De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale? (IV)

3.1. Tipul patologic

Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare din pricina unor deranjamente psihice per¬sonale, este un tip de obicei activ, având numeroase „convorbiri cu Dumnezeu” şi „vedenii de sus”, prin care îşi alimentează mândria cu investirea unor misiuni importante chiar pentru omenirea întreagă.
Între aceşti autointitulaţi „prooroci”, unii sunt psihopaţi confirmaţi de ştiinţa medicală, iar trata¬rea lor necesită şi o intervenţie clinică (tratament, internare în spital). Alţii însă, a căror boală nu e întotdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi autentice, cuce¬rindu-şi adepţii prin convingerea puternică în ceea ce spun, convingere susţinută şi prin manifes¬tări exterioare agresive, uneori chiar ridicole şi prin „reţete” proprii de spiritualitate.
Totdeauna se dau pe sine drept mari personalităţi şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând uneori până la sacralizarea propriilor persoane şi obiecte (delir de grandoare). Au ade¬sea „vedenii în duh” sau „convorbiri cu îngeri”, despre a căror importanţă nu se consultă nicioda¬tă cu Biserica şi pe care niciodată nu le raportează la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care comunică le dau un fel de autonomie în cele spirituale, întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi astfel încât ajung să se propovăduiască pe ei înşişi şi nu pe Dumnezeu . Unii ca aceştia nu cunosc nimic de¬spre smerenia adevărată, despre dreapta socotin¬ţă, despre deosebirea duhurilor, virtuţi absolut necesare oricărui creştin dreptmăritor.
Toţi aceşti „prooroci”, având „comunicări di¬recte cu Dumnezeu”, se cred mai presus chiar şi de Sfânta Scriptură, pe care o folosesc ca să-şi ar¬gumenteze „misiunea”, făcând de obicei, propa¬gandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar logica, bunul simţ şi omenia, provocând mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepre¬gătiţi şi aproape terorizându-i cu propriile lor obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-l trăieşti la întâlnirea cu un om îmbunătăţit, ci o teribi¬lă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating fanaticii, manevraţi clar din umbră de duhurile vi¬clene, care-i aruncă în excese şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii.

3.2. Tipul primitiv, credulul

Tipul primitiv, credulul, este omul sănătos la minte şi la trup, dar care din motive de neputinţă intelectuală este aproape totdeauna ignorant; de¬seori se mulţumeşte cu „lămuriri” strâmbe şi poa¬te fi ucenic credincios al unui „prooroc” de tipul întâi. Totuşi se poate îndrepta mai uşor, se poate educa prin cateheză.
În predicile lui, acordă prioritate unor lucruri minore, ca regulile de mâncare, de somn, de îm¬brăcăminte, de respectare ad litteram a unor rân¬duieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi cărticele apocrife (gen Epistolia, Talismanul Mântui¬torului, Visul Maicii Domnului, îndoielnica scriere Evanghelia după Toma, etc.). De aici, groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „reţete sigure”, care circulă între cei de o stare cu el.
Credinciosul „primitiv” este robul formelor ca¬re fără Duh sunt moarte, fără sens; iar practicarea automată, exterioară, riguroasă şi fără cârtire a acestor reţete devine atunci un act de magie. În fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici, care prin ele însele pot oferi senza¬ţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase. Ast¬fel, omul se poate desfigura treptat, reducându-şi demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior¬ formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti), fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor din reţetă, după care îşi poate lua libertăţi morale, apărat de faptul că această împăcare e astfel sigură şi uşoa¬ră. Tipul primitiv, frecvent printre habotnici şi ne¬instruiţi, printre sectanţii extremişti şi adepţii ve¬chiului calendar la noi, nu-i poate afecta totuşi pe oamenii care au o cultură şi pregătire religioasă cât de mică şi obişnuitul bun-simţ românesc. El poate antrena însă mulţimi rămase încă la o men¬talitate înapoiată şi poate da mult de lucru sluji¬torilor Bisericii, deoarece deturnează cu totul spiritul larg, înţelegător şi iubitor al Ortodoxiei.
„Dacă tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la îndemână” . Deseori credincioşii cu cunoştinţe religioase reduse, mai ales femeile exaltate şi căutătorii de sfinţi la tot pasul, incapabili să discearnă duhurile, îl ajută pe un astfel de „propovăduitor” să ajungă „vedetă duhovnicească”, mai ales dacă cel urcat în „top” e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili ai Ortodoxiei), iar numele-i ajunge unitate de măsură a evlaviei.

3.3. Impostorul

Impostorul sau „misticul” mascat vine cu gândul precis de a induce în eroare asupra persoanei şi valorii sale, simulând sfinţenia pe care, de fapt, n-o poate realiza şi prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul lui (diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca (un) Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat. Impostorul şi făţarnicul, „lupi îmbrăcaţi în haine de oi” (Matei 7, 15), simulează şi totodată, deformează (discreditează) conţinutul doctrinar al Ortodoxiei, urmărind intenţionat înşelarea bunei-credinţe a celorlalţi. Resortul interior care-i stimulează în avânt şi în perseverenţă, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate, pe lângă interese materiale, ce nu sunt deloc de neglijat. Prin felul de a vorbi, de a se mişca, de a simula minuni, de a profeţi, impostorul face „scamatorie” spirituală, dezbinând credinţa şi derutând pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos, nu pentru folosul Bisericii şi al credincioşilor, ci doar pentru folosul propriu .
Toate persoanele pseudo-duhovniceşti care apar peste noapte, provocând şi promovând curente (mişcări) de evlavie falsă, se „recrutează”, în general, prin imitaţie; cei care cad victime învăţăturilor şi practicilor unor asemenea prooroci mincinoşi fac dovada credulităţii şi a comodităţii (leneviei) lor duhovniceşti, a necunoaşterii elementare a dreptei credinţe, a Tradiţiei ortodoxe autentice, şi a netrăirii ei.

4. Demascarea şi combaterea „falşilor mistici”

Omul cu adevărat duhovnicesc nu-şi face şi nici nu încurajează la alţii reclama propriilor virtuţi; „poziţia sigură în spiritualitatea ortodoxă este cea din smerenie; aceasta este, de fapt, criteriul ei absolut. Cei care au fost şi au rămas în smerenie au putut să se bucure de daruri duhovniceşti reale, au putut să le păstreze şi au putut folosi şi pe alţii cu ele. Pe aceştia îi impune Însuşi Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi Care lucrează printr-înşii, Duh care respiră nevăzut şi discret prin toată lucrarea lor, iar sentimentele pe care le angajează în credincioşi nu cad sub cenzura îndoielii. Dacă un asemenea om are şi o vocaţie misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfăşurând-o progresiv, în timp, fără publicitate, fără ,,eu” la orice pas şi fără adunare de „partizani” .
De aceea, din momentul apariţiei unui nou „proroc”, se cuvine ca Biserica, prin preoţii şi învăţătorii ei, să-l cerceteze şi să-l caracterizeze în public imediat, după criteriile următoare:
1) în legătură cu persoana lui: dacă este sau nu sănătos la minte, smerit, evlavios, bun cunoscător al Ortodoxiei, lipsit de patimi;
2) în legătură cu mesajul lui: dacă nu e în contradicţie cu datele Revelaţiei dumnezeieşti, dacă nu are contradicţii interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios şi limpede;
3) în legătură cu urmările prezente sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea şi propovăduirea lui.
Biserica nu trebuie să tolereze sau să aştepte maturizarea cazurilor de fals misticism; extinderea unor asemenea cazuri poate genera secte şi chiar erezii. Nu trebuie îngăduit (atenţie!) ca turma lui Hristos să fie dezbinată!
Primul lucru care trebuie făcut după identificarea falsului este contracararea lui cu toate mijloacele misionare pe care rânduiala bisericească le prescrie. Tratativele politicoase şi aşteptarea ca aceşti „prooroci” să dea singuri faliment nu sunt indicate, întrucât le prelungesc autorizaţia de a înşela. Dialogul şi cateheza cu cei căzuţi în rătăcire sunt metodele principale pentru aducerea lor în perimetrul Ortodoxiei, metode trăite şi explicitate de Sfinţi. În general, într-o formă de fals misticism, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se oferă noutatea, senzaţionalul, mirajul unor experienţe deosebite, accesul la unele „taine” descoperite doar câtorva „aleşi”, aflarea unor profeţii şi chiar exersarea unor „semne şi minuni paranormale”. Aceste experienţe, precum vedem, nu intră în viaţa normală a unui bun creştin ortodox, luminat, care-şi păzeşte sufletul pe drumul lin şi drept al sfinţeniei. Ele, de fapt, nu sunt cuprinse în cele nouă Fericiri ale Mântuitorului.