Totalul afişărilor de pagină

Faceţi căutări pe acest blog

Se încarcă...

joi, 1 iulie 2010

DESPRE POCAINTA

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

"Nimic nu laudă şi iubeşte atâta Dumnezeu ca sufletul blând, smerit şi recunoscător "

Ieri am fost departe de voi, dar nu de bunăvoie, ci silit. Am fost departe de voi cu trupul, dar nu cu gândul; departe de voi cu trupul, dar nu cu mintea. Pe cât puteam, eram lipit de voi şi pe toţi în minte vă aveam. Că iarăşi, fraţilor, aceeaşi boală trecătoare mă ţinea; dar m-am grăbit să văd fetele voastre şi, cu rămăşiţele bolii încă în mine, am alergat la voi, dragii mei.
Bolnavii caută, după boală, să se spele şi să facă baie; eu însă am socotit cu cale să văd doritele voastre fete, ca să-mi potolesc dorul de a vă propovădui; doream să văd acest ocean mare cu apă nesărată, această mare lipsită de valuri. Am venit să văd ogorul vostru cel curăţit de mărăcini.
Care port este, oare, aşa de liniştit ca biserica? Care grădină este aşa de frumoasă ca adunarea voastră? Aici nu-i şarpele, care ispiteşte, ci Hristos, Care ne învaţă de taină; nu-i Eva, care ne pune piedică, ci Biserica, cea care ne tine în picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului; nu-i aici gard de spini, ci vie plină de belşug. Dacă găsesc spin în ea, îl schimb în măslin – că cele de aici nu sunt stânjenite de sărăcia firii, ci cinstite cu libertatea de voinţă; dacă găsesc lup, îl fac oaie, nu schimbând firea, ci prefăcând voinţa.
De aceea n-ai greşi de-ai spune că biserica e mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale şi a păstrat în ea tot animale; biserica însă primeşte animale şi le schimbă. Iată ce vreau să spun! A intrat în corabie uliu, a ieşit uliu; a intrat lup, a ieşit lup.
In biserică însă intră uliu, şi iese porumbiţă; intră lup, şi iese oaie; intră şarpe, şi iese miel. Nu se schimbă firea, ci este alungat păcatul.
Asta e pricina că vorbesc mereu de pocăinţă. Că pocăinţa, cumplită şi înfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i taie capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdii.
Pocăinţa deschide cerul, pocăinţa ne bagă în rai, pocăinţa biruie pe diavol, după cum încrederea în noi ne face să cădem. De aceea vă vorbesc mereu de pocăinţă! Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Şi eu nu voi înceta de a vă unge neîncetat cu aceste alifii. Ştiu doar ce armă puternică avem împotriva diavolului atunci când nu pierdem nădejdea. De ai păcate, nu deznădăjdui! Şi n-am să încetez de a-ti spune necontenit aceasta. De păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi pocăieşte-te! Să facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se învechesc; când părţi din ele putrezesc, scoatem părţile putrezite şi punem în loc materiale noi; şi niciodată nu încetăm a face asta. Te-ai învechit azi din pricina păcatului? Innoieşte-te prin pocăinţă!
- Dar pot să mă mântuiesc dacă mă pocăiesc?
- Da, poţi!
- Am trăit toată viata în păcate! Dacă mă pocăiesc, mă mântuiesc?
-Da!
- De unde ştiu?
- De la iubirea de oameni a Stăpânului tău!
- Să am, oare, încredere numai în pocăinţa de care îmi vorbeşti? Este, oare, în stare pocăinţa să şteargă atâtea păcate?
- Dacă ar fi numai pocăinţa, atunci, pe bună dreptate, teme-te! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei, prinde curaj! Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui nu se poate tălmăci cu cuvântul. Păcatul tău are hotar; leacul însă nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită. Ai curaj! Pocăinţa biruie păcatul! Inchipuie-ti o scânteie ce cade în ocean! Poate rămâne ea aprinsă? Poate să se vadă? Nu! Ei bine, ce e scânteia fată de ocean, aceea e păcatul fată de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta. Oceanul, oricât de mare-ar fi, tot are margini. Bunătatea lui Dumnezeu însă e fără de margini.
Nu vă spun acestea ca să vă fac trândavi, ci ca să vă fac şi mai sârguitori.
V-am sfătuit de atâtea ori să nu vă mai duceţi la teatru. Ai auzit, dar nu m-ai ascultat. Te-ai dus la teatru şi ai călcat cuvântul meu. Dar să nu te ruşinezi să vii iarăşi la biserică şi să mă auzi din nou!
- Te-am auzit şi nu ţi-am păzit cuvântul! Cum pot să mai vin iarăşi la biserică?
- Deocamdată, ştii că n-ai păzit cuvântul meu! Deocamdată, te ruşinezi, roşeşti, porţi zăbala, fără să te mai mustre cineva! Deocamdată, cuvântul meu a prins rădăcină în cugetul tău, iar învăţătura mea te curăteşte fără ca eu să mă arăt. Nu mi-ai păzit cuvântul! Dar te osândeşti! Ei bine, pe jumătate l-ai păzit, chiar dacă nu 1-ai păzit! L-ai păzit, pentru că ai spus: “Nu l-am păzit!”. Cel care se învinuieşte că n-a păzit cuvântul meu, se sârguieşte să-1 păzească. Ai fost la spectacol? Ai săvârşit fărădelegea? Ai ajuns rob unei femei desfrânate? Ai venit de la teatru? Ţi-ai adus din nou aminte de cuvântul meu? Te-ai ruşinat? Ei bine, vino la biserică! Te-ai întristat? Roagă-te lui Dumnezeu! Te-ai ridicat până la atâta!
- Vai mie, am auzit cuvântul tău şi nu 1-am păzit! Cum să mai intru în biserică? Cum să-1 mai aud iarăşi?
- Dimpotrivă, intră! Intră tocmai pentru că nu 1-ai păzit, ca să-1 auzi din nou şi să-1 păzeşti. Dacă doctorul îţi dă o doctorie şi nu te vindeci, nu-ti mai dă, oare, a doua zi aceeaşi doctorie? Să ne închipuim un tăietor de lemne. Vrea să taie un stejar, îşi ia toporul şi dă cu el la rădăcină. Dacă-i dă o lovitură şi nu cade copacul cel fără de roade, nu-i dă, oare, altă lovitură, a patra, a cincea, a zecea? Fă şi tu la fel! Stejar este desfrânarea, e copac fără de roade; face ghindă, hrană pentru porci. De multă vreme e înrădăcinată desfrânarea în sufletul tău! A acoperit conştiinţa ta cu coajă de copaci. Cuvântul meu e toporul. L-ai auzit într-o singură zi! Cum să fie doborâtă desfrânarea dintr-o dată, când e înrădăcinată în tine de atâta vreme? Să nu te minunezi de-mi vei auzi cuvântul de două ori, de trei ori, de o sută de ori, chiar de zeci de mii de ori! Caută numai să tai lucrul cel rău şi vânjos, adică obişnuinţa cea rea. Iudeii mâncau mană în pustie şi căutau ceapa din Egipt, spunând: “Bine ne era nouă în Egipt!”( Numeri 11, 18). Atât de ruşinos şi rău lucru este obişnuinţa cu păcatul! Iţi spun: Nu te iubesc, nu-ti mulţumesc, nu te îmbrăţişez pentru că ai reuşit să te dezbari de obişnuinţa cea rea in zece zile, în douăzeci de zile sau în treizeci de zile, ci te iubesc pentru că nu_ai deznădăjduit; te iubesc pentru că te-ai ruşinat de păcat si l-ai osandit.
“Iarăşi am început să vorbesc despre dragoste!
Ai auzit cuvântul meu, ai plecat de la biserică şi l-ai călcat? N-ai făcut ce ti-am spus? Să nu te ruşinezi să vii iarăşi la biserică! Ruşinează-te când păcătuieşti, nu te ruşina când te pocăieşti! Uită-te ce a făcut diavolul din tine!
Păcatul şi pocăinţa sunt două lucruri diferite. Păcatul este rană, pocăinţa, leac. După cum în trup sunt şi răni, dar există şi doctorii, tot aşa şi în suflet sunt şi păcate, şi pocăinţă.
Păcatul aduce ruşine, pocăinţa, îndrăznire. Ascultă-mă, te rog, cu mare luare-aminte, ca nu cumva, amestecând rânduiala, să pierzi folosul. Există deci rană şi doctorie, păcat şi pocăinţă. Păcatul este rana, pocăinţa – doctoria, în rană este puroi, în doctorie, curăţire de puroi; în păcat, puroi, în păcat, ocară, în păcat, batjocură; în pocăinţă, îndrăznire, în pocăinţă, libertate, în pocăinţă, curăţire de păcate.
Ascultă-mă cu luare-aminte!
Păcatului îi urmează ruşinea, pocăinţei, îndrăznirea. Eşti atent la cele ce spun? Satana a schimbat rânduiala asta şi a dat păcatului îndrăznire, iar pocăinţei, ruşine. N-am să mă opresc din vorbit până diseară, până nu voi lămuri ce spun! Trebuie să-mi împlinesc făgăduinţa. E cu neputinţă să mă stăpânesc. Există rană şi doctorie; rana are puroi; doctoria, puterea de a curaţi puroiul.
Este, oare, puroi în doctorie? Este, oare, vindecare în rană? Nu-şi păstrează, oare, rana rânduiala ei, iar doctoria, rânduiala ei? Se poate schimba, oare, rana în doctorie şi doctoria în rană? Nicidecum! Să venim acum la sufletul păcătoşilor. Păcatul are ruşine, păcatul are ocară şi moştenire – necinstea; pocăinţa are îndrăznire, pocăinţa are post, pocăinţa are dreptate.
“Spune tu, mai întâi, fărădelegile tale, ca să te indreptezi”( Isaia 43, 26) Şi: “Dreptul este singur pârâşul lui de la cel dintâi cuvânt”( Pilde 18, 17). Satana, ştiind că păcatul e însoţit de ruşine, care e în stare să îndepărteze pe păcătos de păcat, iar pocăinţa este însoţită de îndrăznire, care e în stare să atragă pe cel care se pocăieşte, a schimbat rânduiala şi a dat pocăinţei ruşinea, iar păcatului, îndrăznirea.
- De unde aceasta?
- Ţi-o spun eu! Păcătosul este târât de poftă cumplită spre o femeie desfrânată; merge în urma desfrânatei ca un rob; intră în locuinţa ei; nu se ruşinează, nu roşeşte când se împreunează cu desfrânata, când săvârşeşte păcatul; nici un pic de ruşine, nici un pic de roşeată pe obraz. Iese de acolo după săvârşirea păcatului. Dar, ca să se pocăiască, se ruşinează, nemernice! Când te împreunai cu defrânata nu te ruşinai, dar când ai venit să te pocăieşti, te ruşinezi? Imi spui că ti-e ruşine? Pentru ce nu ţi-a fost ruşine când te desfrânai? Săvârşeşte fapta şi nu se ruşinează! O spune şi roşeşte! A diavolului este viclenia aceasta! Diavolul nu-1 lasă pe păcătos să se ruşineze când face păcatul, ci-1 împinge să-1 săvârşească în văzul lumii. Ştie, doar, diavolul că, dacă s-ar ruşina, ar fugi de păcat; dar îl face să se ruşineze când se pocăieşte; ştie, doar, diavolul că, dacă se ruşinează să-şi spună păcatul, nu se mai pocăieşte. Doar rele îi face diavolul: îl atrage spre păcat şi-1 îndepărtează de pocăinţă.
Pentru ce ti-e ruşine să-ti spui păcatul? Când ai făcut desfrânare nu ti-a fost ruşine. Când iei doctoria te ruşinezi? Când te scapi de păcat te ruşinezi? Se cuvenea să te ruşinezi atunci când păcătuiai! Atunci trebuia să-ti fie ruşine! Când ai ajuns păcătos nu te-ai ruşinat, şi te ruşinezi acum, când ai să ajungi drept Spune tu, mai întâi, fărădelegile tale, ca să te indreptezi. Cât este de mare iubirea de oameni a Stăpânului! N-a spus: “Ca să nu fii pedepsit!”, ci “ca să te îndreptezil”.
- Nu îi este de-ajuns, Doamne, păcătosului că nu-1 pedepseşti? Pentru ce îl mai faci încă şi drept?
- Nu!, îti răspunde Dumnezeu.
Uită-te cu luare-aminte la cuvintele: “Il fac drept”.
- Dar cu cine a făcut Stăpânul asta?
- Cu tâlharul! Când tâlharul a spus celuilalt tâlhar numai acele cuvinte: “Nu te temi tu de Dumnezeu? Noi pe bună dreptate, că am primit cele cuvenite pentru faptele noastre”( Luca 23, 40-41), atunci Mântuitorul i-a spus: “Astăzi vei fi cu Mine în rai!”( Luca 23, 43). Nu i-a spus: “Te scap de osândă şi de pedeapsă”, ci 1-a făcut drept şi 1-a adus în rai.
Ai văzut că a ajuns drept în urma mărturisirii? Mult iubitor de oameni este Dumnezeu! Nu Şi-a cruţat pe Fiul Său, ca să cruţe pe rob! A dat pe cel Unul-Măscut, ca să răscumpere nişte robi nerecunoscători! A dat Sângele cel scump al Fiului Lui! O, iubire de oameni a Stăpânului!( Ioan 3, 16; Romani 8, 32)
Să nu-mi spui iarăşi:
- Am făcut multe păcate! Cum voi putea să mă mai mântuiesc?
- Tu nu poţi, Stăpânul tău poate! Şi într-atât, încât să-ti şteargă păcatele! Uită-te cu luare-aminte la ce spun! Aşa îţi şterge Stăpânul păcatele, că nu mai rămâne nici urmă de păcat! Cu trupurile rănite nu-i cu putinţă asta; ci, oricât de mult s-ar strădui doctorul, oricâte doctorii ar pune pe rană, rana nu dispare desăvârşit. Te loveşti la fată; rana s-a tămăduit, dar rămâne urma, mărturia rănii, şi ea strică frumuseţea chipului; şi se străduieşte mult doctorul să şteargă urma, dar nu poate; i se împotrivesc şi slăbiciunea firii omeneşti, şi neputinţa artei medicale, şi neputinţa doctorilor. Dar când Dumnezeu şterge păcatele, nu lasă nici urmă, nici nu îngăduie să rămână semn, ci, o dată cu sănătatea, dăruieşte şi frumuseţea, o dată cu izbăvirea de pedeapsă dă şi dreptate şi-1 face pe cel ce păcătuise asemenea cu unul care n-a păcătuit. Dumnezeu pierde păcatul şi-1 face să nu mai fie, nici să mai revină, atât de desăvârşit îl pierde! Nu tu urmă, nu tu semn, nu tu mărturie, nu tu dovadă!
Poate că cineva m-ar întreba:
- De unde se vede asta?
- Se cuvine, deci, să aduc dovezi de cele ce spun, ca să nu fie spusele mele numai o simplă afirmaţie. Şi am să vin cu dovezi din Scripturi, ca să capete temei ce v-am grăit. Am să vă aduc oameni răniţi, un popor întreg, oameni plini de bube, de puroi, de viermi, toţi numai o rană, toţi numai bube, care au putut să se vindece aşa de bine, că n-a mai rămas pe ei urmă, că n-a mai rămas semn, că n-a mai rămas mărturie. Au avut nu o rană, nu două, nu trei, nu patru, ci din cap până în picioare erau numai o rană. Fiţi cu luare-aminte la ce am să vă spun! Cuvântul ce vi-1 spun e mântuitor şi ne priveşte pe toţi. Eu prepar leacuri mai bune ca doctorii, leacuri pe care nici împăraţii nu le pot prepara. Ce poate face un împărat? Poate scoate din închisoare, dar din iad nu poate elibera; poate să dea bani, dar sufletul nu-1 poate mântui.
Eu am să vă dau pe mâna pocăinţei, ca să-i cunoaşteţi puterea, să-i cunoaşteţi tăria, să cunoaşteţi că păcatul nu o biruie, că nu-i fărădelege în stare să-i biruie puterea. Deocamdată, am să vă aduc mărturie nu un om, nu doi, nu trei, ci multe mii de oameni, plini de bube, răniţi, plini de nenumărate păcate, care, prin pocăinţă, au putut să se mântuiască, încât nu le-a mai rămas nici urmă, nici semn de la buboaiele de mai înainte. Fiţi însă cu mare luare-aminte la ce vă spun; şi nu fiţi numai cu luare-aminte, ci căutaţi să şi ţineţi minte cele ce-am să vă spun, ca să-i învăţaţi şi pe cei care lipsesc, şi aşa să-i faceţi mai sârguincioşi pe cei care au fost lipsiţi de folosul celor ce s-au spus. Să vină înaintea noastră Isaia cel care a văzut pe serafimi, cel care a auzit cântarea cea de taină, cel care a prezis multe şi multe despre Hristos. Să-1 întrebăm ce-a vrut să spună prin cuvintele: “Vedenia pe care a văzut-o Isaia asupra Iudeii şi Ierusalimului”( Isaia 1,1).
- Spune-ne, profetule, vedenia pe care ai văzut-o!
- “Ascultă, cerule, şi ia în urechi, pămân-tule, că Domnul a grăit”( Isaia l, 2).
- Cum, profetule, una făgăduieşti şi alta ne spui?
- Dar ce-am făgăduit?
- Când ai început să grăieşti, ai spus: “Vedenie asupra Iudeii şi Ierusalimului”, şi laşi ludeea şi Ierusalimul şi vorbeşti cu cerul şi spre pământ îţi îndrepţi cuvântul; laşi pe oamenii cei cuvântători, şi vorbeşti cu stihiile cele necuvântătoare.
- Pentru că cei cuvântători au ajuns mai necuvântători decât cele necuvântătoare. Dar nu numai pentru asta, ci şi pentru că Moise a grăit tot aşa, spunând: “Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, la graiurile gurii mele!”( Deuteronom 32, l), când avea să-i aducă pe iudei în pământul făgăduinţei şi când a văzut ce avea să se întâmple, anume că iudeii aveau să calce în picioare toate cuvintele lui. “Iau martori cerul şi pământul, a spus Moise, că dacă veţi părăsi pe Domnul Dumnezeu după ce veţi intra în pământul făgăduinţei, veţi fi împrăştiaţi în toate neamurile”.
A venit Isaia şi avea să înfăptuiască ameninţarea lui Moise. Isaia nu mai putea lua ca martor pe Moise, că murise, nici pe cei ce auziseră ameninţarea, că muriseră şi ei; atunci a chemat stihiile, pe care le luase martore şi Moise: “Iată, iudeilor, aţi pierdut făgăduinţa! Iată, aţi părăsit pe Dumnezeu! Cum să te chem, Moise? Ai murit şi te-ai săvârşit! Cum să chem pe Aaron? Şi acela a fost dat morţii!”.
- Nu poţi să chemi pe om, cheamă stihiile, i se răspunde.
- De aceea şi eu, spune Isaia, pentru că sunt în viată, n-am să iau martor pe Aaron, nici pe cutare şi cutare om, pentru că şi ei au să moară, ci iau martore înaintea voastră stihiile, care rămân, cerul şi pământul.
De aceea Isaia a spus: “Ascultă, cerule! Ia în urechi, pământule! Moise mi-a poruncit ca pe voi să vă chem azi”.
Dar nu numai pentru asta Isaia a chemat stihiile, ci şi pentru că grăia iudeilor. “Ascultă, cerule, că tu ai pogorât mana! Ia în urechi, pământule, că tu ai dat prepeliţa! Ascultă, cerule, că tu ai pogorât mana, că tu ai adus o mâncare mai presus de fire! Erai sus şi te-ai prefăcut în arie! Ia în urechi, pământule! Erai jos şi îndată ai pregătit masă!”. Nu lucra natura, dar a lucrat harul; n-au arat boii, dar spicul era gata; nu erau mâini de bucătari, nu era poruncă, dar era mana, izvor sfinţit, care înlocuia pe toate; natura îşi uitase slăbiciunea ei! Cum de nu s-au ros hainele iudeilor? Cum de nu li s-au învechit încăltămintele? “Ascultă, cerule! Ia în urechi, pământule!”. Şi totuşi, cu toate aceste amintiri, cu toate acele binefaceri, Stăpânul a fost ocărât!
“Cu cine să vorbesc, se întreabă Isaia. Cu voi? Dar nu am om care să mă asculte. Iată, am venit, şi nu era om. Am grăit, şi nu era cine să mă asculte. Voi grăi, deci, celor necuvântătoare, că cei cuvântători s-au pogorât la josnicia necuvântătoarelor!”.
Tot asta a făcut pe un alt profet să spună: “Ascultă, jertfelnicule, ascultă-mă!”( III Regi 13, 2), când a văzut că împăratul înnebuneşte, că idolul este adorat, că Dumnezeu este ocărât şi toţi ceilalţi, înmărmuriţi de frică.
- Vorbeşti, profetule, cu piatra?
- Da, pentru că împăratul este mai nesimţitor ca piatra! Ascultă, jertfelnicule, ascultă-mă!
Şi îndată s-a despicat altarul. Piatra a ascultat, piatra s-a sfărâmat şi jertfa s-a vărsat(III Regi 13, 3-5).
- Cum? Omul n-a ascultat?
- Nu! Omul, dimpotrivă, a întins mâna ca să apuce pe profet.
- Şi Dumnezeu ce a făcut?
- I-a uscat mâna(III Regi 13, 4). Vezi ce a făcut! Vezi iubirea de oameni a Stăpânului şi păcatul robului!
- Dar pentru ce nu i-a uscat de la început mâna împăratului?
- Ca împăratul să se înteleptească prin păţania pietrei. “Dacă piatra nu s-ar fi sfărâmat, i-a spus Dumnezeu, Eu te-aş fi cruţat. Dar pentru că piatra s-a sfărâmat şi tu nu te-ai îndreptat, peste tine aduc mânia Mea”.
A întins împăratul mâna să apuce pe profet, şi mâna s-a uscat. Biruinţa s-a arătat. Şi erau acolo atâţia ostaşi, atâţia generali şi multe ajutoare! Dar împăratul nu putea să strângă mâna. Mâna îi stătea întinsă; dădea glas, făcând cunoscută înfrângerea necredinţei şi victoria credinţei, iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nebunia împăratului. Şi să strângă mâna, împăratul nu putea.
Dar ca nu cumva, tesând eu cuvânt cu cuvânt, să scap din vedere ce voiam să spun, hai să vă arăt ce vă făgăduisem. Dar ce vă făgăduisem? Făgăduisem să vă arăt că, deşi un om are mii şi mii de răni, dar dacă se pocăieşte şi face fapte bune, Dumnezeu îi şterge desăvârşit păcatele, că nu se mai văd nici urmă, nici semn, nici mărturie de păcatele de mai înainte. Asta v-am făgăduit-o şi asta voi încerca să v-o dovedesc.
“Ascultă, cerule, şi ia în urechi, pământule, că Domnul a grăit!( Isaia l, 2).
- Spune-mi, ce-a grăit?
- “Fii am născut şi i-am crescut, iar ei s-au lepădat de Mine. Boul a cunoscut pe stăpânul său” – cel mai necuvântător dintre necuvântătoare – “şi asinul, ieslea domnului lui” – cel mai încăpăţânat dintre animalele încăpăţânate -, “dar Israel nu M-a cunoscut şi poporul Meu nu M-a înţeles. Vai, neam păcătos!”( Isaia l, 2-4).
- Nu mai este, oare, nădejde de mântuire? Pentru ce spui: Vai?
- Pentru că nu găsesc leac.
- Pentru ce spui: Vai?
- Pentru că am pus leacuri, dar nu s-a dezumflat buboiul. De asta Mi-am întors fata de la ei. Ce pot să mai fac? Nu Mă mai ostenesc să-i vindec! Vai!
Dumnezeu imită pe o femeie care plânge. Şi bine face! Fiţi, vă rog, cu luare-aminte!
- Pentru ce: Vai?
- Pentru că aşa se spune la bolile trupeşti. Când doctorul vede că bolnavul nu mai are nădejde de vindecare, plânge; plâng cu suspine şi prietenii şi rudele. Dar acolo, în zadar şi fără de folos! Când bolnavul e pe moarte, de-ar plânge toată lumea, nu poate să-1 mai scoale. Aşa că plânsul este plâns de jale, nu de îndreptare. Cu bolile sufleteşti însă, nu-i aşa; ci, dacă plângi, de multe ori scoli pe un om al cărui suflet este mort.
- Pentru ce?
- Pentru că trupul, odată mort, nu mai poate fi ridicat cu putere omenească; pe când un om, cu sufletul mort, poate fi ridicat prin îndreptare. Vezi un desfrânat? Plânge-1! Şi de multe ori îl ridici din păcat. De asta şi Pavel nu scria numai, nici nu îndemna numai, ci şi plângea cu lacrimi, sfătuind pe fiecare.
- Fie! Sfătuieşti, Pavele, dar pentru ce şi plângi?
- Pentru ca, dacă nu reuşeşte sfatul, să ajute lacrimile.
Tot aşa şi profetul plânge. Stăpânul nostru, văzând căderea Ierusalimului, spunea: “Ierusalime, care omori pe profeţi şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine”( Matei 23, 37). Vorbeşte unui oraş căzut şi-1 plânge cum ar plânge pe un om. Profetul Isaia spune: “Vai, neam păcătos, popor plin de păcate!”( Isaia l, 4). Nu au trup sănătos. Ai văzut că sunt plini de bube? Sămânţă rea, fii nelegiuiţi(Ibidem).
- Spune-mi, proorocule, pentru ce plângi?
- “Aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israel! Pentru ce vă mai răniţi încă?( Isaia l, 4-5). Cu ce pot să vă mai rănesc? Cu foamete sau cu ciumă? Au venit peste voi tot felul de pedepse, şi răutatea voastră tot nu s-a terminat. “Aţi adăugat nelegiuiri. Tot capul spre durere şi toată inima spre întristare”( Isaia l, 5). “Nu este rană, nici vânătaie”( Isaia l, 6).
Ce cuvinte ciudate! Cu puţin înainte spuneai, proorocule: “Sămânţă rea, fii nelegiuiţi aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israel”( Isaia l, 4); şi: Vai, neam păcătoş! Plângi, te baţi în piept, jeleşti, înşiri rănile şi deodată te întorci şi spui: Nu este rană, nici vânătaie!
Fiţi cu luare-aminte! Atunci e rană în trup, când o parte a trupului e sănătoasă, iar altă parte a trupului, rănită. Aici însă spune că tot trupul este o rană: Nu e nici rană, nici vânătaie, nici buboi umflat, ci de la picioare până la cap n-ai unde pune plasture, nici untdelemn, nici bandaj(Isaia l, 6). “Pământul vostru este pustiu, cetăţile voastre – arse, ţara voastră – mâncată de străini”( Isaia 1,7). V-am făcut toate acestea, dar voi nu v-aţi îndreptat. Am întrebuinţat tot meşteşugul Meu, dar bolnavul a rămas nesimţitor. “Veniţi, ascultaţi cuvântul Domnului, conducători ai Sodomei şi ai Gomorei! Ce nevoie am Eu de mulţimea jertfelor voastre?”( Isaia l, 10-11).
- Ce? Vorbeşte acum sodomenilor?
- Nu, ci pe iudei îi numeşte sodomeni, pentru că se aseamănă la purtări cu ei; de aceea le dă acest nume.
“Veniţi, ascultaţi cuvântul Domnului, conducători ai Sodomei şi ai Gomorei! Ce nevoie am Eu de mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. Sătul sunt de arderile de tot ale berbecilor! Seul mieilor nu-l vreau. De-Mi veţi aduce făină de grâu, zadarnic! Tămâia este urâciune înaintea Mea! Sufletul Meu urăşte lunile cele noi ale voastre şi sâmbetele voastre. Postul şi ziua cea mare nu le primesc, îmi voi întoarce ochii Mei de la voi, când veţi întinde mâinile voastre spre Mine”( Isaia l, 10-1 l, 13, 14-15).
Poate fi o mânie la fel cu asta? Profetul cheamă cerul, plânge, jeleşte, se vaită şi spune: Nu este rană, nu este vânătaie. Dumnezeu se mânie, nu primeşte jertfa, nici luna cea nouă, nici sâmbăta, nici făina de grâu, nici rugăciunea, nici întinderea mâinilor.
Ai văzut buboi? Ai văzut boală de nevindecat, nu la un om, nu la doi, nu la zeci, ci la mii?
- Ce s-a întâmplat apoi?
- Dumnezeu le spune: “Spălăţi-vă, curăţiţi-va!”( Isaia l, 15)
- Este oare, vreun păcat care să aducă deznădejde?
- Nu! însuşi Dumnezeu le spune: Nu vă ascult pe voi, şi totuşi, Doamne, le spui: “Spălaţi-vă!” Cu ce scop le spui aceste cuvinte?
- Sunt de folos şi unele, şi altele. Cele dintâi: Nu vă ascult pe voi, ca să înfricoşez; acestea: Spălaţi-vă, ca să atrag.
- Dar dacă nu-i asculti, nu au nădejde de mântuire; iar dacă nu au nădejde de mântuire, pentru ce le spui: Spălaţi-vă?
Dumnezeu le spune asta pentru că este Tată iubitor, singurul Bun, şi-I este milă de ei mai mult decât îi este milă unui tată de copiii lui. Şi ca să afli că e Tată, le-a spus: “Ce voi face, Iudo?”( v. Osea 6, 4).
- Cum, Doamne, nu ştii ce vei face?
- Ştiu, dar nu voiesc. Păcatele lor îmi cer să-i pedepsesc dar marea Mea iubire de oarneni Ma opreste. Ce-ti voi face? Te voi cruta? Dar ai ajuns mai trândav! Să te pedepsesc? Dar Mă opreşte iubirea Mea de oameni! Ce-ti voi face? Să te pun ca pe Sodoma şi să te distrug ca pe Gomora? “Dar s-a întors inima Mea”.
Cel Hepătimitor grăieşte ca un om pătimitor. Dar, mai bine spus, ca o mamă cu copilul ei. S-a întors inima Mea ca inima unei mame”. Dar nu s-a mulţumit cu cel dintâi cuvânt, ci a adăugat: “M-am tulburat întru părerea Mea de rău”( Osea 11, 8).
- Cum? Se tulbură Dumnezeu?
- Doamne fereşte! Dumnezeu nu se tulbură. Dar, după cum am spus, Dumnezeu se foloseşte de cuvintele de care ne folosim noi.
“S-a tulburat inima Mea! Spălaţi-vă, curaţi-ţi-vă!”.
Ce vă făgăduisem? Că Dumnezeu îi ia pe păcătoşii care se pocăiesc, plini de mii şi mii de păcate, plini de buboaie, şi-i vindecă atât de desăvârşit, că nu le mai rămâne nici urmă de păcate, că nu le mai rămâne semn, nu le mai rămâne mărturie.
“Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, scoateţi vicleniile din sufletele voastre… învăţaţi-vă să faceţi bine”( Isaia l, 16, 17).
- Ce bine porunceşti să facă?
- “Ajutaţi pe orfan, faceţi dreptate văduvei”( Isaia 1,17).
- Nu sunt grele poruncile; ci acelea pe care ni le impune şi firea.
“Veniţi să stăm de vorbă, zice Domnul”( Isaia l, 18). Faceţi voi puţin, şi Eu adaug restul. Dati-Mi voi puţin, şi Eu dăruiesc totul. Veniţi!
- Unde să venim?
- La Mine, la Cel pe Care L-ati mâhnit, pe Care L-ati mâniat, la Mine, Cel ce am spus: Nu vă ascult pe voi, ca, înfricoşaţi de ameninţarea Mea, să-Mi potoliţi mânia. Veniţi la Cel ce nu vă ascultă, ca să vă ascult.
- Şi ce faci, Doamne?
- Nu las semn, nu las mărturie, nu las urmă. “Veniţi să stăm de vorbă, zice Domnul. Dacă vor fi păcatele voastre stacojii, ca zăpada le voi albi”.
- Nu mai rămâne urmă, nu mai rămâne semn?
- “De vor fi păcatele ca roşeala, ca lâna le voi înălbi”.
- Nu mai rămâne negreală? nu mai rămâne pată? Cum se face asta?
- Au fost, oare, altele făgăduinţele? nu! Gura Domnului a grăit acestea! Ai văzut nu numai măreţia făgăduinţelor, ci şi vrednicia Dăruitorului. Că lui Dumnezeu toate îi sunt cu putinţă, Cel ce face din murdar curat.
Ascultându-L dar pe El şi cunoscând leacul pocăinţei, Lui să-I înălţăm slavă, că a Lui este slava şi puterea în veci. Amin.

Niciun comentariu:

Trimiteţi un comentariu