ASCETICA SI MISTICISM

ASCETICA SI MISTICISM

Una din cele mai periculoase ispite care ameninta în zilele noastre Biserica ortodoxa este puternica propaganda romano-catolica, desfasurata în tarile ortodoxe din estul Europei. Toata politica Vaticanului, în a doua jumatate a secolului XX, este reprezentata de încercarea de a plasa printre ortodocsi ideea de identitate între cele doua confesiuni crestine, iar micile diferente care totusi nu pot fi contestate ar fi doar produsul diferentelor cultural-nationale în care s-au dezvoltat popoare din diferite parti geografice si nu pun în pericol mîntuirea credinciosilor de nici o confesiune.

Strategia catolicilor de cucerire a Orientului ortodox este foarte clar exprimata în cuvintele conducatorului greco-catolicilor din Rusia, Exarhul Leonid Feodorov: Prozelitismul si convertirea unor persoane nu trebuie sa fie scopul misiunii noastre, pentru ca aceasta cu putin va ajuta uniatia. Ci scopul principal al nostru este raspîndirea si popularizarea a însasi ideii de uniatism, raspîndirea ideilor pozitive despre catolicism si apropierea cu ierarhii si clericii ortodocsi. Cu prozelitismul putem dobîndi mii de suflete, dar aceste mii vor fi un nou obstacol între noi si acele zeci de milioane de oameni pe care trebuie sa-i aducem într-o singura turma. Si de aceea, cînd suntem în fata situatiei de a alege între succesul efemer în dobîndirea unor suflete si scopul principal al misiunii noastre, noi, fara îndoiala, renuntam la primul, în folosul celui de al doilea scop.
O mare reusita a catolicilor pentru atingerea acestui scop este cunoscutul document de la Balamand (Liban), elaborat si semnat de catre o comisie teologica mixta, alcatuita din ortodocsi si romano-catolici, în 1993, pe 23 iunie. Prin acest document, un grup de arhierei si teologi ortodocsi au recunoscut romano-catolicismul, ca fiind Biserica adevarata a lui Hristos, biserica-sora, detinatoare a harului sfintitor si mîntuitor în mod egal cu Biserica Ortodoxa.
Fara sa adîncim toate subtilitatile disputelor teologice, sa ne aruncam privirile la ascetii si misticii ortodocsi si romano-catolici, pentru ca ei sunt cei care în modul cel mai deplin si acut aplica în viata personala învatatura fiecarei confesiuni. Este de subliniat ca învatatura dogmatica nu este o stiinta abstracta care n-are nimic de-a face cu viata de zi cu zi a fiecarui credincios, ci ea reprezinta tocmai acea busola care arata si marcheaza drumul în Împaratia Cerurilor. Dar daca aceasta busola de credinta este defecta atunci orice calatorie de la început este predestinata esecului.
Asceza în nici un caz nu trebuie sa fie privita separat de învatatura de credinta, pentru ca toti Sfintii Parinti ai Bisericii Ortodoxe ne învata ca fara constiinta dogmatica nici o nevointa nu poate avea succes. Mistica ortodoxa, calauzindu-ne în lucrarea duhovniceasca, învata ca este foarte important ca omul sa se priceapa sa faca diferenta între lucrarea Sfîntului Duh asupra sufletului omenesc si lucrarea diavoleasca, cînd emotiile si sentimentele trupesti sunt considerate ca dobîndirea harului divin. Unul dintre cele mai importante sfaturi este ca omul sa nu-si provoace siesi stari de exaltare, sa nu caute vedenii sau chiar minuni, sa fuga de orice imaginatie sau închipuiri în timpul rugaciunii, cum ar fi viziuni, înfatisari mentale despre Dumnezeu, îngeri sau sfinti.

În contradictie cu aceste învataturi, mistica apuseana ne sugereaza ca, închipuindu-ne diferite scene biblice, trebuie sa meditam la ele. Ignatiu de Loyola, întemeietorul ordinului iezuit, socotit la romano-catolici ca sfînt, în celebra lui opera Exercitii spirituale, scrisa în anul 1522, ne ofera un sistem întreg de diferite meditatii. Una din ele suna astfel: Sa ne închipuim uriase limbi de foc si sufletele oamenilor care se chinuiesc acolo. Sa auzim plînsete si strigate ale pacatosilor, care în acelasi timp hulesc pe Iisus Hristos si pe sfintii Lui. Sa simtim miros de fum, pucioasa si putregai. Sa ne închipuim ca noi însine simtim arderea focului. Sa ne amintim de suflete care se chinuiesc în iad si sa multumim Domnului ca nu ne-a lasat sa ne savîrsim viata aici. Acest exercitiu este recomandat cu o ora înaintea mesei de seara.
Aceasta metoda de "rugaciune" exagerat de emotionala de regula face ca în viata religioasa a omului sa patrunda si cugetele trupesti, iar consecintele pot fi dintre cele mai nefaste. Sa dam cîteva exemple: Angela (anul mortii 1309), la romano-catolici considerata ca fericita, prin metodele ei de rugaciune a ajuns sa vada pe Hristos cam prea simtitor. De exemplu, interlocutorul mistic al ei îi spunea: Am fost eu cu apostolii si m-au vazut ei cu ochii lor trupesti, dar nu m-au simtit asa cum ma simti tu. Angela considera ca atît de tare patimeste si chiar traieste personal patimile lui Hristos, încît credea ea ca nici Prea Sfînta Nascatoare de Dumnezeu Maria, care a stat lînga crucea Mîntuitorului, n-ar fi putut sa le descrie atît de clar ca ea.
Despre astfel de metode de meditatie ne lamureste un mare mistic ortodox, Sfîntul Simeon Noul Teolog, care le descrie asa: El (cel care mediteaza n.n.) ridica spre cer mîinile, ochii si gîndurile si-si închipuie în mintea sa sfaturi dumnezeiesti, harul ceresc, cetele îngerilor si ale sfintilor, într-un cuvînt, aduna în minte tot ce auzise din Sfînta Scriptura, priveste la toate acestea în timpul rugaciunii si astfel îsi agita sufletul spre dorinta de cele divine, spre dragoste, uneori chiar varsa lacrimi si plînge. Si astfel, încetul cu încetul, inima lui începe sa se mîndreasca, el crede ca tot ceea ce face este rodul harului Sfîntului Duh care se pogoara spre mîngîierea lui si se roaga lui Dumnezeu ca tot timpul vietii lui sa-l învredniceasca sa lucreze astfel. Acesta este semnul înselarii diavolesti.

Unele stari spirituale la sfinti romano-catolici sunt atît de sensibile, ca ne fac sa ne îndoim serios de curatia lor. Iata un exemplu foarte caracteristic pentru Tereza de Avilla: adeseori Hristos îmi spune - "De acum Eu sunt al tau si tu a Mea". Aceste mîngîieri ale Dumnezeului meu ma fac sa ma rusinez nespus. În ele simt si durere si desfatare, împreuna. Aceasta este o rana prea dulce(...). Eu am vazut un înger care tinea în mîna o sulita lunga de aur cu vîrf de fier pe care ardea o mica limba de foc. Acest înger, din cînd în cînd, îmi înfigea sulita în inima si în alte organe ale trupului meu. Iar cînd o tragea înapoi, atunci mi se parea ca mi se scoate afara tot launtrul meu. Durerea din cauza acestor rani a fost atît de puternica încît eu gemeam, dar si desfatarea a fost atît de mare încît nu puteam sa-mi doresc sa înceteze vreodata aceasta stare. Cu cît de adînc îmi intra în mine sulita, cu atît mai mult crestea durerea, dar si desfatarea devenea mai puternica, mai dulce.
Un teolog rus, D.Merejkovski, comenteaza astfel aceste stari spirituale ale Terezei: Daca o femeie stricata cu o mare experienta în viata trupeasca în acel moment ar fi vazut-o pe Tereza, ea foarte bine ar fi înteles-o ce simte, doar ca s-ar fi mirat nevazînd pe lînga Tereza nici un barbat.
Nici nu este de mirat ca Tereza tot timpul avea probleme cu duhovnicii ei - Pentru duhovnici nu e cu putinta sa înteleaga toate acestea - spunea adeseori ea. Aici ar merita sa mentionam ca Papa Paul VI a ridicat pe Tereza la unul din cele mai înalte ranguri de sfintenie cu titlul Doctorita Bisericii.
În metodele de asceza si rugaciune sus amintite se vede cel mai clar toata minciuna catolicismului. Rugaciunea ortodoxa totdeauna este asezata în partea de sus a inimii, în nici un caz mai jos. Prin multa experienta s-a dovedit ca daca rugaciunea se aseaza undeva în alt loc, aceasta de fiecare data este rezultat al înselarii duhovnicesti. Erotomania catolica se pare ca este rezultatul asezarii rugaciunii în partea de jos a inimii care din cauza apropierii de pîntece provoaca stari de încalzire si ardere trupeasca.

Sa mai citam cîteva pasaje din marturisirile Angelei ca sa ne dam seama mai bine de "misticismul" romano-catolic: Cînd ma apropii de ostie ea îmi da un sentiment de mare mîngîiere. Dar tot corpul meu începe sa se cutremure foarte tare asa ca cu mare greutate reusesc sa ma împartasesc.(...) Si strigam eu fara nici-o rusine: Dragostea mea, eu înca nu Te-am cunoscut! De ce asa ma lasi pe mine? Si nu puteam sa mai zic altceva ca tipatul ma împiedica sa rostesc altceva. S-a întîmplat pe cînd intram în biserica sfîntului Francisc si cînd am simtit ca Dumnezeu s-a departat de mine; stînd asezata jos, strigam în prezenta tuturor oamenilor încît cunoscutii mei care venisera cu mine, rusinîndu-se, s-au departat de mine. Dar eu, din cauza dulcetii Lui, si din faptul ca m-a parasit pe mine, tipam asa si vroiam sa mor. Toate legaturile trupului meu se desprindeau atunci.
"Fericita" Angela si-a dorit sa-L vada pe Mîntuitorul trupeste, si - Am vazut pe Hristos aplecîndu-si capul în mîinile mele. Si atunci El mi-a descoperit gîtul si mîinile Sale, iar gîtul Lui avea o frumusete de nespus.
Este de mentionat aici ca Angela vedea în Sfînta Cruce patul de nunta(!). Însusi Hristos îi face marturisiri: Eu nu în gluma m-am îndragostit de tine. Un teolog rus, Lev Karsavin, care toata viata sa a studiat teologia apuseana din Evul Mediu, în lucrarile sale nu poate sa ocoleasca manifestarile trupesti care se petrec în timpul asa zisei iubiri mistice a catolicilor fata de Dumnezeu; el arata ca aceasta iubire mistica de regula este însotita de exacerbarea simtirilor trupesti. El trage concluzia ca: catolicismul este o religie carnala, chiar foarte carnala si de aceea mistica apuseana introduce în relatiile cu Dumnezeu un simtamînt cu totul trupesc, o înselare spirituala profunda. Ni se atrage atentia si asupra faptului ca, dupa vedeniile sale, si Mathilda si Gertruda si Angela sunt atît de convinse de mîntuirea lor, ca nici nu mai considera necesara spovedania înainte de moarte.

Noi, ortodocsii, adeseori vorbim despre un teribil duh de mîndrie care a contribuit la proclamarea dogmei infailibilitatii papale. Dar acest exemplu nu este de loc singular cînd mîndria domneste în teologia si mistica apuseana. Noi putem vedea ca tocmai ascetii romano-catolici încep deodata sa se simta ca dumnezei întrupati.
Francisc de Assisi - un sfînt celebru al romano-catolicilor, în timpul captivitatii sale la Perugia, cînd prima data a început sa mediteze la viata de saracie pentru Dumnezeu, spunea tovarasilor sai de arme: Sa stiti însa ca acela care ca si voi este încatusat în fiare, va fi într-o zi omul cel mai slavit de lume. Omul înca nici n-a început viata de asceza si deja se vede pe sine ca cel mai slavit de lume, fiind asadar prea încredintat de sine. Si atunci devine explicabila vedenia lui Francisc cînd ajunge, cum crede el, la un nivel înalt de spiritualitate: În timpul rugaciunii mele, în fata mea au aparut doi stîlpi de lumina - într-unul din ei am recunoscut pe Creatorul tuturor, dar în celalalt pe mine însumi - ne relateaza însusi Francisc. A deveni omul cel mai slavit de lume nu este atît de greu de realizat, dar sa ajungi la adîncul smereniei, într-adevar, cere multa nevointa duhovniceasca. Este usor de observat ca învatatura romano-catolica despre meritele supra-prisositoare face cu neputinta existenta adevaratei smerenii si iubirii de aproapele.
Toma de Aquino - un alt sfînt romano-catolic, explicînd politica bisericii sale, spunea: Erezia este pacat, pentru care vinovatul trebuie nu numai sa fie excomunicat din biserica, dar si sa fie scos din rîndul celor vii. Daca ereticul staruie în ratacirea lui, atunci biserica, pierzînd orice nadejde pentru mîntuirea lui, trebuie sa aiba grija de mîntuirea celorlalti oameni, izgonindu-l pe acest eretic prin excomunicare. Dar dupa aceea, biserica îl preda puterii laice ca prin moarte sa-l scoata din lumea aceasta.

Învatatura romano-catolica despre mîntuire - ca fiind exclusiv un fapt juridic - a pus adînci amprente si asupra ascezei. Ascetii catolici, spre deosebire de ortodocsi, nu cauta ca prin pocainta si rugaciune neîncetata sa transfigureze firea omului, ca prin participarea la energiile necreate ale lui Dumnezeu sa ajunga la despatimire si îndumnezeire. Teologia dogmatica apuseana prezinta mîntuirea subiectiva a omului ca fiind o culegere a unor merite exclusiv prin fapte bune. Astfel, monahismul romano-catolic a ajuns sa asume exclusiv ori activitatea de asistenta sociala ori, în cazul asa ziselor manastiri contemplative, se margineste la împlinirea stricta a regulilor ordinului, ceea ce este vazut ca o garantie pentru mîntuire.
Acest fel de activitate ascetica face ca un novice sa înceapa sa creada ca îsi dobîndeste niste merite deosebite, ca este vrednic pentru mîntuire, ca a ajuns deja sfînt, ceea ce îi stopeaza orice sporire duhovniceasca în smerenie si pocainta si îl arunca în prapastia mîndriei ascunse si a parerii de sine.

Foarte graitor în aceasta privinta este cazul sfintei romano-catolice din Polonia, monahia Faustina Kovalska. În cartea Bolie miloserdie v moei duse monahia Faustina ne prezinta un grafic unde în coloana verticala sunt scrise pacate si virtuti, iar în cea orizontala, saptamîni. Faustina, cu mare acuratete înscrie cifre: în prima saptamîna a lunii mai, patima lenii am biruit-o de atîtea ori, am cedat de atîtea ori. Pacatul invidiei a fost biruit de atîtea ori, am cedat atît. Si asa, saptamîna cu saptamîna, luna cu luna, se ridica monahia Faustina pe scara sporirii duhovnicesti si a sfinteniei, cifrele devenind mai statornice, mai bune, înregistrînd fiecare virtute sau fapta buna. Mai ales impresioneaza graficul care arata sporire în smerenie si biruintele asupra pacatului mîndriei.
Despre acest fel de asceza ne lamureste Sfîntul Ignatie Briancianinov în cartea Despre Înselare: Semnul de obste al starilor duhovnicesti este adînca smerenie si smerita cugetare, unita cu gîndul omului ca este mai prejos decît toti(...) iar parerea sta în socotinta ca însusirile bune, daruite de Dumnezeu, le are omul de la sine, si în nascocirea pentru sine a unor însusiri bune care nu sunt de fapt.(...) Cei tinuti de parere sunt dedati în cea mai mare parte patimii dulcetii, chiar daca se falesc cu cele mai înalte stari duhovnicesti, nemaipomenite în adevarata nevointa ortodoxa; unii dintre ei se înfrîneaza de la înrobirea grosolana fata de patima dulcetii, dar asta numai pentru ca în ei precumpaneste pacatul pacatelor - trufia.
Î.P.S. Mitropolit Antonie al Ardealului, în cartea sa Traditie si libertate în spiritualitatea ortodoxa, ne da informatii pretioase despre monahismul apusean: Calatorind prin Occident, în anii mei de studii, am avut prilejul sa cunosc multe din aceste ordine (monahale catolice n.n.). Cel mai mult m-a impresionat întîlnirea cu asa-zisele ordine contemplative, în care vietuitorii sunt claustrati pe viata, fie barbati, fie femei. Am vorbit maicilor vizitandine din Chartres (Franta), maicilor carmelite din Assisi (Italia), calugaritelor din Valsainte (Elvetia) si multor altora fie prin grile masive de fier, dublate si de perdele, e adevarat usor transparente, fie prin usile închise, si am luat parte la slujbe în biserici în care nu calcase niciodata picior de mirean. Izolare totala, potrivit Regulei respective. În Belgia am vizitat o manastire trapista, Rochefort, în care, în afara de staret, am vorbit cu ceilalti prin semne. Asa îsi vorbeau si ei, desigur cu mai multa îndemînare decît mine. Regula interzice cuvintele rostite. (...) Nu ma pot totusi retine sa nu spun ca întîlnirea cu aceste stiluri de viata m-a socat putin. Mi s-au parut oarecum artificiale, într-o anumita masura chiar inumane, în sensul cel mai simplu al cuvîntului.(...) Regula devenise scop în sine. Ajunsese la o gimnastica a formelor care, cu cît erau socotite mai bine executate, ca în atletism, cu atît erau mai mîntuitoare, cînd în realitate erau forme goale. Mîntuirea sufletelor ajunsese a fi conditionata doar de respectarea formala si exterioara a rînduielilor cu privire la somn, la slujbe, la mîncare, la îmbracaminte, la numarul genuflexiunilor, la ascultare. Dincolo de acestea, se parea ca fusesera uitate procesele interioare, transformarea inimii, arderea ei în cautarea luminii si a sensurilor. De acestea - s-a zis atunci - nu se mai ocupa nimeni. Continutul nu mai interesa. Interesa doar Regula. Doar respectarea exacta a capitolelor si articolelor Regulei asigura mîntuire. Cei implicati într-o astfel de viata si-au dat subit seama ca, în fapt, Regula nu asigura nimic. Deforma personalitatea si atîta tot. O golea de continut si de omenie si de Dumnezeu.
Toate cele spuse pîna acum ne clarifica foarte bine ca este cu neputinta sa existe vreo identitate bisericeasca acolo unde nu este identitate întru sfintenie si adevar. Fara dreapta credinta nimeni nu poate sa pretinda ca este partas harului Sfîntului Duh coborît la Cincizecime.
Mitropolitul Antonie Blum al Surajului (Patriarhia rusa), în scrisoarea adresata Sanctitatii Sale, Patriarhul Alexie II, spune urmatoarele: A sosit timpul cînd trebuie sa constientizam ca Roma doreste exclusiv sa nimiceasca Ortodoxia. Toate întîlnirile teologice interconfesionale si "apropierile" reciproce semnate doar pe hîrtii nu ne duc nicaieri. Pentru ca dincolo de ele sta dorinta ferma a Vaticanului sa înghita Biserica Ortodoxa.
În loc de încheiere a acestui articol sa citam cuvintele Sfintei Scripturi: Copii, este ceasul de pe urma, si precum ati auzit ca vine antihrist, iar acum multi antihristi s-au aratat; de aici cunoastem noi ca este ceasul de pe urma. Dintre noi au iesit, dar nu erau de-ai nostri, caci de-ar fi fost de-ai nostri, ar fi ramas cu noi; ci ca sa se arate ca nu sunt toti de-ai nostri, de aceea au iesit. (I Ioan 2, 18-19).


de Monahul Alexie Ksutasvili

sursa: eresulcatolic