57); Epistola catre Romani (Corint, 58); Epistola catre Efeseni (Roma, 62-63); Epistola catre Filipeni (Roma, 62-63); Epistola catre Coloseni (Roma, 62-63); Epistola catre Filimon (Roma, 62-63); Epistola catre Evrei (Roma, 63); Epistola intai catre Timotei (Macedonia, 63); Epistola catre Tit (Macedonia, 65); Epistola a doua catre Timotei (Roma, 66), considerata ca fiind "testamentul spiritual" al Sf. Apostol Pavel.

Sf. Apostol Pavel ramane, fara egal, intre cei care si-au asumat sarcina de a propovadui invatatura crestina. El a fost cel care a propovaduit innoirea omului in Hristos: "Prin urmare, daca este cineva in Hristos, el e faptura noua; cele vechi au trecut, iata ca toate au devenit noi" (II Corinteni 5, 17). Pavel insusi este exemplul acestei reinnoiri: "Fiti urmatorii mei, asa cum eu sunt al lui Hristos" (I Corinteni 11, 1).

Prof. Dr. Remus Rus
sursa: crestinortodox

DESPRE CREDINTA

Fara Mine nu puteti face nimic"
de Cuv. Paisie Aghioratul

Omul daca vrea sa nu se chinuiasca, trebuie sa creada in acel "Fara Mine nu puteti face nimic" pe care l-a spus Hristos. Adica sa se deznadajduiasca de sine in intelesul cel bun si sa creada in puterea lui Dumnezeu. Atunci cand cineva se deznadajduieste de sine insusi in intelesul cel bun, atunci il afla pe Dumnezeu. "Toata nadejdea mea spre Tine o pun". Chiar si oamenii cei mai duhovnicesti nu isi au asigurata in aceasta lume pe deplin viata lor, de aceea se si tin pe ei insisi mereu in asigurarea lui Dumnezeu, nadajduiesc in Dumnezeu si se deznadajduiesc numai de "eul" lor, deoarece "eul" ii aduce omului toata nefericirea duhovniceasca.
Increderea in sine este dusmanul nostru cel mai mare si mai rau, pentru ca ne arunca in aer fara mila si ne lasa nefericiti pe drumuri. Cand omul are increderea in sine, se leaga si nu poate face nimic, sau se lupta singur. Atunci este firesc sa fie biruit de vrajmas sau sa nu reuseasca si astfel sa i se zdrobeasca "eul" sau. Bunul Dumnezeu de multe ori iconomiseste foarte intelept ca sa vedem si interventia Sa dumnezeiasca si nereusita ce am suferit-o prin increderea noastra in sine. Atunci cand cineva urmareste si cerceteaza fiecare eveniment ce se petrece in viata sa dobandeste experienta, ia aminte si astfel sporeste.

Hristos cerea mai intai credinta in puterea lui Dumnezeu si apoi facea minunea: "Daca crezi in puterea lui Dumnezeu, te vei face sanatos" - spunea. Nu precum spun astazi unii, in mod gresit: "Omul are puteri si daca crode in puterile lui, le poate face pe toate. Nu spune si Evanghelia: "Sa crezi"? Prin urmare suntem de acord". Da, Hristos spunea: "Crezi?", dar intelegea: "Crezi in Dumnezeu? Crezi ca Dumnezeu poate?" Cerea asigurarea omului ca are credinta in Dumnezeu si atunci ajuta. Nicaieri nu spune Evanghelia sa cred in egoismul meu, ci sa cred in Dumnezeu, caci Dumnezeu ma poate ajuta, ma poate vindeca. Acestia insa le iau anapoda si spun: "Omul are puteri si trebuie sa creada in el insusi". A crede cineva in el insusi are sau egoism, sau demonism.

- Parinte, acesti oameni atunci cand se face o minune spun ca aceasta s-a intamplat deoarece omul a crezut ca se va face.

- In spatele acestui aranjament egoist se ascunde lucrarea diavolului. Unii ca acestia incurca pe "crezi?" ce l-a spus Hristos, cu "crezul" lor. De aici porneste toata aceasta demonizare ce exista in lume. Dupa aceea iti spun: "Sa nu respecti nici pe cel mare, nici pe cel mic ca sa dobandesti personalitate". De aceea auzi niste lozinci: "Calca-i zdrobeste-i ca sa reusesti". Respectul este considerat ceva retrograd si diavolul triumfa. Chiar si un copil de ar vorbi putin cu obraznicie parintilor, sau celor mari si pe el il paraseste harul lui Dumnezeu si primeste inrauriri diavolesti, cu atat mai mult daca isi face omul din acest fel de comportament "tipicul" sau.

- Parinte, dar cum este atunci cand cineva spune ca el crede in Dumnezeu, dar nu crede ca Dumnozeu ne pazeste?

- Atunci se face pe sine dumnezeu. Cum crede el oare in Dumnezeu?

- Isi face in fiecare dimineata semnul Crucii etc.

- Insa astfel unul ca acesta spune: "Cred in Dumnezeu, dar Dumnezeu ne-a dat minte ca sa putem face orice vrem". Sau: "Sunt dumnezeu. Nu spune Scriptura: "Dumnezei sunteti si fii ai Celui Prea Inalt toti"? nu se gandeste ca pentru a fi cineva dumnezeu dupa har, trebuie sa aiba harul lui Dumnezeu. Insa el numai cu mintea lui se socoate pe sine dumnezeu. Altceva este ca cineva sa aiba harul lui Dumnezeu si sa se faca dumnezeu dupa har, si altceva e sa se autoproclame pe sine dumnezeu. Aici este incurcatura: facandu-se astfel pe sine dumnezeu, in cele din urma ajunge sa fie ateu (fara dumnezeu).

DESPRE SMERENIE

AVVA DOROTEI
DESPRE SMERENIE

Am lasat lumea, sa lasam si poftele ei; pentru ca acestea, precum am zis, prin nebagare de seama, iarasi ne împreuna si ne leaga de lume. De voim sa scapam desavârsit, sa ne învatam a ne taia voia si asa, putin câte putin, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporim si ajungem la nepatimire, ca nimic alta nu foloseste pe om atât de mult ca taierea voii. În adevar, mai mult sporeste cineva prin aceasta decât prin toate faptele cele bune. Ca în ce chip cineva mergând pe cale se odihneste la un loc de popas si întarindu-se merge multa cale, asa si cel ce umbla pe calea taierii voii îsi câstiga prin aceasta nepatimire si poate în putina vreme a taia si zece vointe. În ce chip, asculta: mergând pe drum, vede ceva, iar cugetul îi spune: uita-te acolo! El îi raspunde: nu vreau, îsi taie voia si nu se uita. Sau gaseste oameni vorbind si cugetul îi zice: spune si tu cutare cuvânt: si el îsi taie voia si nu zice. Îi zice gândul sa mearga la bucatar sa vada ce bucate gateste, el însa îsi taie voia si nu merge; vede ceva si cugetul îl îndeamna a întreba cine l-a adus, totusi îsi taie voia si nu întreaba. Astfel, putin câte putin, deprinzându-se, se obisnuieste desavârsit a-si taia voia. Din cele mici se învata a taia si cele mari fara osteneala si putin câte putin se deprinde a nu avea nici o voie. Si asa, orice face se odihneste: caci nevrând vreodata sa-si faca voia, totdeauna se afla în liniste. Pentru ca cel ce nu are voia sa, orice face îl multumeste, pe toate socotindu-le ca fiind dupa voia sa, ori asa, precum am zis, se afla întru nepatimire: ca toata turburarea si ispita, prigonirea si bântuiala nu ne vin din alta parte, fara numai ca voim sa se faca voia noastra.
[…] Un batrân a zis ca mai mult decât orice avem trebuinta de smerenie. La tot cuvântul ce auzim sa zicem: Iarta! Caci smerenia strica toate mestesugurile vrajmasului. Sa cercam si noi si sa vedem ce putere are cuvântul batrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie sa avem smerenie si nu înfrânare, mai ales ca si apostolul zice: cel ce se sârguieste spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce sa nu avem frica de Dumnezeu, caci zice Scriptura: Începutul întelepciunii este frica Domnului; si în alta parte: Cu frica de Dumnezeu ne îndepartam de la rautate. Pentru ce n-a zis sa avem în primul rând milostenia sau credinta, caci zice: cu milostenia si cu credinta se curatesc toate pacatele. Iar apostolul zice: fara credinta nu poate cineva sa placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie, credinta, frica lui Dumnezeu si înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lasându-le pe acelea a zis sa avem smerenie înainte de orice? Batrânul vrea sa ne arate ca nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinta, nici postul, nici alta fapta buna nu se pot savârsi fara smerenie. De aceea zice sa avem înainte de orice smerenie, adica gând si cuget smerit, sa fim gata la tot cuvântul ce auzim sa zicem: Iarta! fiindca prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrajmasului.

Vedeti, fratilor, câta putere are smerenia? Diavolul însa este si se numeste împotrivitor. Este vrajmas pentru ca nu iubeste pe om si binele; este împotrivnic pentru ca se împotriveste la toata fapta buna. Vrea cineva sa se roage? El mestesugeste în tot chipul sa-l opreasca cu poftele cele rele, cu robirea mintii si cu trândavia. Vrea sa faca milostenie cineva? El îl opreste prin îndaratnicire si scumpete. Asa se împotriveste la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeste nu numai vrajmas, ci si împotrivitor. Prin smerenie, însa, se strica toate împotrivirile lui, ca mare lucru este smerenia! Toti Sfintii Parinti prin smerenie s-au îndreptat si cu osteneala ei au savârsit calea mântuirii. Precum zice: „Vezi smerenia si osteneala mea si lasa toate pacatele mele". Numai smerenia poate singura sa povatuiasca spre împaratia cerurilor; si precum zicea avva loan: „numai smerenia nu are zaticnire si poticnire". […] Cu adevarat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieste. Orice întristare i s-ar întâmpla smeritului, îndata se defaima si se osândeste ca vrednic este de aceasta întristare: nu-i place niciodata sa defaime pe altul; nu arunca niciodata vina asupra altuia. Astfel petrecând fara tulburare si fara întristare cu toata odihna, niciodata nu se mânie, nici face pe altul sa se mânie. Drept aceea bine a zis sfântul ca mai înainte de toate se cade a avea smerenie.

Însa sunt doua feluri de smerenie, precum sunt si doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinsteste pe fratele sau si-i zice cuvinte urâte, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndata si de nu se va nevoi sa se îndrepte, putin câte putin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind ca tot lucrul bun ce a savârsit singur el l-a lucrat, cu mintea si cu întelepciunea lui si nu cu ajutorul lui Dumnezeu. […] Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tau mai cu minte si la toate mai bun decât tine si, fara a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toti. Aceasta este cea dintâi smerenie, adica începatoare, caci te smeresti, socotindu-te mai mic decât altul, fara ca totusi sa te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. Cea de-a doua si desavârsita smerenie este când nu numai pe tine te socotesti de nimic, ci si toate faptele tale le crezi ca sunt din mila lui Dumnezeu, iar nu din harnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevarata a sfintilor, care se naste în suflet din lucrarea poruncilor.
[…] Dumnezeu când a facut pe om a sadit într-însul o dumnezeiasca scânteie de luminare, ca un cuget mai calduros si ca un cuvânt povatuitor mintii omenesti, ca sa deosebeasca binele de rau. Aceasta este legea cea fireasca, ce se numeste constiinta. Asa Isaac sapa puturile pe care le astupau filistenii; acestei legi supunându-se patriarhii si toti sfintii, înainte de a se fi dat legea cea scrisa au placut lui Dumnezeu. Iar când s-a întunecat aceasta pentru pacatele neascultarii, atunci ne-a trebuit legea cea scrisa, ne-au trebuit sfintii prooroci, ne-a trebuit însasi venirea Mântuitorului nostru Hristos ca sa o lumineze si sa o învieze, ca sa aprinda iarasi scânteia întunecata din nepazirea poruncilor.

Acum în mâna noastra sta, fie sa oprim aceasta constiinta, fie sa o lasam sa straluceasca si sa ne lumineze de o vom asculta; pentru ca de ne zice: fa aceasta si nu o ascultam si de ne mai îndeamna sa nu o bagam în seama, ci o trecem cu vederea, o înnecam si nu mai poate sa ne povatuiasca din greutatea ce este asupra-ne. Ca, fiind lipsiti de luminarea ei, începem a vedea lucrurile toate întunecate, iar ea ajunge ca o apa tulbure în care nu-ti mai poti vedea fata, iar noi, nemaisimtind ce ne învata ea, ajungem sa credem ca nici nu o mai avem, ceea ce nu este cu putinta, caci nu exista cineva sa nu o aiba, fiind lucru dumnezeiesc, precum am zis. Constiinta niciodata nu piere, ci pururea ne aduce aminte de ceea ce se cuvine sa facem, chiar daca noi nu o simtim, pentru ca nu o bagam în seama si o calcam, precum am zis. […] Sa ne sârguim dar, o fratilor, sa ne împacam cu constiinta, pâna suntem în aceasta lume! Sa nu o lasam sa ne mustre cu ceva, ci sa o ascultam si la cel mai mic lucru, pentru ca sa stiti, de la cele mai mici lucruri, cu nebagarea de seama si cu calcarea, ajungi si la cele mari. Când va începe cineva a zice: Ce este de voi grai acest cuvânt? Ce este de voi gusta aceasta mâncare? Ce este de voi vedea acest lucru? Din ce este aceasta si din ce este aceea ia obicei rau, ajungând sa defaime si cele mai mari, si cele mai grele si calca stiinta lui. Astfel, putin câte putin, sporind cu rautatea, se primejduieste si vine întru nesimtirea cea desavârsita. Drept aceea, sa luam aminte, fratilor, sa nu defaimam nici faptele cele mici, ca sa nu se faca întru noi rea deprindere. Sa luam aminte sa pazim faptele cele mici pâna sunt usurele, ca sa nu se îngreueze; ca si faptele bune, ca si pacatele, încep de mici ca sa se faca mari. De aceea ne porunceste Domnul sa nu ne împotrivim constiintei noastre, ci sa ne împacam cu ea, zicându-ne ca si cum ne-ar destepta: vezi ce faci, ticaloase, cauta de te împaca cu pârâsul tau cât esti pe cale cu dânsul, aratându-ne si primejdia întru care ne poate aduce, zicând: ca sa nu te dea judecatii, iar judecatorul te va da slugilor si te vor pune în temnita, de unde adevarul îti zic, nu vei scapa pâna ce nu vei plati toata datoria. Constiinta, precum am zis, si acum ne mustra, ori la bine ori la rau, si ne arata ce trebuie sa facem si ce sa nu facem. Dar tot ea ne va fi pârâs în veacul cei viitor. De aceea zice: ca sa nu te dea judecatorului si celelalte.
Paza constiintei este de trei feluri: fata de Dumnezeu, fata de vecinul sau si fata de cele materialnice. 1.Fata de Dumnezeu, nedefaimând poruncile Lui si a te pazi sa nu faci nimic din cele ce nu te vede nimeni sau nu te opreste cineva a face si nici a face pe ascuns ceva împotriva, numai din constiinta ta fata de Dumnezeu. 2.Fata de vecin o pazim când nici facem, nici graim, nici cu chipul însemnam, nici cu vederea pricinuim ceva din cele ce stim ca scârbesc sau smintesc pe vecin, ca si chipul si vederea de multe ori sminteste pe vecin. Chiar si de cele ce stii ca pot sa dea banuiala ca le faci înadins ca sa pricinuiasca sminteala si scârba vecinului sa te pazesti a le face. Aceasta este a pazi constiinta catre vecin. 3.Iar paza constiintei fata de cele materiale o avem când chiar lucrurile noastre nu le întrebuintam rau, adica nu lasam sa se risipeasca ceva în zadar, nici sa se cheltuiasca în desert si nici sa se strice din nebagare de seama, ci purtam grija de ele cu luare aminte ca sa le pastram si sa le ferim; precum a zice de pilda: poate cineva sa poarte camasa nespalata doua saptamâni sau trei sau si o luna, iar el o spala adesea si mai înainte de vreme; sau întinde haina sa la soare si nu mai poarta grija sa o ia, ci o arde soarele si în loc sa-i tina alte cinci luni sau si mai mult, se strica curând. De asemenea si la asternut. Cineva poate sa-si împlineasca trebuinta si cu un acoperamânt de rând, totusi nu se multumeste, ci cauta sa aiba asternut mai bun; sau are vreun covoras de lâna si cauta sa-l schimbe ca sa ia unul mai nou sau mai frumos; îsi poate împlini nevoia si cu un acoperamânt cum s-ar întâmpla, dar nu se multumeste cu acela, ci cere mai bun si se gâlceveste daca nu i se da, începând a rabufni catre fratele sau si a zice: pentru ce cutare are aceasta si eu n-am? (unul ca acesta este departe de vietuirea calugareasca). Tot asa si la bucate. Poate cineva trai si cu putina varza, cu legume sau putine masline; totusi nu vrea, ci cere alte bucate mai dulci sau mai scumpe.

sâmbătă, 29 mai 2010

MARSUL TACERII

Participati la Marsul Tacerii!!!

Pe data de 1 iunie Pro Vita Bucureşti organizează Marşul Tăcerii. Un marş pentru dreptul la viaţă al copilului născut şi nenăscut. Copiii şi mamele lor au nevoie de sprijinul nostru. Avortul nu e o soluţie. Problemele sunt multe dar nu avortul este soluţia.
Avortul distruge suflete şi vieţi. Avortul lasă urme atât fizice cât şi psihice. Femeia merită respectul şi grija noastră, prin avort ea este înjosită, tratată cu dispreţ, fără milă.
Susţine acest marş, vino alături de noi. Ajută oamenii să conştientizeze că viaţa începe din momentul concepţiei.

Sufletul unui copil depinde de alegerea ta, ALEGE VIAŢA!

Copiii nenăscuţi nu pot striga şi nici nu pot răspunde dacă-şi doresc sau nu viaţa. Suntem acolo pentru cei care nu pot face nimic pentru a se apăra.

Punctul de întâlnire va fi în parcul Tineretului, intrarea de la cluburile de tenis Livone (intre gura de metrou Brancoveanu si Cimitirul Catolic) la ora 17. Ne vom opri la Biserica Eroii Revolutiei unde vom aprinde lumânări şi vom depune flori.

Participă împreună cu noi pe 1 iunie la Marşul Tăcerii. Nu vom striga şi nu vom da interviuri, prin tăcerea şi sobrietatea noastră vom comemora, fără a învinovăţi pe nimeni, viaţa curmată a peste 19 milioane de copii în România.

Viaţa este un dar şi merită să fie respectată ca atare!

„Dacă vom accepta ca o mamă îşi poate ucide propriul copil, cum vom putea spune oamenilor să nu se ucidă între ei." (Maica Tereza)

vineri, 28 mai 2010

PELERINAJ DEOSEBIT IN DOBROGEA LA MOASTELE SF IOAN BOTEZATORUL, ALE SF IOAN GURA DR AUR, ALE DREPTULUI LAZAR SI ALE SF IOACHIM DIN ITAKA

Cu binecuvântarea IPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului, Moaştele Sfinţilor Ioachim din Itaka, Sf. Ioan Botezatorul, Sf. Ioan Gura de Aur şi Lazar au fost aduse în municipiul Mangalia de o delegaţie din Itaka- Lekfada (Grecia). Inainte de a ajunge in Mangalia, moastele au fost depuse in catedrala arhiepiscopala Sf Petru si Pavel din Constanta.In perioada 26 mai – 4 iunie a.c. preoţii slujitori ai Parohiei Mangalia II – Adormirea Maicii Domnului cu sprijinul Primăriei Mangalia organizează un pelerinaj la moaştele Sfântului Ioachim Vatopedanul ( sec. XVIII) cinstit în zilele noastre – Itaca –Grecia.

Moastele sf Ioan Botezatorul
Moastele sf Ioan Gura de Aur
Moastele dreptului Lazar

Moastele sf Ioachim din Itaka


Despre Sf Ioachim din Itaka


Sfantul Ioachim din Itachi este un sfant mai putin cunoscut pe pamanturile noastre, romanesti, dar mijlocitor al rugaciunilor noastre, asemenea tuturor celorlalti. El este sarbatorit de catre crestini de doua ori pe an: la 2 martie, ziua trecerii lui la Domnul, si la 23 mai, ziua mutarii sfintelor sale moaste.

Itachi - Ithaca - Ithaka - Itaca - Ιθάκη - Ithaki

Itachi este o insula in vestul Greciei, pe Marea Ionica, si are o suprafata de 118 kilometri patrati. Insula Itachi se afla in partea nord-estica a maretei Insule Kefalonia, la doar cativa kilometri de aceasta.

Itachi este cea mai bine conservata insula dintre Insulele Ionice. Aceasta a scapat fluxului de turisti, care schimba in mod iremediabil natura si locurile pe care le frecventeaza in mod special. Ithaca este cunoscuta din scrierea lui Homer - "Odiseea", in care acesta povesteste legendele si incercarile lui Ulise.

Numele insulei este la fel de vechi ca limba greaca. In greaca veche, "ithy" desemna ceva placut, voios, agreabil, luminos, primitor, prietenesc, vesel. Ca adjectiv, el desemna ceva drept in opozitie atat cu ceva stramb, incovoiat, cat si cu cu ceva nedrept, rau. Mai tarziu, "ithys" va desemna stradanie, fortare, efort, silinta dar si incercare, cautare, aspiratie. Grecii i-au adaugat un sufix diminutival, "aki", caci Ithaki spun grecii acestei insule.

Sfantul Ioachim din Itachi

Sfantul Ioachim Papulachis s-a nascut in anul 1786, intr-un mic satuc numit Kalivia, vizavi de satul Stavros din Itachi, in Grecia. Parintii lui se numeau Anghel si Agni, fiind la randul lor crestini ortodocsi. Micul Ioan, acesta era numele sfantului - inainte de a deveni calugar, a petrecut o copilarie grea, mama lui murind cand acesta era inca foarte mic. Tatal sau s-a casatorit cu o femeie foarte dura, care nu pierdea nici o ocazie de a-l pedepsi si tortura pe micul Ioan.

Sfantul Ioachim, inca de mic ajunsese sa se deosebeasca de cei din jurul sau. Cu multa dragoste si credinta puternica in Hristos nu lipsea niciodata de la biserica, postea, se ruga in continuu si imprastia dragoste si bunatate oamenilor din jurul sau. Cu multa ravna, el studia carti religioase si in special Sfanta Evanghelie.

De tanar, el a lucrat ca marinar. Intr-una dintre calatoriile sale, a fugit de pe vapor si a mers in Sfantul Munte. Aici a devenit calugar, la Sfanta Manastire Vatoped, si din Ioan a ajuns sa fie numit Ioachim.

La manastire a stat aproape 20 de ani, devenind un exemplu de virtute si bogatie duhovniceasca pentru ceilalti monahi. Cand, in anul 1821, a rabufnit revolutia greceasca, el a plecat din manastire si a mers ca apostol, in Peloponez. De acolo, el ajuta sa fuga in Eptanez multi batrani si femei cu copii, impreuna cu Parintele Ioan Macri din Kefalonia, Pilaro.

Eptanezul, atunci il detineau englezii, dusmanii prefacuti ai Ortodoxiei. Sfantul Ioachim, simtind pericolul, nu se intoarce la manastirea lui, ci se intoarce in locul lui natal - Itachi, unde pentru aproximativ 40 de ani, mergand neobosit, in fiecare sat si la fiecare casa de pe insula, invata cuvantul lui Dumnezeu, ii ajuta pe cei invalizi si saraci, ridica biserici, ii informa si ii controla pe locuitori in teme de credinta.

Vietuind el insusi in mare nevointa si intr-o saracie de neinchipuit, devine stalpul, umarul de plans si nadejdea tuturor locuitorilor din Itachi. Pentru marea lui virtute si pentru prea multa lui smerenie, Dumnezeu l-a inzestrat cu harul tamaduitor si profetic, avand ca scop pocainta si mantuirea sufleteasca a tuturor oamenilor.

De aceea, in inimile si constiinta localnicilor din totdeauna, Sfantul Ioachim din Itachi a fost numit sfantul lor. El a adormit in Domnul la data de 2 martie 1868. Recunoasterea sa oficiala ca sfant, de catre Biserica Ortodoxa a Greciei, s-a facut in luna martie 1998.

Moastele Sfantului Ioanchim din Itachi - biserica din Mangalia

Biserica Adormirea Maicii Domnului, Parohia Mangalia II - Romania, s-a infiintat in anul mantuirii 1992, prin voia Domnului, ca a doua parohie din punct de vedere cronologic a orasului Mangalia.

La aceasta biserica, pe data de 14 august 2008, a fost adusa prin grija parintelui Vicentiu Curelaru din Grecia, Tesalonic, o particica din moastele Sfantului Ioachim din Itaca. In scurt timp, credinciosii parohiei au capatat evlavie la Sfantul Ioachim, care de atunci ocroteste parohia. In Tesalonic a fost confectionata o racla din argint lucrata manual si pictata la interior in care au fost depuse particelele din moastele sfantului, din mana dreapta mai precis.

Despre sf Ioan Botezatorul


Sfântul Ioan, Inaintemergatorul si Botezatorul Domnului a primit de la însusi Domnul Hristos marturia ca el era cel mai mare dintre toti oamenii nascuti din femeie si cel dintâi intre Profeti. Pe cind inca se afla in pântecele mamei sale, el a tresarit de bucurie in preajma lui Mesia pe care il purta in ea Prea Sfinta Maica a Domnului. La maturitate, el, "de care lumea nu era vrednica" (cf Evrei 11:38), se retrase in pustiu, acoperit cu o haina din par de camila si incins cu o curea de piele, aceasta semnificând stapânirea tuturor pornirilor trupesti. Regasind, ca un nou Adam, starea de armonie a firii noastre create pentru a se dedica numai lui Dumnezeu, el se hranea cu cosasi si cu miere salbatica, si isi tinea in contemplare mintea netulburata de grijile acestei lumi. In anul 15 al domniei lui Tiberiu Cezar (anul 29), Ioan, când a auzit Cuvântul lui Dumnezeu in pustie, se duse in regiunea Iordanului, pentru a predica pocainta catre multimile care veneau la el, atrase de viata sa ingereasca. El ii boteza in apele Iordanului in semn de curatire de pacatele lor, si pentru a-i pregati sa il primeasca pe Mântuitorul el ii indruma sa faca mai curând roade vrednice de pocainta, decit sa se laude ca sint fiii lui Avraam. Reluând cuvintele profetului Isaia, el le spunea : "Glasul celui care striga in pustiu. Pregatiti calea Domnului, drepte faceti in loc neumblat cararile Dumnezeului nostru. Toata valea sa se umple si tot muntele si dealul sa se plece; si sa fie cele strambe, drepte, si cele colturoase, cai netede. Si se va arata slava Domnului si tot trupul o va vedea caci gura Domnului a grait". (Is. 40:3-5).
Pentru ca poporul se intreba daca nu era el Mântuitorul asteptat de atitea generatii, Ioan le spuse: "Eu va botez cu apa, dar vine altul mai mare decât mine, El va va boteza cu foc si cu Duh Sfânt". Curatenia sa si dragostea sa pentru feciorie erau intr-atât de mari incât fu considerat vrednic nu doar de a-l vedea pe Mântuitor, al carui Inaintemergator fusese pus, ci chiar sa Il boteze in Iordan si sa fie martorul descoperirii Sfintei Treimi.

Sfântul Ioan medita fara incetare la Cuvintul lui Dumnezeu si le considera pe toate ale acestei lumi ca nesemnificative in fata respectarii Legii dumnezeiesti, a carei desavirsita intruchipare era viata sa. De aceea nu se temea sa adreseze reprosuri aspre lui Irod Antipa, tetrarhul Galileii, om lipsit de rusine si dezmatat care, contrar Legii, se casatorise cu Irodiada, sotia fratelui sau Filip pe când acesta din urma era inca in viata si avusese cu ea o fata, Salomeea. Facindu-se mijlocitorul constiintei inveterate a pescarului, Profetul ii vorbea in numele lui Dumnezeu : "Nu iti este ingaduit sa ai ca sotie pe femeia fratelui tau". De aceea Irodiana nutrea in ea o ranchiuna puternica impotriva lui Ioan si voia sa il omoare ; era insa impiedicata de Irod care il proteja, ca barbat drept si sfânt, dar mai ales pentru ca se temea de poporul pe care il cinstea ca pe un trimis al lui Dumnezeu. In cele din urma Irodiada cea perfida isi atinse scopul si facu astfel incit Profetul sa fie dus la inchisoare in fortareata din Macheronte. Cind fu aniversarea zilei de nastere a regelui, in apropierea Pastilor, acesta invita pe notabilii regatului sau la un mare ospat, in timpul caruia toti se dedara imbuibarii si betiei. Salomeea dansa cu voluptate in fata mesenilor acestui banchet al slavei desarte, si ea placu privirii desfrânate a tatalui sau care ii jura sa ii dea ca recompensa orice i-ar cere, chiar de-ar fi jumatate din regatul sau. La sfatul mamei sale, tânara ceru sa ii fie adus imediat pe un platou capul lui Ioan Botezatorul. Regele se simti incurcat, dar din cauza juramântului sau, si pentru a nu-si pierde onoarea in fata invitatilor, se decise sa il omoare pe Cel Drept. Sentita fu pe loc executata, un soldat ii taie capul Sfintului Ioan in inchisoare si il aduse imediat, inca sângerând, pe un platou, in sala de ospat care adresa in tacere reprosul sau fata de slabiciunea criminala a regelui. Salomeea prezenta mamei sale trofeul, cu aerul de a spune : "Manânca, o, mama, trupul celui care a trait ca unul fara trup, si bea sângele lui. Aceasta limba care nu inceta sa ne faca reprosuri va tacea de-acum pentru totdeauna".

Ucenicii Sfântului venira sa ii ia trupul si mersera sa il ingroape in Sevastia apoi se dusera sa il instiinteze pe Iisus. Abia mult mai târziu Moastele Sfântului Inaintemergator fura regasite in mod miraculor, pentru a raspândi harul asupra credinciosilor care li se inchina.

Acest act sângeros pare sa fi fost ingaduit de Dumnezeu pentru ca dupa ce a fost Inaintemergatorul lui Hristos pe pamânt, Sfântul Ioan Botezatorul sa fie de asemenea in imparatia mortilor si sa mearga sa instiinteze pe mortii cei drepti de speranta in Mântuire, venirea apropiata a lui Mesia care trebuia sa sparga prin Cruce portile si inchizatorile Iadului.

Prin viata precum si prin moartea sa, Inaintemergatorul ramâne de asemenea pentru toti Crestinii un Profet si un stapânitor al vietii spirituale. Prin comportamentul sau ireprosabil, el ii invata sa lupte pâna la moarte impotriva pacatului, nu numai pentru respectul dreptatii si ascultarea Legii lui Dumnezeu dar si pentru a inainta in virtute si curatia inimii. Orice constiinta cizelata prin meditarea asupra Legii lui Dumnezeu se aseamana deci cu Inaintemergatorul si croieste "caile Domnului" in sufletul care se caieste, pentru a-i da cunoasterea Mântuirii (cf. Luca 1:76).

Despre dreptul Lazar, cel inviat din morti





Din relatarea Sf. Evanghelist Ioan aflam ca Mantuitorul avea un prieten in Betania, prieten ce ajunsese sa fie bolnav. Surorile lui Lazar, Marta si Maria, pe care Domnul Hristos le iubea de asemenea, I-au trimis Acestuia vorba ca Lazar, prietenul Lui este bolnav. Auzind stirea, Mantuitorul a afirmat ca aceasta boala nu era spre moarte, ci ca Fiul lui Dumnezeu sa se preaslaveasca prin ea (cf. In.11,4) si doar dupa doua zile S-a indreptat spre Iudeea, provincie in care se afla satul Betania. In momentul plecarii El cunostea faptul ca Lazar deja murise, fapt pe care l-a facut cunoscut si ucenicilor Sai, iar cand au ajuns in Betania Lazar se afla deja de patru zile pus in mormant. Sosind in Betania, Domnul Hristos a fost mai intai intampinat de Marta, sora lui Lazar si a Mariei, cu care El a avut un scurt dialog. Deoarece Marta isi exprima tristetea pentru pierderea fratelui ei in lipsa Mantuitorului, Domnul Hristos i-a spus ca acesta o sa invieze. Pentru ca ea credea ca Mantuitorul vorbeste despre invierea de obste, El i s-a prezentat drept „invierea si viata”, spunandu-i ca cel ce crede in El chiar daca va muri, va trai, ca tot cel care traieste si crede in El nu va muri in veac (cf. In.11,24-26). Dialogul se incheie cu o marturisire de credinta a Martei, prin care aceasta isi exprima credinta in cele spuse de Iisus si afirma ca ea a cunoscut ca El este „Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, Care a venit in lume” (In.11,27).

Dupa ce a spus acestea, Marta s-a dus sa o cheme pe Maria, sora ei, si i-a spus: „Invatatorul este aici si te cheama” (In.11,28). Aceasta s-a grabit sa vina, urmata fiind de iudeii care se aflau in casa lor pentru a le mangaia pentru moartea fratelui. Vazand-o plangand, inconjurata de iudeii care si ei plangeau, Iisus, ne spune evanghelia, a suspinat cu duhul, S-a tulburat intru Sine si a lacrimat. Faptul i-a dus pe iudei la constatarea marii iubiri a lui Iisus fata de Lazar si la nedumerirea lor, exprimata prin cuvintele: „Nu putea, oare, Acesta care a deschis ochii orbului sa faca asa ca si acesta sa nu moara?” (In.11,37). Suspinand inca o data Mantuitorul s-a dus la mormant si l-a inviat pe Lazar, fapt in urma caruia multi din iudeii prezenti au crezut in El. Altii insa, s-au grabit sa-i instiinteze pe fariseii care, auzind, s-au hotarat atunci sa-L ucida.

La inceputul capitolului 12 Sfantul Evanghelist Ioan prezinta o alta venire a Mantuitorului in casa lui Lazar, pe care il inviase, prilej cu care Maria, sora acestuia, a uns picioarele lui Iisus cu mir de mare pret si le-a sters cu parul capului ei, ungere interpretata de Mantuitorul ca o preinchipuire a mortii si ingroparii Sale. Evanghelia ne relateaza iarasi ca multime de iudei, auzind ca Iisus venise in casa lui Lazar, s-au grabit sa vina si ei acolo pentru a-L vedea nu doar pe El, ci si pe Lazar pe care il inviase din morti.

SE MISCA APELE LA CATOLICI

Amantele preoţilor catolici îi cer Papei abolirea celibatului

Autoarele scrisorii au explicat că au decis să iasă la lumină după ce Papa a afirmat că celibatul este "sfinţirea a ceva ce nu este sfânt", ci o regulă făcută de om. Sunt anumiţi preoţi catolici care se pot căsători, cum ar fi cei din Europa de Est sau cei care trec la romano-catolicism de la anglicanism.

40 de femei, amantele secrete ale preoţilor, i-au trimis Papei o scrisoare în care îi cer anularea legii celibatului, pentru că şi preoţii au nevoie să trăiască şi să simtă dragostea şi să iubească la rândul lor, scrie The Guardian. Lui Benedict al XVI-lea i se mai cere să empatizeze cu cei care "fură câteva clipe de bucurie pe zi şi trăiesc cu îndoieli şi teamă".

Problema a fost abordată şi în luna martie, când unul dintre consilierii Papei, arhiepiscopul de Viena Cristoph Schonbron, a spus că abolirea celibatului ar putea diminua numărul abuzurilor sexuale ale preoţilor.

Autoarele scrisorii au explicat că au decis să iasă la lumină după ce Papa a afirmat că celibatul este "sfinţirea a ceva ce nu este sfânt", ci o regulă făcută de om. Sunt anumiţi preoţi catolici care se pot căsători, cum ar fi cei din Europa de Est sau cei cei trec la romano-catolicism de la anglicanism.

Doar trei dintre cele 40 de semnatare ale scrisorii şi-au făcut publice numele. Scrisoarea a fost postată pe internet pe 28 martie, dar a fost făcută publică abia joi.

Stefania Salomone, amantă de preot şi care are 42 de ani explicat că femeile care sunt părăsite de iubiţii lor îşi pierd uneori încrederea în bărbaţi pentru toată viaţa. Ea a mărturisitcă a avut o relaţie platonică de cinci cu un preot. O altă semnatară,

Antonella Carisio a recunoscut că a avut o legătură cu un preot brazilian, care dormea adesea la ea acasă. După ce legătura lor a fost descoperită, preotul a fost trimis la Roma, dar la plecare i-a dat iubitei lui un inel de logodnă. Preotul a negat relaţia, spunând că femeia era doar confidenta lui.

CAZURI DE POSEDARE SAU AMAGIRE DEMONICA

Dorim sa tragem un semnal de alarma asupra principalelor curente new-age care dupa Revolutie si-au facut loc nestingherite in societatea romaneasca, si care profitind de legislatia ingaduitoare si de somnolenta teologilor, au prins radacini adinci in sufletele si mintile oamenilor inselati de dinsii.

Cazul Pucioasa
este un exemplu tipic de erezie new age, care sub statutul de biserica particulara, intruneste un amalgam de concepte din mai multe religii, straine de duhul ortodox, dar care are pretentia de sfintenie, autointitulindu-se Noul Ierusalim. Acestia cred ca de acolo va incepe Mintuitorul judecata sa asupra lumii si ca romanii sunt poporul ales de catre Dumnezeu, uitind ce spune Mintuitorul "Mergeti in toata lumea si propovaduiti Evanghelia la toata faptura" (Marcu 16, 15).

Cazul Valentina
este exemplul tipic de sarlatanie duhovniceasca, ce ofera diagnostice si tratamente de la distanta, viziuni si retete dubioase, care atrag pe cei creduli si necredinciosi in mrejile vindecarilor demonice si inrobirii duhovnicesti. Trebuie amintit ca in afara bisericii ortodoxe lucreaza duhurile inselarii demonice sub forma de energii, entitati, spirite bune, de obicei populatia neinformata inculta cazind cu usurinta victime unor asemenea practici ce se prezinta ca fiind de la Dumnezeu. Si dupa cum corb la corb nu-si scoate ochii, iata ce a afirmat Valentina despre yoghinul Bivolaru: "Este de ajuns sa-l privesti, ca sa-ti dai seama de lumina din el" - fara comentarii.

Maica Sofronia
ataca credinta dinlauntrul ei, ca una ce face parte din cinul monahal. S-a facut remarcata prin cartile despre tratamente naturiste si retete culinare. Problema apare acolo unde se face o referire explicita la descintece ce pot inlatura din viata omului toate "facaturile cele rele ale oamenilor rai". Atunci ce rost mai au rugaciunea si postul lasate de Hristos, atita timp cit omul se poate des-vraji singur prin niste incantatii mistice imprumutate din arsenalul vrajitoresc?

Gregorian Bivolaru
este un caz tipic de yoghin ajuns intr-o stare avansata de posedare demonica (demonul desfriului) care practica perversiuni sexuale in grup, amintind prin acestea de Sodoma si Gomora, cetatile biblice arse de Dumnezeu. Ba mai mult, urinoterapia si extazul urinar spurca trupul uman pe care Dumnezeu l-a destinat a fi templu al Sfintului Duh. Este evident ca practicile si invataturile lui Bivolaru sunt categoric antievanghelice, antihristice.

Vasile Andru
este un amator de rugaciunea inimii care s-a abatut de la invataturile filocalice ale Sfintilor Parinti cazind inevitabil in inselare. Evita a-si formula concret doctrina religioasa, strecurandu-se abil printre paganism si ortodoxie, dar reducandu-le la un fond comun.de "cunoastere universala".

Cind spui Mario Vasilescu
vorbesti de yoga "crestina". Hristos nu a vorbit despre meditatie niciodata. Hristos ne-a invatat sa ne rugam, sa ne jertfim pentru aproapele, sa fim milostivi si sa implinim poruncile evanghelice. Yoga are la baza meditatia care este terenul preferat al demonilor. Prin meditatie omul sta de vorba cu demonii (prin ginduri si imaginatie), pe cind prin rugaciune ne adresam direct lui Hristos... faceti singuri diferenta. Sfintii Parinti au aratat clar ca orice practici ce vin din afara ortodoxiei sunt inchinare la idoli, incalcarea primei porunci.

Teologia modernista s-a dezvoltat concomitent cu teoriile evolutioniste, fiind imbratisata cu usurinta de pseudo-teologi ortodocsi, catolici si protestanti, care neantemeindu-si cugetarile pe teologia Sfintilor Parinti ortodocsi, teologhisesc dupa mintea lor slaba fara a practica asceza si rugaciunea potrivit invataturilor filocalice. Asemenea profesorasi doritori de a face cariera nu pot produce decit grave erori teologice si confuzii dogmatice. Mileniul III este renasterea pentru teologia de birou, care se straduie cu deadinsul sa impace politica secularizanta si bolnava mistica occidentala cu Adevarul - Hristos, prin reducerea la un minim dogmatic si teologic. Limbajul se modifica pe sine, devine tot mai orwellian, mai apropiat de neanteles, de capcanele silogismelor apusene.

Programele scolilor Waldorf sunt grefate pe doctrina teosofica, ce are la baza un amestec ciudat de crestinism, religii orientale si samanism.Nu va mirati daca copiii ce invata in aceste scoli ajung sa aiba grave tulburari psihice, comportamente tipice pentru demonizati. Tot ceea ce li se preda in stil occidental nu este decit un curs de indracire, de rupere de ortodoxie, de schimbare a mentalitatii crestine.

Radiestezie, acupunctura, bioenergie
sunt vechi practici orientale adaptate la nivel de intelegere european. Toate au la baza activarea centrilor energetici si conectarea la "energeticul divin", practici ce sunt extrase din ritualuri pagane orientale. Totul face pregatirea spre primirea misticii yoghine cu toate blasfemiile ei. Relevante sunt numeroasele cazuri de demonizare ale persoanelor care au practicat sau au apelat la aceste surogate spirituale, persoane care si-au gasit pina la urma vindecarea la preotii ortodocsi.

Globalizare si catolicism
Pricepind crestinismul ca o noua teocratie politica, asemenea celei a Vechiului testament, catolicismul roman la activitatea sa unificatoare n-a pasit în calitate de Biserica, ci în calitate de stat, de imperiu puternic, care ar fi avind dreptul sa înghita toate popoarele si statele.
Nu exista viclenie a vremii împotriva careia Biserica Ortodoxa sa nu aiba leac: se ridica împotriva celorlalte "biserici" prin unicitate, se înradacineaza si creste în viata neamului prin sfintenie, se opune globalizarii prin sobornicitate si se ocirmuieste spre adevar prin ascultarea apostoleasca.


sursa: sihastru.net

DESPRE FALSE VINDECARI SAU CUM SE LASA CRESTINII INSELATI DE DIAVOL

Falsii vindecãtori ai zilelor noastre
-un rãspuns ortodox -

Motto:
" Ei (preotii) trebuie sã învete pe poporul Meu a deosebi ce este sfînt de ce nu este sfînt si sã le lãmureascã ce este curat si ce este necurat. În pricinile nehotãrîte, ei trebuie sã ia parte la judecatã si vor judeca dupã asezãmintele Mele si legile Mele vor pãzi..."(Iezechiel 44.23-24)

Sã luãm aminte!"... multi prooroci mincinosi se vor scula si vor amãgi pe multi" (Matei 24.11).

Cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos avertizeazã întreaga omenire despre pericolul cãderii în amãgirea spiritualã pe care diavolul, de la-nceput, a urmãrit s-o realizeze pe pãmînt. Cu atît mai actuale sunt aceste cuvinte în zilele noastre cu cît diavolul si-a înmultit metodele satanice de amãgire, cãci "diavolul umblã, rãcnind ca un leu, cãutînd pe cine sã înghitã" (1 Petru 5.8).

În confuzia generalã a lumii de azi, cînd valorile sunt amestecate si rãsturnate în fel de fel de sincretisme filosofic-spiritiste, aparitia unei cãrti trece aproape neobservatã de lumea oficialã a culturii si spiritualitãtii romînesti. Fãrã sã aibã binecuvîntarea Bisericii "Dumnezeului celui viu, stîlp si temelie a adevãrului"(1Timotei 3.15), si deci acreditarea cea mai autorizatã în fata publicului cititor, cartea "Icoane fãcãtoare de minuni si vindecãtori din Romînia", apãrutã la Total Press în 1997, este o veritabilã capcanã pentru crestinul ortodox, care mai cautã uneori "semne si minuni" pentru întãrirea sa în credintã.

Cu toate cã multi romîni se declarã crestini ortodocsi, care tin la traditia si cultura noastrã strãmoseascã, evlavia majoritãtii dintre ei este deviatã spre false forme de credintã. Mai mult, existã amestecatã în motivatia lor religioasã o anumitã obsesie terorizantã a farmecelor si a fãcãturilor necurate, care deseori îi paralizeazã în demersul lor rational si constient cãtre Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu, liberã si constientã, astfel, este dispretuitã si chiar înlocuitã cu o relatie contractualã cu El, relatie marcatã pregnant de o fricã de naturã ocultã.

Exemplificare

Precum stim, diavolul, în setea lui neostoitã de a amãgi pe toti oamenii, îsi întinde mereu rãutãtile sub masca binelui, încercînd prin aceastã stratagemã sã-i abatã de la calea Adevãrului si a Vietii, pe cãile multe ale minciunii si ale pierzãrii. Exact asa se petrec lucrurile si cu cartea sus numitã. Cu o copertã atrãgãtoare, ce prezintã 16 frumoase iconite ortodoxe, care furã ochiul (precum Evei în rai) omului neatent si la ceea ce e dincolo de aparente, cartea pare la exterior unicul ghid (apãrut pînã acum) al bisericilor si mãnãstirilor "mai fãcãtoare de minuni" din tarã. În realitate însã, cartea cuprinde "Ghidul moastelor, icoanelor, vindecãtorilor si ocultistilor din Romînia"(vezi pag.1). Ne-am întrebat firesc, ca orice crestin ortodox sãnãtos: "ce însotire are dreptatea cu fãrãdelegea? Sau ce împãrtãsire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos si Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce întelegere este între templul lui Dumnezeu si idoli?" (2 Corinteni 6.14-16).

Desi nu este prima carte în care diavolul încearcã rãstãlmãcirea unor învãtãturi dumnezeiesti din Bisericã, ne mirã totusi obrãznicia cu care autorii (care în prefatã vorbesc la plural, iar în final semneazã sub un singur nume " lucru prin care îsi aratã iresponsabilitatea lor publicã) se erijeazã în autoritãti spirituale care valideazã si promoveazã minuni si "fãcãtori de minuni", autoritãti considerate de ei mai presus de Biserica însãsi. Întrucît sunt amestecati printre "vindecãtori", alãturi de alti paranormali (insuflati nu de Duhul lui Dumnezeu), si cîtiva Pãrinti duhovnicesti ai Ortodoxiei contemporane, ne simtim obligati sã demascãm aceste grave ofense aduse Bisericii si credintei noastre ortodoxe. Pornind de la cîteva exemple flagrante de viclenii demonice folosite de autori, prezente în carte, dincolo de suprafata ei aparentã, vom aborda mai pe larg tema falsilor vindecãtori ai zilelor noastre:


1. De la bun început trebuie sã semnalãm prezenta unei intentii necurate în chiar titlul lucrãrii ("Icoane fãcãtoare de minuni si vindecãtori din Romînia"): punerea laolaltã a minunilor sãvîrsite în Bisericã si a celor sãvîrsite în afara Bisericii. Adicã (diavolul) vrea sã sugereze ideea cã minunile ar avea aceeasi provenientã - "Miracolele le face Cerul."(pag.6) - , certificînd valabilitatea minunilor mincinoase prin amestecarea lor cu cele dumnezeiesti. Bineînteles, nu toate minunile petrecute la Bisericã, date ca exemplu de autori în carte, sunt propriu-zis minuni. Unele sunt lucruri firesti petrecute cu oameni care au avut impresia unei interventii supranaturale speciale în viata lor. Altele, sunt chiar interventii diavolesti de-a dreptul (cînd cei ce le sãvîrsesc sau le primesc folosesc niste practici neortodoxe). Ori, în realitate, miracolele nu le face acelasi autor, nu sunt manifestãri ale aceluiasi duh. Lucrul este limpede sesizabil, cãci minunile pe care le face Duhul Sfînt în Bisericã nu sunt produsul automat al vreunei vrednicii si metode omenesti, ci sunt interventii în dar ale lui Dumnezeu; ele solicitã din partea omului (si îl conduc pe acesta la) dreapta credintã, la smerenie si iubire crestinã. Falsele minuni sunt expresii ale ereziei, mîndriei si egoismului. Intentia diabolicã pune în comun sfintelor moaste, icoane si rînduieli bisericesti, pe de o parte, si vindecãtorilor, ocultistilor si metodelor lor spiritiste, pe de altã parte, efectuarea de minuni sensibile la nivel fizic, ca si cum s-ar zice cã minunile vin de la acelasi dumnezeu.

2. Apoi, în prefata "Oamenii si energiile subtile", "redactia", sub aceeasi inspiratie demonicã, elogiazã aparitia si la noi în tarã a "terapiilor complementare", aparitie care "sunt o probã cã omenirea a intrat într-o nouã erã" (!New Age, nu?) (pag.5). Bolile pe care le au oamenii în acest timp modern nu ar mai fi cauzate de pãcatele lor (cum învatã Biserica), care cu ochiul liber se vede cã s-au înmultit peste mãsurã, ci ar fi doar niste dezechilibre ale "energiilor care ne alcãtuiesc, (iar) reechilibrarea energiilor o pot face cei înzestrati cu har vindecãtor. Miracolele le face Cerul."(pag.6) Sfintele moaste, icoanele si vindecãtorii paranormali n-ar mai fi atunci decît "canale prin care comunicãm cu Cerul, canale prin care ne adaptãm legilor Universului." (pag.6) Valoarea infinitã si libertatea persoanei umane este strivitã asadar (în conceptia confuzã panteistã a autorilor acestei cãrti) de legile si energiile impersonale ale omului si ale cosmosului idolatrizat. Omul n-ar mai fi persoanã - creatia minunatã ("dupã chipul Lui") a lui Dumnezeu cel Personal si iubitor de oameni, ci un produs "energetic" al "evolutiei karmice" (ca-n pãgînismele antice orientale), care nu se poate ridica deasupra legilor fixe ale universului.

3. Autorii recunosc cã, desi unii paranormali afirmã cã "nu-si transformã în afacere harul dãruit de Divinitate" (pag.114), tratînd gratis pacientii, altii tratînd "indiferent de platã" (pag.144), iar altii afirmînd cã "pentru someri, handicapati, pensionari, studenti si elevi practicã o reducere de 20% din costul tratamentelor" (pag.142), existã totusi si vindecãtori "neaveniti si impostori", "avizi de bani (si) avizi sã-i stãpîneascã pe altii", cãrora însã "Cerul le ia pînã la urmã harul." (pag.5) Din cauzã cã acestia nu pot fi reperati usor (de ei), autorii avertizeazã pe cititori cã "nu ne asumãm rãspunderea în ceea ce priveste reusita tratamentului (, si) ne declinãm orice responsabilitate fatã de preturile practicate" (pag.6) de cei popularizati în carte. Cu alte cuvinte, autorii îi popularizeazã pe acesti vindecãtori (credibili), dar se disculpã din start de orice eventualã acuzã cã ar fi în complicitate cu ei si cã ar induce lumea în eroare. Totusi, sunt mii de oameni care ne mãrturisesc faptul cã unii din acesti vindecãtori i-au înselat, si nu doar de încredere ci încã de multi bani. Falsii vindecãtori spun cã tratamentul lor nu poate avea efect decît dacã mergi cel putin 10 sedinte la ei. Vã dati seama ce înseamnã 10x200.000 lei (cel putin!), si asta de la un singur client...

Sunt enumerate cîteva din cele mai cunoscute biserici si mãnãstiri ortodoxe, în care s-ar face minuni mai multe decît în celelalte, într-un mod care nu face deloc cinste Ortodoxiei însãsi. Perspectiva prin care sunt privite Sfintele moaste, icoane si rînduieli ale Bisericii este una strict antropocentricã si juridicã, ca si cum Dumnezeu nu ar mai avea loc în ele, ca si cum Dumnezeu nu ar lucra totdeauna si pretutindeni cu aceeasi putere, în deplinã libertate, ci ar fi constrîns sã rãspundã automat cu minuni cînd omul respectã un anumit ritual fixist (neortodox prin definitie). Astfel, în prezentarea unor biserici sunt afirmate unele inovatii liturgice (strãine de Ortodoxie, si care îsi au mai degrabã originea în magie si vrãjitorie) precum: "slujbe de dezlegare a cununiilor, exorcizãri speciale, ritualuri pentru întoarcerea lucrurilor furate, deschiderea Sfintei Evanghelii, folosirea de talismane de binefacere", s.a..

Unora dintre Preotii Bisericii, prin lingusire, li se acordã faima de "om cu mare har, sfãtuitor exceptional, specialist în demonologie, duhovnic vestit, cu darul clarviziunii...". Este pus asadar în centru nu Dumnezeu Care lucreazã prin slujitorii Sãi, ci omul. Nici un slujitor al lui Dumnezeu nu se bucurã cînd i se face o reclamã mincinoasã, si încã de oameni nu limpede definiti dogmatic. Cum au îndrãznit sã-i bage pe Pãrintii Bisericii "într-o aceeasi oalã" cu proorocii lui Antihrist? Pe cine au întrebat înainte de a-i trece într-o listã cu toti înselatii veacului pe Pãrintii Teofil, Sofian, Arsenie si Cleopa? Doar este binecunoscutã pozitia lor fermã pe temelia si în hotarele Ortodoxiei, fãrã nici o tolerantã în materie de dogmã si de practicã religioasã. La unison Pãrintii Bisericii au respins orice analogie (, orice amestec, si orice adãugare) din pãgînism (vrãjitorie, parapsihologie, bioenergie) la învãtãtura si cultul Ortodoxiei. Este totusi regretabil faptul cã unii "popi" mai amestecã Evanghelia cu ocultismul, primind în bisericã pe unii care fac radiestezie, yoga si alte practici demonice, sau participînd la actiuni "de binefacere" alãturi de ei.

6. La capitolul "Societãti, fundatii si organizatii care au ca obiect de studiu si ca activitate parapsihologia", autorii aduc o altã ofensã Bisericii. Pe lîngã grupuri clar definite pe linia ocultismului si a filosofiilor sincretiste, este prezentatã, fãrã a avea absolut nici o legãturã cu parapsihologia, cu sugestia, cu tehnica radiantã, cu bioenergia si cu psihotronica (ce denumiri pompoase!), "Asociatia medicilor si farmacistilor crestini ortodocsi Sfîntul Pantelimon", asociatie care functioneazã pe lîngã Mitropolia Iasi. Apoi, în cadrul prezentãrii Fundatiei Casa Sperantei, care se ocupã de recuperarea copiilor cu handicap neuro-psiho-motor, stã scris cã "la realizarea acestor tratamente participã voluntar medici, bioenergoterapeuti, preoti" (pag.170). Iatã o altã dovadã de viclenie drãceascã ce atacã cinstea si sfintenia Ortodoxiei. Este ca si cum ai zice cã ce nu poate face Biserica si medicina face parapsihologia. Ba, sunt promovate printre metodele de medicinã complementarã si "urinoterapia, cristaloterapia" (pag.168), lucruri clar degradante pentru orice om rational.

7. În capitolele "Vindecãtori" si "Ocultisti", sunt efectiv ridicati în slãvi impostorii si practicile demonice pe care ei le promoveazã. Astfel, enumerãm si noi cîteva din denumirile metodelor oculte folosite de acestia, în speranta cã cine le va retine (cît de cît) va sti pe viitor sã se fereascã pe sine si sã-i fereascã si pe altii de asemenea forme moderne de înselare satanicã: divinatia, meditatia crestinã multi- si extra-dimensionalã, teosofia (iatã cum e luat numele lui Dumnezeu în desert), antroposofia, magia (albã sau neagrã), vrãjitoria, bioenergia, radiestezia, parapsihologia, astrologia (horoscopul), yoga, ocultismul, spiritismul, ghicitul (în: palmã, cafea, bobi, cãrti, rhune, stele, orice), geomantia, necromantia, hipnoza, autoscopia, visele si vedeniile în transã, clarviziunea, vederea viitorului (în sãnãtate, în familie, în afaceri chiar), telepatia, telekinezia, dezlegarea de cvantoprograme-? (deochi, vrãji, blesteme, etc.), comunicarea codificatã cu "fiinte de aer" (sau cu fiinte din Shambala sau din alte lumi astrale-?), dialogul cu OZN-uri, metoda Silva, tratamentul la distantã (pe baza fotografiei, a vreunui obiect, sau a glasului prin telefon), s.a. (din nefericire încã multe).

În capitolul "Cum puteti recunoaste rãul si cum puteti lupta împotriva lui", din nou autorii fac elogiul demonismului. Astfel, rãul din viata unui om este pus aproape total pe seama farmecelor, si nu a pãcatelor proprii pentru care mustrã Dumnezeu ca omul sã revinã prin pocãintã la calea dreptãtii. De aceea, solutia propusã este "stabilirea diagnosticului si acest lucru îl poate face cel mai bine un ocultist. Odatã ce v-ati lãmurit care este natura rãului care vã atacã, nu mai aveti de fãcut decît sã mergeti la tãmãduitorul cel mai potrivit" (pag.175). Adicã Biserica nu ar avea nici o treabã în eliberarea omului din robia rãutãtii. Vina si responsabilitatea rãului n-o mai are omul, care prin pãcate s-a despãrtit de Dumnezeu, de a Lui voie si sfintire, ci altceva din afara lui, "atacul psihic, actiunea spiritelor malefice, legile karmice-?, (ba chiar) tranzitele planetelor" (pag.177). Solutia aceasta se vede limpede cã nu este deloc crestinã, întrucît nu face deloc apel la învãtãtura si practica Bisericii - Trupul lui Hristos. Sunt promovate reîncarnarea si fatalismul predestinationist al astrologiei, conceptii clar anticrestine. Oricum cartea recunoaste cã, totusi, pentru unele probleme (exorcisme, blesteme de neam si false legãturi de rudenie-?) "cele mai eficiente metode sunt slujbele la bisericã, dezlegãrile, etc." (pag.186).

9. Multi ocultisti îsi oferã serviciile zilnic, însã, printre ei mai este cîte unul "foarte credincios, (care) nu ghiceste niciodatã în zilele de post si de sãrbãtori religioase" (pag.149). Se vede clar, deci, cu ce viclenie îsi afiseazã "credinta", ca sã-i pãcãleascã pe cei neinstruiti, inoculîndu-le ideea diabolicã cã ghicitoria ar fi de la Dumnezeu. Gama de servicii oferite este foarte mare: de la izgonirea durerilor si a bolilor, pînã la prezicerea viitorului, de la gãsitul obiectelor furate sau pierdute pînã la ascensiune profesionalã si prosperitate financiarã. Cu asemenea oferte de succes diavolul încearcã sã-i atragã pe oameni în apostazie, în neascultarea fatã de Dumnezeu Cel Viu si de Biserica Lui dreptmãritoare. Noi, însã, sã nu uitãm cã diavolul l-a ispitit pe Mîntuitorul Hristos zicîndu-i "acestea toate (împãrãtiile lumii si slava lor) Ţi le voi da Ţie, dacã vei cãdea înaintea mea si Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, cãci scris este: "Domnului Dumnezeului tãu sã te închini si Lui singur sã-I slujesti"." (Matei 4.9-10) "Pentru cã ce-i va folosi omului, dacã va cîstiga lumea întreagã, iar sufletul sãu îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul sãu?" (Matei 16.26). Cu aceleasi ispite, asadar, diavolul vrea sã fure ochii si mintile oamenilor azi prin tot felul de viclesuguri satanice, deviindu-i atentia de la comoara infinitã a sufletului (mîntuirea vesnicã în împãrãtia lui Dumnezeu) spre trup si spre lumea exterioarã pãmînteascã.

Învãtãtura ortodoxã

Omul nu este nici doar trup, nici doar suflet, si nici doar juxtapunerea lor, ci este o fiintã unitarã psiho-somaticã, o fiintã personalã frumoasã, ziditã de Dumnezeu "dupã chipul Sãu" (Facere 1.27) cel vesnic viu; datoritã acestei "negrãite legãturi dintre suflet si trup", stãrile sufletesti se manifestã în trup si reciproc. Dumnezeu doreste cu mare dor ca omul sã fie si "dupã asemãnarea Sa" (Facere 1.26), adicã sã trãiascã viata lui Dumnezeu, viata vesnicã si fericitã a comuniunii dumnezeiesti; iar aceastã desãvîrsire omul n-o poate trãi departe de Dumnezeu, în afara Dumnezeului Celui Viu si iubitor de oameni. Omul nu-si este luisi izvor al vietii, ci a primit viata ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu si de viatã dãtãtor, de aceea starea vietii lui (de plinãtate sau de împutinare) este datã de relatia lui cu Dumnezeu. Cu cît omul se uneste mai mult prin iubire (ca sintezã a tuturor virtutilor) cu Ziditorul Sãu, cu atît unitatea fiintei sale se întãreste prin prezenta harului divin, cu atît trãieste mai intens viata dumnezeiascã, cu atît devine mai mult "pãrtas dumnezeiestii firi" (2 Petru 1.4). Asadar, si trupul devenind "templu al Duhului Sfînt" (1 Corinteni 6.19), se înduhovniceste, se umple de har, ridicîndu-se peste limitãrile firii create.

Sãnãtatea reprezintã, astfel, starea naturalã de viatã spiritualã si organicã, în care toate puterile sufletesti si trupesti ale omului lucreazã potrivit poruncii si scopului lui dat de Dumnezeu în firea lui, cînd l-a creat. Sãnãtatea este cresterea continuã a vietii omenesti în harul dumnezeiesc, în viata vesnicã. Dacã omul respectã legea lui Dumnezeu, si în plan spiritual si în plan organic, viata lui rãmîne unitarã si în armonie interioarã. Atunci sufletul si trupul sunt în starea lor fireascã de sãnãtate, de armonie cu Dumnezeu si cu lumea exterioarã.

Pãcatul, ca rãzvrãtire voitã fatã de Dumnezeu, înseamnã depãrtarea de la Izvorul vietii, si deci o împutinare a vietii, o moarte (întîi spiritualã si moralã apoi chiar si fizicã). Stricarea relatiei cu Dumnezeu prin pãcate deregleazã întreaga fiintã umanã: vointa slãbeste, ratiunea se întunecã, afectivitatea se murdãreste cu senzatiile plãcerilor pãcãtoase, instinctele naturale se pervertesc, simturile îsi pierd claritatea, iar trupul îsi modificã comportamentul metabolic. Urmãrile pãcatului, dezechilibrele sufletesti si fizice, se deruleazã apoi în timp, uneori mai scurt, alteori mai lung. Asa se instaleazã în fiinta umanã boala si moartea, ca urmare a pãcatului. Patimile sufletului si bolile trupului, ca tulburãri ale stãrii firesti de sãnãtate, însã, nu pot fi tratate separat si unilateral, prin metode mecaniciste, cum ai repara un ceas umblînd la rotita care nu mai merge bine, ci la vindecarea întregii lui fiinte omul trebuie sã participe constient, sã conlucreze cu harul divin dacã vrea sã se vindece deplin si nu doar pentru viata aceasta pãmînteascã. Restaurarea firii umane a sãvîrsit-o obiectiv Mîntuitorul Iisus Hristos, Fiul si Cuvîntul lui Dumnezeu întrupat, iar subiectiv, fiecare credincios si-o poate împropria prin credinta întru El, prin unirea tainicã prin har cu El, Care ne-a spus: "Eu sunt vita, voi sunteti mlãditele. Cel ce rãmîne întru Mine si Eu în el, acela aduce roadã multã, cãci fãrã Mine nu puteti face nimic." (Ioan 15.5). Dupã cãderea în pãcat a protopãrintilor, întreg neamul omenesc suferã consecintele îndepãrtãrii de Dumnezeu: boala si moartea. De aceea, bolile (si sufletesti si trupesti) au între cauzele si conditiile lor provocante si favorizante o importantã componentã datã de pãcate. Noi, oamenii, si chiar lumea întreagã, astãzi suferim mai mult ca oricînd în istorie de pe urma pãcatelor noastre si ale înaintasilor nostri, dar, aproape totdeauna, nu vrem sã recunoastem cã "noi primim cele cuvenite dupã faptele noastre" (Luca 23.41). Ca si atunci la început, în rai, omul, în mîndria sa, nu-si recunoaste pãcatul sãu, si încearcã sa dea vina doar pe cauze exterioare lui (Adam a dat vina pe Eva, Eva pe diavol, azi omul zice cã se simte rãu cã altii i-au fãcut farmece, etc.), nevrînd sã-si asume responsabilitatea si urmãrile propriilor fapte pãcãtoase. Dumnezeu, însã, infinit iubitor de oameni, Care nu vrea "moartea pãcãtosului, ci ca pãcãtosul sã se întoarcã de la calea sa si sã fie viu" (Iezechiel 33.11), îl cautã pe omul cãzut în pãcat ("Adame, unde esti?" " Facere 3.9) si-l cheamã la pocãintã, la îndreptare, la învierea din moartea pãcatului. De aceea, Dumnezeu mai si mustrã, mai si mîngîie pe oameni, prin încercãri ca sã-i aducã la calea mîntuirii. Recunoasterea pãcatelor si asumarea luptei (cu pãcatul, cu urmãrile lui, cu diavolul cel ucigas de oameni) pentru mîntuire, prin rãbdarea încercãrilor si prin rugãciunea cãtre Dumnezeu, reprezintã din partea omului primul lui pas spre vindecare. Cãci suferinta trupului o dã Dumnezeu oamenilor (cu îngãduintã nu cu rãzbunare) tocmai ca un prilej de pocãintã, ca mãcar rãbdîndu-o cu "duh umilit" (Psalmul 50.18), sã primeascã mîntuirea si cununa biruintei. Dacã pãcatul este o pornire irationalã de plãcere (omul cautã plãcerea de dragul ei), revenirea din pãcat se face prin asumarea durerii, prin cruce, prin lupta cu ispita hipnoticã a plãcerii, printr-o ascezã si sufleteascã si trupeascã.

"De nu te vei sili sã împlinesti toate cuvintele legii acesteia, care sunt scrise în cartea aceasta si nu te vei teme de acest nume slãvit si înfricosãtor al Domnului Dumnezeului tãu, atunci Domnul te va bate pe tine si pe urmasii tãi cu plãgi nemaiauzite, cu plãgi mari si nesfîrsite si cu boli rele si necurmate; va aduce asupra ta toate plãgile cele rele ale Egiptului, de care te-ai temut si se vor lipi acelea de tine. Toatã boala, toatã plaga scrisã si toatã cea nescrisã în cartea legii acesteia, o va aduce Domnul asupra ta, pînã vei fi stîrpit." (Deuteronom 28.58-61)

"Vezi cã Dumnezeu vorbeste cînd într-un fel, cînd într-alt fel, dar omul nu ia aminte. Şi anume, El vorbeste în vis, în vedeniile noptii, atunci cînd somnul se lasã peste oameni si cînd ei dorm în asternutul lor. Atunci El dã înstiintãri oamenilor si-i cutremurã cu arãtãrile Sale ca sã întoarcã pe om de la cele rele si sã-l fereascã de mîndrie, ca sã-i fereascã sufletul de prãpastie si viata lui de calea mormîntului; de aceea, prin durere, omul este mustrat în patul lui si oasele lui sunt zguduite de un cutremur neîntrerupt. Pofta lui este dezgustatã de mîncare si inima lui nu mai pofteste nici cele mai bune bucate. Carnea de pe el se prãpãdeste si piere si oasele lui, pînã acum nevãzute, îi ies prin piele. Sufletul lui vine încet, încet spre prãpastie si viata lui spre împãrãtia mortilor. Dacã atunci se aflã un înger lîngã el, un mijlocitor între vii, care sã-i arate omului calea datoriei, Dumnezeu Se milostiveste de el si zice îngerului: "Izbãveste-l ca sã nu cadã în prãpastie; am gãsit pentru sufletul lui pretul de rãscumpãrare!". Atunci trupul lui înfloreste ca în tinerete si el vine înapoi la zilele de la începutul vietii sale. El se roagã lui Dumnezeu si Dumnezeu îi aratã bunãtatea Sa si-i îngãduie sã vadã fata Sa cu mare bucurie si astfel îi dã omului iertarea Sa. Atunci omul priveste peste semenii sãi si zice: "Pãcãtuisem si cãlcasem dreptatea, dar n-am fost pedepsit dupã faptele mele. Cãci El a izbãvit sufletul meu ca sã nu treacã prin strîmtorile mortii si ochii mei vãd încã lumina". Iatã toate acestea le face Dumnezeu de douã ori, de trei ori cu omul, ca sã-i scoatã sufletul din pieire si ca sã-l lumineze cu lumina celor vii." (Iov 33.14-30)

"Dar Tu ierti tuturor, cã toate ale Tale sunt, Stãpîne, iubitorule de suflete. Duhul Tãu cel fãrã stricãciune este întru toate. Pentru aceea pedepsesti cu mãsurã pe cei care cad si, cînd pãcãtuiesc, le deschizi ochii si-i dojenesti, ca sã se lase de rãutatea lor si sã creadã întru Tine, Doamne." (Sirah 11.26-12.2)

Vindecarea autenticã, sufleteascã si trupeascã deopotrivã, asadar, o dã numai Dumnezeu cînd voieste El, "Cel ce curãteste toate fãrãdelegile tale, Cel ce vindecã toate bolile tale, Cel ce izbãveste din stricãciune viata ta, Cel ce te încununeazã cu milã si cu îndurãri" (Psalmul 102.3-4). Restabilirea sãnãtãtii, dincolo de suprafata ei trupeascã, înseamnã, deci, restabilirea legãturii iubitoare cu Dumnezeu " "Doctorul si tãmãduitorul sufletelor si al trupurilor noastre", înseamnã restaurarea prin har a firii umane cãzute în robia pãcatului si a mortii. Nu putem obtine vindecarea fãrã Dumnezeu Care stie toate si Care cîrmuieste toate cum este mai bine spre desãvîrsirea lor. Orice încercare de vindecare fãrã harul lui Dumnezeu cel iubitor de oameni este un esec din start, o iluzie desartã. Dumnezeu, cînd vindecã un om, îi cere însã conlucrarea iubitoare prin pocãintã si nevointã (ascezã). Întîi îi curãtã pãcatele (cauzele bolii), apoi îi tãmãduieste rãnile (efectele ei), înlãturînd si consecintele lor (vezi Ps.102, mai sus) prin dãruirea harului Sãu.

"Doamne, prin îndurarea Ta se bucurã omul de viatã, prin ea mai am si eu suflare; Tu mã tãmãduiesti si-mi dai iarãsi viatã! Iatã cã boala mea se schimbã în sãnãtate. Tu ai pãzit viata mea de adîncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate pãcatele mele!" (Rugãciunea regelui Iezechia - Isaia 38.16-17)

"Dar El fusese strãpuns pentru pãcatele noastre si zdrobit pentru fãrãdelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mîntuirea noastrã si prin rãnile Lui noi toti ne-am vindecat." (Isaia 53.5)

"Veniti sã ne întoarcem cãtre Domnul, cãci numai El, dupã ce ne-a rãnit, ne tãmãduieste, iar dupã ce ne-a bãtut, ne leagã rãnile noastre." (Osea 6.1)

"Nu fii întelept în ochii tãi; teme-te de Dumnezeu si fugi de rãu; aceasta va fi sãnãtate pentru trupul tãu si o înviorare pentru oasele tale." (Pilde 3.7-8)

"Cununa întelepciunii este temerea de Domnul, care odrãsleste pace si sãnãtate nevãtãmatã; dar si una si alta sunt daruri de la Dumnezeu, Care revarsã cinste peste cei care Îl iubesc pe Dînsul." (Sirah 1.17)

"Fiule! În boala ta nu fi nebãgãtor de seamã; ci te roagã Domnului si El te va tãmãdui. Depãrteazã pãcatul si întinde mîinile spre faptele drepte si de tot pãcatul curãteste inima ta." (Sirah 38.9-10)

"Şi Iisus strãbãtea toate cetãtile si satele, învãtînd în sinagogile lor, propovãduind Evanghelia împãrãtiei si vindecînd toatã boala si toatã neputinta în popor." (Matei 9.35)

Mîntuitorul Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevãrat, ne-a adus împãcarea cu Dumnezeu, si prin aceasta, vindecarea deplinã. Ne-a adus înfierea divinã prin har si învierea din moartea pãcatelor. "Dumnezeu S-a fãcut om, ca omul sã se îndumnezeiascã prin har." (Sfîntul Atanasie cel Mare) Biserica este tocmai Trupul Sãu mistic, divino-uman, comunitatea tuturor celor ce-l iubesc pe El, în care El Însusi continuã sã lucreze la mîntuirea, vindecarea si sfintirea oamenilor. El e prezent în Bisericã "în toate zilele, pînã la sfîrsitul veacului" (Matei 28.20).

"Chemînd la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Sãi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca sã le scoatã si sã tãmãduiascã orice boalã si orice neputintã." (Matei 10.1)

Toatã puterea Lui de vindecare (si sufleteascã si trupeascã) a oamenilor Mîntuitorul Hristos a lãsat-o Apostolilor Sãi trimitîndu-le lor Duhul Sfînt si prin aceasta investindu-i cu misiunea de a propovãdui Evanghelia si Calea mîntuirii: pocãinta si credinta ("cea lucrãtoare prin iubire" " Galateni 5.6) în Iisus Hristos. Vestirea Evangheliei si vindecarea sufleteascã si trupeascã sunt nedespãrtite, asadar, în Ortodoxie, aceasta fiind misiunea trimisilor lui Dumnezeu în lume, a Preotiei sacramentale a Bisericii. Vestitorii Evangheliei, clericii, sunt (si trebuie sã fie) oameni vindecati, sunt (si trebuie sã fie) oameni sfintiti prin prezenta harului divin în ei, care iradiazã si celorlalti, prin prezenta, viata, cuvintele si faptele lor, harul, vindecarea si mîntuirea aduse de Mîntuitorul Hristos.

Dumnezeu lucreazã si acum cu putere în Biserica Lui sfîntã, soborniceascã si apostolicã. Sfintii Pãrinti asemuiesc Biserica Dreptmãritoare a lui Hristos cu scãldãtoarea Vitezda în care nu doar primii, ci toti cei ce intrãm în ea (constientizînd unirea lor cu Mîntuitorul Hristos), primesc vindecarea deplinã (prin curãtirea de patimi). Harul Sãu vindecãtor, Dumnezeu ni-l dã nouã oamenilor, nu pe baza unui contract, ci ni-l dã pe mãsura intensificãrii unirii noastre iubitoare cu Mîntuitorul Hristos " Dãtãtorul harului, cãci "din plinãtatea Lui noi toti am luat, si har peste har" (Ioan 1.16). Harul divin nu poate fi despãrtit de Persoana iubitoare a lui Iisus Hristos - Logosul divin (Creatorul si Mîntuitorul lumii) prin care toate s-au fãcut, si deci nu poate fi (atentie!) obiect impersonal de speculã, cum pretind vindecãtorii extrabisericesti de astãzi. Harul divin nu se obtine în mod magic sau mecanic de aiurea (prin vreo retetã "spiritualã", metodã sau tehnicã automatã, cum propun toti impostorii), ci de la Mîntuitorul Hristos în mod iubitor-sacramental, precum Însusi Mîntuitorul Hristos a lãsat aceastã rînduialã Bisericii.

Vindecarea omului prin purificare (înlãturarea a ceea ce e rãu) si spiritualizare (dezvoltarea a ceea ce bun) vine asadar ca un dar de la Dumnezeu Cel personal si iubitor, ca rod al iubirii si ca stimulent al ei. Demersul vindecãrii în Ortodoxie necesitã un progres moral din partea omului, o constientizare a prezentei si a lucrãrii lui Hristos în noi si între noi. Întrucît actul întîlnirii si al unirii omului cu Hristos prin har este un act de sfintire a vietii umane, clericul, cel ce înlesneste si cheamã oamenii la aceastã unire cu Hristos în Bisericã trebuie sã fie un trimis al lui Hristos si al Bisericii, un om sfintit de Dumnezeu si confirmat public de Bisericã. Biserica este Trupul mistic al lui Hristos si mãdularele ei sunt în bunã rînduialã si pace. Clerul sau Ierarhia Bisericii formeazã tocmai mãdularele ei conducãtoare care miscã întreg Trupul în ascultare de Mîntuitorul Hristos " Capul Bisericii. Dacã un om al Bisericii primeste un dar, o harismã, de la Dumnezeu totdeauna pentru folosul întregii Biserici, Biserica, prin Ierarhia ei, confirmã si afirmã public aceasta printr-o slujbã de binecuvîntare (sau hirotesie). Ştim cã "pe unii i-a pus Dumnezeu, în Bisericã: întîi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învãtãtori; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecãrilor, ajutorãrile, cîrmuirile, felurile limbilor" (1 Corinteni 12.28). Aceste harisme le-a dat Dumnezeu anumitor oameni din Bisericã, nu la întîmplare si în neorînduialã, asa încît ei ar putea face orice de capul lor, ci într-o bunã rînduialã si ascultare ierarhicã, "pentru cã Dumnezeu nu este al neorînduielii, ci al pãcii" (1 Corinteni 14.33). În Bisericã, întotdeauna si "fãrã de nici o îndoialã, cel mai mic ia binecuvîntare de la cel mai mare" (Evrei 7.7), deci cei cu harismele minunilor si vindecãrilor sunt datori sã asculte si sã fie sub binecuvîntarea celor cu misiunea si cu harisma învãtãturii credintei, adicã a Episcopilor. Ori Sfintii Pãrinti, Învãtãtorii Bisericii, au lãmurit credinta ortodoxã ca grîul de toate neghinele ereziilor care sunt reactivate si recapitulate în doctrinele falsilor vindecãtori de astãzi. Harul lui Dumnezeu, cel tãmãduitor si sfintitor, nu vine prin oameni care au regretabile confuzii dogmatice si morale (chiar dacã ei se declarã ortodocsi, chiar dacã au Biblia si Crucea pe masã si icoane pe pereti, chiar dacã spun "Tatãl nostru" si alte rugãciuni la începutul sedintei terapeutice), ci prin oameni sfintiti de Dumnezeu si de Bisericã. De aceea orice terapie sufleteascã din afara rînduielii Bisericii, din afara atmosferei iubitor-sacramentale a ei, este strãinã de Dumnezeu Cel ce locuieste si lucreazã deplin în comuniunea Bisericii.

Acceptînd limitãrile unui limbaj scolastic, putem spune cã în Bisericã, Mîntuitorul Hristos tãmãduieste bolile sufletesti si trupesti ale oamenilor într-o împreunã-lucrare cu ei prin remedii naturale si supranaturale. În remediile naturale, Dumnezeu, Creatorul si Mîntuitorul nostru, intervine pe mãsurã ce omul îsi rînduieste modul de viatã potrivit cu natura lui psiho-somaticã, adicã eliminînd conditiile nenaturale ce-i pot favoriza bolile. De exemplu, înfrînarea la mîncare este potrivitã cu firea omului, pe cînd lãcomia (desfrînarea) este nenaturalã. Remediile naturale urmãresc restabilirea conditiilor naturale de viatã organicã si sunt deci legate de firea omului, putînd fi incluse între ele regimul alimentar (bogat în vegetale, ceaiuri) si medicamentos, igiena trupului (miscare, bãi, masaje), cumpãtarea (blîndetea) sufletului, munca echilibratã, odihna, relatiile constante cu semenii. Ele sunt folosite în medicina clasicã. Abaterile de la viata organicã naturalã (potrivitã firii umane) sunt pãcate, cãci sunt rãzvrãtiri fatã de legea divinã naturalã, si deci trebuiesc tratate ca atare. Deseori multe boli trupesti recidiveazã dupã un tratament pur medical-biologic, întrucît cauza bolii (care nu e doar trupeascã ci sufleteascã) n-a fost real înlãturatã. De aceea, restaurarea firii sale bolnave, omul nu si-o poate face singur (atentie!) apelînd la remediile naturale ca la un procedeu magic automat fãrã sã cearã mila si ajutorul lui Dumnezeu, ci omul trebuie sã constientizeze relatia sa iubitoare cu Dumnezeu, pe de o parte ca dintre o creaturã si Creatorul ei, iar pe de altã parte ca dintre douã persoane cu adîncimi infinite. Ori în constientizarea relatiei lui cu Dumnezeu, omul poate conlucra cu El prin har, la vindecarea (restaurarea) întregii sale firi bolnave, si mai apoi la sfintirea sa. Cãci vindecarea sufletului nu se poate face doar prin remediile naturale si biologice, doar apelînd la harul divin prezent în creatie, ci prin harul divin mîntuitor si sfintitor adus oamenilor de Mîntuitorul Hristos si deplin prezent în Bisericã.

Sfintele Taine sunt cele mai importante remedii supranaturale de vindecare lãsate Bisericii de Însusi Dumnezeu Mîntuitorul nostru pentru mîntuirea si sfintirea credinciosilor. Prin ele, harul dumnezeiesc ni se dã de cãtre Mîntuitorul Hristos în chip supranatural, si în mãsura în care ne este de folos spre mîntuire. Harul divin nu poate fi obtinut prin metode strãine de rînduielile Bisericii, strãine de învãtãtura si sfintenia Bisericii, cãci Dumnezeu este trãit si cunoscut deplin în comuniunea Bisericii, si nu în afara ei. Vindecarea deplinã a omului presupune, deci, participarea lui prin Sfintele Taine la viata lui Hristos, la viata Bisericii, la cunoasterea si trãirea (constientã si rationalã!, nu superstitioasã) a credintei ortodoxe. Îndeosebi Taina Pocãintei si Taina Sfîntului Maslu împãrtãsesc credinciosilor harul iertãrii pãcatelor si al tãmãduirii sufletesti si trupesti. "Este cineva bolnav între voi? Sã cheme preotii Bisericii si sã se roage pentru el, ungîndu-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugãciunea credintei va mîntui pe cel bolnav si Domnul îl va ridica, si de va fi fãcut pãcate se vor ierta lui. Mãrturisiti-vã deci unul altuia pãcatele si vã rugati unul pentru altul, ca sã vã vindecati, cã mult poate rugãciunea stãruitoare a dreptului." (Iacov 5.14-16) Dacã nu totdeauna omul se vindecã trupeste, aceasta se datoreazã fie nevredniciei (necredintei) lui, fie pentru motivul cã Dumnezeu are un plan tainic cu el (si aici se vede iconomia lui Dumnezeu care face din suferintele omului un prilej de pãstrare a lui în smerenie), amînîndu-i vindecarea. Oricum Dumnezeu nu poate fi fortat de creaturile Lui sã le dea har cînd vor ele, ci Dumnezeu, "Care voieste ca toti oamenii sã se mîntuiascã si la cunostinta adevãrului sã vinã" (1 Timotei 2.4), în iubirea Sa de oameni, El stie si hotãrãste cînd si cum sã intervinã cu harul Sãu în viata omului.

Pocãinta, ca stare de strãpungere a inimii pentru pãcatele fãcute, este prima conditie esentialã pentru mîntuire si pentru vindecare. Ea purificã de pãcatele trecute dar si întãreste pe om în lupta cu ele si cu urmãrile lor. Pocãinta pentru om, atît ca Sfîntã Tainã cît si ca stare lãuntricã ("fericita întristare"), este o conlucrare cu Duhului Sfînt al lui Dumnezeu, ea nu se atinge doar printr-un efort uman, si de aceea nu poate fi trãitã în afara credintei si a Bisericii Ortodoxe. Cea dintîi treaptã a vietii crestine este cu adevãrat recunoasterea pãcatelor si a micimii proprii în fata sfinteniei si iubirii lui Dumnezeu. Pocãinta aduce sufletul la smerenie, iar aceasta sparge împietrirea inimii omului fãcînd-o receptivã harului dumnezeiesc. Cãci "Dumnezeu celor mîndri le stã împotrivã, iar celor smeriti le dã har" (Iacov 4.6). Pocãinta (smerenia) este, deci, indispensabilã vindecãrii si nu poate fi atinsã în afara Bisericii. Nu poate fi de la Dumnezeu o vindecare deplinã care nu vine din si nu duce la smerenie, care nu vine prin Ierarhia sacramentalã a Bisericii si care nu duce la întãrirea Bisericii. Numai prin Ierarhia Bisericii, Mîntuitorul Iisus Hristos dã iertarea si tãmãduirea de pãcate. Însã existã si o falsã smerenie, o formã de înselare satanicã mai finã, care este prezentã în toti impostorii. Acestia spun cã au primit de la Dumnezeu darul vindecãrilor, trimitîndu-si clientii (atentie!) chiar si la Bisericã, "la Spovedanie si la Împãrtãsanie", pãcãlindu-i pe oameni cã ei ar fi cu Biserica, dar nu-si cer deloc acreditarea Bisericii (pentru cã nici n-o pot primi cîtã vreme sustin ideologii contrare ortodoxiei, ca-n cazul radiesteziei " de exemplu) ci-si fac singuri reclamã prin ziare, reviste (precum: Paranormal, Formula As, Magazin, Dracula, etc.) cãrti, afise si chiar prin televiziune.

Rãbdarea necazurilor si rugãciunea sunt alte conditii necesare mîntuirii si vindecãrii. Scopul credintei crestine si al Bisericii nu este vindecarea de boala trupului si evitarea suferintei, ci unirea cu Dumnezeu. Curãtirea de bolile trupului vine în urma realizãrii unirii prin har cu Dumnezeu, ca un dar de la Dumnezeu. Dumnezeu hotãrãste cînd si cum ne vindecã de suferintele trupului, însã El cere de la noi dorinta de a fi cu El, iubirea noastrã pentru El. Deseori, prin încercãrile suferintei, Dumnezeu ne mustrã pentru pãcatele trecute, dar ne si încearcã dorul nostru dupã El. Rãbdarea necazurilor ne devine astfel o scarã cãtre cer, o treaptã a nevointei noastre ascetice. Iar cãlãuza permanentã a vietii noastre crestine (ascetice si mistice) este rugãciunea. Prin rugãciune omul se uneste tainic (iubitor si întelegãtor) cu Dumnezeu, prin rugãciune omul se descoperã pe sine smerit, avînd nãdejdea doar în Dumnezeu (si nu în puterile lui). Prin rugãciune omul se pregãteste de întîlnirea cu Mîntuitorul Hristos cea prin Sfintele Taine, dar tot prin rugãciune o si continuã. Rugãciunea si rãbdarea necazurilor sunt cea mai comunã cale de apropiere de Dumnezeu. Însã rugãciunea în comun a crestinilor dreptmãritori este mai bineplãcutã Domnului, cãci ea este sãmînta si rodul iubirii dintre oameni. Rugãciunea comunitarã este condusã de un trimis al lui Dumnezeu, de un om sfintit de El, ca sã stimuleze iubirea între oameni si cea dintre oameni si Dumnezeu. Preotul are si aceastã harismã si misiune în Bisericã. De aceea prin prezenta si prin lucrarea sa preotul este un organ al harului divin. "Luati, fratilor, pildã de suferintã si de îndelungã rãbdare pe proorocii care au grãit în numele Domnului. Iatã, noi fericim pe cei ce au rãbdat: ati auzit de rãbdarea lui Iov si ati vãzut sfîrsitul hãrãzit lui de Domnul; cã mult-milostiv este Domnul si îndurãtor. Iar înainte de toate, fratii mei, sã nu vã jurati nici pe cer, nici pe pãmînt, nici cu orice alt jurãmînt, ci sã vã fie vouã ce este da, da, si ce este nu, nu, ca sã nu cãdeti sub judecatã. Este vreunul dintre voi în suferintã? Sã se roage. Este cineva cu inimã bunã? Sã cînte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Sã cheme preotii Bisericii si sã se roage pentru el, ungîndu-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugãciunea credintei va mîntui pe cel bolnav si Domnul îl va ridica, si de va fi fãcut pãcate se vor ierta lui." (Iacov 5.10-15) Înainte de toate, trebuie spus cã nu preotul vindecã, nici rugãciunea lui nu are efect asupra bolnavului "ex opera operato" (automat, magic, ca si cum cuvintele rostite de preot ar declansa un efect sigur), ci Dumnezeu este Cel ce vindecã, Dumnezeu ascultã rugãciunea si alege pe cine sã-l vindece, cînd si cum. De aceea este necesarã o colaborare iubitoare între preot si credincios, si între ei si Dumnezeu. Abia cînd aceastã unire iubitoare în Hristos existã, abia atunci Dumnezeu rãspunde la rugãciunea lor comunã, revãrsînd mila Sa. Abia acum se împlineste cuvîntul Mîntuitorului: "dacã doi dintre voi se vor învoi pe pãmînt în privinta unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de cãtre Tatãl Meu, Care este în ceruri. Cã unde sunt doi sau trei, adunati în numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor." (Matei 18.19-20) Unde nu este iubire în Hristos între oameni, ci interese meschine (în partea "vindecãtorului") si disperarea necredintei (în partea bolnavului), este limpede cã nu este Hristos de fatã, este limpede cã acea terapie nu este de la Dumnezeu.

Privegherea (trezvia, atentia) si faptele bune sunt încã douã conditii ale vindecãrii depline în Bisericã. Rãzboiul nevãzut pe care ni-l aduce vrãjmasul diavol tuturor oamenilor nu este asa usor pe cît ar crede majoritatea oamenilor; Mîntuitorul ne îndeamnã: "Privegheati si vã rugati, ca sã nu intrati în ispitã. Cãci duhul este osîrduitor, dar trupul este neputincios" (Matei 26.41), iar Sfîntul Apostol Petru ne spune: "Fiti treji, privegheati. Potrivnicul vostru, diavolul, umblã, rãcnind ca un leu, cãutînd pe cine sã înghitã" (1 Petru 5.8). Este un rãzboi continuu, este o luptã neîncetatã la nivelul gîndurilor si senzatiilor. Diavolul este expert si îmbãtrînit (mii de ani) în viclenie si nu se dã bãtut dupã ce este respins; ba încã îsi pregãteste alte si alte metode (semne mari si chiar minuni), "ca sã amãgeascã, de va fi cu putintã, si pe cei alesi" (Matei 24.24). Paza mintii si a simturilor singuri n-o putem dobîndi niciodatã. Ea vine prin harul lui Dumnezeu si cere din partea noastrã smerenie, ascezã, despãtimire, rugãciune cât mai neîntreruptã, unirea cu Mîntuitorul Hristos prin Sfintele Taine si rînduieli ale Bisericii. Priveghind cu mintea, omul poate discerne atacul viclean al diavolului încã de atunci cînd i se strecoarã precum un sarpe printre propriile gînduri, si imediat poate sã-l respingã. Priveghind cu mintea, omul poate simti imediat în "doctrina terapeuticã" o minciunã flagrantã, o rãstãlmãcire a Adevãrului crestin, sau o mascatã abatere ereticã plinã de otravã pentru suflet. Toti trebuie sã priveghem, rugîndu-ne, toti trebuie sã fim atenti la viclesugurile vrãjmasului ucigas de oameni, cãci pierzîndu-ne o clipitã atentia ne putem pierde chiar mîntuirea. "Nu este de mirare, deoarece însusi satana se preface în înger al luminii" (2 Corinteni 11.14). Privegherea si faptele bune ne dau o experientã prin care putem cerne (în sita dreptei credinte) si discerne faptele si intentiile altora. Pentru cã multi, desi fac fapte aparent bune, sunt strãini de Duhul bunãtãtii, smereniei si iubirii dumnezeiesti. Însusi Domnul Hristos ne-a atentionat: "dupã roadele lor îi veti cunoaste. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împãrãtia cerurilor, ci cel ce face voia Tatãlui Meu Celui din ceruri. Multi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tãu am proorocit si nu în numele Tãu am scos demoni si nu în numele Tãu minuni multe am fãcut? Şi atunci voi mãrturisi lor: Niciodatã nu v-am cunoscut pe voi. Depãrtati-vã de la Mine cei ce lucrati fãrãdelegea." (Matei 7.20-23) " Atentie !

Înselãciunea demonicã

Ca o cauzã si ca o consecintã clarã a decãderii morale si spirituale a "omului modern" îngîmfat în propria-i suficientã ce nu mai lasã loc lui Dumnezeu, boala aproape molipsitoare a societãtii secularizate de astãzi este, precum bine se vede, individualismul (egoismul, iubirea de sine). Omul individualist, treptat, poate ajunge sã fie posedat total de duhul diavolului si uneori chiar fãrã sã-si dea seama. Ucenicii (si proorocii) diavolului sunt, deci, oamenii care-l urmeazã pe diavol în viata lor, copiind de la începãtorul rãutãtii si al hulei mîndria si închipuirea de sine, îmbolnãvindu-se sufleteste tot mai mult si îmbolnãvindu-i si pe altii. Ori neopãgînismul si autolatria omului contemporan sunt plãgi nevindecabile fãrã smerenia crestinã si fãrã harul lui Dumnezeu. Iatã cum descrie Sfîntul Apostol Pavel starea de boalã duhovniceascã a vremurilor noastre: "În zilele din urmã, vor veni vremuri grele; cã vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginti, lãudãrosi, trufasi, hulitori, neascultãtori de pãrinti, nemultumitori, fãrã cucernicie, lipsiti de dragoste, neînduplecati, clevetitori, neînfrînati, cruzi, neiubitori de bine, trãdãtori, necuviinciosi, îngîmfati, iubitori de desfãtãri mai mult decît iubitori de Dumnezeu, avînd înfãtisarea adevãratei credinte, dar tãgãduind puterea ei. Depãrteazã-te si de acestia." (2 Timotei 3.1-5)

Supus la un flux divers de informatii, omul contemporan nu mai stie sã aleagã binele de rãu, adevãrul de minciunã, esentialul de neesential, deseori fiindu-i prezentate rãsturnat realitãtile si valorile. Astfel, în aceastã confuzie informationalã, discernãmîntul i se alieneazã tot mai mult, imprimîndu-i omului în suflet o pecete pãtimasã care îi afecteazã serios viata întreagã. Asa cã omul contemporan uitã de Dumnezeu Cel Viu, si-si face dumnezei dupã chipul lui. Religia si morala crestinã sunt exilate într-o periferie a existentei si sunt chiar înlocuite cu noi "cãi spirituale" de tip demonic. Asta este, de fapt, strategia diavolului: sã strice si sã rãstoarne ierarhia valorilor în mintea omului, asa încît omul sã se rãtãceascã complet în confuzia stîrnitã de diavol, sã nu mai poatã distinge spiritualitatea autenticã (Calea " Hristos) în labirintul de spiritisme ieftine. De aceea, ne trebuie o temeinicã pregãtire asceticã, dogmaticã si misticã, în linia Sfintilor Pãrinti, pentru a scãpa din plasa "religiei viitorului" ("spiritualitatea demonicã" New Age, cu totul opusã fatã de cea ortodoxã). "Duhul grãieste lãmurit cã, în vremurile cele de apoi, unii se vor depãrta de la credintã, luînd aminte la duhurile cele înselãtoare si la învãtãturile demonilor, prin fãtãrnicia unor mincinosi, care sunt înfierati în cugetul lor. Acestia opresc de la cãsãtorie si de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a fãcut, spre gustare cu multumire, pentru cei credinciosi si pentru cei ce au cunoscut adevãrul, pentru cã orice fãpturã a lui Dumnezeu este bunã si nimic nu este de lepãdat, dacã se ia cu multumire; cãci se sfinteste prin cuvîntul lui Dumnezeu si prin rugãciune."(1 Timotei 4.1-5)

Aproape toate formele de "medicinã complementarã" aduc în doctrina lor erezii contrare Adevãrului crestin trãit si mãrturisit de Bisericã, precum: antropocentrismul, preexistenta sufletului, reîncarnarea lui, predestinatia lui astralã, dualismul, existenta unor "energii" (yin si yang) necunoscute si nerecunoscute de nici un Sfînt Pãrinte al Bisericii, nici de vreun cinstit om de stiintã, alienarea constiintei morale a omului, relativizarea valorilor infinite ale omului si a libertãtii lui, impersonalizarea harului divin si chiar a lui Dumnezeu, promovarea "iluminatilor" pãgîni s.a.. Sunt unii "terapeuti" care apeleazã si la remedii naturale (acceptate de Bisericã) si la întortocheate explicatii stiintifice, dar, ce este foarte grav, introduc si rãstãlmãciri ale remediilor supranaturale (Sfintele Taine) din Bisericã. Prezentarea acestora ca simple metode mecanice si magice de vindecare duce mai întîi la pierderea sensului autentic al trãirii comuniunii crestine, apoi la diluarea valorilor Ortodoxiei în masa relativistã a unor practici eterodoxe. Promotorii unor asemenea "sacroterapii" sunt certati cu învãtãtura si legea bisericeascã, nefiind sub ascultarea si binecuvîntarea nici unui Episcop al Bisericii, si prezentînd în multe puncte esentiale ale doctrinei grave confuzii dogmatice, iar în viata lor duhovniceascã avînd serioase carente morale si mistice (unele chiar psiho-patologice). În general, impostorii se declarã profund religiosi, întrucît merg pe la mãnãstiri, pe la duhovnici renumiti de la care furã cîte o binecuvîntare "ca sã poatã face oamenilor cît mai mult bine" (zic ei), dar nu le spun (duhovnicilor) prin ce metode. Unii se pozeazã ca mari crestini, tipãrind cãrti ortodoxe (cu note si interpretãri personale de-a dreptul eretice) si instalîndu-se în biserici fie în primul rînd, fie pe lîngã sfintele moaste, arãtînd cã sunt preocupati de rugãciunea inimii. Mîndria iradiazã din ei ca dintr-un cuptor. Foarte multi au primit investirea cu aceste puteri de vindecare (atentie!) în vis sau în transã, prin glasuri sau prin arãtãri de "îngeri", de pãsãri, de lumini colorate sau de flãcãri, etc. Acestia ascultã numai de ce le zice "duhul" prin vedenie, manifestînd neascultare si ostilitate (chiar declaratã) fatã de Ierarhia sacramentalã a Bisericii. Chiar si unii monahi si chiar clerici pot cãdea în aceastã înselare demonicã, inventînd teorii si practici noi, neortodoxe, promovîndu-le printre adepti si creînd dezbinare între crestini (vezi cazurile Vladimiresti, Noul Ierusalim - Pucioasa, Visarionistii). Faptul cã ies din Traditia si cumintenia Ortodoxiei, din buna rînduialã si ascultare ierarhicã întemeiatã de Mîntuitorul Hristos în Bisericã, îi demascã decisiv ca pe niste falsi prooroci. De unde se vede cã nu Duhul dragostei, al unitãtii si al pãcii din Biserica lui Hristos îi ajutã pe ei, ci tocmai duhurile întunericului care nu suportã pocãinta (smerenia) si ascultarea în Hristos.

Vrãjmasul diavol, în rai întîi a hipnotizat-o pe Eva, apoi a sugestionat-o (negîndu-i cuvîntul lui Dumnezeu), stimulîndu-i imaginatia (cã va fi ca Dumnezeu, dar fãrã Dumnezeu Cel Viu). Cu aceste mijloace, diavolul a fãcut si face victime printre oameni mereu. Însã toti proorocii diavolului, oamenii ce-i slujesc lui cu acelasi scop ca si el (pierzarea oamenilor), folosesc aceleasi metode ca si el. Hipnoza rezidã într-un "joc de scenã" si are ca scop adormirea (sau aburirea) mintii folosind anumite miscãri, gesturi, cuvinte si muzicã (si chiar droguri sau alte substante) impresionante (unele sunt invocãri satanice clare) care sã-i fure atentia omului din realitate într-o lume virtualã falsã, si sã-i inducã omului o stare de somn (al ratiunii) receptivã influentelor demonice (de exemplu: unele vrãjitoare, îmbrãcate într-un anumit fel, folosesc cãrtile de joc ca sã-l atragã pe om cu mintea într-un spatiu de gînduri ireal; sau: ocultistii cu iz asiatic te iau cu termeni în sanscritã ca sã-ti devieze atentia si sã-ti inoculeze ideea cã ei sunt niste "superiori" de care trebuie sã asculti). Cu alte cuvinte hipnoza este una din metodele de "spãlare a creierului", si de pregãtire a lui pentru implantul gîndurilor si duhurilor demonice.

Nedespãrtitã de ea este sugestia, care înseamnã lansarea de idei prin cuvinte si gesturi "atrãgãtoare", idei care se înfig în mintea omului si pot rãmîne uneori foarte mult timp. Omul slãbit cu gîndul (hipnotizat, cu constienta adormitã dar cu mintea aflatã într-o stare de mare receptivitate la nivelul subconstientului) preia usor aceste sugestii din afarã, le pãstreazã în sine auto-alimentîndu-le; acum ele îi devin autosugestii, apoi treptat ajung obsesii, generînd angoase interioare si chiar psihoze. Diavolul îsi dã tot concursul ca omul sã-si aminteascã ce i-a zis "proorocul mincinos", aducîndu-i mereu în gînd sugestiile necurate pe care i le-a sãgetat acela. Din aceastã pricinã "de ce ti-e fricã, de aia nu scapi".

În imaginatia (pe care Sfintii Pãrinti au numit-o puntea dracilor) mult decãzutã sub povara patimilor si a educatiei imorale a omului de astãzi, diavolul creeazã apoi iluzia (nãlucirea) unei alte realitãti, si-l ispiteste pe om sã o accepte ca adevãratã. Imaginatia pervertitã prin pãcate pãstreazã si amplificã astfel sugestiile si inductiile de tip demonic, relativizînd obiectivitatea absolutã a Adevãrului crestin, si amestecînd valorile autentice ale dreptei credintei crestine cu alte "valori" total anticrestine. În gîndirea omului pãtimas apare ideea cã "toate sunt relative si subiective", deci n-ar mai fi nimic absolut si obiectiv; astfel, perceptia Adevãrului, care este Cuvîntul lui Dumnezeu, este amestecatã printre nãlucirile minciunilor demonice, iar binele si rãul îsi pierd consistenta lor absolutã si ontologic-personalã, sunt rãsturnate si amestecate între ele. Cea mai mare viclenie a diavolului este sã-i facã pe oameni sã creadã cã el (diavolul) nu existã ca fiintã personalã, si deci oamenii sã nu se angajeze în luptã contra lui, crezînd cã "cel rãu" este ceva impersonal, chiar ceva necesar. Multi oameni, chiar si printre crestinii ortodocsi, au aceastã idee, si datoritã acestei viclenii demonice strecurate în conceptia lor cad foarte usor în mrejele proorocilor satanei.

Performantele impostorilor stau, deci, nu atît în mãiestria lor cît în ignoranta si în credulitatea victimelor lor. La "reusita" unei sedinte de terapie (de fapt, de orice "consiliere") ocultistã, diavolul are o triplã victorie: pe de o parte, impostorul rãmîne în înselarea sa (diavolul confirmîndu-i metoda încã o datã), pe de altã parte victima cade si ea în înselare, si pe de alta multi altii care vãd "reusita" sunt atrasi sã încerce si ei metoda ocultistã. Aceasta si este voia diavolului, ca sã fie înselati cît mai multi oameni. "Iar oamenii rãi si amãgitori vor merge spre tot mai rãu, rãtãcind pe altii si rãtãciti fiind ei însisi. (2 Timotei 3.13) De aceea pe acesti prooroci mincinosi diavolul îi ajutã din plin, mimînd deseori vindecãri, si intervenind la nivel fizic chiar cu "semne si minuni", cu senzatii de cald / rece, fortînd libertatea omului sã-i accepte si sã-i recunoascã cã ar fi de la Dumnezeu. În "terapiile complementare", unii pot proba o realã îmbunãtãtire a stãrii de boalã datoritã remediilor naturale amestecate printre practicile oculte (si nicidecum "paselor energetice"), dar diavolul, care le-a si inspirat, intervine nevãzut si el cu mult aplomb, nu vindecînd boala, ci camuflînd senzatiile de durere mãrind presiunea sugestiei (cã gata, s-a vindecat boala) în imaginatia omului. Diavolul stie sã nãluceascã arãtãri si senzatii, dar nu poate restaura firea bolnavã a omului; cãci cum ar vindeca el pe om, pe care-l urãste de moarte? Dacã diavolul l-a scos pe om din rai dorindu-i moartea, oare poate sã-l ajute cu ceva? Sau doar mimeazã binele ca sã îl însele încã o datã? Ba încã foarte des demonii intervin chiar si fizic în trupul omului, pe fondul totalei posedãri demonice a sufletului lui bolnav, hipnotizat si sugestionat continuu. Asa omul cade în închipuire si în mîndrie (tot mai mare), neglijîndu-si pe mai departe datoriile sale de crestin, iar diavolul îl duce pe om pe toate "cãile" numai pe calea pocãintei nu. Dupã o vreme, cînd harul lui Dumnezeu îl cerceteazã pe om, diavolul se retrage din imaginatia omului, boala si durerea revenindu-i acestuia în toatã amploarea; abia ajunsi aici unii se dezmeticesc din rãtãcirea lor (Dumnezeu chemîndu-i prin aceastã suferintã spre pocãintã si spre Bisericã); însã altii cad în necredintã si deznãdejde (spre bucuria diavolului), refuzînd pe mai departe ajutorul Mîntuitorului Hristos prin Bisericã, îndrãcindu-se treptat (atentie!) si rãmînînd chiar cu sechele psiho-patologice uneori toatã viata. Alteori, cînd boala este cauzatã de prezenta unui duh necurat, în timpul sedintei paramedicale cu a sa viclenie caracteristicã duhul rãu se dã un timp la o parte, iarãsi înselîndu-i si pe vindecãtor si pe pacient. Dumnezeu totusi îngãduie aceste ispitiri omului întrucît îi protejeazã libertatea si îi respectã voia acestuia. "Ca martori înaintea voastrã iau astãzi cerul si pãmîntul: viatã si moarte v-am pus eu astãzi înainte, si binecuvîntare si blestem. Alege viata ca sã trãiesti tu si urmasii tãi." (Deuteronom 30.19)

Hipnoza este clar un procedeu ocult, satanic, neacceptat de Biserica Ortodoxã. Sã explicãm un caz: un om neinstruit A. asupra cãruia s-a efectuat o sedintã de hipnozã, a intrat în transã si a început sã vorbeascã în englezã (el neînvãtînd-o la scoalã) zicînd cã: "într-o viatã anterioarã am trãit în Anglia, în satul X.; mã numeam Y., pãrintii mei erau Z., fratii erau T., locuiam într-o casã lîngã rîul U., la poartã aveam un copac mare..." si alte detalii de viatã adevãrate pentru Y. ce pot fi probate chiar istoric. Întrucît Ortodoxia combate reîncarnarea ca pe o erezie total neacceptabilã, reiese de aici cã duhurile care intervin în experientele de hipnozã nu sunt de partea Mîntuitorului Hristos. Apoi, diavolul (sau chiar mai multi diavoli) care l-a(u) ispitit pe Y. în sedinta de hipnozã l-a luat în posesie pe A. si a grãit prin el unele lucruri adevãrate despre Y. ca sã însele pe oameni, "mãrturisind" despre reîncarnare.

Explicitarea bolilor trupului pe baza filosofiilor orientale, ca fiind cauzate de "dezechilibre si gîtuiri ale energiilor yin si yang", sau pe baza speculatiilor radiesteziste ca fiind produsul influentei unor "interferente malefice de energii cosmice si telurice", nu are nimic comun cu Adevãrul, deoarece omul nu este la discretia energiilor cosmice impersonale care-i strivesc existenta, ci este persoanã, infinit superior lumii nerationale. A sustine predestinatia este o gravã erezie întrucît îl face pe om inferior lumii impersonale care-i anihileazã orice tendintã de libertate. Omul este zidit de Dumnezeu Cel personal si iubitor de oameni. Bolile ne vin cu voia si cu stirea lui Dumnezeu Care ni le îngãduie spre mîntuirea noastrã, si deci si vindecarea noastrã se face tot cu voia si cu stirea Lui. Orice tentativã de vindecare fãrã dialog cu Dumnezeu în Hristos este un furt, o minciunã, o falsã vindecare. Trebuie constientizatã în primul rînd relatia de iubire cu Mîntuitorul Hristos, Adevãratul si Unicul Doctor si Tãmãduitor, si de unire cu Biserica Lui.

O femeie, vrãjitoare, a fost arestatã de politie, pe motivul înselãciunii (cazul a fost dat si la TVR1). Întrebatã cum a reusit sã pãcãleascã atîtia oameni cu sume mari de bani, ea a recunoscut: "Pãi dacã e prosti si crede ce le zic !". Noi ne punem o întrebare: de ce oamenii sunt atît de usor de pãcãlit? Şi ne rãspundem singuri: pentru cã oamenii nu-L mai cautã pe Dumnezeu " Dãtãtorul Întelepciunii si se complac în superficialitatea pãcatelor. Oamenii au pierdut simtul si educatia comuniunii crestine, si nu mai trãiesc deplin Adevãrul si Viata Bisericii, nu mai percep corect întelesurile dreptei credinte, si deci îi tãgãduiesc puterea. Crestinii ortodocsi însisi nu mai trãiesc crestineste, nu mai cunosc adevãrurile credintei sãnãtoase. Ce sã mai zicem de eretici, sau de pãgînii închinãtori la idoli? Pe bunã dreptate, ne întrebãm si noi: "Dar Fiul Omului, cînd va veni, va gãsi, oare, credintã pe pãmînt?" (Luca 18.8).

Încheiere si îndemn

În occident procesul galopant de dizolvare a valorilor Ortodoxiei crestine în sincretismul New Age este pornit de peste 40 de ani, iar la noi în tarã de aproape 10 ani. Dacã vom merge în ritmul acesta, viitorul neamului romînesc nu ni se aratã deloc mai bun sau mai luminos, întrucît va fi iminent pericolul degradãrii si al dezbinãrii noastre religioase si morale. Cãci si prin "terapiile complementare", ancorate bine în New Age, diavolul încearcã sã fure Adevãrul crestin din mintile oamenilor si sã facã accesibile omului modern initieri satanice, chiar fãrã ca omul sã vrea sau sã stie (manipularea se face insistent prin mass-media), si prin ele sã-i impunã un mod de viatã antihristic. Trãim vremuri foarte tulburi astãzi, cãci diavolul stie cã mai are putinã vreme si cautã sã însele cît mai multi oameni prin tot mai subtile viclesuguri.

Noi, crestinii ortodocsi, care am primit harul dumnezeiesc si-l primim neîncetat în Biserica dreptmãritoare a lui Hristos, prin Sfintele Taine, asa cum l-au primit toti Sfintii, nu trebuie sã cãutãm "semne si minuni" exterioare, care pot fi usor simulate de duhurile rele, "ci tinînd adevãrul, în iubire, sã crestem întru toate pentru El, Care este capul " Hristos" (Efeseni 4.15). Sã nu iesim din hotarele Pãrintilor nostri, din cumintenia Ortodoxiei în care milioane de Sfinti au primit fãgãduintele mîntuirii lui Dumnezeu, ci, "avînd deci aceste fãgãduinte, iubitilor, sã ne curãtim pe noi de toatã întinarea trupului si a duhului, desãvîrsind sfintenia în frica lui Dumnezeu." (2 Corinteni 7.1).


Pentru o mai bunã documentare puteti citi

1. Sfîntul Ignatie Briancianinov " Despre înselare, Schitul romînesc Lacu, Sfîntul Munte Athos, 1999

2. Ieromonah Serafim Rose " Ortodoxia si religia viitorului, Editura Cartea Moldovei, Chisinãu, 1995

3. Pãrintele Rodion " Oameni si demoni, Editura Schimbarea la Fatã, 1999

4. Mitropolitul Hierotheos Vlachos " Psihoterapia ortodoxã, Editura Învierea, Timisoara, 1999

5. Jean-Claude Larchet " Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1997

6. Diacon Petre I. David " Invazia sectelor, Editura Crist, Bucuresti, 1997