SFANTUL MARE MUCENIC SI TAMADUITOR PANTELIMON

In 27 iulie se praznuieste un Sfant care este binecunoscut mai ales celor aflati in suferinte si in boli – Sfantul Mare Mucenic Pantelimon.


Pantoleon, asa cum se numea initial, era un tanar medic dintr-o familie bogata a Imperiului Roman. Este initiat in medicina si devine atat de priceput incat insusi imparatul se gandeste sa-l ia ca medic particular. Cu alte cuvinte, Pantoleon avea tot ce iti putea oferi aceasta lume: famile instarita si de rang inalt, educatie de nivel inalt si o perspectiva de cariera naucitor de atractiva.

Se pare, insa, ca in sufletul sau era loc de altceva. Nu vorbim aici despre blandete, atentie, sau alte trasaturi firesti care se mai gasesc (acum, din ce in ce mai rar) la oameni, si care ii fac sa fie mai binevoitori sau amabili cu ceilalti. Se pare ca Pantoleon avea un suflet care nu se multumea cu ce ii dadea lumea si nici cu unele calitati omenesti pe care le poti dobandi.

El nu se multumea doar sa faca un mic bine pentru ceilalti, doar sa le vindece sau se le ogoiasca niste rani si sa ii lase in durerea si suferinta lor profunda. El nu se multumea sa ii ajute pe ceilalti omeneste. El nu putea spune „am facut tot ce am putut, gata, de acum inainte nu mai e treaba mea“. Avea o sete in el, o sete a milei fata de cel bolnav si impovarat, o sete de a il smulge pe acesta cu totul, integral, din starea sa, din boala sa. Nu se multumea cu a fi bun, el voia sa fie bun pana la sfarsit. Nu se multumea cu a face mila, el voia sa faca mila pana la sfarsit. Nu se multumea sa vindece, el voia sa vindece pana la sfarsit.

Sesizand fondul acesta sufletesc, Sfantul Ermolae, si el cinstit ca sfant doctor fara de arginti, il abordeaza si ii arata ca „stiinta medicala nu poate aduce decât slaba usurare naturii noastre suferinde si sortita mortii si ca numai Hristos, singurul Doctor adevarat, a venit sa ne aduca Mântuirea, fara leacuri si fara plata. Cu inima batând de bucurie la auzul acestor cuvinte, tânarul Pantoleon incepu sa il viziteze regulat pe Sfântul Ermolae si fu initiat de el in Tainele credintei” (din sinaxar).

Dar dupa cum spusese Sf. Ap. Pavel, „toti cei care vor sa traiasca cucernic intru Hristos, vor fi prigoniti“, tot asa a fost si cu Pantoleon. Desi era evident, din faptul ca isi vanduse averea saracilor si vindeca fara bani, ca nu are nici un fel de ambitie personala, ceilalti medicii il pizmuiau, pentru ca era cunoscut si toti cei aflati in suferinte si necazuri nu mai alergau la ei, ci la acest atat de milostiv doctor care nu numai ca nu le cerea bani, dar le daruia niste talanti de aur – credinta – in schimbul bolilor lor!

Medicii il pizmuiau pentru ca suferinta nu mai putea fi exploatata, bolnavii nu mai puteau fi sursa de imbogatire. Se implinea cu acestia cuvantul Scripturii:

“Să asuprim pe cel sărac şi drept, să nu ne fie milă de văduvă, şi de cărunteţile bătrânului încărcat de ani să nu ne ruşinăm. Puterea noastră să fie legea dreptăţii noastre, că ce este slab nu este de nici un folos” (Int. lui Solomon, 2, 10-11).
Pantoleon, rupand aceasta „lege” a faradelegii si facand mila cu cei lipsiti, a provocat in ei reactia tuturor celor care se simt amenintati de vecinatatea cucerniciei: Să vânăm pe cel drept, fiindcă ne stinghereşte şi se împotriveşte isprăvilor noastre şi ne scoate vină că stricăm legea şi ne învinovăţeşte că nu umblăm cum am fost învăţaţi din copilărie. El se face pe sine că are cunoştinţă despre Dumnezeu şi se numeşte: fiul Domnului. El este pentru noi ca o osândă a gândurilor noastre şi ne este greu chiar când ne uităm la el. Căci viaţa lui nu seamănă cu viaţa celorlalţi şi cărările lui sunt schimbate. Înaintea lui suntem socotiţi ca necuraţi şi de căile noastre se fereşte ca de o spurcăciune; el fericeşte sfârşitul celor drepţi şi se laudă că are pe Dumnezeu drept tată. (Int. lui Solomon, 2, 12-16).
Din pricina acestei pizme, Pantoleon este adus in fata imparatului, judecat si condamnat la chinuri. Pe toate le poarta muceniceste, cu Hristos intru el. La sfarsit, dupa multe chinuri, Pantoleon doreste sa se sfarseasca alergarea lui. Dupa rugaciunea sa, Hristos ii raspunde: “Slujitor credincios, dorinta ta va fi acum indeplinita, portile cerului iti sint deschise, cununa ta e pregatita. Tu vei fi de-acum inainte adapost deznadajduitilor, ajutor celor incercati, doctor bolnavilor si teroare demonilor, de aceea numele tau nu va mai fi Pantoleon ci Pantelimon“ (care inseamna “prea milostiv”).

Sa cautam ajutor, noi, toti cei slabanogiti si imbolnaviti de pacatele noastre, toti cei impovarati de boli sau chinuiti de diavoli, sa alergam la acest prea-milostiv Sfant cu incredere sa ii cerem tamaduire, pentru noi si pentru cei apropiati ai nostri!

Rugăciune pentru tămăduire către sfinţii doctori fără de arginţi

Sf. Mc Pantelimon, Sf. Mc. Cosma si Damian, Kir si Ioan, Sf. Mc. Ermolae, Diomid, Fotie si Anichit


O, mari bineplacuti ai lui Hristos si facatori de minuni, ascultati-ne pe noi, cei ce ne rugam voua! Voi stiti necazurile si bolile noastre, auziti multimea suspinarii celor care la voi alearga. Pentru aceasta, voua, ca unor grabnici ajutatori si fierbinti rugatori ai nostri, va strigam: nu ne lasati cu mijlocirea voastra inaintea lui Dumnezeu! Noi pururea ratacim de la calea mantuirii: calauziti-ne, milostivi povatuitori! Noi neputinciosi suntem in credinta: intariti-ne, ai dreptei credinte invatatori! Noi foarte saraci facutu-ne-am de fapte bune: imbogatiti-ne, vistierii ale milostivirii. Noi pururea suntem bantuiti de vrajmasii vazuti si nevazuti si suntem necajiti: ajutati-ne, ai celor neajutorati ocrotitori. Dreapta manie cea pornita asupra noastra pentru faradelegile noastre abateti-o de la noi prin mijlocirea voastra inaintea scaunului Judecatorului Dumnezeu, Caruia voi, sfintilor si dreptilor, stati inainte in ceruri. Ascultati-i, rugamu-va, mari bineplacuti ai lui Hristos, pe cei care va cheama cu credinta, si cereti de la Tatal Ceresc prin rugaciunile voastre iertare de pacate si izbavire din nevoi pentru noi toti: ca voi sunteti ajutatori, acoperitori si rugatori, si pentru voi slava inaltam Tatalui si Fiului si Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!

sursa: calauzaortodoxa

Credinta crestina si medicina

Episcopul Vasile Somesanul


Credinta crestina si medicina


Problemele cu care se confrunta lumea in care traim sunt tot mai mari. Calmarea si rezolvarea multora dintre aceste probleme, pretinde un dialog continuu intre toti aceia care au ceva de spus si de facut pentru depasirea situatiilor critice si pentru vindecarea ranilor care produc durere atat in viata persoanei, cat si in viata societatii.

Cu binecuvantarea Inalt Prea Sfintitului Parinte Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului, ne intalnim din nou, acum a treia oara, la Simpozionul Ortodox de Medicina si Teologie, in acest cadru generos oferit de Domnul Conferentiar Doctor Mircea Gelu Buta, pentru a continua si a adanci dialogul, cunoasterea si conlucrarea.

Dialogul dintre Medicina si Biserica, dintre medici si preoti se dovedeste a fi viabil si necesar, deoarece in preocuparile noastre si unii si altii ne intalnim cu omul suferind, cu omul bolnav trupeste si sufleteste, cu omul care in incercarile prin care trece se lupta cu suferinta cautand sursele refacerii sanatatii nu numai in stiinta si practica medicala, ci mai ales la Dumnezeu, de la Care asteapta ajutorul prin Biserica, prin medic si preot deopotriva.

Spitalul, din acest punct de vedere, este spatiul de interferenta a stiintei si practicii medicale cu credinta, iar punctul cel mai important al interferentei medic-preot este vindecarea bolnavului realizata atat prin administrarea tratamentului medical cat si prin lucrarea dreptei credinte, care ca dreapta cunoastere, cinstire si traire a lui Dumnezeu, reface in omul bolnav legatura cu harul divin, cu energiile dumnezeiesti necreate prin care se fortifica sufletul si trupul.

Tematica simpozionului din acest an este deosebit de generoasa. Apartenenta noastra in calitate de crestini la Biserica, la Trupul lui Hristos, pretinde de la noi, medici si preoti, sa ne conjugam preocuparile in vederea depasirii situatiilor de criza provocate de instrainarea omului de Dumnezeu, instrainare care s’a aflat mereu, de-a lungul timpului la originea tuturor incercarilor si a suferintelor prin care a trecut si trece omul si societatea.

Durerea cauzata de nestiinta, boala, saracie, singuratate si moarte sunt expresia conditiei umane cauzate de starea de cadere in pacat, de instrainarea de Dumnezeu, de Izvorul Vietii prin neascultarea lui Adam si a urmasilor lui.

Durerea este rezultatul fiziologic al traumatizarii proprii prin deviere de la drumul dat prin actul creatiei, iar moartea este rezultatul departarii de Dumnezeu.

Coruptibilitatea firii omenesti si a persoanei, la fel ca si moartea, nu sunt dorite de Dumnezeu, cu toate ca uneori apar ca pedeapsa a lui Dumnezeu pentru pacatul savarsit, pentru calcarea Poruncilor. Dar, aceste stari nu sunt menite sa dureze vesnic. Durerea produsa de pacat este preschimbata de Dumnezeu prin lucrarea caintei si a pocaintei (schimbarea launtrica, intoarcerea la Dumnezeu), in mijloace de biruire a pacatului.
i moartea insasi, prin Dumnezeu este intoarsa impotriva stricaciunii si a cauzei stricaciunii: pacatul, ca distrugere a lui, pentru ca raul sa nu fie vesnic, fara de moarte.

Potrivit cunoasterii teologice, intreaga creatie este destinata sa ajunga la transfigurare, la o innoire intru nestricaciune prin Biserica in imparatia lui Dumnezeu. Acesta este un adevar fundamental, de care pe parcursul vietii trebuie sa ajungem sa fim convinsi, pentru ca eforturile si intreaga noastra munca sa nu ramana zadarnice.

Odata cu intruparea Mantuitorului si cu intemeierea Bisericii a inceput opera dumnezeiasca a mantuirii, a restaurarii omului prin Mantuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Biserica este in lume si prin intemeierea, misiunea si scopul ei, se afla intr’o solidaritate fiintiala si organica cu lumea. Viziunea crestina ortodoxa asupra raportului dintre Biserica si lume, pleaca de la premisa ca lumea este darul iubirii lui Dumnezeu. Lumea este omenirea cazuta, care prin convertire personala si conlucrare cu Dumnezeu, in Biserica si prin Biserica, trebuie sa ajunga de la antropocentrism la teocentrism. „Dumnezeu S’a facut Om, pentru ca pe om sa-l indumnezeiasca.” Acesta este mesajul si scopul Bisericii in lume.

Receptarea acestui mesaj in planul personal al vietii, aduce lumina, implinire si bucurie in toate domeniile vietii oamenilor.

Apropierea omului de Dumnezeu prin credinta sporeste darul si puterea vietii.

Lucrarea tamaduitoare a medicului si a preotului inspre omul suferind se intalneste in actul medical si cu dreapta credinta. Pentru lucrarea lor benefica, atat medicul, cat si preotul care isi indeplinesc bine slujirea, sunt cinstiti de Dumnezeu si de oameni. (Cartea Intelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah 38, 1 si 1 Tim 5, 17).

Dreapta credinta, asumata si traita in Sfanta Biserica, care este „stalpul si temelia Adevarului” (1 Tim 3, 15) este pentru oricare credincios un izvor al harului divin, al puterii care reface, innoieste sufletul si trupul, facand posibila trecerea de la stricaciune la nestricaciune, de la moarte la Viata, pana la partasia dumnezeiestii firi. Aceasta credinta primita in dar de la Sfantul Duh, in Sfanta Taina a Botezului, trebuie mereu sustinuta prin viata duhovniceasca traita in ascultare de Biserica, in continua legatura cu: Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, care sunt izvoarele Revelatiei divine, sunt Sfintele Taine prin care in Biserica se revarsa energiile divine, harul, puterea lui Dumnezeu spre refacerea si desavarsirea trupului si a sufletului (mai ales Spovedania, Sfanta Impartasanie si Sfantul Maslu, pentru cei bolnavi), participarea la sfintele slujbe, mai ales la Sfanta Liturghie, exercitiul rugaciunii si al infranarii, postul alimentar si duhovnicesc, cinstirea sfintilor si a sfintelor moaste, cinstirea icoanelor Mantuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfintilor ingeri si ale tuturor sfintilor.

Toate aceste lucrari ale credintei, care ne sunt daruite de Sfanta Biserica pot fi pentru oricare bolnav surse de insanatosire, de sporire a vietii vremelnice si vesnice.

Trairea dreptei credinte, oriunde si in orice imprejurare, este izvor de sanatate trupeasca si sufleteasca. Instrainarea de Dumnezeu, necredinta, a fost si ramane sursa necazurilor si a tuturor suferintelor. „Necazurile vin, ne spune Patericul, pentru ca ne semetim cand Dumnezeu ne miluieste.”

Semetia omului a generat de-a lungul veacurilor abaterea de la stiinta, de la dreapta cunoastere si lucrare, de la ortodoxie si ortopraxie la zona intunecata a devierilor de la cunoastere, care au sporit si sporesc suferinta.

Actul medical, bazat pe cunoastere si credinta duce la depasirea situatiilor de criza provocate atat de bolile trupesti cat si de cele sufletesti. Falsa cunoastere si falsa credinta sporesc situatiile de criza, instrainand si izoland persoana suferinda de sansa primirii ajutorului recuperator.

In aceasta zona a insuficientei cunoasterii, uneori voita si asumata, se gaseste pseudo-medicina si produsele falsei credinte: ereziile, ocultismul, practicile magice si vrajitoria, satanismul si spiritismul care, in anumite momente ale evolutiei istorice, au adus multa suferinta celor care le-au cazut victima.


Ceea ce pentru dreapta credinta reprezinta falsa credinta, pentru medicina reprezinta pseudo-medicina, ca deviere de la cunoasterea stiintifica si de la corecta practicare a actului medical.

Fara a intra in amanunte, in detalii, pseudo-medicina este definita ca fiind practicarea ilicita, neautorizata a celei mai grele dintre stiinte: medicina. Se refera la actele medicale nestiintifice.

Aceste practici medicale necontorizate, peudo-medicale, pot fi:

1) in folosul pacientului: reducerea fracturilor de catre persoane fara studii medicale; administrarea ceaiurilor medicinale; anumite recomandari alimentare.

2) in defavoarea pacientului: administrarea incorecta a unor tehnici orientale, cum ar fi acupunctura; indicarea unor asocieri de plante, restrictii alimentare care pot agrava boala.

Aceste tehnici pseudo-medicale au fost favorizate de lacunele medicinii in tratarea unor boli, credibilitatea si lipsa de instruire a pacientilor, conditiile socio-economice precare, insuficienta stapanire a campului medicinii alternative (homeopatie, tratamentul bio-energetic, acupunctura), sarlatanism, toate acestea fiind periculoase atunci cand impiedica bolnavul sa recurga la serviciile medicului, cand determina bolnavul sa abandoneze un tratament medical, cand induc bolnavului o dependenta de „vindecator” sau produc o stare de neincredere in actul medical.

La depasirea acestor neajunsuri si a urmarilor pe care le genereaza, astazi, poate mai mult decat alta data, conlucrarea medicilor si a preotilor, prezenti acum in numar mare in spitale, poate deveni deosebit de folositoare.

Oriunde, dar mai ales la patul bolnavului, acasa sau la spital, prezenta si lucrarea preotului este la fel de importanta ca si lucrarea medicului. Omul pentru a fi recuperat trebuie privit in integritatea lui bio-psihico-sociala, alcatuit fiind din trup si din suflet, valorile credintei impreuna cu cele ale stiintei ducand la sporirea actului vindecarii.

Urmand adevarului stiintei si adevarului religios, intelegem mai usor si medicii si preotii ca spitalul este in primul rand un asezamant caritativ, in care fiecare trebuie sa-si arate iubirea de Dumnezeu (bolnavul prin rabdare si ascultare, medicul prin daruire, preotul prin slujire), dupa cum si Dumnezeu isi arata iubirea fata de toti, deopotriva, si intelegem crezul savantului Nicolae C. Paulescu, care adresandu-se mai ales tinerilor medici, le spunea: „urmand perceptele caritatii, ingrijiti pe bolnavul mizerabil nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce sufera, ci ca pe Insusi Dumnezeu” (Dr. Nicolae C. Paulescu: „Spitalul”, conferinta tinuta la deschiderea cursurilor de medicina din cadrul asezamantului spitalicesc „Betleem” din Bucuresti la 12 mai 1913, in „Studii de medicina si filantropie crestina”, Ed. Christian, Bucuresti, 2001, p. 35).

[ text preluat din cartea „Medicii si Biserica”, vol. 3, editura Renasterea ]

PRACTICI TOT MAI DES INTALNITE LA ORTODOCSII AMAGITI DE SATANA. VA ROG SA VA FERITI DE ELE PENTRU CA NU SUNT DE FOLOS SUFLETULUI

Feng-Shui si Reiki. Practici straine de duhul Ortodoxiei
De multe ori viaţa ni se pare lipsită de sens şi, dacă ar fi să facem un bilanţ, de multe ori, riscăm să cădem în ispita deznădejdii pentru că foarte puţine fapte merită, într-adevăr, să fie pomenite de cei de după noi. Zi de zi ne gândim cum să trăim mai bine şi cum să avem mai mult uitând prea des că această viaţă este o călătorie, mai scurtă sau mai lungă. Deşi Mântuitorul Iisus Hristos ne îndeamnă permanent prin cuvintele sale că scop al acestei vieţi este mântuirea, adesea acest obiectiv este pierdut din vedere de cei ce caută o cale duhovnicească. Invazia de oferte ,,spirituale’’ care oferă tot atâtea căi facile de dobândire a ,,armoniei’’ între om şi Dumnezeu produc adesea dezorientare sau mai grav pierderea sensului vieţii. Sfânta Scriptură întăreşte o astfel de opinie după cum găsim scris în I Paralipomena cap. XXIX, versetul 15 : ,, Căci călători suntem noi înaintea Ta şi pribegi, ca toţi părinţii noştri; ca umbra sunt zilele noastre pe pământ’’. Există tot mai multi creştini care consideră că zestrea duhovnicească a Bisericii Ortodoxe nu este îndeajuns de atractivă şi de aceea preferă să adere la practici străine de duhul ortodoxiei. Unii cedează uşor la mulţimea de soluţii ,,minune’’ care abundăla tot pasul. Alţii preferă să nu spună că sunt adepţii unor astfel de practici. Mulţi însă le folosesc fără să bănuiască efectele lor în plan duhovnicesc.
Trebuie spus de la început că toate aceste practici au la bază învăţături ale religiilor orientale, care fac referire la un Dumnezeu impersonal, la o pleiadă de zeităţi, forme de energie, toate în totală contradiciţie cu învăţătura creştină.
,,Feng –shui (literalmente “vântul şi apa”) în învăţăturile orientale este un ansamblu de principii care afirmă că formele şi mediul ambiant pot influenţa principiul chi. Chi este o formă complexă de energie, considerată a fi energia universală care menţine totul în viaţă, o forţă invizibilă. Scopul este realizarea armoniei locurilor în care oamenii trăiesc, prin analiza fluxurilor de energie din mediul înconjurător. Bazându-se pe teoria celor 5 elemente (pământ, metal, apă, lemn, foc) şi pe principiile Yin şi Yang, feng-shui încearcă să reechilibreze forţele care se manifestă local pentru a ameliora, sănătatea, prosperitatea şi comportamentul persoanelor.
Un chi pozitiv aduce noroc, un chi negativ aduce nenorocire. Cele patru centre de interes majore din feng shui sunt: bogăţia, fericirea, longevitatea şi copii sănătoşi. Primele vestigii atestând utilizarea feng shui datează din secolul al III-lea d.Chr.’’ Cu alte cuvinte bogăţia, fericirea, dragostea depind de obiectele pe care le avem în case, de modul în care le aranjăm şi de abilitatea de a le combina armonios. Pentru a exemplifica, trebuie să spunem că practicanţii cred că vor fi mai bogaţi dacă au în casă obiecte precum : ardei roşii, broască râioasă, copăcei cu monede, corabia bogăţiei, pisoiul norocos sau că dragostea lor depinde de prezenţa în locuinţe a unor obiecte precum : bujori, cai, elefanţi, numarul 8, păsările fericiri. Bineînţeles că magazinele virtuale abundă de oferte nenumărate pentru astfel de obiecte. Ceea ce iniţal este o simplă curiozitate devine o grijă permanentă de a păstra, ordona şi înmulţi obiectele aducătoare de noroc. Sfânta Scriptură ne învaţă că omul a fost creat de Dumnezeu ca stăpân al lumii. Nicăieri în paginile Sfintei Scripturi nu găsim îndemnul de a sluji materiei. Învăţătura ortodoxă ne arată că energiile dătătoare de viaţă, cunoscute ca energii divine necreate sau harul divin, le primim prin lucrarea Sfintelor Taine şi nu prin înşiruirea corectă de obiecte. Mai mult decât atât învăţătura creştină ne învaţă că sănătatea o primim prin rugăciune şi participarea la Taine.
Este greu de afirmat că longevitatea este determinată de purtarea unei brăţări sau purtarea altor obiecte dacă avem în vedere numeroasele versete care contrazic o astfel de idee: ,,Să te temi de Domnul Dumnezeul tău şi toate hotărârile Lui şi poruncile Lui, pe care ti le spun eu astăzi, să le păzeşti tu şi fiii tăi şi fiii fiilor tăi, în toate zilele vieţii tale, ca să se înmulţească zilele tale.’’ (Deuterenomul VI, 2); Iată Domnul îţi vesteşte că-ţi va întări casa, iar când se vor împlini zilele tale şi vei răposa cu părinţii tăi, atunci voi ridica după tine pe urmaşul tău (II Regi VII, 12); ,, Şi dacă vei umbla pe drumul Meu, ca să păzeşti legile Mele şi poruncile Mele, cum a umblat tatăl tău David, îţi voi înmulţi şi zilele tale”.(III Regi III, 14). Vedem aşadar că numărul zilelor nu depinde în niciun caz de obiecte ,,pline de energie’’ ,ci de voia lui Dumnezeu. De asemenea în învăţătura creştină boala are rol de îndreptare iar tămăduirea ei nu poate să vină decât de la Dumnezeu.
Acceptarea ideii că obiectele ce ne înconjoară au capacităţi taumaturgice este în contradicţie cu învăţăturile din Sfânta Scriptură: ,,Pe toate căile tale gândeşte-te la Dumnezeu şi El îţi va netezi toate cărările tale. Nu fii înţelept în ochii tăi; teme-te de Dumnezeu şi fugi de rău; Aceasta va fi sănătate pentru trupul tău şi o înviorare pentru oasele tale.( Pildele lui Solomon III 6-8); ,, mă rog să ai spor în toate şi să mergi bine cu sănătatea, precum bine mergi cu sufletul’’ (III Ioan I, 2). Învăţătura creşină ne mai arată că există obiecte purtătoare de energii malefice prin lucrarea demonilor, însă motivul pentru care aceste energii demonice sălăşluiesc în obiecte este tocmai acela de a depărta pe om de la slujirea lui Dumnezeu.
***
Lumea în care trăim pare să fi devenit o lume a ofertelor. De la cele mai ,,avantajoase’’ produse până la ,,alternative’’ religioase de tot felul viaţa creştinului este asaltată zilnic de astfel de oferte. Fie că este vorba de un afiş din central oraşului care te invită să te instruiesti în ,,terapia spirituală’’ sau mii de pagini de internet care îţi oferă cursuri on –line pentru însuşirea tehnicilor de ,,vindecare’’ sau simple panouri publicitare în care se recomandă cristaloterapia, cromoterapia, magnetoterapia sau ,,călătoriile energetice’’ creştinul de astăzi poate cădea uşor pradă unor astfel de practici. Cel mai adesea între aceste oferte se regăseşte Reiki-ul.
Reiki este un termen generic consacrat în lume pentru a defini Energia Universala, denumire inclusă în diverse tehnici (sisteme) de utilizare a acestei energii. Sistemele Reiki sunt tehnici de accesare a ,,Energiei Universale’’ care poate fi trasmisă spre sine sau spre altă persoană (si nu numai) în scopuri benefice. Este un sistem de ,,evolutie spirituală’’ prin care omul poate accesa sursa universală de energie. Se afirmă răspicat că Reiki nu este o religie sau un cult nici autosugestie însă din textele transmise se poate extrage uşor un amalgam de învăţături aparţinând mai multor religii în special cele orientale. Se afirmă că sunt patru grade în reiki. La primul grad practicantul utilizează autotratamentul, care are ca scop echilibrarea chakrelor. Este evident că astfel de învăţături nu pot proveni decât din mistica budistă lucru dovedit şi de condiţia necesară pentru a trece la nivelul următor anume cunoaşterea sutrelor budiste. Numărul celor atraşi de astfel de practice este mic deocamdată dar din nefericire este în continuă creştere. Pentru a înţelege mai bine cum se derulează un astfel de tratament voi cita dintr-un manual Reiki: ,, Se curăţă camera cu un beţigaş parfumat sau cu tămâie, se anunţă intenţia de a efectua un tratament Reiki si sunt rugate ,,entitaţile de Lumină’’ sa vină să susţină, să efectueze, să ghideze, etc acel tratament. Practicantul se spală pe mâini înainte de a începe un tratament. Se începe apoi masajul energetic. La sfarşit se mulţumeşte ghizilor spirituali pentru ajutorul dat.’’ Unii practicieni identifică ,,ghizii spirituali sau entităţile‘’ cu îngerii fără a ţine cont de cuvântul Sfântului Apostol Pavel care spune: ,,Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii.’’ (II Corinteni XI, 14). A identifica Lumina cu o simpla energie universală este în contradicţie cu învăţătura creştină deoarece în învăţăturile evanghelice Mântuitorul Iisus Hristos se identifică el însuşi cu Lumina. ,,Că oricine face rele urăşte Lumina şi nu vine la Lumină, pentru ca faptele lui să nu se vădească. Dar cel care lucrează adevărul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt săvârşite.’’ (Ioan III, 20-21) . Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toţi să creadă prin el. Nu era el Lumina ci ca să mărturisească despre Lumină. (Ioan I, 7-8 ). Dincolo de modificarea denumirilor pare un ritual acceptabil şi fără pericol. Însă nicăieri în învăţăturile creştine nu ni se vorbeşte însă de masaj energetic, energizarea băuturii şi a mâncării sau alte practice asemănătoare. La gradul al II-lea practicantul învaţă modul de utilizare al simbolurilor. ,,Simbolurile sunt chei care deschid porţi către alte dimensiuni’’. Simbolurile sunt de fapt inscriptii grafice care pot fi traduse ca texte. Spre exemplu: ,,Umanitatea si Divinitatea se unesc pentru a forma un Intreg!, Toata puterea universului aici acum!, Divinitatea din mine saluta Divinitatea din tine! Nu exista trecut, prezent, viitor!’’ Este evident că aceste texte demonstrează susţinerea unui Dumnezeu impersonal sau existenţa unei lumi spaţio-temporale iluzorii, învăţături negate cu vehemenţă de învăţătura creştină. La gradul al III –lea practicantul este capabil să efectueze ,,operaţii energetice’’ trimiţând energiile negative la reciclajul cosmic al Universului. Gradul IV sau maestru Reiki da posibilitatea practicantului de a avea acces la noi simboluri. Interesantă este afirmaţia că : ,, A fi maestru Reiki nu te face nici mai bun nici mai rău’’. Atunci ce sens are să mai urmezi astfel de practici ? Pericolul este cu atât mai mare cu cât promotorii acestor practici încearcă să transforme practica reiki în catalizatorul ce va uni practicile religioase. Mai mult decât atât. Se încurajează practicile specifice fiecărei religii fără ca asta să afecteze ,,performanţele’’ curative. Într-un articol publicat de unii dintre adepţi intitulat ,,Reiki şi ortodoxia’’ inepţiile ca să nu spunem ereziile sunt la tot pasul.
Citez: ,,Reikiul nu a aparut în lumea creştină pentru simplul motiv ca nu aveam nevoie, fiind botezati in numele lui Iisus Hristos şi având iniţiere pe simbolul crucii. Dar pentru ca biserica s-a cam departat de El, si a fost nevoie de reiki pentru a ne întoarce la adevarurile hristice, nu la dogme. Este adevărat ca la Tatăl tot prin Iisus ajungi. Iar reikiul este modul îngaduit si oferit de Bunul Dumnezeu de a da acces la Iisus tuturor, indiferent de religia in care s-au născut. Cei care văd, aud , simt ştiu ca desenând si activând simbolul Rama din Karuna acolo işi face apariţia un arhanghel (Mihail). De asemenea dacă citesc Acatistul Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil rezultatul este acelasi. Este ca in matematica daca a=b si b=c => a=c.’’ Este evident că astfel de practici nu pot avea nimic comun cu ortodoxia. Din contră seamănă confuzie şi derută. Pentru un maestrul Reiki postul, spovedania, rugăciunea nu sunt decât simple metode de a-I creşte puterea ,,taumaturgică’’. Pentru a ne păzi de astfel de pericole care pot provoca vătămări şi trupului şi sufletului să urmăm îndemnul Sfintei Scripturi: ,,Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume. (I Ioan IV, 1)
Roberto-Cristian Vişan
sursa:/laurentiudumitru.ro/blog/

BIOENERGIA ŞI RADIESTEZIA – RĂTĂCIRI CONTEMPORANE

BIOENERGIA ŞI RADIESTEZIA – RĂTĂCIRI CONTEMPORANE
Motto: „Veniţi să ne întoarcem către Domnul…” (Osea 6:1).

Diavolul, în dorinţa-i nemărginită de a-i amăgi pe oameni, îşi ascunde răutăţile sub masca binelui, încercând prin aceasta să-i abată de la calea Adevărului şi a Vieţii, pe căile minciunii şi ale pierzării. Ori, Mântuitorul a spus: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6). Calea este BISERICA, adevărul este ORTODOXIA şi viaţa este RAIUL.Acum se crede că bolile, pe care le au oamenii în aceste timpuri nu ar mai fi cauzate de păcatele lor sau ale înaintaşilor (cum învaţă Sfânta Biserică), ci că ar fi doar nişte dezechilibre ale energiilor ce ne alcătuiesc, iar reechilibrarea energiilor o pot face doar cei înzestraţi cu „har vindecător”.În cartea intitulată „Icoane făcătoare de minuni şi vindecători din România” (apărută la Total Press în 1977 şi care este o veritabilă capcană pentru creştinul ortodox) autorii recunosc că, deşi unii paranormali afirmă că „nu-şi transformă în afacere harul dăruit de Divinitate” (pag. 114) (Care har? Când le-a dăruit Divinitatea acest har ???), deşi alţii tratează indiferent de plată (pag. 144), iar alţii afirmă că „pentru şomeri, handicapaţi, pensionari, studenţi şi elevi practică o reducere de 20%” (pag. 142), există totuşi şi „vindecători” „NEAVENIŢI Şl IMPOSTORI”, avizi de bani, cărora „Cerul le ia până la urmă harul” (pag. 5).Mii de oameni mărturisesc faptul că unii din aceşti „vindecători” le-au înşelat încrederea. Harul lui Dumnezeu cel tămăduitor şi sfinţitor nu vine prin vrăjitorie sau prin oamenii care au regretabile rătăciri dogmatice şi morale (chiar dacă ei se pretind ortodocşi, chiar dacă au Biblia şi Crucea pe masă, icoane pe pereţi, chiar dacă spun „Tatăl nostru” şi alte rugăciuni la începutul şedinţei terapeutice sau de vrăjitorie), ci harul vine prin oamenii sfinţiţi de Dumnezeu (episcopi, preoţi şi diaconi). De aceea, orice terapie sufletească din afara rânduielii Bisericii este străină de Dumnezeu.Sfinţii Părinţi ai Bisericii au respins orice analogie, orice amestec şi orice adăugare din păgânism (vrăjitori, parapsihologie, bioenergie…) la învăţătura şi cultul Ortodoxiei.
Azi sunt promovate, printre metodele de medicină complementară, şi urinoterapia, cristaloterapia, lucruri degradante pentru orice om raţional.
De ce caută oamenii semne, minuni şi vindecări paranormale? Pentru că s-au înstrăinat de Dumnezeu, nu mai păzesc poruncile Lui, au pierdut simţul iubirii de Dumnezeu şi de oameni în favoarea acceptării unor experienţe noi, senzaţionale, care exaltă mândria, egoismul şi idolatria omului. Când omul nu mai are frică de Dumnezeu, caută alte căi de „spiritualitate” ce constituie metode de fugă de la faţa Lui.în speranţa că ne vor fi de folos pe viitor, pentru a ne feri pe noi înşine şi cu atât mai mult pe cei care greşesc din neştiinţă, enumerăm câteva din formele moderne de înşelare satanică ce ne ameninţă: divinaţia, meditaţia creştină, teosofia (iată cum este luat numele lui Dumnezeu în deşert), antroposofia, magia (albă sau neagră), vrăjitoria, bioenergia, radiestezia, parapsihologia, astrologia (horoscopul), yoga, ocultismul, spiritismul, ghicitul (în palmă, cafea, bobi, cărţi, stele…), geomanţia, necromanţia, hipnoza, autoscopia, visele şi vedeniile în transă, vederea viitorului (în sănătate, în familie, în afaceri chiar), telepatia, telerinezia, dezlegarea de deochi, vrăji, blesteme, comunicarea cu fiinţe din Shambala sau din alte lumi astrale, dialogul cu extraterestri…Răul din viata omului este considerat de ocultişti ca rezultat al farmecelor, si nu al păcatelor proprii pentru care Dumnezeu îl mustră pe om ca să revină prin pocăinţă la calea dreptăţii.
Mulţi ocultişti îşi oferă serviciile zilnic, însă printre ei se află câte unul “foarte credincios”, care nu ghiceşte niciodată în zilele de post şi de sărbători religioase (pag. 149). Se vede clar cu câtă viclenie îşi afişează „credinţa”, păcălindu-i pe cei neinstruiţi, şi chiar inoculându-le diabolica idee că ghicitoria ar fi de la Dumnezeu. Pentru a întări această falsă imagine, unii au icoane, candele, chiar aprind lumânări şi tămâie, deci înşelătorie „curată” !Noi însă, să nu uităm că diavolul l-a ispitit pe Mântuitorul Hristos zicându-i: «Acestea toate (împărăţiile lumii şi slava lor) ţi le voi da Ţie, dacă vei cădea înaintea mea şi te vei închina mie. Atunci lisus i-a zis: Piei, satano, căci scris este: „Domnului Dumnezeului tău să te închini şi Lui singur să-i slujeşti”» (Matei 4:9-10).

Cu aceleaşi ispite, prin tot felul de vicleşuguri satanice, diavolul vrea să fure ochii şi minţile oamenilor de astăzi, deviindu-le atenţia de la suflet spre trup şi spre lumea exterioară, pământească.Foarte mulţi „vindecători” au primit investirea cu aceste puteri de vindecare (Atenţie!) în vis sau în transă, prin glasuri sau prin arătări de „îngeri”, de păsări, de lumini colorate, de flăcări etc. Noi ştim din Biblie că: „însuşi satana se preface în înger de lumină” (2 Corinteni 11:15).Aceşti „vindecători” ascultă doar ce le spune „duhul” în vedenie, manifestând neascultare şi ostilitate (chiar declarată) faţă de ierarhia sacramentală a Bisericii (episcopi, preoţi, diaconi). Când cei 10 leproşi au venit la lisus zicând „lisuse fie-ţi milă de noi”, El le-a spus:„Duceţi-vă şi vă arătaţi preoţilor” (Luca 17:14). Deci Hristos nu i-a trimis pe leproşi la bioenergie sau radiestezie, ci la preoţi.Ocult înseamnă – misterios, tainic, secret, iar ocultiştii sunt acei oameni care pretind că dau celor iniţiaţi puteri neobişnuite de a pătrunde şi a interpreta sensurile ascunse ale fenomenelor, ca: astrologia, magia, necromanţia, alchimia, spiritismul…

Acum să intrăm în miezul problemei:BIOENERGIA SAU BIOTERAPIA este inclusă în categoria manifestărilor paranormale şi SE PRACTICĂ PRIN INTERMEDIUL RADIESTEZIEI.
M-am hotărât să scriu despre bioenergie şi radiestezie fiindcă foarte mulţi oameni (unii chiar sunt credincioşi, mergând frecvent la Sfânta Liturghie) sunt amăgiţi, lată, un exemplu cât se poate de lămuritor: Am văzut, nu demult, o doamnă care absolvise cursurile de radiestezie şi s-a oferit să consulte câteva prietene pentru a-şi testa cunoştinţele dobândite. Avea în mână o sârmă de cupru îndoită în forma literei V, pe care o ţinea cu vârful către pacient.Acest instrument se numeşte ANSĂ sau BAGHETĂ DIVINATORIE. A început să plimbe ansa pe lângă corpul pacientului, după nişte meridiane verticale si orizontale. Acolo unde vârful ansei se înclina, spunea că a detectat un semnal de boală pe care îl numea ABEP, adică Anomalie Bio-Energetică Patogenă.Ştiind că organele corpului nostru emit biocurenţi electrici, care circulă pe trasee neuronale, mi s-a părut logic ca acul să indice o variaţie de curent, acolo unde există o perturbaţie clinică. Surpriza a fost când a ajuns în dreptul ficatului. Pentru că nu era sigură dacă semnatul provenea de la ficat sau de la fiere, A ÎNCEPUT SĂ VORBEASCĂ CU ACUL, ÎNTREBÂNDU-L:
- Este ficatul? Acul s-a îndreptat spre stânga.
- Este fierea? Acul s-a înclinat spre dreapta, aşa că ea a spus hotărâtă: „Este de la fiere!”. Imediat i-am spus:
„ Ceea ce faceţi dumneavoastră este spiritism!”.
Foarte supărată, a răspuns:
„Nu-i adevărat, EU MĂ ROG ÎNTOTDEAUNA ÎNAINTE CA DOMNUL DUMNEZEU SĂ-MI DEA LUMINA ALBĂ-ARGINTIE DE LA TRONUL SĂU”.
Bioenergiticienii susţin că au acces la banca de date a lui Dumnezeu din Univers, prin intermediul radiesteziei. HITLER avea în permanenţă un serviciu radiestezic în armată, iar STALIN se folosea de Meister, specialist în radiestezie. Oare aveau şi ei acces la banca divină de date?CE ESTE RADIESTEZIA?Teoria radiativă susţine că orice informaţie existentă în univers emite un semnal spe¬cific, care poate fi recepţionat cu ajutorul extrasensibilităţii. Radiestezia “a prins” în mediul tehnic al inginerilor, iar yoga în cel medical, datorită faptului că radiesteziştii îl consideră pe Dumnezeu un câmp de energie (?); iar yoga îl aşază pe om cu puterile sale „neştiute” drept Dumnezeu. Desigur limbajul, comportamentul şi „rugăciunea” sunt potrivite rătăcirii: la radiestezie – limbaj tehnic, câmp energetic, intensitate, amplificare, orientare, captare, iradiere…; la yoga- concentrare, denumirea organelor interne, meditaţie profundă…Doamna bioenergiticiană după ce a localizat organul bolnav a început să aplice tratamentul bioen-ergetic, ce consta în mişcări de rotaţie ale palmelor deasupra organului respectiv în sens invers acelor de ceasornic. în acest timp, vizualiza mental cum locul se umple de lumină. AICI ESTE CHEIA PROBLEMEI!!! ACEEAŞI MIŞCARE ESTE FOLOSITĂ Şl DE GHICITOARE CÂND ÎNVÂRTE CEAŞCA CU ZAŢ DE CAFEA.
Vladimir Gheorghiu, în cartea sa intitulată „Hipnoza” recunoaşte că aceste pase magnetice au fost introduse în terapia bioenergetică de către medicul vienez Frantz Mesmer care a trăit între anii 1737-1815. Mesmer preluase practicile vrăjitorilor, care erau utilizate în templele Greciei antice ale egiptenilor şi perşilor, lată cum un procedeu păgân, folosit de vrăjitori, este introdus printre creştini, purtând masca credinţei şi a beneficităţii.Tot Mesmer a introdus şi hipnoza în tratamentul bolilor nervoase, preluând-o de la budişti. Stările de tip hipnotic sunt folosite de asemenea în meditaţia yoghină. Chiar şi scriitoarea americană Elene White (a adventiştilor) încă din 1845 a etichetat „mesmerismul” şi pasele magnetice drept SPIRITISM.EFECTELE NOCIVE ALE BIOENERGIEI
Am auzit despre o bioterapeută care a murit de cancer, atunci, fireşte, i-am întrebat pe „iniţiaţi”, de ce nu a putut fi vindecată prin bioenergie, iar răspunsul a fost că şi-a pierdut credinţa în faţa bolii, deci… mortul este de vinăAm întrebat instructorii de la cursurile de radiestezie despre un caz ce se agravase în urma şedinţei de bioenergie, şi explicaţia a fost extrem de şubredă: „Noi nu ştim ce face pacientul după ce pleacă de la noi, cu ce se ocupă, astfel că se încarcă cu energie malefică. Aşa că noi nu garantăm nici pentru două ore după ce îl tratăm !”. Atunci îmi pun întrebarea: Sunt autentice aceste vindecări, sau este doar autosugestie?Am mai cunoscut cazul unui pacient care urma să facă dializă, dar a preferat bioenergia. După şedinţă s-a simţit atât de bine că a renunţat la dializă. Peste câteva zile a murit.O domnişoară creştin-ortodoxă s-a căsătorit cu băiatul unui bioenergitician. Când vrut să se mute la el acasă, i-au interzis să-şi aducă icoanele. Apoi, când le-a spus soţului şi socrilor că vrea să ţină post, aceştia i-au răspuns: „în casa noastră nu se ţine post!”Desigur că fiind foarte credincioasă, şi urmându-şi credinţa, au început între ei discuţii, certuri, care au dus în cele din urmă la despărţire, la numai câteva săptămâni de la cununia religioasă. Bărbatul a dat divorţ de soţie. Dânsa a venit la mine plângând şi mi-a povestit toate acestea, l-am spus: „Nu fiţi supărată, el a dat divorţul, este păcatul lui, nu dumneata l-ai împins la adulter”. Atunci mi-a spus printre suspine: „Părinte iată ce mi-a zis socrul meu”:„DIAVOLUL MEU ESTE MAI PUTERNIC CA DUMNEZEUL VOSTRU”!
Ca preot, sunt convins că s-a cutremurat cerul şi pământul când a rostit el această hulă şi blasfemie!TEHNICA SPĂLĂRII CREIERULUIPrima fază de lucru în tehnica bioterapeuţilor se numeşte „starea ready”, similară cu starea „alfa” din yoga. în această etapă i se cere pacientului să renunţe la orice preocupare raţională, să elimine total raţiunea, pentru a intra în contact cu inconştientul. „Nu te mai gândi, lasă-te dus, golit de gânduri”, adică spălarea creierului şi aruncarea în haosul duhurilor întunericului.Când se stabileşte diagnosticul de către bioenergetician se consideră că păcatele comise în vieţile anterioare sunt cauza bolilor pe care le ispăşeşti în viaţa actuală. Se ajunge astfel la „reîncarnare” concept de origine păgână (a se citi cateheza: „Cuvânt către creştinii ortodocşi despre Yoga şi Reîncarnare” – preot loan).Investigarea vieţilor anterioare se face prin regresie hipnotică, lată un caz de hipnoză care ne va clarifica acest lucru:Renumita violonistă Vanessa Mae, care la 5 ani cânta la vioară, la 8 ani susţinea primul concert, la 9 ani compunea, iar la 12 ani era cea mai tânără violonistă din orchestra simfonică din Londra, când a împlinit 16 ani, părinţii s-au hotărât să o supună hipnozei ca să afle de ce era un copil minune. Când s-a trezit din hipnoză s-a simţit foarte rău, şi de atunci a început să sufere de bolile marelui violonist italian Paganini: ficat, splină, stomac etc. A avut de ce să le mulţumească atât părinţilor cât şi psihoterapeutului!Un alt caz este cel al unui englez în vârstă de 26 de ani, care nu şi-a mai putut reveni din regresia hipnotică, rămânând la stadiul comportamental al unui copil de 8 ani. A suferit deci, în acelaşi timp, nu numai o regresie hipnotică, ci şi una psihică.Au fost cazuri când oamenii, în dorinţa de a se aventura în magia paranormalului, au încercat să se dedubleze şi să călătorească în spaţiul astral. Dintre aceştia unii au murit iar alţii au înnebunit. în acest sens, un exemplu concret de astfel de înşelare demonică este cel al tinerei Liliana B. din Craiova, care practica cursurile de radiestezie şi pe cele de spiritism. După un timp a ajuns într-o stare foarte gravă, încât mărturisea unei prietene că aude voci în urechi, chemări, care o tulbură groaznic. Greşeala ei a fost că nu şi-a căutat vindecarea prin Sfânta Biserică Ortodoxă cu: rugăciuni, post, spovedanie, Sfântul Maslu, împărtăşanie, ci a continuat în rătăcirea ei. în cele din urmă a fost internată la spitalul din Poiana Mare în stare de nebunie, unde a şi murit.Esenţial este să nu confundăm „lupul” cu „păstorul”. „Lupul” este radiestezistul, bioenergeticianul care se adresează cursanţilor săi cu „Stimate suflete reîncarnat”, iar păstorul este preotul Bisericii care se adresează creştinilor cu cuvintele: „Iubiţi credincioşi”.„Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor da semne mari şi chiar minuni, ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi. Iată. -am spus-o dinainte!” (Matei 24:24-25). „Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta,Creştin ortodoxă) să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit! Căci cel ce-i zice:Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele” (2 loan 10:11)

De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale? (IV)

3.1. Tipul patologic

Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare din pricina unor deranjamente psihice per¬sonale, este un tip de obicei activ, având numeroase „convorbiri cu Dumnezeu” şi „vedenii de sus”, prin care îşi alimentează mândria cu investirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreagă.
Între aceşti autointitulaţi „prooroci”, unii sunt psihopaţi confirmaţi de ştiinţa medicală, iar trata¬rea lor necesită şi o intervenţie clinică (tratament, internare în spital). Alţii însă, a căror boală nu e întotdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi autentice, cuce¬rindu-şi adepţii prin convingerea puternică în ceea ce spun, convingere susţinută şi prin manifes¬tări exterioare agresive, uneori chiar ridicole şi prin „reţete” proprii de spiritualitate.
Totdeauna se dau pe sine drept mari personalităţi şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând uneori până la sacralizarea propriilor persoane şi obiecte (delir de grandoare). Au ade¬sea „vedenii în duh” sau „convorbiri cu îngeri”, despre a căror importanţă nu se consultă nicioda¬tă cu Biserica şi pe care niciodată nu le raportează la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care comunică le dau un fel de autonomie în cele spirituale, întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi astfel încât ajung să se propovăduiască pe ei înşişi şi nu pe Dumnezeu . Unii ca aceştia nu cunosc nimic de¬spre smerenia adevărată, despre dreapta socotin¬ţă, despre deosebirea duhurilor, virtuţi absolut necesare oricărui creştin dreptmăritor.
Toţi aceşti „prooroci”, având „comunicări di¬recte cu Dumnezeu”, se cred mai presus chiar şi de Sfânta Scriptură, pe care o folosesc ca să-şi ar¬gumenteze „misiunea”, făcând de obicei, propa¬gandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar logica, bunul simţ şi omenia, provocând mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepre¬gătiţi şi aproape terorizându-i cu propriile lor obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-l trăieşti la întâlnirea cu un om îmbunătăţit, ci o teribi¬lă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevraţi clar din umbră de duhurile vi¬clene, care-i aruncă în excese şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii.

3.2. Tipul primitiv, credulul

Tipul primitiv, credulul, este omul sănătos la minte şi la trup, dar care din motive de neputinţă intelectuală este aproape totdeauna ignorant; de¬seori se mulţumeşte cu „lămuriri” strâmbe şi poa¬te fi ucenic credincios al unui „prooroc” de tipul întâi. Totuşi se poate îndrepta mai uşor, se poate educa prin cateheză.
În predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore, ca regulile de mâncare, de somn, de îm¬brăcăminte, de respectare ad litteram a unor rân¬duieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi cărticele apocrife (gen Epistolia, Talismanul Mântui¬torului, Visul Maicii Domnului, îndoielnica scriere Evanghelia după Toma, etc.). De aici, groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „reţete sigure”, care circulă între cei de o stare cu el.
Credinciosul „primitiv” este robul formelor ca¬re fără Duh sunt moarte, fără sens; iar practicarea automată, exterioară, riguroasă şi fără cârtire a acestor reţete devine atunci un act de magie. În fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici, care prin ele însele pot oferi senza¬ţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase. Ast¬fel, omul se poate desfigura treptat, reducându-şi demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior¬ formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti), fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor din reţetă, după care îşi poate lua libertăţi morale, apărat de faptul că această împăcare e astfel sigură şi uşoa¬ră. Tipul primitiv, frecvent printre habotnici şi ne¬instruiţi, printre sectanţii extremişti şi adepţii ve¬chiului calendar la noi, nu-i poate afecta totuşi pe oamenii care au o cultură şi pregătire religioasă cât de mică şi obişnuitul bun-simţ românesc. El poate antrena însă mulţimi rămase încă la o men¬talitate înapoiată şi poate da mult de lucru sluji¬torilor Bisericii, deoarece deturnează cu totul spiritul larg, înţelegător şi iubitor al Ortodoxiei.
„Dacă tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemână” . Deseori credincioşii cu cunoştinţe religioase reduse, mai ales femeile exaltate şi căutătorii de sfinţi la tot pasul, incapabili să discearnă duhurile, îl ajută pe un astfel de „propovăduitor” să ajungă „vedetă duhovnicească”, mai ales dacă cel urcat în „top” e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili ai Ortodoxiei), iar numele-i ajunge unitate de măsură a evlaviei.

3.3. Impostorul

Impostorul sau „misticul” mascat vine cu gândul precis de a induce în eroare asupra persoanei şi valorii sale, simulând sfinţenia pe care, de fapt, n-o poate realiza şi prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat. Impostorul şi făţarnicul, „lupi îmbrăcaţi în haine de oi” (Matei 7, 15), simulează şi totodată, deformează (discreditează) conţinutul doctrinar al Ortodoxiei, urmărind intenţionat înşelarea bunei-credinţe a celorlalţi. Resortul interior care-i stimulează în avânt şi în perseverenţă, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate, pe lângă interese materiale, ce nu sunt deloc de neglijat. Prin felul de a vorbi, de a se mişca, de a simula minuni, de a profeţi, impostorul face „scamatorie” spirituală, dezbinând credinţa şi derutând pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos, nu pentru folosul Bisericii şi al credincioşilor, ci doar pentru folosul propriu .
Toate persoanele pseudo-duhovniceşti care apar peste noapte, provocând şi promovând curente (mişcări) de evlavie falsă, se „recrutează”, în general, prin imitaţie; cei care cad victime învăţăturilor şi practicilor unor asemenea prooroci mincinoşi fac dovada credulităţii şi a comodităţii (leneviei) lor duhovniceşti, a necunoaşterii elementare a dreptei credinţe, a Tradiţiei ortodoxe autentice, şi a netrăirii ei.

4. Demascarea şi combaterea „falşilor mistici”

Omul cu adevărat duhovnicesc nu-şi face şi nici nu încurajează la alţii reclama propriilor virtuţi; „poziţia sigură în spiritualitatea ortodoxă este cea din smerenie; aceasta este, de fapt, criteriul ei absolut. Cei care au fost şi au rămas în smerenie au putut să se bucure de daruri duhovniceşti reale, au putut să le păstreze şi au putut folosi şi pe alţii cu ele. Pe aceştia îi impune Însuşi Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi Care lucrează printr-înşii, Duh care respiră nevăzut şi discret prin toată lucrarea lor, iar sentimentele pe care le angajează în credincioşi nu cad sub cenzura îndoielii. Dacă un asemenea om are şi o vocaţie misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfăşurând-o progresiv, în timp, fără publicitate, fără ,,eu” la orice pas şi fără adunare de „partizani” .
De aceea, din momentul apariţiei unui nou „proroc”, se cuvine ca Biserica, prin preoţii şi învăţătorii ei, să-l cerceteze şi să-l caracterizeze în public imediat, după criteriile următoare:
1) în legătură cu persoana lui: dacă este sau nu sănătos la minte, smerit, evlavios, bun cunoscător al Ortodoxiei, lipsit de patimi;
2) în legătură cu mesajul lui: dacă nu e în contradicţie cu datele Revelaţiei dumnezeieşti, dacă nu are contradicţii interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios şi limpede;
3) în legătură cu urmările prezente sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea şi propovăduirea lui.
Biserica nu trebuie să tolereze sau să aştepte maturizarea cazurilor de fals misticism; extinderea unor asemenea cazuri poate genera secte şi chiar erezii. Nu trebuie îngăduit (atenţie!) ca turma lui Hristos să fie dezbinată!
Primul lucru care trebuie făcut după identificarea falsului este contracararea lui cu toate mijloacele misionare pe care rânduiala bisericească le prescrie. Tratativele politicoase şi aşteptarea ca aceşti „prooroci” să dea singuri faliment nu sunt indicate, întrucât le prelungesc autorizaţia de a înşela. Dialogul şi cateheza cu cei căzuţi în rătăcire sunt metodele principale pentru aducerea lor în perimetrul Ortodoxiei, metode trăite şi explicitate de Sfinţi. În general, într-o formă de fals misticism, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se oferă noutatea, senzaţionalul, mirajul unor experienţe deosebite, accesul la unele „taine” descoperite doar câtorva „aleşi”, aflarea unor profeţii şi chiar exersarea unor „semne şi minuni paranormale”. Aceste experienţe, precum vedem, nu intră în viaţa normală a unui bun creştin ortodox, luminat, care-şi păzeşte sufletul pe drumul lin şi drept al sfinţeniei. Ele, de fapt, nu sunt cuprinse în cele nouă Fericiri ale Mântuitorului.

DESPRE FALSE VINDECARI SAU CUM SE LASA CRESTINII INSELATI DE DIAVOL

Falsii vindecãtori ai zilelor noastre
-un rãspuns ortodox -

Motto:
" Ei (preotii) trebuie sã învete pe poporul Meu a deosebi ce este sfînt de ce nu este sfînt si sã le lãmureascã ce este curat si ce este necurat. În pricinile nehotãrîte, ei trebuie sã ia parte la judecatã si vor judeca dupã asezãmintele Mele si legile Mele vor pãzi..."(Iezechiel 44.23-24)

Sã luãm aminte!"... multi prooroci mincinosi se vor scula si vor amãgi pe multi" (Matei 24.11).

Cuvintele Mîntuitorului nostru Iisus Hristos avertizeazã întreaga omenire despre pericolul cãderii în amãgirea spiritualã pe care diavolul, de la-nceput, a urmãrit s-o realizeze pe pãmînt. Cu atît mai actuale sunt aceste cuvinte în zilele noastre cu cît diavolul si-a înmultit metodele satanice de amãgire, cãci "diavolul umblã, rãcnind ca un leu, cãutînd pe cine sã înghitã" (1 Petru 5.8).

În confuzia generalã a lumii de azi, cînd valorile sunt amestecate si rãsturnate în fel de fel de sincretisme filosofic-spiritiste, aparitia unei cãrti trece aproape neobservatã de lumea oficialã a culturii si spiritualitãtii romînesti. Fãrã sã aibã binecuvîntarea Bisericii "Dumnezeului celui viu, stîlp si temelie a adevãrului"(1Timotei 3.15), si deci acreditarea cea mai autorizatã în fata publicului cititor, cartea "Icoane fãcãtoare de minuni si vindecãtori din Romînia", apãrutã la Total Press în 1997, este o veritabilã capcanã pentru crestinul ortodox, care mai cautã uneori "semne si minuni" pentru întãrirea sa în credintã.

Cu toate cã multi romîni se declarã crestini ortodocsi, care tin la traditia si cultura noastrã strãmoseascã, evlavia majoritãtii dintre ei este deviatã spre false forme de credintã. Mai mult, existã amestecatã în motivatia lor religioasã o anumitã obsesie terorizantã a farmecelor si a fãcãturilor necurate, care deseori îi paralizeazã în demersul lor rational si constient cãtre Dumnezeu. Iubirea lui Dumnezeu, liberã si constientã, astfel, este dispretuitã si chiar înlocuitã cu o relatie contractualã cu El, relatie marcatã pregnant de o fricã de naturã ocultã.

Exemplificare

Precum stim, diavolul, în setea lui neostoitã de a amãgi pe toti oamenii, îsi întinde mereu rãutãtile sub masca binelui, încercînd prin aceastã stratagemã sã-i abatã de la calea Adevãrului si a Vietii, pe cãile multe ale minciunii si ale pierzãrii. Exact asa se petrec lucrurile si cu cartea sus numitã. Cu o copertã atrãgãtoare, ce prezintã 16 frumoase iconite ortodoxe, care furã ochiul (precum Evei în rai) omului neatent si la ceea ce e dincolo de aparente, cartea pare la exterior unicul ghid (apãrut pînã acum) al bisericilor si mãnãstirilor "mai fãcãtoare de minuni" din tarã. În realitate însã, cartea cuprinde "Ghidul moastelor, icoanelor, vindecãtorilor si ocultistilor din Romînia"(vezi pag.1). Ne-am întrebat firesc, ca orice crestin ortodox sãnãtos: "ce însotire are dreptatea cu fãrãdelegea? Sau ce împãrtãsire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos si Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce întelegere este între templul lui Dumnezeu si idoli?" (2 Corinteni 6.14-16).

Desi nu este prima carte în care diavolul încearcã rãstãlmãcirea unor învãtãturi dumnezeiesti din Bisericã, ne mirã totusi obrãznicia cu care autorii (care în prefatã vorbesc la plural, iar în final semneazã sub un singur nume " lucru prin care îsi aratã iresponsabilitatea lor publicã) se erijeazã în autoritãti spirituale care valideazã si promoveazã minuni si "fãcãtori de minuni", autoritãti considerate de ei mai presus de Biserica însãsi. Întrucît sunt amestecati printre "vindecãtori", alãturi de alti paranormali (insuflati nu de Duhul lui Dumnezeu), si cîtiva Pãrinti duhovnicesti ai Ortodoxiei contemporane, ne simtim obligati sã demascãm aceste grave ofense aduse Bisericii si credintei noastre ortodoxe. Pornind de la cîteva exemple flagrante de viclenii demonice folosite de autori, prezente în carte, dincolo de suprafata ei aparentã, vom aborda mai pe larg tema falsilor vindecãtori ai zilelor noastre:


1. De la bun început trebuie sã semnalãm prezenta unei intentii necurate în chiar titlul lucrãrii ("Icoane fãcãtoare de minuni si vindecãtori din Romînia"): punerea laolaltã a minunilor sãvîrsite în Bisericã si a celor sãvîrsite în afara Bisericii. Adicã (diavolul) vrea sã sugereze ideea cã minunile ar avea aceeasi provenientã - "Miracolele le face Cerul."(pag.6) - , certificînd valabilitatea minunilor mincinoase prin amestecarea lor cu cele dumnezeiesti. Bineînteles, nu toate minunile petrecute la Bisericã, date ca exemplu de autori în carte, sunt propriu-zis minuni. Unele sunt lucruri firesti petrecute cu oameni care au avut impresia unei interventii supranaturale speciale în viata lor. Altele, sunt chiar interventii diavolesti de-a dreptul (cînd cei ce le sãvîrsesc sau le primesc folosesc niste practici neortodoxe). Ori, în realitate, miracolele nu le face acelasi autor, nu sunt manifestãri ale aceluiasi duh. Lucrul este limpede sesizabil, cãci minunile pe care le face Duhul Sfînt în Bisericã nu sunt produsul automat al vreunei vrednicii si metode omenesti, ci sunt interventii în dar ale lui Dumnezeu; ele solicitã din partea omului (si îl conduc pe acesta la) dreapta credintã, la smerenie si iubire crestinã. Falsele minuni sunt expresii ale ereziei, mîndriei si egoismului. Intentia diabolicã pune în comun sfintelor moaste, icoane si rînduieli bisericesti, pe de o parte, si vindecãtorilor, ocultistilor si metodelor lor spiritiste, pe de altã parte, efectuarea de minuni sensibile la nivel fizic, ca si cum s-ar zice cã minunile vin de la acelasi dumnezeu.

2. Apoi, în prefata "Oamenii si energiile subtile", "redactia", sub aceeasi inspiratie demonicã, elogiazã aparitia si la noi în tarã a "terapiilor complementare", aparitie care "sunt o probã cã omenirea a intrat într-o nouã erã" (!New Age, nu?) (pag.5). Bolile pe care le au oamenii în acest timp modern nu ar mai fi cauzate de pãcatele lor (cum învatã Biserica), care cu ochiul liber se vede cã s-au înmultit peste mãsurã, ci ar fi doar niste dezechilibre ale "energiilor care ne alcãtuiesc, (iar) reechilibrarea energiilor o pot face cei înzestrati cu har vindecãtor. Miracolele le face Cerul."(pag.6) Sfintele moaste, icoanele si vindecãtorii paranormali n-ar mai fi atunci decît "canale prin care comunicãm cu Cerul, canale prin care ne adaptãm legilor Universului." (pag.6) Valoarea infinitã si libertatea persoanei umane este strivitã asadar (în conceptia confuzã panteistã a autorilor acestei cãrti) de legile si energiile impersonale ale omului si ale cosmosului idolatrizat. Omul n-ar mai fi persoanã - creatia minunatã ("dupã chipul Lui") a lui Dumnezeu cel Personal si iubitor de oameni, ci un produs "energetic" al "evolutiei karmice" (ca-n pãgînismele antice orientale), care nu se poate ridica deasupra legilor fixe ale universului.

3. Autorii recunosc cã, desi unii paranormali afirmã cã "nu-si transformã în afacere harul dãruit de Divinitate" (pag.114), tratînd gratis pacientii, altii tratînd "indiferent de platã" (pag.144), iar altii afirmînd cã "pentru someri, handicapati, pensionari, studenti si elevi practicã o reducere de 20% din costul tratamentelor" (pag.142), existã totusi si vindecãtori "neaveniti si impostori", "avizi de bani (si) avizi sã-i stãpîneascã pe altii", cãrora însã "Cerul le ia pînã la urmã harul." (pag.5) Din cauzã cã acestia nu pot fi reperati usor (de ei), autorii avertizeazã pe cititori cã "nu ne asumãm rãspunderea în ceea ce priveste reusita tratamentului (, si) ne declinãm orice responsabilitate fatã de preturile practicate" (pag.6) de cei popularizati în carte. Cu alte cuvinte, autorii îi popularizeazã pe acesti vindecãtori (credibili), dar se disculpã din start de orice eventualã acuzã cã ar fi în complicitate cu ei si cã ar induce lumea în eroare. Totusi, sunt mii de oameni care ne mãrturisesc faptul cã unii din acesti vindecãtori i-au înselat, si nu doar de încredere ci încã de multi bani. Falsii vindecãtori spun cã tratamentul lor nu poate avea efect decît dacã mergi cel putin 10 sedinte la ei. Vã dati seama ce înseamnã 10x200.000 lei (cel putin!), si asta de la un singur client...

Sunt enumerate cîteva din cele mai cunoscute biserici si mãnãstiri ortodoxe, în care s-ar face minuni mai multe decît în celelalte, într-un mod care nu face deloc cinste Ortodoxiei însãsi. Perspectiva prin care sunt privite Sfintele moaste, icoane si rînduieli ale Bisericii este una strict antropocentricã si juridicã, ca si cum Dumnezeu nu ar mai avea loc în ele, ca si cum Dumnezeu nu ar lucra totdeauna si pretutindeni cu aceeasi putere, în deplinã libertate, ci ar fi constrîns sã rãspundã automat cu minuni cînd omul respectã un anumit ritual fixist (neortodox prin definitie). Astfel, în prezentarea unor biserici sunt afirmate unele inovatii liturgice (strãine de Ortodoxie, si care îsi au mai degrabã originea în magie si vrãjitorie) precum: "slujbe de dezlegare a cununiilor, exorcizãri speciale, ritualuri pentru întoarcerea lucrurilor furate, deschiderea Sfintei Evanghelii, folosirea de talismane de binefacere", s.a..

Unora dintre Preotii Bisericii, prin lingusire, li se acordã faima de "om cu mare har, sfãtuitor exceptional, specialist în demonologie, duhovnic vestit, cu darul clarviziunii...". Este pus asadar în centru nu Dumnezeu Care lucreazã prin slujitorii Sãi, ci omul. Nici un slujitor al lui Dumnezeu nu se bucurã cînd i se face o reclamã mincinoasã, si încã de oameni nu limpede definiti dogmatic. Cum au îndrãznit sã-i bage pe Pãrintii Bisericii "într-o aceeasi oalã" cu proorocii lui Antihrist? Pe cine au întrebat înainte de a-i trece într-o listã cu toti înselatii veacului pe Pãrintii Teofil, Sofian, Arsenie si Cleopa? Doar este binecunoscutã pozitia lor fermã pe temelia si în hotarele Ortodoxiei, fãrã nici o tolerantã în materie de dogmã si de practicã religioasã. La unison Pãrintii Bisericii au respins orice analogie (, orice amestec, si orice adãugare) din pãgînism (vrãjitorie, parapsihologie, bioenergie) la învãtãtura si cultul Ortodoxiei. Este totusi regretabil faptul cã unii "popi" mai amestecã Evanghelia cu ocultismul, primind în bisericã pe unii care fac radiestezie, yoga si alte practici demonice, sau participînd la actiuni "de binefacere" alãturi de ei.

6. La capitolul "Societãti, fundatii si organizatii care au ca obiect de studiu si ca activitate parapsihologia", autorii aduc o altã ofensã Bisericii. Pe lîngã grupuri clar definite pe linia ocultismului si a filosofiilor sincretiste, este prezentatã, fãrã a avea absolut nici o legãturã cu parapsihologia, cu sugestia, cu tehnica radiantã, cu bioenergia si cu psihotronica (ce denumiri pompoase!), "Asociatia medicilor si farmacistilor crestini ortodocsi Sfîntul Pantelimon", asociatie care functioneazã pe lîngã Mitropolia Iasi. Apoi, în cadrul prezentãrii Fundatiei Casa Sperantei, care se ocupã de recuperarea copiilor cu handicap neuro-psiho-motor, stã scris cã "la realizarea acestor tratamente participã voluntar medici, bioenergoterapeuti, preoti" (pag.170). Iatã o altã dovadã de viclenie drãceascã ce atacã cinstea si sfintenia Ortodoxiei. Este ca si cum ai zice cã ce nu poate face Biserica si medicina face parapsihologia. Ba, sunt promovate printre metodele de medicinã complementarã si "urinoterapia, cristaloterapia" (pag.168), lucruri clar degradante pentru orice om rational.

7. În capitolele "Vindecãtori" si "Ocultisti", sunt efectiv ridicati în slãvi impostorii si practicile demonice pe care ei le promoveazã. Astfel, enumerãm si noi cîteva din denumirile metodelor oculte folosite de acestia, în speranta cã cine le va retine (cît de cît) va sti pe viitor sã se fereascã pe sine si sã-i fereascã si pe altii de asemenea forme moderne de înselare satanicã: divinatia, meditatia crestinã multi- si extra-dimensionalã, teosofia (iatã cum e luat numele lui Dumnezeu în desert), antroposofia, magia (albã sau neagrã), vrãjitoria, bioenergia, radiestezia, parapsihologia, astrologia (horoscopul), yoga, ocultismul, spiritismul, ghicitul (în: palmã, cafea, bobi, cãrti, rhune, stele, orice), geomantia, necromantia, hipnoza, autoscopia, visele si vedeniile în transã, clarviziunea, vederea viitorului (în sãnãtate, în familie, în afaceri chiar), telepatia, telekinezia, dezlegarea de cvantoprograme-? (deochi, vrãji, blesteme, etc.), comunicarea codificatã cu "fiinte de aer" (sau cu fiinte din Shambala sau din alte lumi astrale-?), dialogul cu OZN-uri, metoda Silva, tratamentul la distantã (pe baza fotografiei, a vreunui obiect, sau a glasului prin telefon), s.a. (din nefericire încã multe).

În capitolul "Cum puteti recunoaste rãul si cum puteti lupta împotriva lui", din nou autorii fac elogiul demonismului. Astfel, rãul din viata unui om este pus aproape total pe seama farmecelor, si nu a pãcatelor proprii pentru care mustrã Dumnezeu ca omul sã revinã prin pocãintã la calea dreptãtii. De aceea, solutia propusã este "stabilirea diagnosticului si acest lucru îl poate face cel mai bine un ocultist. Odatã ce v-ati lãmurit care este natura rãului care vã atacã, nu mai aveti de fãcut decît sã mergeti la tãmãduitorul cel mai potrivit" (pag.175). Adicã Biserica nu ar avea nici o treabã în eliberarea omului din robia rãutãtii. Vina si responsabilitatea rãului n-o mai are omul, care prin pãcate s-a despãrtit de Dumnezeu, de a Lui voie si sfintire, ci altceva din afara lui, "atacul psihic, actiunea spiritelor malefice, legile karmice-?, (ba chiar) tranzitele planetelor" (pag.177). Solutia aceasta se vede limpede cã nu este deloc crestinã, întrucît nu face deloc apel la învãtãtura si practica Bisericii - Trupul lui Hristos. Sunt promovate reîncarnarea si fatalismul predestinationist al astrologiei, conceptii clar anticrestine. Oricum cartea recunoaste cã, totusi, pentru unele probleme (exorcisme, blesteme de neam si false legãturi de rudenie-?) "cele mai eficiente metode sunt slujbele la bisericã, dezlegãrile, etc." (pag.186).

9. Multi ocultisti îsi oferã serviciile zilnic, însã, printre ei mai este cîte unul "foarte credincios, (care) nu ghiceste niciodatã în zilele de post si de sãrbãtori religioase" (pag.149). Se vede clar, deci, cu ce viclenie îsi afiseazã "credinta", ca sã-i pãcãleascã pe cei neinstruiti, inoculîndu-le ideea diabolicã cã ghicitoria ar fi de la Dumnezeu. Gama de servicii oferite este foarte mare: de la izgonirea durerilor si a bolilor, pînã la prezicerea viitorului, de la gãsitul obiectelor furate sau pierdute pînã la ascensiune profesionalã si prosperitate financiarã. Cu asemenea oferte de succes diavolul încearcã sã-i atragã pe oameni în apostazie, în neascultarea fatã de Dumnezeu Cel Viu si de Biserica Lui dreptmãritoare. Noi, însã, sã nu uitãm cã diavolul l-a ispitit pe Mîntuitorul Hristos zicîndu-i "acestea toate (împãrãtiile lumii si slava lor) Ţi le voi da Ţie, dacã vei cãdea înaintea mea si Te vei închina mie. Atunci Iisus i-a zis: Piei, satano, cãci scris este: "Domnului Dumnezeului tãu sã te închini si Lui singur sã-I slujesti"." (Matei 4.9-10) "Pentru cã ce-i va folosi omului, dacã va cîstiga lumea întreagã, iar sufletul sãu îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul sãu?" (Matei 16.26). Cu aceleasi ispite, asadar, diavolul vrea sã fure ochii si mintile oamenilor azi prin tot felul de viclesuguri satanice, deviindu-i atentia de la comoara infinitã a sufletului (mîntuirea vesnicã în împãrãtia lui Dumnezeu) spre trup si spre lumea exterioarã pãmînteascã.

Învãtãtura ortodoxã

Omul nu este nici doar trup, nici doar suflet, si nici doar juxtapunerea lor, ci este o fiintã unitarã psiho-somaticã, o fiintã personalã frumoasã, ziditã de Dumnezeu "dupã chipul Sãu" (Facere 1.27) cel vesnic viu; datoritã acestei "negrãite legãturi dintre suflet si trup", stãrile sufletesti se manifestã în trup si reciproc. Dumnezeu doreste cu mare dor ca omul sã fie si "dupã asemãnarea Sa" (Facere 1.26), adicã sã trãiascã viata lui Dumnezeu, viata vesnicã si fericitã a comuniunii dumnezeiesti; iar aceastã desãvîrsire omul n-o poate trãi departe de Dumnezeu, în afara Dumnezeului Celui Viu si iubitor de oameni. Omul nu-si este luisi izvor al vietii, ci a primit viata ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu si de viatã dãtãtor, de aceea starea vietii lui (de plinãtate sau de împutinare) este datã de relatia lui cu Dumnezeu. Cu cît omul se uneste mai mult prin iubire (ca sintezã a tuturor virtutilor) cu Ziditorul Sãu, cu atît unitatea fiintei sale se întãreste prin prezenta harului divin, cu atît trãieste mai intens viata dumnezeiascã, cu atît devine mai mult "pãrtas dumnezeiestii firi" (2 Petru 1.4). Asadar, si trupul devenind "templu al Duhului Sfînt" (1 Corinteni 6.19), se înduhovniceste, se umple de har, ridicîndu-se peste limitãrile firii create.

Sãnãtatea reprezintã, astfel, starea naturalã de viatã spiritualã si organicã, în care toate puterile sufletesti si trupesti ale omului lucreazã potrivit poruncii si scopului lui dat de Dumnezeu în firea lui, cînd l-a creat. Sãnãtatea este cresterea continuã a vietii omenesti în harul dumnezeiesc, în viata vesnicã. Dacã omul respectã legea lui Dumnezeu, si în plan spiritual si în plan organic, viata lui rãmîne unitarã si în armonie interioarã. Atunci sufletul si trupul sunt în starea lor fireascã de sãnãtate, de armonie cu Dumnezeu si cu lumea exterioarã.

Pãcatul, ca rãzvrãtire voitã fatã de Dumnezeu, înseamnã depãrtarea de la Izvorul vietii, si deci o împutinare a vietii, o moarte (întîi spiritualã si moralã apoi chiar si fizicã). Stricarea relatiei cu Dumnezeu prin pãcate deregleazã întreaga fiintã umanã: vointa slãbeste, ratiunea se întunecã, afectivitatea se murdãreste cu senzatiile plãcerilor pãcãtoase, instinctele naturale se pervertesc, simturile îsi pierd claritatea, iar trupul îsi modificã comportamentul metabolic. Urmãrile pãcatului, dezechilibrele sufletesti si fizice, se deruleazã apoi în timp, uneori mai scurt, alteori mai lung. Asa se instaleazã în fiinta umanã boala si moartea, ca urmare a pãcatului. Patimile sufletului si bolile trupului, ca tulburãri ale stãrii firesti de sãnãtate, însã, nu pot fi tratate separat si unilateral, prin metode mecaniciste, cum ai repara un ceas umblînd la rotita care nu mai merge bine, ci la vindecarea întregii lui fiinte omul trebuie sã participe constient, sã conlucreze cu harul divin dacã vrea sã se vindece deplin si nu doar pentru viata aceasta pãmînteascã. Restaurarea firii umane a sãvîrsit-o obiectiv Mîntuitorul Iisus Hristos, Fiul si Cuvîntul lui Dumnezeu întrupat, iar subiectiv, fiecare credincios si-o poate împropria prin credinta întru El, prin unirea tainicã prin har cu El, Care ne-a spus: "Eu sunt vita, voi sunteti mlãditele. Cel ce rãmîne întru Mine si Eu în el, acela aduce roadã multã, cãci fãrã Mine nu puteti face nimic." (Ioan 15.5). Dupã cãderea în pãcat a protopãrintilor, întreg neamul omenesc suferã consecintele îndepãrtãrii de Dumnezeu: boala si moartea. De aceea, bolile (si sufletesti si trupesti) au între cauzele si conditiile lor provocante si favorizante o importantã componentã datã de pãcate. Noi, oamenii, si chiar lumea întreagã, astãzi suferim mai mult ca oricînd în istorie de pe urma pãcatelor noastre si ale înaintasilor nostri, dar, aproape totdeauna, nu vrem sã recunoastem cã "noi primim cele cuvenite dupã faptele noastre" (Luca 23.41). Ca si atunci la început, în rai, omul, în mîndria sa, nu-si recunoaste pãcatul sãu, si încearcã sa dea vina doar pe cauze exterioare lui (Adam a dat vina pe Eva, Eva pe diavol, azi omul zice cã se simte rãu cã altii i-au fãcut farmece, etc.), nevrînd sã-si asume responsabilitatea si urmãrile propriilor fapte pãcãtoase. Dumnezeu, însã, infinit iubitor de oameni, Care nu vrea "moartea pãcãtosului, ci ca pãcãtosul sã se întoarcã de la calea sa si sã fie viu" (Iezechiel 33.11), îl cautã pe omul cãzut în pãcat ("Adame, unde esti?" " Facere 3.9) si-l cheamã la pocãintã, la îndreptare, la învierea din moartea pãcatului. De aceea, Dumnezeu mai si mustrã, mai si mîngîie pe oameni, prin încercãri ca sã-i aducã la calea mîntuirii. Recunoasterea pãcatelor si asumarea luptei (cu pãcatul, cu urmãrile lui, cu diavolul cel ucigas de oameni) pentru mîntuire, prin rãbdarea încercãrilor si prin rugãciunea cãtre Dumnezeu, reprezintã din partea omului primul lui pas spre vindecare. Cãci suferinta trupului o dã Dumnezeu oamenilor (cu îngãduintã nu cu rãzbunare) tocmai ca un prilej de pocãintã, ca mãcar rãbdîndu-o cu "duh umilit" (Psalmul 50.18), sã primeascã mîntuirea si cununa biruintei. Dacã pãcatul este o pornire irationalã de plãcere (omul cautã plãcerea de dragul ei), revenirea din pãcat se face prin asumarea durerii, prin cruce, prin lupta cu ispita hipnoticã a plãcerii, printr-o ascezã si sufleteascã si trupeascã.

"De nu te vei sili sã împlinesti toate cuvintele legii acesteia, care sunt scrise în cartea aceasta si nu te vei teme de acest nume slãvit si înfricosãtor al Domnului Dumnezeului tãu, atunci Domnul te va bate pe tine si pe urmasii tãi cu plãgi nemaiauzite, cu plãgi mari si nesfîrsite si cu boli rele si necurmate; va aduce asupra ta toate plãgile cele rele ale Egiptului, de care te-ai temut si se vor lipi acelea de tine. Toatã boala, toatã plaga scrisã si toatã cea nescrisã în cartea legii acesteia, o va aduce Domnul asupra ta, pînã vei fi stîrpit." (Deuteronom 28.58-61)

"Vezi cã Dumnezeu vorbeste cînd într-un fel, cînd într-alt fel, dar omul nu ia aminte. Şi anume, El vorbeste în vis, în vedeniile noptii, atunci cînd somnul se lasã peste oameni si cînd ei dorm în asternutul lor. Atunci El dã înstiintãri oamenilor si-i cutremurã cu arãtãrile Sale ca sã întoarcã pe om de la cele rele si sã-l fereascã de mîndrie, ca sã-i fereascã sufletul de prãpastie si viata lui de calea mormîntului; de aceea, prin durere, omul este mustrat în patul lui si oasele lui sunt zguduite de un cutremur neîntrerupt. Pofta lui este dezgustatã de mîncare si inima lui nu mai pofteste nici cele mai bune bucate. Carnea de pe el se prãpãdeste si piere si oasele lui, pînã acum nevãzute, îi ies prin piele. Sufletul lui vine încet, încet spre prãpastie si viata lui spre împãrãtia mortilor. Dacã atunci se aflã un înger lîngã el, un mijlocitor între vii, care sã-i arate omului calea datoriei, Dumnezeu Se milostiveste de el si zice îngerului: "Izbãveste-l ca sã nu cadã în prãpastie; am gãsit pentru sufletul lui pretul de rãscumpãrare!". Atunci trupul lui înfloreste ca în tinerete si el vine înapoi la zilele de la începutul vietii sale. El se roagã lui Dumnezeu si Dumnezeu îi aratã bunãtatea Sa si-i îngãduie sã vadã fata Sa cu mare bucurie si astfel îi dã omului iertarea Sa. Atunci omul priveste peste semenii sãi si zice: "Pãcãtuisem si cãlcasem dreptatea, dar n-am fost pedepsit dupã faptele mele. Cãci El a izbãvit sufletul meu ca sã nu treacã prin strîmtorile mortii si ochii mei vãd încã lumina". Iatã toate acestea le face Dumnezeu de douã ori, de trei ori cu omul, ca sã-i scoatã sufletul din pieire si ca sã-l lumineze cu lumina celor vii." (Iov 33.14-30)

"Dar Tu ierti tuturor, cã toate ale Tale sunt, Stãpîne, iubitorule de suflete. Duhul Tãu cel fãrã stricãciune este întru toate. Pentru aceea pedepsesti cu mãsurã pe cei care cad si, cînd pãcãtuiesc, le deschizi ochii si-i dojenesti, ca sã se lase de rãutatea lor si sã creadã întru Tine, Doamne." (Sirah 11.26-12.2)

Vindecarea autenticã, sufleteascã si trupeascã deopotrivã, asadar, o dã numai Dumnezeu cînd voieste El, "Cel ce curãteste toate fãrãdelegile tale, Cel ce vindecã toate bolile tale, Cel ce izbãveste din stricãciune viata ta, Cel ce te încununeazã cu milã si cu îndurãri" (Psalmul 102.3-4). Restabilirea sãnãtãtii, dincolo de suprafata ei trupeascã, înseamnã, deci, restabilirea legãturii iubitoare cu Dumnezeu " "Doctorul si tãmãduitorul sufletelor si al trupurilor noastre", înseamnã restaurarea prin har a firii umane cãzute în robia pãcatului si a mortii. Nu putem obtine vindecarea fãrã Dumnezeu Care stie toate si Care cîrmuieste toate cum este mai bine spre desãvîrsirea lor. Orice încercare de vindecare fãrã harul lui Dumnezeu cel iubitor de oameni este un esec din start, o iluzie desartã. Dumnezeu, cînd vindecã un om, îi cere însã conlucrarea iubitoare prin pocãintã si nevointã (ascezã). Întîi îi curãtã pãcatele (cauzele bolii), apoi îi tãmãduieste rãnile (efectele ei), înlãturînd si consecintele lor (vezi Ps.102, mai sus) prin dãruirea harului Sãu.

"Doamne, prin îndurarea Ta se bucurã omul de viatã, prin ea mai am si eu suflare; Tu mã tãmãduiesti si-mi dai iarãsi viatã! Iatã cã boala mea se schimbã în sãnãtate. Tu ai pãzit viata mea de adîncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate pãcatele mele!" (Rugãciunea regelui Iezechia - Isaia 38.16-17)

"Dar El fusese strãpuns pentru pãcatele noastre si zdrobit pentru fãrãdelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mîntuirea noastrã si prin rãnile Lui noi toti ne-am vindecat." (Isaia 53.5)

"Veniti sã ne întoarcem cãtre Domnul, cãci numai El, dupã ce ne-a rãnit, ne tãmãduieste, iar dupã ce ne-a bãtut, ne leagã rãnile noastre." (Osea 6.1)

"Nu fii întelept în ochii tãi; teme-te de Dumnezeu si fugi de rãu; aceasta va fi sãnãtate pentru trupul tãu si o înviorare pentru oasele tale." (Pilde 3.7-8)

"Cununa întelepciunii este temerea de Domnul, care odrãsleste pace si sãnãtate nevãtãmatã; dar si una si alta sunt daruri de la Dumnezeu, Care revarsã cinste peste cei care Îl iubesc pe Dînsul." (Sirah 1.17)

"Fiule! În boala ta nu fi nebãgãtor de seamã; ci te roagã Domnului si El te va tãmãdui. Depãrteazã pãcatul si întinde mîinile spre faptele drepte si de tot pãcatul curãteste inima ta." (Sirah 38.9-10)

"Şi Iisus strãbãtea toate cetãtile si satele, învãtînd în sinagogile lor, propovãduind Evanghelia împãrãtiei si vindecînd toatã boala si toatã neputinta în popor." (Matei 9.35)

Mîntuitorul Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevãrat, ne-a adus împãcarea cu Dumnezeu, si prin aceasta, vindecarea deplinã. Ne-a adus înfierea divinã prin har si învierea din moartea pãcatelor. "Dumnezeu S-a fãcut om, ca omul sã se îndumnezeiascã prin har." (Sfîntul Atanasie cel Mare) Biserica este tocmai Trupul Sãu mistic, divino-uman, comunitatea tuturor celor ce-l iubesc pe El, în care El Însusi continuã sã lucreze la mîntuirea, vindecarea si sfintirea oamenilor. El e prezent în Bisericã "în toate zilele, pînã la sfîrsitul veacului" (Matei 28.20).

"Chemînd la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Sãi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca sã le scoatã si sã tãmãduiascã orice boalã si orice neputintã." (Matei 10.1)

Toatã puterea Lui de vindecare (si sufleteascã si trupeascã) a oamenilor Mîntuitorul Hristos a lãsat-o Apostolilor Sãi trimitîndu-le lor Duhul Sfînt si prin aceasta investindu-i cu misiunea de a propovãdui Evanghelia si Calea mîntuirii: pocãinta si credinta ("cea lucrãtoare prin iubire" " Galateni 5.6) în Iisus Hristos. Vestirea Evangheliei si vindecarea sufleteascã si trupeascã sunt nedespãrtite, asadar, în Ortodoxie, aceasta fiind misiunea trimisilor lui Dumnezeu în lume, a Preotiei sacramentale a Bisericii. Vestitorii Evangheliei, clericii, sunt (si trebuie sã fie) oameni vindecati, sunt (si trebuie sã fie) oameni sfintiti prin prezenta harului divin în ei, care iradiazã si celorlalti, prin prezenta, viata, cuvintele si faptele lor, harul, vindecarea si mîntuirea aduse de Mîntuitorul Hristos.

Dumnezeu lucreazã si acum cu putere în Biserica Lui sfîntã, soborniceascã si apostolicã. Sfintii Pãrinti asemuiesc Biserica Dreptmãritoare a lui Hristos cu scãldãtoarea Vitezda în care nu doar primii, ci toti cei ce intrãm în ea (constientizînd unirea lor cu Mîntuitorul Hristos), primesc vindecarea deplinã (prin curãtirea de patimi). Harul Sãu vindecãtor, Dumnezeu ni-l dã nouã oamenilor, nu pe baza unui contract, ci ni-l dã pe mãsura intensificãrii unirii noastre iubitoare cu Mîntuitorul Hristos " Dãtãtorul harului, cãci "din plinãtatea Lui noi toti am luat, si har peste har" (Ioan 1.16). Harul divin nu poate fi despãrtit de Persoana iubitoare a lui Iisus Hristos - Logosul divin (Creatorul si Mîntuitorul lumii) prin care toate s-au fãcut, si deci nu poate fi (atentie!) obiect impersonal de speculã, cum pretind vindecãtorii extrabisericesti de astãzi. Harul divin nu se obtine în mod magic sau mecanic de aiurea (prin vreo retetã "spiritualã", metodã sau tehnicã automatã, cum propun toti impostorii), ci de la Mîntuitorul Hristos în mod iubitor-sacramental, precum Însusi Mîntuitorul Hristos a lãsat aceastã rînduialã Bisericii.

Vindecarea omului prin purificare (înlãturarea a ceea ce e rãu) si spiritualizare (dezvoltarea a ceea ce bun) vine asadar ca un dar de la Dumnezeu Cel personal si iubitor, ca rod al iubirii si ca stimulent al ei. Demersul vindecãrii în Ortodoxie necesitã un progres moral din partea omului, o constientizare a prezentei si a lucrãrii lui Hristos în noi si între noi. Întrucît actul întîlnirii si al unirii omului cu Hristos prin har este un act de sfintire a vietii umane, clericul, cel ce înlesneste si cheamã oamenii la aceastã unire cu Hristos în Bisericã trebuie sã fie un trimis al lui Hristos si al Bisericii, un om sfintit de Dumnezeu si confirmat public de Bisericã. Biserica este Trupul mistic al lui Hristos si mãdularele ei sunt în bunã rînduialã si pace. Clerul sau Ierarhia Bisericii formeazã tocmai mãdularele ei conducãtoare care miscã întreg Trupul în ascultare de Mîntuitorul Hristos " Capul Bisericii. Dacã un om al Bisericii primeste un dar, o harismã, de la Dumnezeu totdeauna pentru folosul întregii Biserici, Biserica, prin Ierarhia ei, confirmã si afirmã public aceasta printr-o slujbã de binecuvîntare (sau hirotesie). Ştim cã "pe unii i-a pus Dumnezeu, în Bisericã: întîi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învãtãtori; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecãrilor, ajutorãrile, cîrmuirile, felurile limbilor" (1 Corinteni 12.28). Aceste harisme le-a dat Dumnezeu anumitor oameni din Bisericã, nu la întîmplare si în neorînduialã, asa încît ei ar putea face orice de capul lor, ci într-o bunã rînduialã si ascultare ierarhicã, "pentru cã Dumnezeu nu este al neorînduielii, ci al pãcii" (1 Corinteni 14.33). În Bisericã, întotdeauna si "fãrã de nici o îndoialã, cel mai mic ia binecuvîntare de la cel mai mare" (Evrei 7.7), deci cei cu harismele minunilor si vindecãrilor sunt datori sã asculte si sã fie sub binecuvîntarea celor cu misiunea si cu harisma învãtãturii credintei, adicã a Episcopilor. Ori Sfintii Pãrinti, Învãtãtorii Bisericii, au lãmurit credinta ortodoxã ca grîul de toate neghinele ereziilor care sunt reactivate si recapitulate în doctrinele falsilor vindecãtori de astãzi. Harul lui Dumnezeu, cel tãmãduitor si sfintitor, nu vine prin oameni care au regretabile confuzii dogmatice si morale (chiar dacã ei se declarã ortodocsi, chiar dacã au Biblia si Crucea pe masã si icoane pe pereti, chiar dacã spun "Tatãl nostru" si alte rugãciuni la începutul sedintei terapeutice), ci prin oameni sfintiti de Dumnezeu si de Bisericã. De aceea orice terapie sufleteascã din afara rînduielii Bisericii, din afara atmosferei iubitor-sacramentale a ei, este strãinã de Dumnezeu Cel ce locuieste si lucreazã deplin în comuniunea Bisericii.

Acceptînd limitãrile unui limbaj scolastic, putem spune cã în Bisericã, Mîntuitorul Hristos tãmãduieste bolile sufletesti si trupesti ale oamenilor într-o împreunã-lucrare cu ei prin remedii naturale si supranaturale. În remediile naturale, Dumnezeu, Creatorul si Mîntuitorul nostru, intervine pe mãsurã ce omul îsi rînduieste modul de viatã potrivit cu natura lui psiho-somaticã, adicã eliminînd conditiile nenaturale ce-i pot favoriza bolile. De exemplu, înfrînarea la mîncare este potrivitã cu firea omului, pe cînd lãcomia (desfrînarea) este nenaturalã. Remediile naturale urmãresc restabilirea conditiilor naturale de viatã organicã si sunt deci legate de firea omului, putînd fi incluse între ele regimul alimentar (bogat în vegetale, ceaiuri) si medicamentos, igiena trupului (miscare, bãi, masaje), cumpãtarea (blîndetea) sufletului, munca echilibratã, odihna, relatiile constante cu semenii. Ele sunt folosite în medicina clasicã. Abaterile de la viata organicã naturalã (potrivitã firii umane) sunt pãcate, cãci sunt rãzvrãtiri fatã de legea divinã naturalã, si deci trebuiesc tratate ca atare. Deseori multe boli trupesti recidiveazã dupã un tratament pur medical-biologic, întrucît cauza bolii (care nu e doar trupeascã ci sufleteascã) n-a fost real înlãturatã. De aceea, restaurarea firii sale bolnave, omul nu si-o poate face singur (atentie!) apelînd la remediile naturale ca la un procedeu magic automat fãrã sã cearã mila si ajutorul lui Dumnezeu, ci omul trebuie sã constientizeze relatia sa iubitoare cu Dumnezeu, pe de o parte ca dintre o creaturã si Creatorul ei, iar pe de altã parte ca dintre douã persoane cu adîncimi infinite. Ori în constientizarea relatiei lui cu Dumnezeu, omul poate conlucra cu El prin har, la vindecarea (restaurarea) întregii sale firi bolnave, si mai apoi la sfintirea sa. Cãci vindecarea sufletului nu se poate face doar prin remediile naturale si biologice, doar apelînd la harul divin prezent în creatie, ci prin harul divin mîntuitor si sfintitor adus oamenilor de Mîntuitorul Hristos si deplin prezent în Bisericã.

Sfintele Taine sunt cele mai importante remedii supranaturale de vindecare lãsate Bisericii de Însusi Dumnezeu Mîntuitorul nostru pentru mîntuirea si sfintirea credinciosilor. Prin ele, harul dumnezeiesc ni se dã de cãtre Mîntuitorul Hristos în chip supranatural, si în mãsura în care ne este de folos spre mîntuire. Harul divin nu poate fi obtinut prin metode strãine de rînduielile Bisericii, strãine de învãtãtura si sfintenia Bisericii, cãci Dumnezeu este trãit si cunoscut deplin în comuniunea Bisericii, si nu în afara ei. Vindecarea deplinã a omului presupune, deci, participarea lui prin Sfintele Taine la viata lui Hristos, la viata Bisericii, la cunoasterea si trãirea (constientã si rationalã!, nu superstitioasã) a credintei ortodoxe. Îndeosebi Taina Pocãintei si Taina Sfîntului Maslu împãrtãsesc credinciosilor harul iertãrii pãcatelor si al tãmãduirii sufletesti si trupesti. "Este cineva bolnav între voi? Sã cheme preotii Bisericii si sã se roage pentru el, ungîndu-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugãciunea credintei va mîntui pe cel bolnav si Domnul îl va ridica, si de va fi fãcut pãcate se vor ierta lui. Mãrturisiti-vã deci unul altuia pãcatele si vã rugati unul pentru altul, ca sã vã vindecati, cã mult poate rugãciunea stãruitoare a dreptului." (Iacov 5.14-16) Dacã nu totdeauna omul se vindecã trupeste, aceasta se datoreazã fie nevredniciei (necredintei) lui, fie pentru motivul cã Dumnezeu are un plan tainic cu el (si aici se vede iconomia lui Dumnezeu care face din suferintele omului un prilej de pãstrare a lui în smerenie), amînîndu-i vindecarea. Oricum Dumnezeu nu poate fi fortat de creaturile Lui sã le dea har cînd vor ele, ci Dumnezeu, "Care voieste ca toti oamenii sã se mîntuiascã si la cunostinta adevãrului sã vinã" (1 Timotei 2.4), în iubirea Sa de oameni, El stie si hotãrãste cînd si cum sã intervinã cu harul Sãu în viata omului.

Pocãinta, ca stare de strãpungere a inimii pentru pãcatele fãcute, este prima conditie esentialã pentru mîntuire si pentru vindecare. Ea purificã de pãcatele trecute dar si întãreste pe om în lupta cu ele si cu urmãrile lor. Pocãinta pentru om, atît ca Sfîntã Tainã cît si ca stare lãuntricã ("fericita întristare"), este o conlucrare cu Duhului Sfînt al lui Dumnezeu, ea nu se atinge doar printr-un efort uman, si de aceea nu poate fi trãitã în afara credintei si a Bisericii Ortodoxe. Cea dintîi treaptã a vietii crestine este cu adevãrat recunoasterea pãcatelor si a micimii proprii în fata sfinteniei si iubirii lui Dumnezeu. Pocãinta aduce sufletul la smerenie, iar aceasta sparge împietrirea inimii omului fãcînd-o receptivã harului dumnezeiesc. Cãci "Dumnezeu celor mîndri le stã împotrivã, iar celor smeriti le dã har" (Iacov 4.6). Pocãinta (smerenia) este, deci, indispensabilã vindecãrii si nu poate fi atinsã în afara Bisericii. Nu poate fi de la Dumnezeu o vindecare deplinã care nu vine din si nu duce la smerenie, care nu vine prin Ierarhia sacramentalã a Bisericii si care nu duce la întãrirea Bisericii. Numai prin Ierarhia Bisericii, Mîntuitorul Iisus Hristos dã iertarea si tãmãduirea de pãcate. Însã existã si o falsã smerenie, o formã de înselare satanicã mai finã, care este prezentã în toti impostorii. Acestia spun cã au primit de la Dumnezeu darul vindecãrilor, trimitîndu-si clientii (atentie!) chiar si la Bisericã, "la Spovedanie si la Împãrtãsanie", pãcãlindu-i pe oameni cã ei ar fi cu Biserica, dar nu-si cer deloc acreditarea Bisericii (pentru cã nici n-o pot primi cîtã vreme sustin ideologii contrare ortodoxiei, ca-n cazul radiesteziei " de exemplu) ci-si fac singuri reclamã prin ziare, reviste (precum: Paranormal, Formula As, Magazin, Dracula, etc.) cãrti, afise si chiar prin televiziune.

Rãbdarea necazurilor si rugãciunea sunt alte conditii necesare mîntuirii si vindecãrii. Scopul credintei crestine si al Bisericii nu este vindecarea de boala trupului si evitarea suferintei, ci unirea cu Dumnezeu. Curãtirea de bolile trupului vine în urma realizãrii unirii prin har cu Dumnezeu, ca un dar de la Dumnezeu. Dumnezeu hotãrãste cînd si cum ne vindecã de suferintele trupului, însã El cere de la noi dorinta de a fi cu El, iubirea noastrã pentru El. Deseori, prin încercãrile suferintei, Dumnezeu ne mustrã pentru pãcatele trecute, dar ne si încearcã dorul nostru dupã El. Rãbdarea necazurilor ne devine astfel o scarã cãtre cer, o treaptã a nevointei noastre ascetice. Iar cãlãuza permanentã a vietii noastre crestine (ascetice si mistice) este rugãciunea. Prin rugãciune omul se uneste tainic (iubitor si întelegãtor) cu Dumnezeu, prin rugãciune omul se descoperã pe sine smerit, avînd nãdejdea doar în Dumnezeu (si nu în puterile lui). Prin rugãciune omul se pregãteste de întîlnirea cu Mîntuitorul Hristos cea prin Sfintele Taine, dar tot prin rugãciune o si continuã. Rugãciunea si rãbdarea necazurilor sunt cea mai comunã cale de apropiere de Dumnezeu. Însã rugãciunea în comun a crestinilor dreptmãritori este mai bineplãcutã Domnului, cãci ea este sãmînta si rodul iubirii dintre oameni. Rugãciunea comunitarã este condusã de un trimis al lui Dumnezeu, de un om sfintit de El, ca sã stimuleze iubirea între oameni si cea dintre oameni si Dumnezeu. Preotul are si aceastã harismã si misiune în Bisericã. De aceea prin prezenta si prin lucrarea sa preotul este un organ al harului divin. "Luati, fratilor, pildã de suferintã si de îndelungã rãbdare pe proorocii care au grãit în numele Domnului. Iatã, noi fericim pe cei ce au rãbdat: ati auzit de rãbdarea lui Iov si ati vãzut sfîrsitul hãrãzit lui de Domnul; cã mult-milostiv este Domnul si îndurãtor. Iar înainte de toate, fratii mei, sã nu vã jurati nici pe cer, nici pe pãmînt, nici cu orice alt jurãmînt, ci sã vã fie vouã ce este da, da, si ce este nu, nu, ca sã nu cãdeti sub judecatã. Este vreunul dintre voi în suferintã? Sã se roage. Este cineva cu inimã bunã? Sã cînte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Sã cheme preotii Bisericii si sã se roage pentru el, ungîndu-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugãciunea credintei va mîntui pe cel bolnav si Domnul îl va ridica, si de va fi fãcut pãcate se vor ierta lui." (Iacov 5.10-15) Înainte de toate, trebuie spus cã nu preotul vindecã, nici rugãciunea lui nu are efect asupra bolnavului "ex opera operato" (automat, magic, ca si cum cuvintele rostite de preot ar declansa un efect sigur), ci Dumnezeu este Cel ce vindecã, Dumnezeu ascultã rugãciunea si alege pe cine sã-l vindece, cînd si cum. De aceea este necesarã o colaborare iubitoare între preot si credincios, si între ei si Dumnezeu. Abia cînd aceastã unire iubitoare în Hristos existã, abia atunci Dumnezeu rãspunde la rugãciunea lor comunã, revãrsînd mila Sa. Abia acum se împlineste cuvîntul Mîntuitorului: "dacã doi dintre voi se vor învoi pe pãmînt în privinta unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de cãtre Tatãl Meu, Care este în ceruri. Cã unde sunt doi sau trei, adunati în numele Meu, acolo sunt si Eu în mijlocul lor." (Matei 18.19-20) Unde nu este iubire în Hristos între oameni, ci interese meschine (în partea "vindecãtorului") si disperarea necredintei (în partea bolnavului), este limpede cã nu este Hristos de fatã, este limpede cã acea terapie nu este de la Dumnezeu.

Privegherea (trezvia, atentia) si faptele bune sunt încã douã conditii ale vindecãrii depline în Bisericã. Rãzboiul nevãzut pe care ni-l aduce vrãjmasul diavol tuturor oamenilor nu este asa usor pe cît ar crede majoritatea oamenilor; Mîntuitorul ne îndeamnã: "Privegheati si vã rugati, ca sã nu intrati în ispitã. Cãci duhul este osîrduitor, dar trupul este neputincios" (Matei 26.41), iar Sfîntul Apostol Petru ne spune: "Fiti treji, privegheati. Potrivnicul vostru, diavolul, umblã, rãcnind ca un leu, cãutînd pe cine sã înghitã" (1 Petru 5.8). Este un rãzboi continuu, este o luptã neîncetatã la nivelul gîndurilor si senzatiilor. Diavolul este expert si îmbãtrînit (mii de ani) în viclenie si nu se dã bãtut dupã ce este respins; ba încã îsi pregãteste alte si alte metode (semne mari si chiar minuni), "ca sã amãgeascã, de va fi cu putintã, si pe cei alesi" (Matei 24.24). Paza mintii si a simturilor singuri n-o putem dobîndi niciodatã. Ea vine prin harul lui Dumnezeu si cere din partea noastrã smerenie, ascezã, despãtimire, rugãciune cât mai neîntreruptã, unirea cu Mîntuitorul Hristos prin Sfintele Taine si rînduieli ale Bisericii. Priveghind cu mintea, omul poate discerne atacul viclean al diavolului încã de atunci cînd i se strecoarã precum un sarpe printre propriile gînduri, si imediat poate sã-l respingã. Priveghind cu mintea, omul poate simti imediat în "doctrina terapeuticã" o minciunã flagrantã, o rãstãlmãcire a Adevãrului crestin, sau o mascatã abatere ereticã plinã de otravã pentru suflet. Toti trebuie sã priveghem, rugîndu-ne, toti trebuie sã fim atenti la viclesugurile vrãjmasului ucigas de oameni, cãci pierzîndu-ne o clipitã atentia ne putem pierde chiar mîntuirea. "Nu este de mirare, deoarece însusi satana se preface în înger al luminii" (2 Corinteni 11.14). Privegherea si faptele bune ne dau o experientã prin care putem cerne (în sita dreptei credinte) si discerne faptele si intentiile altora. Pentru cã multi, desi fac fapte aparent bune, sunt strãini de Duhul bunãtãtii, smereniei si iubirii dumnezeiesti. Însusi Domnul Hristos ne-a atentionat: "dupã roadele lor îi veti cunoaste. Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împãrãtia cerurilor, ci cel ce face voia Tatãlui Meu Celui din ceruri. Multi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tãu am proorocit si nu în numele Tãu am scos demoni si nu în numele Tãu minuni multe am fãcut? Şi atunci voi mãrturisi lor: Niciodatã nu v-am cunoscut pe voi. Depãrtati-vã de la Mine cei ce lucrati fãrãdelegea." (Matei 7.20-23) " Atentie !

Înselãciunea demonicã

Ca o cauzã si ca o consecintã clarã a decãderii morale si spirituale a "omului modern" îngîmfat în propria-i suficientã ce nu mai lasã loc lui Dumnezeu, boala aproape molipsitoare a societãtii secularizate de astãzi este, precum bine se vede, individualismul (egoismul, iubirea de sine). Omul individualist, treptat, poate ajunge sã fie posedat total de duhul diavolului si uneori chiar fãrã sã-si dea seama. Ucenicii (si proorocii) diavolului sunt, deci, oamenii care-l urmeazã pe diavol în viata lor, copiind de la începãtorul rãutãtii si al hulei mîndria si închipuirea de sine, îmbolnãvindu-se sufleteste tot mai mult si îmbolnãvindu-i si pe altii. Ori neopãgînismul si autolatria omului contemporan sunt plãgi nevindecabile fãrã smerenia crestinã si fãrã harul lui Dumnezeu. Iatã cum descrie Sfîntul Apostol Pavel starea de boalã duhovniceascã a vremurilor noastre: "În zilele din urmã, vor veni vremuri grele; cã vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginti, lãudãrosi, trufasi, hulitori, neascultãtori de pãrinti, nemultumitori, fãrã cucernicie, lipsiti de dragoste, neînduplecati, clevetitori, neînfrînati, cruzi, neiubitori de bine, trãdãtori, necuviinciosi, îngîmfati, iubitori de desfãtãri mai mult decît iubitori de Dumnezeu, avînd înfãtisarea adevãratei credinte, dar tãgãduind puterea ei. Depãrteazã-te si de acestia." (2 Timotei 3.1-5)

Supus la un flux divers de informatii, omul contemporan nu mai stie sã aleagã binele de rãu, adevãrul de minciunã, esentialul de neesential, deseori fiindu-i prezentate rãsturnat realitãtile si valorile. Astfel, în aceastã confuzie informationalã, discernãmîntul i se alieneazã tot mai mult, imprimîndu-i omului în suflet o pecete pãtimasã care îi afecteazã serios viata întreagã. Asa cã omul contemporan uitã de Dumnezeu Cel Viu, si-si face dumnezei dupã chipul lui. Religia si morala crestinã sunt exilate într-o periferie a existentei si sunt chiar înlocuite cu noi "cãi spirituale" de tip demonic. Asta este, de fapt, strategia diavolului: sã strice si sã rãstoarne ierarhia valorilor în mintea omului, asa încît omul sã se rãtãceascã complet în confuzia stîrnitã de diavol, sã nu mai poatã distinge spiritualitatea autenticã (Calea " Hristos) în labirintul de spiritisme ieftine. De aceea, ne trebuie o temeinicã pregãtire asceticã, dogmaticã si misticã, în linia Sfintilor Pãrinti, pentru a scãpa din plasa "religiei viitorului" ("spiritualitatea demonicã" New Age, cu totul opusã fatã de cea ortodoxã). "Duhul grãieste lãmurit cã, în vremurile cele de apoi, unii se vor depãrta de la credintã, luînd aminte la duhurile cele înselãtoare si la învãtãturile demonilor, prin fãtãrnicia unor mincinosi, care sunt înfierati în cugetul lor. Acestia opresc de la cãsãtorie si de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a fãcut, spre gustare cu multumire, pentru cei credinciosi si pentru cei ce au cunoscut adevãrul, pentru cã orice fãpturã a lui Dumnezeu este bunã si nimic nu este de lepãdat, dacã se ia cu multumire; cãci se sfinteste prin cuvîntul lui Dumnezeu si prin rugãciune."(1 Timotei 4.1-5)

Aproape toate formele de "medicinã complementarã" aduc în doctrina lor erezii contrare Adevãrului crestin trãit si mãrturisit de Bisericã, precum: antropocentrismul, preexistenta sufletului, reîncarnarea lui, predestinatia lui astralã, dualismul, existenta unor "energii" (yin si yang) necunoscute si nerecunoscute de nici un Sfînt Pãrinte al Bisericii, nici de vreun cinstit om de stiintã, alienarea constiintei morale a omului, relativizarea valorilor infinite ale omului si a libertãtii lui, impersonalizarea harului divin si chiar a lui Dumnezeu, promovarea "iluminatilor" pãgîni s.a.. Sunt unii "terapeuti" care apeleazã si la remedii naturale (acceptate de Bisericã) si la întortocheate explicatii stiintifice, dar, ce este foarte grav, introduc si rãstãlmãciri ale remediilor supranaturale (Sfintele Taine) din Bisericã. Prezentarea acestora ca simple metode mecanice si magice de vindecare duce mai întîi la pierderea sensului autentic al trãirii comuniunii crestine, apoi la diluarea valorilor Ortodoxiei în masa relativistã a unor practici eterodoxe. Promotorii unor asemenea "sacroterapii" sunt certati cu învãtãtura si legea bisericeascã, nefiind sub ascultarea si binecuvîntarea nici unui Episcop al Bisericii, si prezentînd în multe puncte esentiale ale doctrinei grave confuzii dogmatice, iar în viata lor duhovniceascã avînd serioase carente morale si mistice (unele chiar psiho-patologice). În general, impostorii se declarã profund religiosi, întrucît merg pe la mãnãstiri, pe la duhovnici renumiti de la care furã cîte o binecuvîntare "ca sã poatã face oamenilor cît mai mult bine" (zic ei), dar nu le spun (duhovnicilor) prin ce metode. Unii se pozeazã ca mari crestini, tipãrind cãrti ortodoxe (cu note si interpretãri personale de-a dreptul eretice) si instalîndu-se în biserici fie în primul rînd, fie pe lîngã sfintele moaste, arãtînd cã sunt preocupati de rugãciunea inimii. Mîndria iradiazã din ei ca dintr-un cuptor. Foarte multi au primit investirea cu aceste puteri de vindecare (atentie!) în vis sau în transã, prin glasuri sau prin arãtãri de "îngeri", de pãsãri, de lumini colorate sau de flãcãri, etc. Acestia ascultã numai de ce le zice "duhul" prin vedenie, manifestînd neascultare si ostilitate (chiar declaratã) fatã de Ierarhia sacramentalã a Bisericii. Chiar si unii monahi si chiar clerici pot cãdea în aceastã înselare demonicã, inventînd teorii si practici noi, neortodoxe, promovîndu-le printre adepti si creînd dezbinare între crestini (vezi cazurile Vladimiresti, Noul Ierusalim - Pucioasa, Visarionistii). Faptul cã ies din Traditia si cumintenia Ortodoxiei, din buna rînduialã si ascultare ierarhicã întemeiatã de Mîntuitorul Hristos în Bisericã, îi demascã decisiv ca pe niste falsi prooroci. De unde se vede cã nu Duhul dragostei, al unitãtii si al pãcii din Biserica lui Hristos îi ajutã pe ei, ci tocmai duhurile întunericului care nu suportã pocãinta (smerenia) si ascultarea în Hristos.

Vrãjmasul diavol, în rai întîi a hipnotizat-o pe Eva, apoi a sugestionat-o (negîndu-i cuvîntul lui Dumnezeu), stimulîndu-i imaginatia (cã va fi ca Dumnezeu, dar fãrã Dumnezeu Cel Viu). Cu aceste mijloace, diavolul a fãcut si face victime printre oameni mereu. Însã toti proorocii diavolului, oamenii ce-i slujesc lui cu acelasi scop ca si el (pierzarea oamenilor), folosesc aceleasi metode ca si el. Hipnoza rezidã într-un "joc de scenã" si are ca scop adormirea (sau aburirea) mintii folosind anumite miscãri, gesturi, cuvinte si muzicã (si chiar droguri sau alte substante) impresionante (unele sunt invocãri satanice clare) care sã-i fure atentia omului din realitate într-o lume virtualã falsã, si sã-i inducã omului o stare de somn (al ratiunii) receptivã influentelor demonice (de exemplu: unele vrãjitoare, îmbrãcate într-un anumit fel, folosesc cãrtile de joc ca sã-l atragã pe om cu mintea într-un spatiu de gînduri ireal; sau: ocultistii cu iz asiatic te iau cu termeni în sanscritã ca sã-ti devieze atentia si sã-ti inoculeze ideea cã ei sunt niste "superiori" de care trebuie sã asculti). Cu alte cuvinte hipnoza este una din metodele de "spãlare a creierului", si de pregãtire a lui pentru implantul gîndurilor si duhurilor demonice.

Nedespãrtitã de ea este sugestia, care înseamnã lansarea de idei prin cuvinte si gesturi "atrãgãtoare", idei care se înfig în mintea omului si pot rãmîne uneori foarte mult timp. Omul slãbit cu gîndul (hipnotizat, cu constienta adormitã dar cu mintea aflatã într-o stare de mare receptivitate la nivelul subconstientului) preia usor aceste sugestii din afarã, le pãstreazã în sine auto-alimentîndu-le; acum ele îi devin autosugestii, apoi treptat ajung obsesii, generînd angoase interioare si chiar psihoze. Diavolul îsi dã tot concursul ca omul sã-si aminteascã ce i-a zis "proorocul mincinos", aducîndu-i mereu în gînd sugestiile necurate pe care i le-a sãgetat acela. Din aceastã pricinã "de ce ti-e fricã, de aia nu scapi".

În imaginatia (pe care Sfintii Pãrinti au numit-o puntea dracilor) mult decãzutã sub povara patimilor si a educatiei imorale a omului de astãzi, diavolul creeazã apoi iluzia (nãlucirea) unei alte realitãti, si-l ispiteste pe om sã o accepte ca adevãratã. Imaginatia pervertitã prin pãcate pãstreazã si amplificã astfel sugestiile si inductiile de tip demonic, relativizînd obiectivitatea absolutã a Adevãrului crestin, si amestecînd valorile autentice ale dreptei credintei crestine cu alte "valori" total anticrestine. În gîndirea omului pãtimas apare ideea cã "toate sunt relative si subiective", deci n-ar mai fi nimic absolut si obiectiv; astfel, perceptia Adevãrului, care este Cuvîntul lui Dumnezeu, este amestecatã printre nãlucirile minciunilor demonice, iar binele si rãul îsi pierd consistenta lor absolutã si ontologic-personalã, sunt rãsturnate si amestecate între ele. Cea mai mare viclenie a diavolului este sã-i facã pe oameni sã creadã cã el (diavolul) nu existã ca fiintã personalã, si deci oamenii sã nu se angajeze în luptã contra lui, crezînd cã "cel rãu" este ceva impersonal, chiar ceva necesar. Multi oameni, chiar si printre crestinii ortodocsi, au aceastã idee, si datoritã acestei viclenii demonice strecurate în conceptia lor cad foarte usor în mrejele proorocilor satanei.

Performantele impostorilor stau, deci, nu atît în mãiestria lor cît în ignoranta si în credulitatea victimelor lor. La "reusita" unei sedinte de terapie (de fapt, de orice "consiliere") ocultistã, diavolul are o triplã victorie: pe de o parte, impostorul rãmîne în înselarea sa (diavolul confirmîndu-i metoda încã o datã), pe de altã parte victima cade si ea în înselare, si pe de alta multi altii care vãd "reusita" sunt atrasi sã încerce si ei metoda ocultistã. Aceasta si este voia diavolului, ca sã fie înselati cît mai multi oameni. "Iar oamenii rãi si amãgitori vor merge spre tot mai rãu, rãtãcind pe altii si rãtãciti fiind ei însisi. (2 Timotei 3.13) De aceea pe acesti prooroci mincinosi diavolul îi ajutã din plin, mimînd deseori vindecãri, si intervenind la nivel fizic chiar cu "semne si minuni", cu senzatii de cald / rece, fortînd libertatea omului sã-i accepte si sã-i recunoascã cã ar fi de la Dumnezeu. În "terapiile complementare", unii pot proba o realã îmbunãtãtire a stãrii de boalã datoritã remediilor naturale amestecate printre practicile oculte (si nicidecum "paselor energetice"), dar diavolul, care le-a si inspirat, intervine nevãzut si el cu mult aplomb, nu vindecînd boala, ci camuflînd senzatiile de durere mãrind presiunea sugestiei (cã gata, s-a vindecat boala) în imaginatia omului. Diavolul stie sã nãluceascã arãtãri si senzatii, dar nu poate restaura firea bolnavã a omului; cãci cum ar vindeca el pe om, pe care-l urãste de moarte? Dacã diavolul l-a scos pe om din rai dorindu-i moartea, oare poate sã-l ajute cu ceva? Sau doar mimeazã binele ca sã îl însele încã o datã? Ba încã foarte des demonii intervin chiar si fizic în trupul omului, pe fondul totalei posedãri demonice a sufletului lui bolnav, hipnotizat si sugestionat continuu. Asa omul cade în închipuire si în mîndrie (tot mai mare), neglijîndu-si pe mai departe datoriile sale de crestin, iar diavolul îl duce pe om pe toate "cãile" numai pe calea pocãintei nu. Dupã o vreme, cînd harul lui Dumnezeu îl cerceteazã pe om, diavolul se retrage din imaginatia omului, boala si durerea revenindu-i acestuia în toatã amploarea; abia ajunsi aici unii se dezmeticesc din rãtãcirea lor (Dumnezeu chemîndu-i prin aceastã suferintã spre pocãintã si spre Bisericã); însã altii cad în necredintã si deznãdejde (spre bucuria diavolului), refuzînd pe mai departe ajutorul Mîntuitorului Hristos prin Bisericã, îndrãcindu-se treptat (atentie!) si rãmînînd chiar cu sechele psiho-patologice uneori toatã viata. Alteori, cînd boala este cauzatã de prezenta unui duh necurat, în timpul sedintei paramedicale cu a sa viclenie caracteristicã duhul rãu se dã un timp la o parte, iarãsi înselîndu-i si pe vindecãtor si pe pacient. Dumnezeu totusi îngãduie aceste ispitiri omului întrucît îi protejeazã libertatea si îi respectã voia acestuia. "Ca martori înaintea voastrã iau astãzi cerul si pãmîntul: viatã si moarte v-am pus eu astãzi înainte, si binecuvîntare si blestem. Alege viata ca sã trãiesti tu si urmasii tãi." (Deuteronom 30.19)

Hipnoza este clar un procedeu ocult, satanic, neacceptat de Biserica Ortodoxã. Sã explicãm un caz: un om neinstruit A. asupra cãruia s-a efectuat o sedintã de hipnozã, a intrat în transã si a început sã vorbeascã în englezã (el neînvãtînd-o la scoalã) zicînd cã: "într-o viatã anterioarã am trãit în Anglia, în satul X.; mã numeam Y., pãrintii mei erau Z., fratii erau T., locuiam într-o casã lîngã rîul U., la poartã aveam un copac mare..." si alte detalii de viatã adevãrate pentru Y. ce pot fi probate chiar istoric. Întrucît Ortodoxia combate reîncarnarea ca pe o erezie total neacceptabilã, reiese de aici cã duhurile care intervin în experientele de hipnozã nu sunt de partea Mîntuitorului Hristos. Apoi, diavolul (sau chiar mai multi diavoli) care l-a(u) ispitit pe Y. în sedinta de hipnozã l-a luat în posesie pe A. si a grãit prin el unele lucruri adevãrate despre Y. ca sã însele pe oameni, "mãrturisind" despre reîncarnare.

Explicitarea bolilor trupului pe baza filosofiilor orientale, ca fiind cauzate de "dezechilibre si gîtuiri ale energiilor yin si yang", sau pe baza speculatiilor radiesteziste ca fiind produsul influentei unor "interferente malefice de energii cosmice si telurice", nu are nimic comun cu Adevãrul, deoarece omul nu este la discretia energiilor cosmice impersonale care-i strivesc existenta, ci este persoanã, infinit superior lumii nerationale. A sustine predestinatia este o gravã erezie întrucît îl face pe om inferior lumii impersonale care-i anihileazã orice tendintã de libertate. Omul este zidit de Dumnezeu Cel personal si iubitor de oameni. Bolile ne vin cu voia si cu stirea lui Dumnezeu Care ni le îngãduie spre mîntuirea noastrã, si deci si vindecarea noastrã se face tot cu voia si cu stirea Lui. Orice tentativã de vindecare fãrã dialog cu Dumnezeu în Hristos este un furt, o minciunã, o falsã vindecare. Trebuie constientizatã în primul rînd relatia de iubire cu Mîntuitorul Hristos, Adevãratul si Unicul Doctor si Tãmãduitor, si de unire cu Biserica Lui.

O femeie, vrãjitoare, a fost arestatã de politie, pe motivul înselãciunii (cazul a fost dat si la TVR1). Întrebatã cum a reusit sã pãcãleascã atîtia oameni cu sume mari de bani, ea a recunoscut: "Pãi dacã e prosti si crede ce le zic !". Noi ne punem o întrebare: de ce oamenii sunt atît de usor de pãcãlit? Şi ne rãspundem singuri: pentru cã oamenii nu-L mai cautã pe Dumnezeu " Dãtãtorul Întelepciunii si se complac în superficialitatea pãcatelor. Oamenii au pierdut simtul si educatia comuniunii crestine, si nu mai trãiesc deplin Adevãrul si Viata Bisericii, nu mai percep corect întelesurile dreptei credinte, si deci îi tãgãduiesc puterea. Crestinii ortodocsi însisi nu mai trãiesc crestineste, nu mai cunosc adevãrurile credintei sãnãtoase. Ce sã mai zicem de eretici, sau de pãgînii închinãtori la idoli? Pe bunã dreptate, ne întrebãm si noi: "Dar Fiul Omului, cînd va veni, va gãsi, oare, credintã pe pãmînt?" (Luca 18.8).

Încheiere si îndemn

În occident procesul galopant de dizolvare a valorilor Ortodoxiei crestine în sincretismul New Age este pornit de peste 40 de ani, iar la noi în tarã de aproape 10 ani. Dacã vom merge în ritmul acesta, viitorul neamului romînesc nu ni se aratã deloc mai bun sau mai luminos, întrucît va fi iminent pericolul degradãrii si al dezbinãrii noastre religioase si morale. Cãci si prin "terapiile complementare", ancorate bine în New Age, diavolul încearcã sã fure Adevãrul crestin din mintile oamenilor si sã facã accesibile omului modern initieri satanice, chiar fãrã ca omul sã vrea sau sã stie (manipularea se face insistent prin mass-media), si prin ele sã-i impunã un mod de viatã antihristic. Trãim vremuri foarte tulburi astãzi, cãci diavolul stie cã mai are putinã vreme si cautã sã însele cît mai multi oameni prin tot mai subtile viclesuguri.

Noi, crestinii ortodocsi, care am primit harul dumnezeiesc si-l primim neîncetat în Biserica dreptmãritoare a lui Hristos, prin Sfintele Taine, asa cum l-au primit toti Sfintii, nu trebuie sã cãutãm "semne si minuni" exterioare, care pot fi usor simulate de duhurile rele, "ci tinînd adevãrul, în iubire, sã crestem întru toate pentru El, Care este capul " Hristos" (Efeseni 4.15). Sã nu iesim din hotarele Pãrintilor nostri, din cumintenia Ortodoxiei în care milioane de Sfinti au primit fãgãduintele mîntuirii lui Dumnezeu, ci, "avînd deci aceste fãgãduinte, iubitilor, sã ne curãtim pe noi de toatã întinarea trupului si a duhului, desãvîrsind sfintenia în frica lui Dumnezeu." (2 Corinteni 7.1).


Pentru o mai bunã documentare puteti citi

1. Sfîntul Ignatie Briancianinov " Despre înselare, Schitul romînesc Lacu, Sfîntul Munte Athos, 1999

2. Ieromonah Serafim Rose " Ortodoxia si religia viitorului, Editura Cartea Moldovei, Chisinãu, 1995

3. Pãrintele Rodion " Oameni si demoni, Editura Schimbarea la Fatã, 1999

4. Mitropolitul Hierotheos Vlachos " Psihoterapia ortodoxã, Editura Învierea, Timisoara, 1999

5. Jean-Claude Larchet " Teologia bolii, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 1997

6. Diacon Petre I. David " Invazia sectelor, Editura Crist, Bucuresti, 1997