ANATEMA IMPOTRIVA ECUMENISMULUI

Anatema împotriva ecumenismului
de Părintele Patric Ranson

fragment din editorialul Credinţa Orthodoxă ce a întărit lumea, introducere la un studiu despre Sinodiconul Ortodoxiei


~ † ~


Părintele Patric Ranson (1957-1992), Sfântul Mitropolit Filaret al ROCOR

Fără a fi un catalog exhaustiv al tuturor controverselor, Sinodiconul Ortodoxiei cuprinde marile definiţii doctrinale care conturează poziţia Bisericii Ortodoxe faţă de imaginaţiile omeneşti şi erezii. Credinţa în Hristos nu este un catalog de învăţături pe care am putea să le opunem alteia. De fapt, nu în raţionament putem înţelege Tainele, ca cea a Euharistiei, ci în rugăciunea Bisericii.

Împotriva acestei realităţi care „nu este din lumea aceasta”, acestui organism dumnezeiesc-omenesc, Biserica, Trupul lui Hristos, s-au înălţat doctrine care atacau un punct sau un altul. De aceea distingem diferite perioade în istoria Bisericii: perioada hristologică (secolele I-VIII), perioada pnevmatologică (din secolul XV până în zilele noastre). Totuşi astăzi un fenomen nou apare sub numele ecumenismului. Este vorba de o mişcare ce ţinteşte unirea confesiunilor aşa-zis creştine (ecumenismul restrâns), chiar unirea tuturor religiilor (ecumenismul extins).

Ecumenismul afectează Biserica însăşi, în întregime, în realitatea sa dumnezeiesc-omenească. El o lasă să subziste ca instituţie omenească, administrativă, filantropică, socială, ecologică; dar nu o doreşte ca Trup al lui Hristos, unic laborator al mântuirii oamenilor. Părintele Ambrozie Fontrier (1917-1992) scria: „Ecumenismul nu este propriu-zis o erezie, nici o pan-erezie, ci ceva mai rău: este negarea existenţei concrete şi istorice a Bisericii… Ereziile erau vrăjmaşi declaraţi ai Bisericii, de aceea Biserica a putut să le combată şi să le biruiască. Ecumenismul, care lucrează în chip viclean, nu atacă direct dogma, nici nu vrea să o denatureze sau să o altereze, el o ignoră şi trece dincolo de ea. Pentru Ecumenism nici o Biserică nu deţine Adevărul ea singură, ci toate au frânturi de Adevăr, de aceea a izbutit să facă ereziile să treacă drept Biserică sau confesiuni creştine, ca ramurile unui singur trunchi, după faimoasa sa teorie.” [1]

Naşterea ecumenismului modern este legată de eforturile prezelitiste protestante, dar în lumea ortodoxă, el a fost definit de Patriarhatul de Constantinopol care, în Enciclica sa din 1920, numea pentru prima dată „împreună-moştenitoare” în Hristos diferitele “biserici” heterodoxe şi preconiza, în afară de schimbarea calendarului şi de alte mijloace de apropiere concretă, conservarea riturilor şi obiceiurilor proprii fiecăruia în parte. Ecumenismul se sprijină astfel pe două principii:

a). Fiecare îşi păstrează identitatea,

b). Fiecare admite că drumul celorlalte confesiuni conduce de asemenea la mântuire.

Cum aceste două principii sunt incompatibile, pentru că diferitele confesiuni au păreri contradictorii privind diferite aspecte considerate ca indispensabile mântuirii, ecumeniştii au propus mai multe mijloace de împăcare: teoria crezului minimal, teoria caracterului parţial al oricărei teologii, teoria dragostei depăşind dogmele, teoria unei cercetări dinamice, teoria ramurilor etc.

Teoriile ecumeniste tind aşadar spre dezbinarea a ceea ce este unit în Hristos şi admit, în ultimă analiză, harul creat [graţia creată – n. tr.] al lui Varlaam, ce face din Biserică un organism evolutiv, care se află într-un anumit stadiu al dezvoltării sale. Teoria ramurilor postulează că toate confesiunile creştine existente la ora actuală sunt părţi ale unei Biserici invizibile care se va arăta când toate aceste ramuri se vor uni la sânul unui unic organism. Această teorie constituie fundamentul Consiliului Ecumenic al Bisericilor, pentru că scopul său cel dintâi şi declarat este „să cheme Bisericile să tindă spre unitatea vizibilă într-o singură credinţă şi într-o singură comuniune euharistică.” [2] „Creştinul ortodox” care se angajează într-un astfel de program – şi astăzi este cazul tuturor patriarhiilor – deja s-a lepădat de Hristos: pentru o astfel de teorie „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică” din Crez nu există în prezent şi în mod deplin. Ecumenismul nu mai spune: „Cred în Biserică”, ci „Aştept Biserica”. Împotriva cuvântului Său (Ioan 14, 18), Hristos ne-a lăsat orfani de mai bine de 2000 de ani. Şi, împreună cu mărturisirea Bisericii celei Una, cad şi articolele următoare din Crez: nu mai există un singur botez pentru iertarea păcatelor, nici învierea morţilor, nici viaţa veacului ce va să vină.

Unii ortodocşi au participat la mişcarea ecumenistă la începuturile ei, pentru că ei se gândeau că întâlnirile cu heterodocşii erau un mijloc de a-i face să cunoască credinţa ortodoxă şi deci de a-i aduce la Adevăr. Începând cu anii ’60, totodată, şi mai ales plecând de la pretinsa „ridicare a anatemelor din 1054” de către Atenagoras şi Paul al VI-lea în 1965, a devenit evident că ecumenismul nu căuta Adevărul, ci o sumă de minciuni bine prezentate. [3]

Marii teologi ortodocşi ai secolului nostru – Părintele Iustin Popovici, Fotie Kontoglou, Leonid Uspenski, Alexandru Kalomiros – au denunţat ecumenismul, vlăguire a credinţei în Adevăr, în virtutea sfinţitoare a Adevărului (Ioan 17, 17). Fotie Kontoglou scria: „Astăzi au apărut alţi apostaţi, care nu sunt pur şi simplu vrăjmaşii icoanelor, iconomahi, ci vrăjmaşii Orthodoxiei, ortodoxomahi, şi care se erijează în apărători ai Ortodoxiei, la fel ca fariseii care se dădeau drept apărători ai Legii, pe care au desfiinţat-o.” [4]

Înalt Prea Sfinţitul Filaret, pe atunci Mitropolit al New-York-ului şi întâistătător al Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor (ROCOR), „după întâia şi a doua mustrare” (Tit 3, 10) adresată lui Atenagoras, patriarhul Constantinopolului, şi urmaşilor lui şi întregului popor ortodox, sub formă de scrisori – Epistoliile întristate – a tăiat de la trupul Bisericii, prin sinod, pe ereticii cei noi. Scrisoarea Enciclică a Episcopilor şi decretul anatemei publicate în 1983 constituie monumente dogmatice de primă importanţă. [5] În Enciclică citim: „Multe din aceste ispitiri (ale Antihristului) – vlăguirea credinţei, divinizarea umanităţii, trădarea credinţei Adevăratei Biserici în folosul unei unităţi religioase umaniste într-o pseudo-biserică – ne stau în faţă, pregătindu-i chiar pe creştinii ortodocşi să urmeze căile lui Antihrist”. Anatema asupra ecumenismului condamnă doctrina „ramurilor” ca şi principalele argumente folosite pentru a o susţine.

Ecumenismul încearcă de fapt să se justifice prin trei raţionamente: că dogmele nu ar fi absolut necesare pentru mântuire, căci ereticii au taine care mântuiesc; că dialogul este necesar pentru a reunifica Biserica creştinilor separaţi; şi că dragostea ar cere să uităm barierele dogmatice.

a). „Adevărul dispare dintre fiii oamenilor”.

Nu mai există, la drept vorbind, nici schismatici şi nici eretici începând din clipa în care le recunoaştem tainele ca valide sau bisericile ca fiind Biserică. În consecinţă, Biserica se defineşte altfel decât ca „unanimitate a credinţei”.

Una dintre cele mai vechi teorii de acest fel era cea a lui Döllinger (1799-1890), fondată pe doctrina augustinistă a tainelor şi adoptată astăzi de către ecumenişti. Pentru ei, taina are o valoare într-un fel magică: orice om botezat, în orice grupare, confesiune sau biserică ar fi, este automat alipit trupului lui Hristos. [6] Pentru Părinţi nu există nici o taină în afara Bisericii, căci faptele scoase în afara „unanimităţii credinţei”, în afara Trupului Adevărului, sunt nebunii şi nu binecuvântări.

În general, pentru ecumenişti adevărul într-un fel este în curs de descoperire – ca şi cum nu ar fi fost revelat decât parţial – în timp ce creştinul are conştiinţa că Adevărul s-a întrupat o dată pentru totdeauna şi rămâne prezent în Biserică.

Prin urmare, ecumeniştii critică foarte des dogmele. Experienţa, viaţa, caritatea sunt prezentate ca adevăratele criterii, superioare dogmei, teologiei şi adevărului. Patriarhul Ignatie IV al Antiohiei declara astfel în 1983: „Dialogul real începe atunci când dicţionarele teologice sunt, ca să zicem aşa, puse deoparte.”

Vedem că nu mai este vorba de a ataca dogma într-un punct sau în altul, ci de a o pune deoparte. Ca şi în monofizitism, natura umană a lui Hristos rămâne, dar este lipsită de energie, ineficientă, sau ca în doctrina augustinistă despre mântuire, voinţa umană există, dar fără putere proprie, pentru că este pe de-a-ntregul programată de Dumnezeu, la fel şi în ecumenism, adevărul continuă să existe, dar fără putere, ca un soare acoperit, fără lumină şi căldură, ca un catalog mort din pricina propoziţiilor neinteligibile.

Din acest moment nici nu mai contează ce mărturiseşte fiecare. Dogma devine facultativă. Pot chiar să cred că Filioque este o erezie şi să mă împărtăşesc cu ereticii: nu mai există unitate în credinţă, ci diverse „tendinţe”, deopotrivă de „respectabile”.

Ecumeniştii folosesc scrierile Părinţilor, dar răstălmăcindu-le înţelesul. Citează de exemplu pe Sfântul Grigorie Palama care spune: „Orice cuvânt poate fi contrazis de un altul, dar ce cuvânt poate contrazice viaţa? ”.

Aici ecumenismul se sprijină pe o distincţie familiară ereziilor occidentale, care îşi propun adesea să o depăşească, dar care este străină Ortodoxiei. Occidentul oscilează de fapt între un fundamentalism care identifică Revelaţia cu Scriptura şi o mistică „teopatică” în care Revelaţia apare doar pe neaşteptate, brusc şi este suportată pasiv de primitor. Această speculaţie despre „doctrină şi viaţă”, „scolastică şi mistică”, „cărţi şi experienţă” nu are sens pentru ortodox care mărturiseşte doar un Adevăr: Dumnezeu-Omul, şi nu o teorie abstractă, ci o Persoană vie. Este acelaşi Hristos pe care Îl văd Proorocii, pe care Îl propovăduiesc Apostolii, pe care Îl dogmatisesc Părinţii. Cu siguranţă, cărţile nu sunt viaţa în Hristos şi orice cuvânt poate fi contrazis; dar cărţile şi cuvintele adevărate sunt ca o icoană fidelă ce „poartă acelaşi nume” ca şi Prototipul şi ne călăuzesc spre El. A dori „să pui deoparte” dogmele ca să ajungi la Cel ce este dragoste seamănă cu a-şi tăia picioarele pentru a alerga mai repede. Icoanele greşite nu justifică renunţarea la iconografie; erezia nu înseamnă că Biserica trebuie să-şi abandoneze osteneala istorică de a lămuri Calea.

Dositei al Ierusalimului (1641-1707), în al său Dodecabiblos [7] răspunde celor ce pretind că creştinii nu trebuie să se ocupe cu minuţiozităţi dogmatice, sub pretextul că mântuirea noastră nu constă în vorbe, ci în fapte. Desigur, spune el, când expresiile sunt diferite, dar acoperă un sens identic, nu trebuie să ne ocupăm de analiza detaliilor. Astfel, după primul Sinod, Apusenii şi Răsăritenii, nefiind diferiţi decât prin vorbire, se înţelegeau asupra fondului şi de aceea Sfântul Atanasie cel Mare a restabilit înţelegerea. În schimb, când formulele indică un sens diferit, sau îl dau de bănuit, atunci este necesară o cercetare amănunţită, nu numai a termenilor folosiţi, ci chiar, dacă este nevoie, a literelor alfabetului şi a punctuaţiei. Un singur iota schimba termenul ortodox de consubstanţial (homoousios) în formula eretică de substanţă asemănătoare (homoiousios). Iar macedonienii îşi întăreau erezia desprinzând din context în mod greşit Prologul lui Ioan. De aceea Sfântul Atanasie cel Mare a scris un întreg discurs împotriva ereticilor care susţineau inutilitatea evaluării cuvintelor, în care el afirmă: „Nu trebuie să strângem cuvinte fără chibzuinţă, ci trebuie să analizăm cu grijă ceea ce-I este plăcut lui Dumnezeu, ce ne este nouă de folos, ceea ce poate exprima adevărul, respectă legea, se potriveşte cu natura, exprimă învăţătura de credinţă în chip autentic, întăreşte nădejdea, nu strică dragostea…”.

Pentru că I-a plăcut Domnului să ne mântuiască nu prin faptele noastre – pe care nu le făcusem – ci prin nebunia propovăduirii, cunoaşterea credinţei este necesară şi de aceea dogmele pe care le cântă Biserica în slujbele sale nu sunt lipsite de importanţă, ci absolut necesare mântuirii, prin rigoarea preciziei lor: Cuvântul cel nescris împrejur al Tatălui, din tine, Născătoare de Dumnezeu S-a scris întrupându-se; şi chipul cel întinat la chipul cel dintâi întorcându-l, cu dumnezeiască podoabă l-a amestecat. Deci, mărturisind mântuirea, cu fapta şi cu cuvântul, pe acesta închipuim. [8]

b) Poate dialogul să-i unească cu Biserica pe cei care s-au despărţit de ea?

Termenul de dialog este ambiguu. Ceea ce se petrece acum nu se aseamănă cu dialogul autentic, definit astfel de monahul Nichifor în discuţia prin care se împotrivea latinilor: „Aşa au hotărât Sfinţii Apostoli şi Părinţii noştri: în discuţiile sinodale, fiecare are posibilitatea să se exprime fără constrângere potrivit credinţei conştiinţei sale, şi nu trebuie să supunem ameninţărilor şi pedepselor pe cei ce nu vor să ne împărtăşească comuniunea.” [9]

Prezentând în acest fel, cu toată rigoarea, credinţa ortodoxă, Sfântul Fotie a obţinut unitatea cu armenii, apoi cu latinii: unitate întemeiată pe Crezul neschimbat încă de la început.

Ortodocşii au datoria de a arăta credinţa „care a întărit lumea” oricărui om care îi întreabă motivul nădejdii ce sălăşluieşte în ei, fiecare rămânând liber să creadă: „Cine va crede şi se va boteza se va mântui”.

Or, la Balamand, în 1993, „Comisia mixtă internaţională pentru dialogul teologic între Biserica catolică şi Biserica ortodoxă” a definit dialogul într-un mod cu totul diferit: „nu este vorba de a converti persoanele unei Biserici la alta pentru mântuire. Este vorba de a realiza împreună voia lui Hristos pentru aproapele nostru şi planul lui Dumnezeu cu privire la Biserica sa printr-o comună căutare între Biserici, a unui acord deplin asupra conţinutului credinţei şi a implicaţiilor sale. Acest efort se urmăreşte prin dialogul teologic în curs” (punctul 15).

Ortodocşii credincioşi Evangheliei cred că împlinesc voia lui Hristos tocmai când caută să convertească persoane de o altă confesiune, dintr-un corp eretic (adică non-ortodox) pentru mântuirea lor. „Deci de te va asculta, ai dobândit pre fratele tău” (Matei 18, 15). În schimb, dacă interlocutorii nu vor să asculte, orice osteneală trebuie încetată „şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş.” (Matei 18, 17, cf. Rom. 16, 17, I Cor. 6, 11 şi Tit 3, 10).

Tocmai prin absenţa oricărui dialog autentic se caracterizează ecumenismul, cum arăta Mitropolitul Filaret [al ROCOR] în Epistola sa din 15 decembrie 1965 către patriarhul Atenagoras: „Un dialog adevărat implică un schimb de idei cu posibilitatea de a convinge participanţii pentru a ajunge la un acord. Cum putem vedea în Enciclica Ecclesiam Suam, Paul VI înţelege dialogul ca pe un plan de a ne uni cu Roma printr-o formulă oarecare care să conserve totuşi neschimbate doctrinele şi mai ales învăţătura lor dogmatică despre poziţia Papei în Biserică. Or, orice compromis cu greşeala este străin de istoria Bisericii Orthodoxe, ca şi de însăşi esenţa Bisericii”.

Biserica nu are deci nici o legătură cu falsul dialog ce se derulează în prezent, care este o capcană şi o tocmeală şi despre care Mitropolitul Filaret spunea pe drept că este străin de Sfinţii Părinţi şi de întreaga tradiţie a Bisericii: „Biserica nu poartă un dialog cu cei ce s-au separat ei înşişi de Ortodoxie, ci mai degrabă ea le adresează un monolog pentru a-i îndemna să se întoarcă la casa părintească prin respingerea oricărei învăţături heterodoxe.” [10]

c) O dragoste fără adevăr.

Cel mai des invocat pretext al ecumenismului este dragostea frăţească. Dragostea, spune Sfântul Apostol Pavel, se bucură de adevăr (I Cor. 13, 6). Nu din pricina „urii de aproapele” Sfântul Ioan a fugit din faţa ereticului Cerint, iar Sfântul Policarp i-a dat lui Marcion care-i spunea: „Recunoaşte-ne!” Un astfel de răspuns: „Te cunosc ca pe întâiul născut al diavolului.” [11] Aceşti sfinţi aplicau Evanghelia lui Hristos a cărei traducere în norme sunt canoanele apostolice. Domnul spune: „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii ” (Matei 10, 16). Sfântul Grigorie Palama tâlcuieşte [12] că şarpele muşcă şi se apără, în timp ce porumbelul este nevătămător, dar nici nu se apără. Or creştinul trebuie deopotrivă să îşi apere credinţa şi să-i iubească pe cei ce nu i-o împărtăşesc, chiar rugându-se pentru prigonitorii lor. Mucenicii, fără a se supune prigonitorilor lor, rugându-se pentru ei, cu atitudinea lor au convertit multe suflete.

Biserica se roagă pentru cei non-ortodocşi, dar nu se roagă împreună cu ei, iar asta, nu din dispreţ pentru ei, ci pentru că aceasta este rânduiala dumnezeiască a rugăciunii: ea se întemeiază nu pe ceea ce gândim sau vrem, ci pe ceea ce ne-a lăsat Domnul (Matei 18, 19-20). Creştinul Îl roagă pe „Tatăl său” în ascuns, în cămara inimii sale, singur sau cu fraţi ortodocşi care împărtăşesc „unanimitatea credinţei”.

Se poate ca, din dragoste, sau mai degrabă din complezenţă pentru heterodocşi, să anulăm sau să punem între paranteze canoanele Apostolilor care interzic orice rugăciune comună cu un non-ortodox, chiar şi într-o casă particulară? [13]

Iată cum, în textul cunoscut sub numele de Dialoguri ale lui Mihail d’Anchialos (1273), Patriarhul răspunde unei propuneri asemănătoare din partea împăratului care îl îndeamnă să dea dovadă de toleranţă faţă de latini şi de a nu-i înlătura, chiar şi cu greşelile lor dogmatice: „Dacă ar ţine de firea omenească să depăşească dragostea dumnezeiască, atunci cuvintele tale ar avea o trecere. Dar cine a ajuns la un asemenea grad de inconştienţă încât să pretindă că a depăşit izvorul întregii iubiri de oameni şi întregii bunătăţi, sau să o egaleze în vreun fel, în timp ce proorocii mărturisesc că firea este neputincioasă nu numai în a atinge desăvârşirea, dar nici măcar în a respecta dreptatea pe cât cu putinţă: „Dreptatea noastră (omenească), spune Scriptura, e ca o cârpă lepădată”. Dacă Domnul nu-i iartă pe cei ce hulesc pe Duhul Sfânt, cum învaţă Evanghelia, atunci cum i-aş ierta eu, chiar dacă am primit de la Domnul puterea de a ierta? Sau nu mi-aş atrage asupra mea mânia de sus pentru că am dat dovadă de vinovată slăbiciune?” [14]

Însăşi anatema, dată de Părinţi împotriva ereziilor, nu este o uitare a dragostei creştineşti. Anatema constată că o învăţătură împiedică mântuirea în Hristos şi, din această cauză, ea aruncă în afara Bisericii pe toţi cei ce o împărtăşesc, salvând astfel Biserica şi trimite celor rătăciţi o ultimă atenţionare.

Să cercetăm faptele adevăraţilor creştini ortodocşi, în orice veac ar fi, şi vom găsi în ele acelaşi duh de dragoste adâncă exprimată de Patriarhul Iosif pe vremea nefericitei uniri de la Lyon din 1274, care este răspunsul cel mai bun dat pretinsei „iubiri” ecumeniste: „Vestita Biserică a vechii Rome a cerut pacea şi înţelegerea cu noi şi cu celelalte sfinte Biserici. Despre intenţia însăşi, ne bucurăm de ea şi o consimţim pe deplin; într-atât îmi doresc această pace şi caut împlinirea ei după voia lui Dumnezeu, cu atâta ardoare, încât îndrăznesc să iau asupra mea cuvântul Apostolului şi să primesc să fiu eu „anatema şi depărtat de la Hristos” pentru unirea Bisericilor – atât de departe sunt eu de a căuta vrajbă pentru o demnitate deşartă, sau de a mă împotrivi privilegiilor pretinse de vechea Romă! Dar numai cu condiţia să dispară pricinile despărţirii, adaosul în Simbol să fie înlăturat, iar teologia Mântuitorului nostru să rămână neatinsă. Altfel, îmi este cu desăvârşire imposibil să ajung la unire, sau să consimt asupra vreunuia din punctele cerute de vestita Biserică a Romei… Nimeni nu mă va „despărţi” pe mine de vistieria cea minunată pe care am primit-o de la Mântuitorul meu, „nici vreun înger”, nici vreun om, „nici vreo altă făptură”, cum spune marele Pavel, ca să nu fiu osândit de al meu Hristos pentru a-i fi primit pe cei ce schimbă cuvântul Lui.” [15]

Anatema împotriva ecumenismului pe care Sinodul Rus din Afara Graniţelor, sub păstorirea Înalt Prea Sfinţitului Filaret, a reuşit să o înscrie în Sinodicon se regăseşte în linia dreaptă a Tradiţiei Evanghelice şi dumnezeiesc-omeneşti a Bisericii. [16] Ea exprimă conştiinţa Bisericii care, din ce în ce mai desluşit, arată că a osândit ecumenismul. Cel din urmă, care acceptă toate ereziile creştine şi în curând toate religiile, ca pe nişte căi omeneşti de a ajunge la Dumnezeu, este deopotrivă culmea acestui antropocentrism ce se vădea în învăţăturile unui Italos şi în umanismul unui Varlaam, şi ruinarea cea de pe urmă a omului, de vreme ce orice umano-centrism nu este decât un diavolo-centrism, după cum a spus Părintele Iustin Popovici.

Slava Bisericii, glăsuire limpede a nădejdii ce-o purtăm, Sinodiconul aşadar ilustrează acest cuvânt al teologului sârb Iustin Popovici: „Nicăieri pe pământ sau în ceruri nu există mai multă libertate sau o posibilitate mai mare de aplicare în veşnicie a conştiinţei şi a experienţei omeneşti, ca în adevărurile dogmatice dumnezeieşti ale Bisericii: numai ele îl călăuzesc pe om spre Împărăţia Dumnezeirii Treimice, acolo unde totul este fără hotar, veşnic şi fără capăt. Există oare mai multă libertate decât în adâncurile de nepătruns şi în înălţimile nemărginite ale Duhului Dumnezeiesc? Apostolii mărturisesc tocmai acest adevăr veşnic când spun: Acolo unde este Duhul, acolo este şi libertate” [17]

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi! Amin.

Părintele Patric Ranson

NOTE:

[1]. La Lumière du Thabor, № 5, pg. 37-38.

[2]. Constituţia Consiliului Ecumenic al Bisericilor, III, 1, amintit în prefaţa lucrării comisiei Credinţă şi Constituţie, Lima, 1982, Botez, Euharistie, Slujire, Paris, 1982.

[3]. Părintele Ambrozie Fontrier scrie: „În tâlcuirea sa la canoanele Sinodului din Gangra, Sfântul Nicodim Aghioritul spune că o anatemă este un prinos bisericesc, un lucru pus deoparte şi făgăduit lui Dumnezeu. Anatema este de asemenea cel ce a fost despărţit de Dumnezeu şi de Biserica creştinilor şi dat diavolului. Şi cum nu îndrăznim să ne atingem de ceea ce a fost închinat lui Dumnezeu, din pricina cinstirii şi preţuirii pe care I le datorăm, la fel credincioşii trebuie să se osebească şi să se abţină de la orice negoţ cu cel ce este anatema. Anatema este un lucru de temut, spune Sfântul Tarasie în Apologia sa la al VII-lea Sinod Ecumenic, pentru că ea îl îndepărtează pe om de Dumnezeu, îl goneşte din Împărăţia Cerurilor şi îl aruncă în întunericul cel mai din afară”. Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407) spune că trebuie „să anatemizăm doctrinele eretice şi să le înfierăm, având în acelaşi timp milă de eretici”. Aşadar, dacă este interzis fiecăruia în parte să anatemizeze ceea ce Biserica nu a anatemizat, este de asemenea interzis, temerar şi fărădelege să dispreţuim hotărârile Bisericii, să nu ţinem seama de ele şi să achităm ceea ce Biserica a anatemizat în mod canonic şi după dreptate, chiar de am fi patriarh, atâta vreme cât cauzele se menţin. Aşadar, cei ce, în numele unei iubiri sentimentale şi bolnăvicioase, străine de Evanghelie, au ridicat Anatema din 1054, fără să înlăture şi cauzele ei, cad ei înşişi sub aceeaşi anatemă, pentru că au nesocotit pe Sfinţii Părinţi ai Bisericii… Cineva poate înceta să mai fie sub incidenţa anatemei prin lepădarea de greşeli şi prin pocăinţă. Dar o anatemă aruncată asupra unei erezii sau asupra unei fapte nelegiuite rămâne veşnică.. Anatema de la 1054 va rămâne fără urmări şi va cădea de la sine când Papalitatea se va lepăda de erezia Filioque şi de celelalte şi va reveni prin pocăinţă în Biserica Ortodoxă” (Cateheze Ortodoxe).

[4]. Antipapika, Atena, 1993, pg. 68, articol apărut în martie 1965 în Orthodoxos Typos. A se vedea de asemenea Prefaţa sa la cartea lui Kalomiros, Against False Union, Seattle, ediţia a II a, 1978.

[5]. Publicat în limba franceză în La Lumière du Thabor (Lumina Taborului), № 2.

[6]. Teoriile lui Döllinger pe această temă, criticate radical de către Wladimir Guettée în Unitatea Creştină (1880) au fost reluate, de exemplu, de Ioan Karmiris, Dogmatica, Secţiunea 5, „Ecleziologie Ortodoxă”, pg. 241-243, Atena 1973 şi formează baza documentului Botez, Euharistie, Slujire, redactat de Comisia Credinţă şi Constituţie a C.E.B. (Conferinţa de la Lima, 1982).

[7]. Dodecabiblos, Istoria Patriarhilor Ierusalimului, cartea 8, cap. 2,11, reed. Rigopoulou, Salonic, 1983, p. 316-318 (în greacă).

[8]. Condacul Duminicii Ortodoxiei (Praznicul Icoanelor).

[9]. Le precès de Nicéphore, 1277, în V. Laurent –J. Darrouzès, Dossier Grec de l’Union de Lyon, Paris, 1976, pg. 500 – 501. Cf. de asemenea Actele Sinodului V Ecumenic.

[10]. Scrisoare către Patriarhul Atenagoras, în R.P. George Macris, The Orthodox Church and the Ecumenical Movement during the Period 1920-1969, St. Nectarios Press, 1986

[11]. Sfântul Irineu relatează cele două fapte în Împotriva ereziilor, 3,3,4.

[12]. Sfântul Grigorie Palama, Omilia 43, despre Sfântul Dimitrie.

[13]. A se vedea Canoanele apostolice 10, 11, 45, 46, 47, 65, 68.

[14]. V. Laurent şi J. Darrouzès, Dossier grec de l’Union de Lyon, op. cit. p. 352.

[15]. V. Laurent şi J. Darrouzès, Dossier grec de l’Union de Lyon, op. cit. p. 303.

[16]. ANATEMA celor ce atacă Biserica lui Hristos învăţând că Biserica Sa este împărţită în aşa-zise „ramuri” ce se deosebesc în doctrină şi în felul de viaţă, sau că Biserica nu există în chip văzut, ci va fi alcătuită în viitor când toate „ramurile” – sectele, denominaţiunile şi chiar religiile – vor fi unite într-un singur trup, şi care nu deosebesc Preoţia şi Tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi euharistia ereticilor sunt valabile pentru mântuire; prin urmare, celor ce cu bună-ştiinţă sunt în comuniune cu aceşti eretici mai-nainte-pomeniţi sau celor ce susţin, răspândesc sau păzesc erezia lor ecumenistă sub pretextul dragostei frăţeşti sau al presupusei uniri a creştinilor despărţiţi, Anatema!

Dată de Sinodul Arhieresc al Bisericii Ortodoxe Ruse din Afara Graniţelor, august 1983, iscălită de toţi episcopii, spre a fi adăugată la sfârşitul anatemelor din Sinodicon, şi pomenită întotdeauna în prima Duminică a Postului Mare, Duminica Biruinţei Ortodoxiei

[17]. Părintele Iustin Popovici, Philosophie Orthodoxe de la Vérité (Filosofia Ortodoxă a Adevărului), vol. I, Lausanne, 1992,p. 59.

~ † ~

Alte scrieri ale Părintelui Patric Ranson traduse şi publicate pe saitul nostru:

Este Patriarhatul de Constantinopol centrul Ortodoxiei?

Prigonirea Monahilor din Muntele Athos de către Patriarhia de Constantinopol

Viaţa Cuviosului Ambrozie Fontrier, Noul Apostol al Franţei

sursa: traditiaortodoxa