A fost un model adevarat de traitor intru Hristos si de marturisitor neinfricat al credintei ortodoxe.
Ne-a indemnat sa nu primim actele biometrice si a luptat impotriva ereziei ereziilor care este ecumenismul, despre care spunea:"Ecumenismul este o erezie, erezia secolului XX"
Dumnezeu sa-l odihneasca si sa-l aseze in randul sfintilor!
Parintele Adrian Fageteanu
Eram preot in Turda. Un mijloc eficient de misiune, mai ales pentru acele vremuri, era pelerinajul. In cadrul unui pelerinaj am ajuns la Manastirea Surpatele. Nu banuiam atunci ca Parintele Adrian, duhovnicul manastirii, are in spate o viata zbuciumata de marturisitor. Era bland si binevoitor, receptiv la necazurile oamenilor si dispus la a-i povatui pe cei tineri. Mai tarziu l-am intalnit la Manastirea Antim.
Abia acum, in vremuri de libertate, am ocazia sa aflu cate ceva din trecutul sau. Este impresionant, ca al multor altora, prin darzenia si statornicia in credinta ortodoxa. Generatiile noi, care n-au trait in comunism nu-si dau seama ce inseamna a-L marturisi pe Hristos in acele vremuri.
Parintele Adrian, cu numele civil Alexandru Fageteanu, s-a nascut la 16 noiembrie 1912 in Deleni, langa Cernauti. Tatal era preot. Studiile medii si le-a facut la vestitul liceu "Aron Pumnul" din Cernauti. Tot acolo va urma Facultatea de Drept intre anii 1931-1937. Va face si teologia intre anii 1943-1947, la Suceava. Stagiul in avocatura si l-a facut la Falticeni. A ocupat mai multe functii, precum, de exemplu, cea de comisar la Falticeni si Bacau.
A fost fascinat de miscarea legionara, ca multi intelectuali ai vremurilor lui, dar nu s-a inregimentat in aceasta. Alexandru Paleologu, care nici el n-a fost legionar, spune ca "existase, la legionari, totusi, asumarea unui risc, un refuz al mediocritatii si al unui anumit pragmatism de nivel inferior". Doar asa se poate explica legatura unor oameni deosebiti cu legionarismul care, cum stim, a avut grave derapaje. In anul 1943 s-a calugarit la Manastirea Putna.
S-a stabilit in Bucuresti prin 1947, inscriindu-se la Facultatea de Filozofie. Se apropie de Manastirea Antim si, implicit, de miscarea "Rugul Aprins". Il cunoaste pe Parintele Sandu Tudor care ii spune "ca pentru a continua impotriva conceptiei materialiste nu-si mai au rostul metodele folosite de miscarea legionara pe plan organizatoric, iar singura posibilitate de a lupta impotriva conceptiilor materialiste este cea pe plan religios, iar in cadrul Bisericii cea mai buna pregatire pentru o astfel de lupta se face in monahism."
In biblioteca Manastirii Antim ii va auzi conferentiind, dupa cum aflam din dosarul de ancheta, pe Sandu Tudor, mitropolitul Tit Simedrea, parintele Benedict Ghius, profesorul Alexandru Mironeseu si altii. Va participa si la o retragere duhovniceasca, organizata de Sandu Tudor la Govora, care va dura aproape o luna. Afla de la Parintele Sandu Tudor ca acesta are intentia de a intemeia un schit cu intelectuali preocupati de viata duhovniceasca. Intre 1950-1956 este inchis, iar dupa eliberare, se stabileste la Manastirea Lainici.
Aflam din dosarul anchetei ca "invinuitul Fageteanu Alexandru incepand din 1956 si-a continuat activitatea contrarevolutionara impreuna cu Teodorescu Alexandru zis Sandu Tudor, Mironescu Alexandru, Ghius Benedict si altii pe care ii cunoaste inca din anul 1947 si a luat parte la adunarile subversive ce s-au tinut la Mironescu Alexandru acasa, unde au purtat discutii dusmanoase, preconizand schimbarea formei de guvernamant R.P.R."
De fapt, aceste "adunari subversive" erau intrunirile miscarii "Rugului Aprins", cu preocupari in principal duhovnicesti. Sandu Tudor, mentorul miscarii, l-a indemnat la un moment dat sa se mute la Schitul Rarau, insa a ramas la Lainici. Prezenta in Bucuresti era insa destul de deasa. La interogatoriu a recunoscut, de exemplu, ca in aprilie 1957 a "plecat la Bucuresti la Institutul Teologic pentru a gasi materialul necesar intocmirii tezei de licenta. Aici s-a intalnit cu Plamadeala Leonida si Teodosie Cuciuc care erau la institut la studii. "
Intalnirile, precum se vede, le avea tot cu persoane "periculoase". O asemenea persoana era, de exemplu, si Ioan Stoianovici. Acestuia ii spune ca "din principiile legionare se pot armoniza cu crestinismul credinta in viata de apoi si ideile din legea muncii, precum si ajutorul reciproc. " Toate aceste prietenii vor fi capuri de acuzare pentru Parintele Adrian.
Tanarului Zamfiroiu Grigore, care avea cunostintele teologice necesare, i-a dat sfatul sa se preoteasca. Motivele pentru care l-a indemnat sa se preoteasca erau mai multe. Unul insa deranja rau stapanirea: "ca pe linia credintei, ca preot, sa combata materialismul. Zamfiroiu Grigore a fost de acord sa lupte impotriva comunismului..."
Si, in sfarsit, cea mai grava invinuire i-au adus-o martorii Ziberman Schloim, Struminger Leiba, Stanescu Dumitru... cum ca "a desfasurat activitate impotriva elementelor comuniste si progresiste..."
Pentru toate acestea, pe 8 noiembrie 1958, Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militara l-a condamnat pe Parintele Adrian Fageteanu "la 20 (douazeci) ani munca silnica si 10 (zece) ani degradare civica... Se dispune confiscarea totala a averii personale... "
Dumnezeu l-a tinut in viata si, in 1964 la amnistierea detinutilor politici, si-a reluat misiunea duhovniceasca. A trecut prin mai multe parohii, apoi pe la Manastirea Viforata si, in sfarsit, la Manastirea Antim. Aici l-am intalnit dupa Revolutie.
Era cautat de credinciosi. Mai ales de tinerii interesati de viata duhovniceasca. Pe deasupra, cu multa pasiune, se framanta sa ridice un asezamant in Eparhia Sloboziei si Calarasilor.
Acum, la venerabila-i varsta, Parintele Adrian s-a retras la Schitul "Locurele", apartinator Manastirii Lainici, asteptand plecarea la Stapanul pe Care L-a slujit intreaga viata. Poate ca l-a adus aici nostalgia dupa experienta duhovniceasca din anii tineretii.
+ I.P.S. Andrei Andreicut
sursa: crestinortodox
Părintele Adrian Făgeţeanu - de şapte ori mort şi înviat
Nu e usor sa-l intalnesti si sa vorbesti cu parintele Adrian Fageteanu. Trebuie mai intai sa ajungi la Manastirea "Lainici", pe valea stramta si pravalita a Jiului. Apoi, dupa cateva ceasuri de odihna, pornesti de cu dimineata spre sihastria, unde parintele s-a retras brusc, neasteptat, fara alte explicatii. Bolnav si aproape nevazator, si-a gasit in coliba muntelui loc de meditatie si rugaciune, indepartand cu un singur gest de renuntare tot confortul bucurestean de care se bucura in chilia sa calduroasa de la Manastirea "Antim". (...)
Pierdut in rasa lui larga si cenusie, parintele pare si mai mic - o mana de om. Cu un gest scurt si lipsit de ezitare isi retrage mana. Nu ne da voie sa i-o sarutam. In schimb, ne binecuvanteaza si ne mangaie cu mare dragoste pe crestet. Ne cerceteaza o clipa cu privirea sa abia vazatoare si, putin emotionat, se aseaza cu multa cuviinta pe stinghia patului. Nu stie prea bine cine suntem si ce dorim de la dansul. Nici nu conteaza. Parintele se poarta de parca i-ar fi intrat in chilie Hristos. Tresare usor doar cand il intrebam de ce a parasit Antimul. De ce la 92 de ani s-a retras intr-un loc pe care mai mult ca sigur nu-l va mai parasi niciodata? Ochii lui albastri si batrani cauta nehotarat in departarea peretelui. Cunoaste bine raspunsul, dar nu gaseste cuvantul potrivit. "Pentru liniste", zice el intr-un tarziu. "Pentru suflet."
In chilia parintelui miroase frumos, taraneste - a gutui si tamaie. Tot asa arata si camera - simpla si fara lucruri de prisos: o soba de lut spoita cu var, o dormeza, o icoana deasupra ferestrei si o masa pe care odihnesc o Psaltire, un Acatistier. Cartile fac parte din decor. Cand si cand, parintele Adrian intinde mana, le atinge copertele tari si usor zgrunturoase, de parca ar vrea sa se convinga ca se afla la locul lor. Nu le deschide insa niciodata. Chiar si la 92 de ani, parintele cunoaste toate rugaciunile pe de rost.
“Asa a vrut Dumnezeu - sa ma intorc de unde am plecat“, zice parintele, amintindu-si cum, eliberat din inchisoarea Aiudului (20 de ani de temnita grea, pentru ca facuse parte din miscarea ortodoxa “Rugul aprins”), a vrut sa intre in obstea monahala de la Crasna Gorj, in chiar schitul in care fusese arestat Sandu Tudor, sufletul si initiatorul “Rugului aprins” de la Antim. Staretul Crasnei nici nu a vrut sa auda. Nu numai ca nu a vrut sa-l primeasca, dar l-a si amenintat strigand: “Daca in cinci minute nu pleci, iti ramane capul pe tocator“. Bolnav si slab ca o stafie, parintele s-a clatinat. Viata era pentru el o fundatura, un tunel fara capat. Nu stia incotro sa o apuce. A strigat in gand ajutorul lui Hristos, cand un calugar mai batran s-a apropiat de el si, tragandu-l deoparte, i-a soptit la ureche: “Du-te la Manastirea “Lainici”. Acolo e omul lui Dumnezeu“.
Dupa o zi petrecuta in tren, a ajuns. La manastire nu a trebuit sa caute pe nimeni. Omul lui Dumnezeu i-a iesit in cale, de parca l-ar fi asteptat de cand lumea. Era staretul Calinic Caravan – un sfant si un munte de smerenie. Vazandu-l pe parintele Adrian cum arata, staretul nu l-a intrebat nimic. L-a primit ca pe un frate, cu dragoste si cutremur. I-a dat bani de haine si de medicamente, l-a oblojit cu mana lui vreme de un an de zile, l-a pus apoi la muncile cele mai usoare, sa-i invete pe cei tineri tainele istoriei si ale limbilor straine, literatura si gramatica. Om simplu, cu doar doua clase, Calinic Caravan nu avea lecturi filocalice. El le traia doar, le punea in fapta. Desi era staret, el muncea la gradina, el zidea sobe, el pregatea masa, bucurandu-se ca un copil cand fratii ii laudau bucatele. In tot acest timp, le cerea calugarilor sa invete, sa urmeze studii teologice, dandu-le bani de carti sau bani de tren, pentru a-si sustine examenele la Craiova. “Ceea ce m-a impresionat la parintele Calinic era bunatatea fara margini si, mai ales, rugaciunea necontenita. Se ruga mereu, oriunde, zi si noapte. Se ruga pentru noi, pentru toata tara, pentru cei prigoniti pentru dreptate. Se ruga chiar si pentru dusmanii vazuti si nevazuti, pentru comunisti, spunand: “Toti sunt fratii nostri. Dragostea noastra o sa le inmoaie inima. Roaga-te si tu pentru ei”. Sincer, am zambit in sinea mea, dupa cate patimisem de pe urma lor. As fi facut orice, dar sa ma rog pentru comunisti era peste puterile mele. Staretul Calinic nu a zis nimic - doar a zambit. Nu a trecut mult timp si in fata manastirii a oprit un alai de masini negre si luxoase. Era mare agitatie grozava la poarta si din masina a coborat Nicolae Ceausescu. Indreptandu-se spre mine, m-a intrebat: “Dumneata esti preot?… Am venit cu parintii mei si as vrea sa le citesti niste rugaciuni pentru sanatate”. Cine ar fi putut crede asa ceva? Cautand a nu ma pierde cu firea, am intrat in biserica impreuna cu ei si mi-am implinit menirea de preot. M-am rugat pentru Ceausescu si, deci, pentru comunisti. Atunci, am inteles zambetul parintelui Calinic. Parintele stia totul. Avea rugaciunea vazatoare.”
De sapte ori declarat mort
(…) De sapte ori a trecut parintele pe langa moarte. De sapte ori i-a simtit rasuflarea grea, urata, de necuprins in cuvinte. O data, a murit la modul cel mai concret cu putinta. Avea cinci ani si era in timpul refugiului din Bucovina. Suit intr-o caruta impreuna cu parintii si tot avutul lor de tarani mijlocasi, se purta de parca ar fi plecat la targ, intr-o excursie. Copil si fara minte, nu intelegea ce se intampla, ce tragedie traiau familia si oamenii din satele invecinate. Avea chef de joaca si, atras de zgomotul prundisului peste care calcau caii, s-a aplecat mai mult peste coviltirul carutei. O clipa de neatentie si nenorocirea s-a produs: “Fara sa-mi dau seama ce se intampla, roata carului mi-a trecut peste burta“, povesteste parintele. “Am murit pe loc. Spre groaza parintilor, nu mai suflam. Aveam abdomenul spart si mi se vedeau intestinele risipite pe prundis. Mama, saraca, era disperata. Plangea tanguindu-se de durere, in timp ce ceilalti refugiati, oprind carutele in dreptul nostru, o acuzau ca totul se petrecuse din vina ei, ca nu avusese grija de mine. Tot ei au sfatuit-o sa nu mai poarte cadavrul cu ea, ci sa ma inmormanteze in primul sat. Satul se numea Hlinita. Asa a facut. Ravasita de durere, a oprit in dreptul bisericii, dar pentru ca preotul paroh de acolo era plecat, m-a lasat in seama unui diacon si a platit o baba sa ma spele, sa faca toate cele necesare pentru inmormantare, ea plecand mai departe, de teama sa nu piarda convoiul refugiatilor.
Intr-adevar, batrana s-a apucat de treaba dupa datina. M-a spalat, m-a imbracat in straie curate, m-a asezat pe masa, mi-a pus lumanarea sub forma de colac pe piept si a inceput sa-mi citeasca din Psaltire. Trecuse deja o zi, noaptea se instapanea peste incapere si, cum batrana continua sa citeasca rugaciunile pentru mort, cineva a zis: “Babo, inchide fereastra”. Femeia s-a mirat. Fereastra era inchisa, usa, la fel. “Atunci de ce clipoceste lumanarea pe pieptul mortului?”, a mai intrebat omul care priveghea in incapere. Apropiindu-se de mine, a vazut ca respiram.
Nu stiu daca a fost cu adevarat o minune sau ca baba, frecandu-ma apasat, mi-a pus inima in miscare. Stiu doar ca oamenii au trimis vorba prin alti refugiati sa o gaseasca pe mama si sa-i transmita ca baiatul ei a inviat. Sa nu va spun ce bucurie au trait parintii mei. Pentru ca nu puteau intoarce caruta din cauza puhoiului ce venea din spate, s-au intors in Hlinita pe jos, m-au dus la Suceava si, la spital, un medic m-a cusut, spunand ca in viata lui nu mai vazuse asa ceva.”
***
O alta moarte clinica avea sa-l astepte pe parintele multi ani mai tarziu, la Stalingrad. Plecase voluntar pe front si, plin de elanuri tineresti, dorea recastigarea Basarabiei. Tot voluntar s-a prezentat la generalul Dragalina, oferindu-se pentru o actiune plina de primejdii. Nu a mai revenit la unitate. Din nou, viata lui a ramas suspendata de un iluzoriu fir. Explozia unui srapnel l-a ranit grav. Era plin de sange si toata falca de jos abia se mai tinea intr-un rest de cartilaj. Era desfigurat si cu greu mai respira din cauza hemoragiei. Medicii ii dadeau doua-trei ore de supravietuire. Nu aveau cum sa-l ajute. Nu aveau cu ce. Singura sansa erau un spital si un chirurg priceput. Acolo, in camp deschis, nu se putea face nimic. Atunci, s-a petrecut minunea. In aer s-a auzit un zgomot intrerupt, de motor cu probleme si, cateva secunde mai tarziu, un avion nemtesc de vanatoare a aterizat, oprind chiar langa parintele. Avionul nu mai putea zbura. Avea o defectiune la rezervorul de benzina. Nu era ceva grav, caci neamtul a surubarit o vreme pe sub burta avionului si motorul a pornit. Vazand ca vrea sa plece, un ofiter roman, Ciurea (maramuresean), l-a rugat pe pilot sa ia ranitul, sa-l duca la un spital. Neamtul a refuzat. Nici un regulament din lume – nici omenesc, nici militar – nu-l putea obliga sa transporte un ranit. Era un avion de doua locuri (pentru pilot si observator) si orice kilogram in plus reprezenta o catastrofa. Atunci, fara sa mai stea pe ganduri, ofiterul Ciurea a scos pistolul si l-a pus la tampla aviatorului. Ori il lua si pe parintele, ori il impusca. Situatia era pe muchie de cutit. Cei doi nemti s-au tras deoparte si s-au sfatuit. Voiau sa suie ranitul in cabina, sa ruleze cateva sute de metri si apoi sa-l arunce din mers. Intr-adevar, ranitul a fost urcat cu chiu cu vai in carlinga, observatorul s-a chircit (numai el stie cum) pe scaunul din dreapta si avionul a pornit. Dupa cateva minute, parintele l-a auzit pe observator spunandu-i pilotului sa nu-l mai abandoneze pe camp. Avionul isi recastigase stabilitatea si motorul functiona bine. Zborul a decurs fara probleme. In doua ore, avionul a parcurs 600 de kilometri, dupa care ranitul a fost dus repede la un spital, unde astepta deja pregatita sala de operatie si toate cele necesare. “In tot acest timp, m-am gandit la multe“, isi aminteste parintele. “Mi-am revazut viata, mi-am pus intrebari. Nu era vorba de frica mortii, de durere fizica sau altceva. Era vorba de Dumnezeu. Mi-am dat seama ca si daca as fi fost imparat sau celebru sef de stat, nimeni nu m-ar fi putut salva in pustietatea campiei ruse. Aceasta intamplare mi-a schimbat viata din temelii. Dupa ce am iesit din spital, in concediu fiind, primul meu drum a fost la Putna, unde in fata altarului mi-am inchinat viata lui Dumnezeu, salvatorul meu.”
”Hristos a inviat!” in temnita
Parintele Adrian a trecut prin multe. Isi aminteste, dar nu insista. Despre suferinta si moarte vorbeste cumva in treacat, ca despre o prietena din copilarie. Arestat in 1958, la interogatoriul de la Suceava, un securist pe nume Blehan (fiu de cantor bisericesc) l-a batut cu bocancul in cap, incat cheagurile de sange i-au afectat iremediabil nervul optic. La Aiud, gardienii nu s-au multumit sa-l pedepseasca bagandu-l la carcera. Desi era un ger de crapau pietrele, au turnat doua galeti cu apa peste trupul lui plapand. In cateva ore, apa a inghetat transformand pielea intr-o coaja, pana la os. Din toate, parintele isi alege amintirile cele mai frumoase: figura serafica a parintelui Sofian, finetea absoluta si de neegalat a parintelui Ghius, tinuta morala si fara cusur a taranului Ilie din Sacele (pe care parintele il pomeneste si astazi la rugaciune, dimpreuna cu sotia, Pauna, si copilul, Toader), darzenia teologica a lui Sandu Tudor, care a murit asasinat chiar in celula.
“Nu o sa ma crezi, frate, dar in inchisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu“, zice parintele Adrian. “Acolo, pretuiai tot darul lui Dumnezeu. Pretuiai aerul, pe care, intr-o celula suprapopulata, il cautai cateva secunde, cu randul, stand cu nasul sub crapatura usii. Pretuiai painea (doua felii prin care intrezareai lumina soarelui), alaturi de mierea unei vorbe bune. Eram slabi, dar ne ajutam intre noi. Lui Vasile Voiculescu i-am dat din portia mea. Firav si abia tinandu-se pe picioare, era pus sa duca niste hardaie mai mari decat el. Nu putea sa le ridice si atunci gardienii il pedepseau taindu-i ratia de mancare… In inchisoare, aveai nevoie de hrana, dar, mai presus de toate, de cuvantul lui Dumnezeu. Prin El ne-am aratat puterea. Imi amintesc ca la Aiud imi facusem un calendar pe degete, dupa metoda Gauss. Am calculat data Pastelui si mi-am dat seama ca era exact in acea noapte. Fara sa ma mai gandesc la urmari, am inceput sa strig: “Hristos a inviat!” si imediat din toate celulele a inceput sa razbata spre cer cantarea cea minunata: “Hristos a inviat din morti cu moartea pre moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le!“. Rasuna Aiudul de chemarea sperantei, de strigatul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau ca am inceput o revolta. Alergau nebuneste prin curte si trageau focuri de avertisment, dadeau telefoane si cereau intariri. Erau speriati de glasurile noastre reunite, de forta spirituala a credintei, pe care nici o fereastra zabrelita nu o poate opri.
Sunt multe lucruri pe care nimeni altcineva nu le poate intelege. Taria pe care ti-o da Dumnezeu ar fi una din ele… Cand am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gat si a aruncat-o in lada de gunoi. Eu am luat-o de acolo. El m-a batut crancen si a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lasat. Iarasi, am ridicat crucea si el m-a calcat in picioare. Dupa 8-9 incercari, ofiterul a cedat. M-a lasat in pace… Fiind in camera de tortura, imi spuneam: “Rezista! Nu-L face de ras pe Hristos” si poate nu o sa ma crezi, frate, dar dupa 60 de lovituri nu mai simteam nici o durere. Corpul singur lucra fara voia mea, parca se autoanestezia.
In inchisoare incetezi sa existi, doar Hristos te tine in viata. La iesirea din Aiud, am aflat ca sarmana mea mama, atunci cand scria acatistul pentru preot, imi trecea numele si la vii, si la morti, nestiind nimic despre mine. Avea mare dreptate – in puscarie, eram si viu, si mort, deopotriva.”
(Sorin Preda - Extrase din articolul "La ceas de Înviere, în sihăstria unui mare duhovnic", apărut în revista "Formula AS", nr. 611/2004)
Postări
