DESPRE SMERENIE

AVVA DOROTEI
DESPRE SMERENIE

Am lasat lumea, sa lasam si poftele ei; pentru ca acestea, precum am zis, prin nebagare de seama, iarasi ne împreuna si ne leaga de lume. De voim sa scapam desavârsit, sa ne învatam a ne taia voia si asa, putin câte putin, cu ajutorul lui Dumnezeu, sporim si ajungem la nepatimire, ca nimic alta nu foloseste pe om atât de mult ca taierea voii. În adevar, mai mult sporeste cineva prin aceasta decât prin toate faptele cele bune. Ca în ce chip cineva mergând pe cale se odihneste la un loc de popas si întarindu-se merge multa cale, asa si cel ce umbla pe calea taierii voii îsi câstiga prin aceasta nepatimire si poate în putina vreme a taia si zece vointe. În ce chip, asculta: mergând pe drum, vede ceva, iar cugetul îi spune: uita-te acolo! El îi raspunde: nu vreau, îsi taie voia si nu se uita. Sau gaseste oameni vorbind si cugetul îi zice: spune si tu cutare cuvânt: si el îsi taie voia si nu zice. Îi zice gândul sa mearga la bucatar sa vada ce bucate gateste, el însa îsi taie voia si nu merge; vede ceva si cugetul îl îndeamna a întreba cine l-a adus, totusi îsi taie voia si nu întreaba. Astfel, putin câte putin, deprinzându-se, se obisnuieste desavârsit a-si taia voia. Din cele mici se învata a taia si cele mari fara osteneala si putin câte putin se deprinde a nu avea nici o voie. Si asa, orice face se odihneste: caci nevrând vreodata sa-si faca voia, totdeauna se afla în liniste. Pentru ca cel ce nu are voia sa, orice face îl multumeste, pe toate socotindu-le ca fiind dupa voia sa, ori asa, precum am zis, se afla întru nepatimire: ca toata turburarea si ispita, prigonirea si bântuiala nu ne vin din alta parte, fara numai ca voim sa se faca voia noastra.
[…] Un batrân a zis ca mai mult decât orice avem trebuinta de smerenie. La tot cuvântul ce auzim sa zicem: Iarta! Caci smerenia strica toate mestesugurile vrajmasului. Sa cercam si noi si sa vedem ce putere are cuvântul batrânului. Pentru ce mai întâi de toate trebuie sa avem smerenie si nu înfrânare, mai ales ca si apostolul zice: cel ce se sârguieste spre toate, are înfrânare. Sau pentru ce sa nu avem frica de Dumnezeu, caci zice Scriptura: Începutul întelepciunii este frica Domnului; si în alta parte: Cu frica de Dumnezeu ne îndepartam de la rautate. Pentru ce n-a zis sa avem în primul rând milostenia sau credinta, caci zice: cu milostenia si cu credinta se curatesc toate pacatele. Iar apostolul zice: fara credinta nu poate cineva sa placa lui Dumnezeu. Daca pentru milostenie, credinta, frica lui Dumnezeu si înfrânare se spun cele de mai sus, pentru ce lasându-le pe acelea a zis sa avem smerenie înainte de orice? Batrânul vrea sa ne arate ca nici frica lui Dumnezeu nici milostenia, nici credinta, nici postul, nici alta fapta buna nu se pot savârsi fara smerenie. De aceea zice sa avem înainte de orice smerenie, adica gând si cuget smerit, sa fim gata la tot cuvântul ce auzim sa zicem: Iarta! fiindca prin smerenie se nimicesc toate uneltirile vrajmasului.

Vedeti, fratilor, câta putere are smerenia? Diavolul însa este si se numeste împotrivitor. Este vrajmas pentru ca nu iubeste pe om si binele; este împotrivnic pentru ca se împotriveste la toata fapta buna. Vrea cineva sa se roage? El mestesugeste în tot chipul sa-l opreasca cu poftele cele rele, cu robirea mintii si cu trândavia. Vrea sa faca milostenie cineva? El îl opreste prin îndaratnicire si scumpete. Asa se împotriveste la tot lucrul bun ce vrem a face. De aceea se numeste nu numai vrajmas, ci si împotrivitor. Prin smerenie, însa, se strica toate împotrivirile lui, ca mare lucru este smerenia! Toti Sfintii Parinti prin smerenie s-au îndreptat si cu osteneala ei au savârsit calea mântuirii. Precum zice: „Vezi smerenia si osteneala mea si lasa toate pacatele mele". Numai smerenia poate singura sa povatuiasca spre împaratia cerurilor; si precum zicea avva loan: „numai smerenia nu are zaticnire si poticnire". […] Cu adevarat nu este alt lucru mai tare decât smerenia, nimic nu o biruieste. Orice întristare i s-ar întâmpla smeritului, îndata se defaima si se osândeste ca vrednic este de aceasta întristare: nu-i place niciodata sa defaime pe altul; nu arunca niciodata vina asupra altuia. Astfel petrecând fara tulburare si fara întristare cu toata odihna, niciodata nu se mânie, nici face pe altul sa se mânie. Drept aceea bine a zis sfântul ca mai înainte de toate se cade a avea smerenie.

Însa sunt doua feluri de smerenie, precum sunt si doua trufii. Prima mândrie este aceea când cineva necinsteste pe fratele sau si-i zice cuvinte urâte, nesocotindu-l, iar pe sine mai de cinste ca acela crezându-se. Unul ca acesta de nu se va întoarce îndata si de nu se va nevoi sa se îndrepte, putin câte putin cade în cea de a doua mândrie: mândria împotriva lui Dumnezeu, socotind ca tot lucrul bun ce a savârsit singur el l-a lucrat, cu mintea si cu întelepciunea lui si nu cu ajutorul lui Dumnezeu. […] Smerenia cea dintâi este a socoti pe fratele tau mai cu minte si la toate mai bun decât tine si, fara a lungi cuvântul, când cineva se socoate mai prejos decât toti. Aceasta este cea dintâi smerenie, adica începatoare, caci te smeresti, socotindu-te mai mic decât altul, fara ca totusi sa te socoti de nimic, ci tot ti se pare a fi ceva. Cea de-a doua si desavârsita smerenie este când nu numai pe tine te socotesti de nimic, ci si toate faptele tale le crezi ca sunt din mila lui Dumnezeu, iar nu din harnicia ta. Aceasta este smerenia cea adevarata a sfintilor, care se naste în suflet din lucrarea poruncilor.
[…] Dumnezeu când a facut pe om a sadit într-însul o dumnezeiasca scânteie de luminare, ca un cuget mai calduros si ca un cuvânt povatuitor mintii omenesti, ca sa deosebeasca binele de rau. Aceasta este legea cea fireasca, ce se numeste constiinta. Asa Isaac sapa puturile pe care le astupau filistenii; acestei legi supunându-se patriarhii si toti sfintii, înainte de a se fi dat legea cea scrisa au placut lui Dumnezeu. Iar când s-a întunecat aceasta pentru pacatele neascultarii, atunci ne-a trebuit legea cea scrisa, ne-au trebuit sfintii prooroci, ne-a trebuit însasi venirea Mântuitorului nostru Hristos ca sa o lumineze si sa o învieze, ca sa aprinda iarasi scânteia întunecata din nepazirea poruncilor.

Acum în mâna noastra sta, fie sa oprim aceasta constiinta, fie sa o lasam sa straluceasca si sa ne lumineze de o vom asculta; pentru ca de ne zice: fa aceasta si nu o ascultam si de ne mai îndeamna sa nu o bagam în seama, ci o trecem cu vederea, o înnecam si nu mai poate sa ne povatuiasca din greutatea ce este asupra-ne. Ca, fiind lipsiti de luminarea ei, începem a vedea lucrurile toate întunecate, iar ea ajunge ca o apa tulbure în care nu-ti mai poti vedea fata, iar noi, nemaisimtind ce ne învata ea, ajungem sa credem ca nici nu o mai avem, ceea ce nu este cu putinta, caci nu exista cineva sa nu o aiba, fiind lucru dumnezeiesc, precum am zis. Constiinta niciodata nu piere, ci pururea ne aduce aminte de ceea ce se cuvine sa facem, chiar daca noi nu o simtim, pentru ca nu o bagam în seama si o calcam, precum am zis. […] Sa ne sârguim dar, o fratilor, sa ne împacam cu constiinta, pâna suntem în aceasta lume! Sa nu o lasam sa ne mustre cu ceva, ci sa o ascultam si la cel mai mic lucru, pentru ca sa stiti, de la cele mai mici lucruri, cu nebagarea de seama si cu calcarea, ajungi si la cele mari. Când va începe cineva a zice: Ce este de voi grai acest cuvânt? Ce este de voi gusta aceasta mâncare? Ce este de voi vedea acest lucru? Din ce este aceasta si din ce este aceea ia obicei rau, ajungând sa defaime si cele mai mari, si cele mai grele si calca stiinta lui. Astfel, putin câte putin, sporind cu rautatea, se primejduieste si vine întru nesimtirea cea desavârsita. Drept aceea, sa luam aminte, fratilor, sa nu defaimam nici faptele cele mici, ca sa nu se faca întru noi rea deprindere. Sa luam aminte sa pazim faptele cele mici pâna sunt usurele, ca sa nu se îngreueze; ca si faptele bune, ca si pacatele, încep de mici ca sa se faca mari. De aceea ne porunceste Domnul sa nu ne împotrivim constiintei noastre, ci sa ne împacam cu ea, zicându-ne ca si cum ne-ar destepta: vezi ce faci, ticaloase, cauta de te împaca cu pârâsul tau cât esti pe cale cu dânsul, aratându-ne si primejdia întru care ne poate aduce, zicând: ca sa nu te dea judecatii, iar judecatorul te va da slugilor si te vor pune în temnita, de unde adevarul îti zic, nu vei scapa pâna ce nu vei plati toata datoria. Constiinta, precum am zis, si acum ne mustra, ori la bine ori la rau, si ne arata ce trebuie sa facem si ce sa nu facem. Dar tot ea ne va fi pârâs în veacul cei viitor. De aceea zice: ca sa nu te dea judecatorului si celelalte.
Paza constiintei este de trei feluri: fata de Dumnezeu, fata de vecinul sau si fata de cele materialnice. 1.Fata de Dumnezeu, nedefaimând poruncile Lui si a te pazi sa nu faci nimic din cele ce nu te vede nimeni sau nu te opreste cineva a face si nici a face pe ascuns ceva împotriva, numai din constiinta ta fata de Dumnezeu. 2.Fata de vecin o pazim când nici facem, nici graim, nici cu chipul însemnam, nici cu vederea pricinuim ceva din cele ce stim ca scârbesc sau smintesc pe vecin, ca si chipul si vederea de multe ori sminteste pe vecin. Chiar si de cele ce stii ca pot sa dea banuiala ca le faci înadins ca sa pricinuiasca sminteala si scârba vecinului sa te pazesti a le face. Aceasta este a pazi constiinta catre vecin. 3.Iar paza constiintei fata de cele materiale o avem când chiar lucrurile noastre nu le întrebuintam rau, adica nu lasam sa se risipeasca ceva în zadar, nici sa se cheltuiasca în desert si nici sa se strice din nebagare de seama, ci purtam grija de ele cu luare aminte ca sa le pastram si sa le ferim; precum a zice de pilda: poate cineva sa poarte camasa nespalata doua saptamâni sau trei sau si o luna, iar el o spala adesea si mai înainte de vreme; sau întinde haina sa la soare si nu mai poarta grija sa o ia, ci o arde soarele si în loc sa-i tina alte cinci luni sau si mai mult, se strica curând. De asemenea si la asternut. Cineva poate sa-si împlineasca trebuinta si cu un acoperamânt de rând, totusi nu se multumeste, ci cauta sa aiba asternut mai bun; sau are vreun covoras de lâna si cauta sa-l schimbe ca sa ia unul mai nou sau mai frumos; îsi poate împlini nevoia si cu un acoperamânt cum s-ar întâmpla, dar nu se multumeste cu acela, ci cere mai bun si se gâlceveste daca nu i se da, începând a rabufni catre fratele sau si a zice: pentru ce cutare are aceasta si eu n-am? (unul ca acesta este departe de vietuirea calugareasca). Tot asa si la bucate. Poate cineva trai si cu putina varza, cu legume sau putine masline; totusi nu vrea, ci cere alte bucate mai dulci sau mai scumpe.