EREZIILE APUSULUI (V)

OMUL ŞI DUMNEZEU-OMUL*
Sfântul Iustin Popovici

Omul a fost zidit de Iubitorul de oameni Dumnezeu ca virtual dumnezeu-om, ca pe temeiul chipului dumnezeiesc pe care îl poartă fiinţa lui să se zidească de bună voie prin
Dumnezeu întru Dumnezeu-om. Dar omul prin libera sa alegere a căutat să ajungă prin păcat la nepăcătoşenie, prin diavol la starea de Dumnezeu, şi desigur că urmând calea
aceasta el ar fi devenit un diavol sui generis dacă Dumnezeu, prin nesfârşita Sa iubire de oameni şi „după mare mila Sa”, nar fi intervenit făcându-Se om, adică Dumnezeu-om, aducându-l astfel pe om la Dumnezeul-om. L-a introdus prin Biserică - Trupul Său în nevoinţa divino-umanizării prin sfintele taine şi sfintele virtuţi, şi în felul acesta a dat omului putinţa de a ajunge „întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13), şi de a-şi atinge astfelmenirea sa dumnezeiască de a deveni de bună voie Dumnezeu-om după har.
Ce este căderea papei decât numai voinţa de a-L înlocui pe Dumnezeul-om cu omul?
În lumea noastră omenească, după spusele Sfântului văzător al tainelor Ioan Damaschin, numai Dumnezeul-om Hristos este „singurul lucru nou sub soare”.22 Şi acesta e veşnic
nou prin Persoana Sa divino-umană, prin nevoinţa Sa divino- umană şi prin Trupul Său divinouman – Biserica. Însă şi omul numai în Dumnezeul-om este nou, pururea nou, veşnic nou în toate trăirile sale divino-umane pe calea mântuirii, sfinţeniei, schimbării la faţă, îndumnezeirii, divino-umanizării. În această lume pământească toate îmbătrânesc şi toate mor, numai omul divino-umanizat cel „de acelaşi trup cu Hristos”, şi îmbisericit prin Dumnezeul-om, nu îmbătrâneşte şi nu moare, fiindcă a devenit un mădular viu şi organic al Sfântului şi veşnicului Trup divino-uman al lui Hristos, al Bisericii, în care persoana omenească se dezvoltă şi fără încetare „creşte creşterea lui Dumnezeu” (Col. 2, 19) „întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei
plinirii lui Hristos” (Ef. 4, 13). Aceasta înseamnă că el creşte şi se dezvoltă nesfârşit şi nemăsurat, potrivit cu dimensiunile cele după chipul lui Dumnezeu ale Dumnezeieştii nesfârşiri şi
nemărginiri date fiinţei omeneşti de către Domnul Cel în Trei Sori atunci când l-a zidit pe om după chipul lui Dumnezeu.
Toate sunt noi în Dumnezeul-om şi prin Dumnezeul-om, El Însuşi în primul rând, iar în consecinţă şi mântuirea, şi învăţătura despre mântuire, şi metoda de mântuire. Este cu
totul nou pentru neamul omenesc mesajul Dumnezeului-om: să despărţim păcatul de păcătos, să urâm păcatul şi să iubim pe păcătos, să ucidem păcatul dar să mântuim pe păcătos, să nu identificăm pe păcătos cu păcatul, să nu ucidem pe păcătos pentru păcat ci să îl mântuim de păcat. O pildă cutremurătoare
despre aceasta este femeia prinsă în adulter. Atotmilostivul Mântuitor a despărţit păcatul femeii de fiinţa ei cea după chipul lui Dumnezeu, a osândit păcatul şi a miluit pe păcătoasă: „Nici eu nu te osândesc; mergi şi nu mai păcătui” (In. 8, 11). Aceasta este metoda Ortodoxiei ridicată la rangul de „dogmă” în lucrarea mântuirii păcătosului de păcat – metoda Sfintei Tradiţii în chip de Dumnezeu înţelepţit dezvoltată şi legiuită în Biserica Ortodoxă de către Sfinţii Părinţi şi
formulată cu dumnezeiască insuflare de către Sfântul Simeon Noul Teolog: „Binele nu este bine, atunci când nu se face bine”.
În lumina acestei evanghelice şi sfinte Tradiţii ortodoxe e o atrocitate antievanghelică şi anticreştină a-l omorî pe păcătos pentru păcat. Aici nici o inchiziţie nu se poate declara sfântă.
În ultimă instanţă, toate umanismele omoară pe păcătos pentru păcat, nimicesc pe om împreună cu păcatul – fiindcă nu Îl vor pe Dumnezeul-om Care-i singura mântuire a omului şi de păcat, şi de moarte, şi de diavol. Cel ce nu e pentru Dumnezeul-om e prin aceasta împotriva omului şi este un asasin al omului, prin urmare un sinucigaş căci îl lasă pe om în deplina putere a păcatului, a morţii şi a diavolului, de care poate să-l mântuiască numai Dumnezeul-om şi nimeni altul
sub soare. Procedând cu păcătosul în felul acesta, omul umanist în chip inevitabil săvârşeşte o crimă: ucide propriul său suflet, se predă singur iadului, spre veşnică petrecere laolaltă cu diavolul, cu acest „ucigător de oameni dintru început” (In. 8, 44). Iar prin aceasta împărăţeşte şi stăpâneşte în mod absolut monstruoasa şi universala dogmă etică iezuitoumanistă:
„scopul scuză mijloacele”.
Ce dă omului Dumnezeul-om şi nimeni altul nu îi poate da? Biruinţa asupra morţii, asupra păcatului, asupra diavolului, Viaţa Veşnică, Adevărul Veşnic, Dreptatea Veşnică, Binele Veşnic, Dragostea Veşnică, Bucuria Veşnică, întreaga plinătate a Dumnezeirii şi a desăvârşirilor dumnezeieşti.
Vorbind apostoleşte, Dumnezeul-om dă oamenilor „cele ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-au suit câte a pregătit Dumnezeu celor ce-l iubesc pe El” (I Cor. 2, 9;
Isaia 64,3; Ieremia 3,6).
Cel de-al doilea Conciliu de la Vatican e o renaştere a tuturor umanismelor europene, o renaştere de cadavre, fiindcă de când Dumnezeul-om Hristos este prezent în lumea pământească, orice umanism este un cadavru. Şi aşa stau lucrurile, întrucât Conciliul a rămas cu încăpăţânare la dogma infailibilităţii papei – a omului. Privite din punctul de vedere al Dumnezeului-om Celui Veşnic Viu, al Domnului Iisus istoric, toate umanismele seamănă mai mult sau mai puţin cu
nişte utopii criminale, fiindcă în numele omului ucid şi nimicesc pe om în felurite chipuri ca entitate psiho-fizică.
Toate umanismele săvârşesc o lucrare nebunesc de tragică: strecoară ţânţarul şi înghit cămila, iar prin dogma infailibilităţii papale lucrarea aceasta a fost ridicată la rangul
de dogmă. Toate acestea sunt înfricoşătoare, înfricoşătoare până la groaza desăvârşită. De ce? Fiindcă însăşi dogma despre infailibilitatea omului nu este altceva decât cumplitul
prohod a oricărui umanism, de la acela al Vaticanului ridicat la rangul de dogmă, şi până la umanismul satanizat al lui Sartre. În panteonul umanist al Europei toţi zeii sunt morţi, în
frunte cu Zeus-ul european. Sunt morţi până ce în inima lor veştejită va răsări pocăinţa cea cu desăvârşita lepădare de sine, cu fulgerele şi durerile Golgotei sale, cu cutremurele şi
schimbările la faţă ale învierii sale, cu viforele şi înălţările ei aducătoare de roade. Şi atunci? Atunci nesfârşite vor fi slavosloviile lor către Cel Ce în veci este de viaţă Făcător şi de
minuni Lucrător Dumnezeul-om, cu adevărat Singurul Iubitor de oameni din toate lumile.
Care este inima dogmei cu privire la infailibilitatea papei respectiv a omului? Dez-divino-umanizarea omului. Lucrul acesta îl urmăresc toate umanismele, chiar şi cele religioase.
Toate îl întorc pe om la păgânism, la politeism, la îndoită moarte, duhovnicească şi fizică. Îndepărtându-se de Dumnezeul-om, tot umanismul s-a preschimbat treptat în
nihilism. Lucrul acesta îl arată crahul contemporan al tuturor umanismelor în frunte cu papismul, părintele direct sau indirect, cu voie sau fără voie, al tuturor umanismelor
europene. Iar crahul, crahul catastrofal al papismului constă în dogma infailibilităţii papei şi tocmai dogma asta e culmea nihilismului. Prin dogma aceasta omul european a dogmatisit
şi hotărât dogma autarhicităţii (autosuficienţei) omului european, şi în felul acesta până la urmă a arătat că nu are nevoie de Dumnezeul-om şi că pe pământ nu există loc pentru
Dumnezeul-om căci „Vicarius Christi” îl înlocuieşte în chip desăvârşit. În fapt, din dogma aceasta trăieşte, pe aceasta o urmează şi o mărturiseşte cu încăpăţânare oricare umanism
european.
Toate umanismele omului european nu sunt altceva, în esenţa lor, decât o răzvrătire necontenită împotriva Dumnezeului-om Hristos. În toate chipurile cu putinţă se
săvârşeşte „Die Umwertung aller Werte” [răsturnarea tuturor valorilor - Nietzche]. Dumnezeul-om este înlocuit pretutindeni cu omul, pe toate tronurile europene se înscăunează omul
umanismului european. Ca atare, nici nu mai există un singur „Vicarius Christi” ci nenumăraţi, deosebindu-se doar la straie, fiindcă în ultimă instanţă, prin dogma despre infailibilitatea
papei a fost proclamat infailibil omul în general. De aici şi nenumăraţii papi din toată Europa şi de la Vatican, şi din protestantism, între ei nefiind vreo deosebire esenţială, fiindcă
papismul e cel dintâi protestantism, precum a spus vizionarul Homiakov.
Infailibilitatea este o însuşire naturală divino-umană şi o funcţie naturală divino-umană a Bisericii, în calitatea ei de Trup divino-uman al lui Hristos, al cărui veşnic cap – Adevărul = Atoateadevărul – e Cel de-al Doilea Ipostas al Prea Sfintei Treimi, Dumnezeul-om, Domnul Iisus Hristos.
Prin dogma despre infailibilitatea papei, papa a fost de fapt declarat drept Biserică şi el, un om, a luat locul Dumnezeului-om. Acesta e triumful final al umanismului, dar este în acelaşi timp şi „moartea a doua” (Apoc. 20, 14; 21, 8) a papismului iar prin el şi cu el, a oricărui umanism. Totuşi, înaintea Adevăratei Biserici a lui Hristos care de la arătareaDumnezeului-om Hristos există în lumea noastră pământească ca trup divino-uman, dogma despre infailibilitatea papei este nu numai erezie, ci o panerezie, fiindcă nici o erezie nu s-a ridicat atât de radical şi atât de integral împotriva Dumnezeului-om Hristos şi a Bisericii Lui, aşa cum a făcut aceasta papismul prin dogma despre infailibilitatea papei – om. Nu există nici o îndoială că dogma aceasta este erezia ereziilor, chinul chinurilor, o răzvrătire nemaivăzută împotriva Dumnezeului-om Hristos. Dogma aceasta este, vai, cea mai îngrozitoare surghiunire a Domnului nostru Iisus Hristos de pe pământ, o nouă trădare a lui Hristos, o nouă răstignire a Domnului – numai că nu pe crucea cea de lemn, ci pe crucea de aur a umanismului papist. Şi toate acestea sunt iad, iad, iad pentru sărmana fiinţă pământească ce se numeşte
om.
Există oare vreo ieşire din toate aceste nenumărate iaduri umaniste? Există oare vreo înviere din toate aceste nenumărate morminte europene? Există oare leac pentru toate aceste
nenumărate boli aducătoare de moarte? Există, există, există: pocăinţa. Ea e binevestirea fără de moarte a Evangheliei Dumnezeului-om: „pocăinţa spre cunoştinţa adevărului” (II Tim.
2, 25). Altminteri nu poate cineva să creadă în mântuitoarea Evanghelie a Dumnezeului-om: „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie” (Mc. 1, 15). Pocăinţa înaintea Dumnezeului-om este singurul leac împotriva păcatului, singurul leac universal pentru tot păcatul, chiar şi pentru păcatul universal. Fără îndoială că pocăinţa e şi leacul pentru acest „păcat suprem” al papismului ce e cuprins în trufaşa dogmă a infailibilităţii papei, şi prin aceasta este şi leacul pentru orice păcat al oricărui umanism în parte şi al tuturor umanismelor laolaltă. Da, da, da, din păcatul atât de iubit lui al „infailibilităţii”, „infailibilul” om european, omul european umanist se poate mântui numai prin pocăinţa din toată inima şi schimbarea totală la faţă înaintea Minunatului şi Atotînduratului şi Atotbunului Domn Iisus Hristos Dumnezeul-om, cu adevărat Singurul Mântuitor al neamului omenesc de tot păcatul, de tot răul, de tot iadul, de tot diavolul, de tot raţionalismul umanist, şi îndeobşte de toate păcatele pe care închipuirea omenească le poate născoci.
Pentru aceste pricini, toţi sfinţii de-Dumnezeu-purtători şi de-Dumnezeu-înţelepţiţi Părinţi ai celor şapte sfinte Sinoade Ecumenice reduc toate problemele din Biserica lui Hristos la problema persoanei Dumnezeului-om Hristos, ca la cea mai mare şi singura valoare supremă pentru orice fiinţă omenească, fie aceasta pe pământ sau în vreo altă lume a lui Dumnezeu. Da, pentru ei Dumnezeul-om Hristos este totul şi toate în lumile omeneşti. Omul „infailibil” şi înaintea lui omul
cel mai păcătos - smerenia de o parte şi îngâmfarea de alta. Privighetoarea cea neîntrecută a Evangheliei Dumnezeuluiom, Sfântul Ioan Gură de Aur, binevesteşte: „Smerenia este
piatra de temelie a filozofiei noastre”.25 Smerenia este piatra de temelie a filozofiei noastre despre viaţă şi lume, despre timp şi
veşnicie, despre Dumnezeu şi Biserică, în timp ce piatra de temelie a oricărui umanism, chiar şi a aceluia ridicat la rangul de dogmă, este trufia, credinţa în raţiunea omului, în mintea şi logica lui. Trufia este boala fără leac a minţii diavolului. Înlăuntrul ei se găsesc şi din ea izvorăsc toate celelalte rele diavoleşti, în timp ce smerenia noastră ne învaţă să ne punem nădejdea şi să avem absolută încredere în sfânta, soborniceasca, divino-umană minte a Bisericii, mintea lui
Hristos. „Noi avem mintea lui Hristos” (I Cor. 2, 16). Noi suntem în Trupul divino-uman al lui Hristos, Biserica Ortodoxă în care Dumnezeul-om Hristos este totul: şi Capul, şi Trupul, şi Viaţa,
şi Adevărul, şi Dragostea, şi Dreptatea, şi timpul, şi veşnicia; dar şi noi, prin credinţa în El şi prin viaţa în El (Efes. 4, 11-21). Pentru că „toate prin El şi în El s-au zidit; şi El este mai înainte de
toate şi toate în El viază; şi El este Capul trupului Bisericii, ca El să fie întru toate Cel mai întâi” (Col. 1, 16-18): El, Dumnezeul-om, şi nu doar omul, orişicum ar fi acesta.
Ecumenismul e numele de obşte pentru toate pseudocreştinismele, pentru pseudo-bisericile Europei Apusene. În el se află cu inima lor toate umanismele europene cu papismul în
frunte, iar toate aceste pseudo-creştinisme, toate aceste pseudo-biserici nu sunt nimic altceva decât erezie peste erezie.
Numele lor evanghelic de obşte este acela de „pan-erezie” (erezie universală). De ce? Fiindcă în cursul istoriei feluritele erezii tăgăduiau sau denaturau anumite însuşiri ale Dumnezeului-om Domnului Hristos, în timp ce ereziile acestea europene îndepărtează pe Dumnezeul-om în întregime şi pun în locul Lui pe omul european. În această privinţă nu e nici o deosebire esenţială între papism, protestantism, ecumenism şi celelalte secte, al căror nume este „legiune”. Dogma ortodoxă în general şi dogma centrală despre Biserică în special a fost respinsă şi înlocuită cu dogma universală eretică latină despre primatul şi infailibilitatea papei, a omului. Din această erezie universală s-au născut şi se nasc fără încetare alte erezii: Filioque, eliminarea epiclezei, introducerea harului creat, azimele, purgatoriul, depozitul de merite suprarogatorii (prisositoare), învăţătura mecanicistă despre mântuire şi prin aceasta învăţătura mecanicistă despre viaţă, papocentrismul, „sfânta” inchiziţie, indulgenţele, uciderea păcătosului pentru păcatul săvârşit, iezuistica, scolastica, cazuistica, monarhistica, umanismul social... Dar protestantismul? Este cea mai apropiată şi credincioasă odraslă a papismului, care prin scolastica sa raţionalistă se aruncă din erezie în erezie şi se îneacă fără încetare în feluritele otrăvuri ale rătăcirilor eretice. Pe lângă asta, trufia papistă şi nebunia „infailibilă” domnesc în chip absolut însufletele credincioşilor protestantismului, pustiindu-le. În principiu, orice protestant este un papă independent, papă infailibil în toate chestiunile de credinţă, iar lucrul acesta duce totdeauna dintr-o moarte duhovnicească în alta şi nu mai e sfârşit acestei morţi, fiindcă numărul morţilor duhovniceşti ale omului sunt fără număr. Aşa stând lucrurile, ecumenismul papisto-protestant cu pseudo-biserica sa şi cu pseudo-creştinismul său, nu are ieşire din moarte şi din chin dacă nu se va pocăi din toată inima înaintea Dumnezeului-om Domnul Hristos şi a Bisericii Lui
Ortodoxe. Pocăinţa este leacul pentru orice păcat, leacul dat fiinţei omeneşti celei după chipul lui Dumnezeu, de către Singurul Iubitor de oameni.
Fără de pocăinţă şi de intrarea în Adevărata Biserică a lui Hristos este un lucru nefiresc şi lipsit de noimă să vorbească cineva de vreo unire a „bisericilor”, de dialog al dragostei, de„intercommunio”. Lucrul cel mai de seamă este a deveni omul parte din trupul divino-uman al Bisericii lui Hristos, şi prin aceasta părtaş la sufletul Bisericii – Sfântul Duh – şi moştenitor
al tuturor bunătăţilor fără de moarte ale Dumnezeului-om. „Dialogul” contemporan „al dragostei”, care se realizează în forma unui sentimentalism găunos, este în realitate refuzul pornit din puţinătatea de credinţă al „sfinţirii Duhului şi a credinţei Adevărului” (II Tes. 2, 18), adică a singurei „iubiri de Adevăr” (II Tes. 2, 10) mântuitoare. Esenţa dragostei este Adevărul şi dragostea viază doar umblând întru adevăr.
Adevărul este inima fiecărei virtuţi divino-umane deci şi a dragostei, şi fiecare din acestea arată şi binevesteşte pe Dumnezeul-om Domnul Hristos, Care Singur este întruparea
şi personificarea Adevărului Dumnezeiesc, a Adevărului universal. Dacă Adevărul ar fi fostaltceva decât Dumnezeulom Hristos, el ar fi fost mic, insuficient, trecător, muritor.
Astfel ar fi fost adevărul dacă el ar fi fost un concept, sau o idee, sau o teorie, sau o schemă, sau raţiunea, sau ştiinţa, sau filozofia, sau cultura, sau omul, sau omenirea, sau lumea, sau toatelumile, sau orişicine, sau orişice, sau toate acestea laolaltă. Adevărul însă este Persoană şi anume Persoana Dumnezeului-om Hristos, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi şi, ca atare,el e desăvârşit, netrecător şi veşnic, fiindcă n Domnul Iisus Adevărul şi Viaţa sunt de o fiinţă: Adevărul veşnic şi Viaţa veşnică (vezi In. 14, 6; 1, 4-17). Cel ce crede în Domnul Hristos creşte mereu prin Adevărul Lui în dumnezeieştile Lui nemărginiri. El creşte cu toată fiinţa lui, cu
toată mintea lui, cu toată inima şi cu tot sufletul lui. În Hristos trăim „adevăraţi fiind întru dragoste”, fiindcă numai în felul acesta putem „să creştem în toate întru Dânsul, Care este Capul, Hristos” (Efes. 4, 15). Mai mult, aceasta se înfăptuieşte totdeauna împreună „cu toţi sfinţii” (Efes. 3, 18), totdeauna în Biserică şi prin Biserică, fiindcă altminteri omul nu poate să
crească în Acela Care este Capul trupului Bisericii, adică în Hristos. Nemărginitele puteri ce sunt neapărat trebuincioase pentru creşterea tuturor Creştinilor în trupul divino-uman al
Bisericii sunt dobândite de către Biserică nemijlocit de la Capul ei - Domnul Hristos, fiindcă doar El, Dumnezeu şi Domnul, are aceste nenumărate puteri nemărginite şi le iconomiseşte în
chip înţelept.
Să nu ne amăgim. Există şi un „dialog al minciunii”, atunci când cei care dialoghează se înşeală, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, unii pe alţii. Un astfel de dialog e propriu tatălui minciunii, diavolul, căci mincinos este şi părintele minciunii In. 8, 44). Propriu este şi pentru toţi împreună-lucrătorii lui cei de bună voie sau fără de voie, atunci când ei voiesc să realizeze binele lor cu ajutorul răului, să ajungă la „adevărul” lor cu ajutorul minciunii. Nu există „dialog al dragostei” fără dialogul Adevărului. Altminteri, un astfel de dialog e nefiresc şi mincinos. De aceea şi porunca purtătorului de Hristos Apostol cere ca „dragostea să fie nefăţarnică” (Rom. 12, 9).

Separarea şi diferenţierea umanistă eretică între Dragoste şi Adevăr este ea însăşi o dovadă a lipsei credinţei divinoumane şi a pierderii echilibrului şi gândirii sănătoase
duhovniceşti, divino-umane. În orice caz, aceasta nu a fost niciodată şi nu este calea Sfinţilor Părinţi. Ortodocşii, cu totul înrădăcinaţi şi întemeiaţi împreună „cu toţi sfinţii” în Adevăr şi Dragoste, au şi vestesc din vremurile Apostolilor până astăzi această dragoste mântuitoare divino-umană faţă de lume şi faţă de toate zidirile lui Dumnezeu. Minimalismul moral şi
pacifismul umanist găunos al ecumenismului contemporan nu fac decât un singur lucru: vădescrădăcinile lor umaniste ftizice, filozofia lor morbidă şi etica lor neputincioasă cea
„după predania oamenilor” (vezi Colos. 2, 8). Şi mai mult: vădesc criza evidentă a credinţei lor umaniste în Adevăr şi nesimţirea lor dochetistă faţă de istoria Bisericii, faţă de continuitatea ei
apostolică şi sobornicească, divino-umană în adevăr şi în har. Iar cugetarea îndumnezeită şi gândirea sănătoasă apostolică şi patristică binevestesc prin gura Sfântului Maxim
Mărturisitorul adevărul credinţei divino-umane: „Credinţa e temelia nădejdii şi a dragostei... Căci credinţa face neîndoielnic însuşi adevărul”.
Nu există nici o îndoială că măsura patristică, moştenită de la Apostoli, a dragostei faţă de oameni şi a raporturilor cu ereticii are în întregime un caracter divino-uman. Lucrul acesta
îl exprimă de Dumnezeu insuflatele cuvinte ale aceluiaşi Sfânt: „Eu nu doresc ca ereticii să se chinuiască, nici nu mă bucur de răul lor – ferească Dumnezeu! – ci mai degrabă mă bucur şi
împreună mă veselesc de întoarcerea lor: căci ce e mai plăcut celor credincioşi decât să vadă adunaţi împreună pe copiii cei risipiţi ai lui Dumnezeu? Nu le scriu nici îndemnându-vă să
puneţi asprimea înaintea iubirii de oameni – nu aş putea să fiu atât de sălbatic – ci rugându-vă să faceţi şi să lucraţi cele bune pentru toţi oamenii cu luare aminte şi cu cercare multă şi
făcându-vă tuturor toate, după cum are nevoie fiecare de voi. Numai un lucru îl voiesc de la voi, şi vă rog să fiţi aspri şi neînduraţi faţă de orice ar putea să ajute la dăinuirea credinţei
lor nebuneşti, căci socotesc ură faţă de oameni şi despărţire de dumnezeiasca dragoste ajutorul dat rătăcirii ereticeşti spre mai mare pierzanie a celor ce se ţin de această rătăcire”.
Învăţătura Bisericii Ortodoxe a Dumnezeului-om Hristos formulată de către Sfinţii Apostoli, de către Sfinţii Părinţi şi de către Sfintele Sinoade cu privire la eretici, este următoarea:
ereziile nu sunt Biserică şi nici nu pot fi Biserică. Ca atare, în ele nici nu pot exista sfinte taine, şi mai cu seamă taina Euharistiei – această taină a tainelor, fiindcă tocmai Sfânta Euharistie este totul şi toate în Biserică, Însuşi Dumnezeul-om Domnul Hristos, însăşi Biserica în calitate de trup al Lui şi îndeobşte tot ce este divino-uman. „Intercommunio” – comuniunea cu ereticii în sfintele
taine şi îndeosebi în Sfânta Euharistie – este cea mai ruşinoasă trădare a Domnului Hristos, trădare de Iudă. Şi mai mult, trădare a întregii Biserici a lui Hristos, a Bisericii divinoumane,
a Bisericii Apostolilor, a Bisericii Sfinţilor Părinţi, a Bisericii Sfintei Tradiţii, a Bisericii celei Una. Aici ar trebui omul să-şi oprească mintea şi conştiinţa încreştinată asupra câtorva sfinte fapte, sfinte binevestiri, sfinte porunci.
Mai înainte de toate trebuie să ne întrebăm pe ce ecleziologie, pe ce teologie privitoare la Biserică se întemeiază aşa-zisa „intercommunio”? Fiindcă întreaga teologie ortodoxă a Bisericii despre Biserică se bazează şi se întemeiază nu pe „intercommunio” (reciprocă împărtăşire), ci pe realitatea divino-umană a lui „communio”, pe comuniunea divinoumană,
(I Cor. 1, 9; 10, 16-17; II Cor. 13, 13; Evr. 2, 14; 3, 14; I In. 1, 3), în timp ce noţiunea „inter-communio” (inter-împărtăşire) este în ea însăşi contradictorie şi cu totul neînţeleasă pentru conştiinţa ortodoxă sobornicească. Al doilea fapt, sfânt fapt al credinţei ortodoxe, este următorul: în învăţătura ortodoxă despre Biserică şi Sfintele Taine, singura şi unica Taină este
Biserica însăşi, trupul Dumnezeului-om Hristos, în aşa fel că ea este şi unicul izvor şi conţinutul tuturor Sfintelor Taine. În afară de Taina aceasta divino-umană şi a-toate-cuprinzătoare a
Bisericii care este taina universală, nu există şi nici nu pot să existe „Taine”. Ca atare, nu poate exista nici o intercomuniune în ceea ce priveşte Tainele. De aici rezultă că numai în Biserică,
în această unică Taină universală a lui Hristos poate fi vorba
despre Taine, fiindcă Biserica Ortodoxă ca Trup al lui Hristos este izvorul şi criteriul Tainelor şinu viceversa. Tainele nu se pot ridica deasupra Bisericii şi nici nu pot fi considerate în
afară de Trupul Bisericii.
Pentru aceasta, în conformitate cu cugetul Bisericii Soborniceşti a lui Hristos şi potrivit cu întreaga Tradiţie Ortodoxă, Biserica Ortodoxă nu acceptă existenţa altor taine în
afară de ea, nici nu le consideră taine, până la venirea prin pocăinţă din „biserica” eretică, adică dintr-o pseudo-biserică în Biserica Ortodoxă a lui Hristos. Câtă vreme cineva rămâne în
afară de Biserică neunit cu ea prin pocăinţă, unul ca acesta este pentru Biserică un eretic şi, în chip inevitabil, se găseşte în afara comuniunii mântuitoare: fiindcă „ce părtăşie poate fi între
dreptate şi nelegiuire? Ce părtăşie poate să fie între lumină şi întuneric?” (II Cor. 6, 14).
Marele Apostol, cu puterea pe care a primit-o de la Dumnezeul-om, dă porunca: „De omul eretic, după una şi a doua sfătuire, desparte-te” (Tit. 3, 10). Acela deci, care nu numai că nu
se desparte de „omul eretic”, ci-i dă acestuia şi pe Domnul
Însuşi în Sfânta Euharistie, se mai găseşte oare în sfânta credinţă apostolică şi divino-umană? Chiar mai mult, ucenicul cel iubit de Domnul Iisus, Apostolul dragostei, dă următoarea
poruncă: pe omul care nu crede în întruparea lui Hristos şi nu acceptă învăţătura evanghelică cu privire la El, ca Dumnezeuom, „să nu-l primiţi în casă” (II In. 1, 10).

Canonul 45 al Sfinţilor Apostoli porunceşte cu glas de tunet: „Episcopul, sau presviterul, sau diaconul, care fie că şi numai se roagă împreună cu ereticii să se afurisească; iar dacă le-aîngăduit acestora să săvârşească ceva ca clerici (să săvârşească cele sfinte) să se caterisească”. Porunca aceasta este limpede chiar şi pentru o conştiinţă de ţânţar. Oare nu?
Canonul 64 al Sfinţilor Apostoli porunceşte: „Dacă vreun cleric sau laic intră în sinagoga iudeilor sau a ereticilor ca să se roage, să se caterisească şi să se afurisească”. Şi lucrul
acesta este limpede chiar şi pentru conştiinţa cea mai
primitivă. Oare nu?
Canonul 46 al Sfinţilor Apostoli: „Episcopul sau presviterul care primesc botezul sau jertfa ereticilor, poruncim să se caterisească. Căci ce înţelegere poate să fie între Hristos şi Veliar? Sau ce parte are credinciosul cu necredinciosul?”. Este un lucru bătător la ochi chiar şi pentru cei lipsiţi de ochi: această poruncă hotărăşte în mod imperativ că nu trebuie să
recunoaştem ereticilor nici o sfântă taină şi că trebuie să le considerăm pe acestea ca nevalabile şi lipsite de har.
De Dumnezeu insuflatul purtător de cuvânt al Tradiţiei soborniceşti, apostolice şi patristice a Bisericii lui Hristos, Sfântul Ioan Damaschin, binevesteşte din inima tuturor
Sfinţilor Părinţi, tuturor Sfinţilor Apostoli, tuturor Sfintelor Sinoade ale Bisericii următorul adevăr divino-uman: „Pâinea Euharistiei (Sfintei Împărtăşanii) nu este simplă pâine, ci e
unită cu Dumnezeirea... Curăţindu-ne prin ea, ne unim cu
Trupul Domnului şi cu Duhul Lui şi devenim trupul lui Hristos - Biserica... Taina Euharistiei se numeşte Împărtăşanie fiindcă prin ea ne împărtăşim de Dumnezeirea lui Iisus; şi se
numeşte comuniune, şi este cu adevărat astfel, fiindcă prin ea intrăm în comuniune cu Hristos şi luăm parte la Trupul şi la Dumnezeirea Lui, iar pe de altă parte, prin ea intrăm în comuniune unii cu alţii şi ne unim între noi. Şi întrucât ne împărtăşim cu toţi dintr-o singură pâine, devenim un singur trup şi un singur sânge al lui Hristos, şi mădulare unii altora, fiind de un trup cu Hristos. Deci, să ne ferim din toate puterile ca să nu luăm împărtăşanie de la eretici, nici să le dăm
ereticilor împărtăşanie. „Nu daţi cele sfinte câinilor”, zice Domnul, „şi nici nu aruncaţimărgăritarele voastre înaintea porcilor” (Mt. 7, 6), ca să nu ne facem părtaşi învăţăturii lor greşite şi osândei lor, căci dacă este o unire cu Hristos şi a unora cu alţii, înseamnă că ne unim de bună voie cu toţi cei ce se împărtăşesc împreună cu noi. Unirea aceasta se face de
bună voie, iar nu fără conglăsuirea noastră, căci un trup suntem toţi, fiindcă dintr-o singură pâine ne împărtăşim, precum zice Apostolul (I Cor. 10, 17)”. Neînfricatul mărturisitor al adevărurilor divino-umane al ortodocşilor Sfântul Atanasie cel Mare vesteşte oamenilor din toate lumile: „Împărtăşania de la eretic înstrăinează pe om de Dumnezeu şi îl predă diavolului”. În Euharistie, „pâinea ereticilor nici nu e trupul lui Hristos”. „După măsura deosebirii dintre lumină şi întuneric, aşa e şi deosebirea dintre împărtăşania drept slăvitoare şi cea ereticească: cea drept
slăvitoare luminează, cea ereticească întunecă, una îl uneşte cu Hristos iar cealaltă cu diavolul, una dă viaţă sufletului iar cealaltă îl ucide”. „Împărtăşania din mână eretică este otravă,
nu simplă pâine”.
Cel de-al „treisprezecelea apostol”, „Părintele Ortodoxiei” Sfântul Atanasie cel Mare,
binevesteşte cu înţelepciune apostolică şi părintească tot adevărul despre credinţa cea
adevărată, spunând că noi ţinem „această predanie şi învăţătură şi credinţă dintru început a
Bisericii Soborniceşti, pe care Domnul a dat-o, apostolii au propovăduit-o şi Părinţii au
păzit-o. Căci întru această Biserică s-a întemeiat, iar cel ce cade din aceasta nu mai poate fi
şi nici nu se mai poate numi creştin”. (Către Serapion, epist. 1, P.G. 26, col. 593 C A).