2SEPTEMBRIE-29 DE ANI DE LA MUTAREA LA DOMNUL A PARINTELUI SERAFIM ROSE

"E mult mai târziu decât îti închipui, frate! Grãbeste-te sã sãvârsesti lucrarea Domnului!"

(Pãrintele Seraphim)

Despre parintele Serafim Rose
Serafim Rose, pe numele de mirean Eugene Dennis Rose, (n. 13 august 1934, San Diego - d. 2 septembrie 1982) a fost un călugăr ortodox american. A aparținut de Biserica Ortodoxă Rusă din afara Rusiei. Deși nu a fost canonizat, este venerat ca sfânt de numeroși credincioși ortodocși.


 Date biografice

Părintele Serafim Rose - este considerat ca fiind primul american care preia și continuă tradiția sfinților părinți.

S-a născut într-o familie tipic americană de protestanți, în orașul San Diego, California. Numele de Eugene, dat la naștere, înseamnă "nobil" sau născut într-o familie bună. Părinții săi, ambii de origine norvegiană, reprezentau a doua generație de emigranți în Statele Unite. John Christian Holbeck, bunicul lui Eugene din partea mamei, ajunge în Satele Unite cu famila sa la vârsta de treisprezece ani. Hilma Helickson, bunica lui Eugene din partea mamei, deși născută în Norvegia era de origine suedeză, ajunge în Statele Unite la varsta de trei ani.

Familiile Holbeck și Helickson se stabilesc în micul oraș Two Harbors din Minnesota, unde John și Hilma au copilărit și s-au intâlnit, în final căsătorindu-se în 1896. Împreună au avut cinci copii, al treilea fiind Esther, născută în 1901, mama lui Eugene.

Louis Deseret (Rose), bunicul lui Eugene din partea tatălui de origine franceză și olandeză, a emigrat în primă instanță în Canada ca mai târziu să se stabilească în Statele Unite, în orașul Two Harbors, Minnesota. Deși de origine Romano Catolică, el și-a exprimat întodeauna convingerile ateiste cu mai multă simpatie pentru socialism. Acest lucru însă, nu îl împiedică să se căsătorească cu o devotată practicantă Romano Catolică, May Vandenboom de origine olandeză, stabilită în Marquette, Michigan.

Louise si May au avut patru fii, dintre care al doilea, Frank tatal lui Eugene, s-a nascut in 1890. Frank devine mai tarziu servitor in altar dupa dorintele mamei sale, care se stinge din viata la frageda varsta de patruzeci si opt de ani, cand Frank avea numai patrusprezece ani. Frank mai slujeste in altar pentru inca patru ani dupa care se inroleaza in armata, luptand pe front in timpul Primului Razboi Mondial. Venit acasa de pe front, o intalneste pe Esther Holbeck, care era mai tanara cu unsprezece ani decat Frank si care abia terminase liceul. In 1921 Frank si Esther se casatoresc si raman pentru o perioda in Two Harbors.

In 1922 se naste primul lor copil, Eileen, iar doi ani mai tarziu in 1924 toata famila se muta in San Diego, California pentru a scapa de iernile friguroase din Minnesota. In San Diego se mai nasc inca doi copii, Franklin Jr. care se naste la patru ani dupa Eileen si Eugene cu opt ani mai tanar decat sora sa Eileen.

("Not of This World-The Life and Teaching of Fr. Serafim Rose Pathfinder to the Heart of Anciant Christianity", by Monk Damascene Christensen, Fr. Serafim Rose Foundation 1993, Forestville,California p. 3).

Ca elev, atât în cadrul studiilor primare și medii cât și mai târziu, a dovedit o seriozitate excepțională, impresionându-și deopotrivă colegii și profesorii. Era deosebit de talentat în matematică, dar și în filosofie și limbi străine, în biologie și alte domenii. Era un foarte bun sportiv, deși a evitat intrarea în viața sportivă de performanță, fiind atras prea mult de studiu pentru a merge pe altă cale.

În 1952 Serafim Rose s-a specializat în filosofie, la Pomona, dovedind aceleași capacități extraordinare ca și în trecut. Sub influența lui Alan Watts tânărul Serafim Rose se inițiază în zen-budism. Americanizarea și vulgarizarea acestei concepții de viață de către Alan Watts îi trezește disprețul, fiind în contradicție cu spiritul său științific plin de responsabilitate. Învățatul chinez Gi-ming Shien, taoist, cel mai mare sinolog din SUA din acea vreme, îl va îndruma pe căile cunoașterii limbii și dialectelor chinezești, ca și a spiritualității chinezești tradiționale adevărate.

Mai târziu va evidenția în conferințele sale legăturile aproape de necrezut între vechea spiritualitate chinezească și Ortodoxie.
Între timp, și sub influența lui Gi-ming Shien, Serafim Rose va ajunge să cunoască și să respecte, ba chiar să iubească, un nou gânditor, René Guénon. „René Guénon este cel care m-a învățat să caut și să iubesc Adevărul, mai presus de orice și să nu mă mulțumesc cu altceva” va declara mai târziu Serafim Rose. Într-adevăr, René Guénon a arătat în mod clar felul în care relativizarea adevărului duce la distrugerea vechilor tradiții spirituale și, prin aceasta, la distrugerea societății și a omului ca persoană.

Lipsa unei tradiții autentice, vii, care să dea sens existenței, filosofia lui Nietzsche, generația beat, practicile zen și yoga l-au condus treptat pe S. Rose, după cum avea s-o mărturisescă el însuși, la marginea prăbușirii. A trecut prin diferite experimente și experiențe pe care le-a considerat cumplite, de la beție la droguri, promiscuitate, homosexualitate. În această perioadă căuta cu disperare Adevărul, nu un adevăr oarecare, ci Adevărul absolut.

Părintele Damaschin, care l-a cunoscut pe Serafim Rose, notează:

"În tot acest timp, el căuta Adevărul cu mintea sa, dar Adevărul îl evita. A căzut într-o stare de deznădejde, descrisă în anii de apoi ca un iad viu. A simțit că nu se potrivește în lumea modernă, nici chiar în familia sa, care nu l-a înțeles. Era ca și când s-ar fi născut fără de loc, în afara timpului. Îi plăcea să hoinărească sub cerul înstelat, dar simțea că nu e nimic acolo care să-l cuprindă - nici un Dumnezeu, nimic. Neantul budist l-a lăsat gol... A început să bea vin cu voracitate, iar apoi cădea epuizat la podea, strigând către Dumnezeu să îl lase în pace (deși se pretindea ateu). Odată, pe când era beat, a înălțat pumnul către ceruri, din vârful unui munte, blestemându-l pe Dumnezeu și provocându-l să îl osândească iadului. În deznădejdea sa, i se părea că merită să fie osândit pe vecie de mânia lui Dumnezeu, numai să fi putut ști, în mod empiric, că Dumnezeu există - și să nu rămână într-o stare de nepăsare. Dacă Dumnezeu l-ar condamna la iad, atunci cel puțin ar simți, pentru o clipă plină de fericire atingerea lui Dumnezeu și ar ști cu siguranță că El putea fi ajuns."

Despre această perioadă cumplită și plină de păcat din viața sa însuși Serafim Rose avea să spună: „Am fost în iad. Stiu cum este iadul.”

Uimitor, dar chiar din adâncul păcatului a răsărit și izbăvirea. Unul dintre puținii companioni ai tânărului pustiit de căutare, știind interesul arzător al acestuia pentru vechile tradiții, i-a oferit prilejul să cunoască altă tradiție străveche (chiar învechită după mulți) Ortodoxia.

Serafim Rose mărturisea "Când am vizitat o biserică ortodoxă, a fost doar ca să văd o altă tradiție. Însă, când am intrat pentru prima dată într-o biserică ortodoxă (una rusească, în San Francisco), ceva mi s-a întâmplat, ceva ce nu mai trăisem într-un templu budist sau în alt templu oriental; ceva îmi rostea în inimă că sunt acasă, că întreaga mea căutare luase sfârșit."

În mod firesc, același sentiment l-a simțit și tânărul Rafail Noica, fiul filosofului român Constantin Noica, atunci când a venit, după o viață de căutare a Adevărului în anglicanism și alte culte apusene: "Ortodoxia este însăși firea omului".
Treptat, apropiindu-se de Ortodoxie - din care la început nu înțelegea mai nimic, slujbele fiind în rusă, limbă necunoscută pe atunci lui Serafim Rose - tânărul american a realizat o idee nouă:

"Adevărul nu era doar o idee abstractă, căutată și cunoscută de către minte, ci era ceva personal - chiar o Persoană - căutată și iubită de către inimă. Și astfel l-am întâlnit pe Hristos."

S-au întâlnit, Serafim Rose și Iisus Hristos, pentru a nu se mai despărți niciodată. În mod neașteptat pentru toată lumea, tânărul genial și boem, tipic în comportare pentru generația beat, devine un adevărat model de credință ortodoxă. Se va boteza în această religie, murind pentru lume și pentru păcate, implicându-se cu toată râvna în viața Ortodoxiei americane. Are bucuria să cunoască pe Sfântul Ioan Maximovici și alți trăitori americani. Iar în 1970 este tuns în monahism.

Dat fiind trecutul lui, primirea sa în Ortodoxie s-a făcut treptat, cu prudență. De multe ori tineri - și nu doar tineri - americani au fost atrași de frumusețea Ortodoxiei, dar fără a-i putea suporta rigorile. Ortodoxia nu pune însă preț pe prozelitism, ci pe convertirea interioară, adevărată, pe metanoia. Iar Serafim Rose s-a dovedit un asemenea convertit.

Lucrarea pe care a dus-o la Sfânta Mânăstire Platina, din Munții Stâncoși, este exemplară. În condiții de o rară asprime, autoimpuse, Serafim Rose, părintele Herman Podmoșenski și alți câțiva ortodocși americani au creat din nimic o mânăstire tipică, asemănătoare celor din primele veacuri. Un generator asigură curent electric pentru tiparniță. Nu există telefon, fie el fix ori mobil, nu există radio ori televizor sau altceva de acest fel. Chiliile sunt de mici dimensiuni, sărăcăcios mobilate. Destinația lor este destul de strictă: Pravila (rugăciunea), studiul și, puținele ore de somn. În rest activitatea se desfășoară la muncă în cadrul mânăstirii sau la slujbă, în biserică. Carnea este interzisă total, peștele fiind singura dezlegare. Iluminatul este asigurat cu lămpi cu petrol, candele, lumânări.

Oricât de dur ar părea acest regim el s-a dovedit a fi vindecător de suflete. Nu doar Serafim Rose, părinții Damaschin și Alexie Young și alții cunoscuți au găsit acolo via legătură cu Dumnezeu, ci și liderul grupului Nirvana, după sinuciderea prietenului său, un inginer de sistem devenit milionar și alții asemenea. Aceștia, lăsând toate ale lumii, s-au retras în liniștea muntelui, spre a lupta cu patimile și păcatul și a se uni cu Dumnezeu.

Călăuza și lumina acestei mânăstiri a fost, dintre cei vii, Serafim Rose. Lucrarea sa a răsunat nu doar în SUA, ci și în Europa, din Marea Brianie în România și Grecia, ba chiar și în Rusia și alte părți ale lumii.
Geniul lui Serafim Rose, curățat de slăbiciunea păcatului, s-a manifestat mai puternic și mai luminos. Nenumăratele scrisori din această perioadă, conferințele, articolele și cărțile scrise dovedesc pe deplin acest lucru. El s-a arătat un teolog desăvârșit, unul din marii mărturisitori ai Ortodoxiei.

Ortodoxia inimii – Parintele Serafim Rose


Si aceasta porunca avem de la El. Cine iubeste pe Dumnezeu sa iubeasca si pe fratele sau.
 Ioan 4,21

ÎNTRUCÂT Parintele Serafim a devenit un om al inimii, avântul misiunii lui a sporit pe masura. Când îsi începuse lucrarea misionara, el a sustinut foarte ferm adevarata ortodoxie, respingând modernismul, revolutionarismul, ecumenismul. Asta poate sa fi fost frumos în etapa începatoare. Dupa cum a spus el însusi: “Cu cât cineva descopera mai mult despre credinta crestina si viata duhovniceasca, cu atât descopera ce multe ‘greseli’ a facut pâna acum si dorinta fireasca a omului este de a fi ‘corect’”.

Dar toate astea sunt doar la nivel exterior, asa cum a început Parintele Serafim sa vada mai clar odata cu trecerea anilor. El nu si-a schimbat niciodata filosofia de baza, originara; nu a fost mai aproape de a deveni ecumenic, modernist, sau alcatuitor al unui nou calendar bisericesc la sfârsitul vietii, decât fusese când începuse tiparirea “Cuvântului ortodox”.

Acum, în special dupa ce muscase din fructele amare ale “bolii îndreptatoare”, el a vazut ca era ceva cu mult mai esential ce ar trebui sa propovaduiasca în aceste timpuri de pe urma, când “iubirea multora se va raci”. (Matei 24, 12).

Mai presus de toate, Parintele Serafim a devenit propovaduitor al ortodoxiei inimii. Pe lânga învierea sfintei Rusii (despre care se va spune mai mult, mai târziu) aceasta a fost tema principala din timpul ultimei parti a vietii sale.
El a spus ca, “adevarata crestinatate nu înseamna doar opiniile corecte despre crestinatate – asta nu este suficient pentru mântuirea sufletului. Sf. Tihon (din Zadonsk) a spus: ‘Daca cineva ar spune ca adevarata credinta este pastrarea si marturisirea corecta a dogmelor corecte, el ar spune adevarul, pentru ca un credincios are nevoie în mod absolut de pastrarea dogmelor ortodoxe. Dar aceasta cunoastere si marturisire în sine nu-l face pe om credincios si crestin adevarat. Pastrarea si marturisirea dogmelor ortodoxe se gaseste întotdeauna în adevarata credinta în Hristos, dar adevarata credinta a lui Hristos nu se afla întotdeauna în marturisirea ortodoxiei …. Cunoasterea dogmelor corecte este în minte si acest lucru este adesea neroditor, arogant si mândru ….

Adevarata credinta în Hristos este în inima si ea este roditoare, smerita, rabdatoare, iubitoare, milostiva, mângâietoare, înfometata si însetata de dreptate; ea se retrage din patimile lumesti si se lipeste numai de Dumnezeu, se nevoieste si cauta întotdeauna ceea ce este ceresc si vesnic, se lupta împotriva fiecarui pacat si cauta mereu si cere ajutor de la Dumnezeu pentru aceasta’. Si apoi îl citeaza pe Fericitul Augustin, care ne învata: ‘Credinta crestinului este cu dragoste: credinta fara dragoste este a diavolului’: Sf. Iacov, în Epistola sa ne spune ca ’si demonii cred si se cutremura’ (Iacov 2, 19).

Sf. Tihon, de aceea, ne da un început în întelegerea a ceea ce este ortodoxia: este ceva în primul rând al inimii, nu doar al mintii, ceva viu si cald, nu abstract si rece, ceva ce este învatat si practicat în viata, nu doar în scoala.” Pentru a da fratelui sau ortodox un sens adânc al crestinismului simtit în inima, Parintele Serafim a adus exemplul Evangheliei Extinse, grupul protestant din care venisera Maria, Solomonia si altii. În timp ce respingea greselile protestante, asa cum facuse odinioara, el a fost capabil sa mearga dincolo de perspectiva perioadei sale timpurii de negare, pentru a vedea dedesubtul suprafetei, în inima ostenelilor acestor oameni.

El zicea ca “acesti protestanti au o credinta crestina simpla si calda, fara sa aiba mult din îngustimea sectara ce caracterizeaza multe grupuri protestante. Ei nu cred, ca unii protestanti, ca sunt ‘mântuiti’ si nu mai au nevoie sa faca nimic; ei cred în ideea luptei duhovnicesti si instruirea sufletului. Ei se silesc sa se ierte unul pe altul si nu sa-si poarte pica. Ei aduna de pe strazi vagabonzi si hippies si au o ferma speciala pentru reabilitarea lor si pentru a-i învata un sens al responsabilitatii. Cu alte cuvinte, ei iau crestinismul în serios ca lucrul cel mai important din viata; nu este plinatatea crestinismului pe care o avem noi ortodocsii, ci este bun atâta timp cât merge iar acesti oameni sunt calzi, iubitori, care în mod evident Îl iubesc pe Hristos. În felul acesta ei sunt un exemplu a ceea ce ar trebui noi sa fim, numai ca mai mult asa ….

Unii dintre tinerii nostri ortodocsi se convertesc la grupuri ca acesta, dar asta are si efect invers în jur – unii dintre acesti protestanti se convertesc la ortodoxie. Si de ce nu? Daca avem adevaratul crestinism, trebuie sa fie ceva în mijlocul nostru, ca cineva care iubeste cu sinceritate adevarul va vedea si-l va vrea. Am botezat câtiva oameni din acest grup protestant în mânastirea noastra: ei sunt atrasi la ortodoxie de harul si sfintirile a caror prezenta le simt în ortodoxie, dar care lipsesc din grupul lor. Si odata ce devin ortodocsi, ei gasesc experienta lor protestanta destul de fragila si superficiala, care li se paruse atât de reala odinioara. Conducatorii lor le dau învataturi foarte practice bazate pe Evanghelie, dar dupa un timp învataturile sunt obositoare si ei se repeta.

Venind la ortodoxie, acesti convertiti gasesc o bogatie a învataturii care este fara de sfârsit si îi poarta într-o adâncime a experientei crestine care se afla cu totul dincolo chiar si de cei mai buni crestini ne-ortodocsi. Noi care suntem deja ortodocsi avem aceasta comoara si aceasta adâncime în fata noastra si trebuie sa o folosim mai din plin decât o facem de obicei.”

PROPOVADUIND ortodoxia launtrica a inimii, Parintele Serafim a atentionat

împotriva ispitei de a urma “întelepciunea de suprafata”. El a zis ca “a fi ‘ortodox dar nu

crestin’, este o stare care are un anumit nume în limbajul crestin: înseamna a fi fariseu, a

fi atât de înnamolit în litera legilor Bisericii, ca omul îsi pierde sufletul care le da lor

viata, duhul crestinismului adevarat.

El a aratat cum putem fi dusi înainte cu “corectitudine” chiar în aspecte mici: “Pot sa ne placa icoanele bizantine bine-facute (ceea ce este un lucru bun), dar mergem prea departe daca dispretuim icoanele mai moderne ca stil, care se gasesc în multe din bisericile noastre. La fel se pune problema si cu cântarile bisericesti, arhitectura, urmarea regulilor corecte de post, a îngenuncherii în biserica, etc. …

Daca va impresioneaza puternic sa aveti icoane bune si începeti sa spuneti: ‘Se afla o icoana de un stil nepotrivit în biserica noastra!’ trebuie sa ai mare grija, pentru ca îti concentrezi întreaga atentie pe ceva exterior. De fapt, daca exista o biserica care nu are nimic altceva decât icoane de un stil bun, devin suspicios, pentru ca poate [oamenii de acolo] sunt doar urmatori ai modei. Exista un caz (unul din multe) în care o biserica avea icoane rusesti vechi, originale – unele bune si altele de un gust destul de prost, pictate într-un stil relativ nou – si o persoana fanatica le-a scos pe toate si a pus în loc icoane noi, reproduceri pe hârtie, într-un stil perfect bizantin. Si care a fost rezultatul?

Oamenii de acolo au pierdut contactul cu traditia, cu oamenii care le-au adus lor ortodoxia. Ei au înlocuit icoanele originale la care se rugasera credinciosii de secole.”

Parintele Gherman îsi aminteste cum, atunci când el si Parintele Serafim cinsteau pentru prima data memoria Parintelui Gherasim în Cuvântul ortodox, la începutul anilor ‘70, el si-a exprimat rezervele fata de fratele sau. Se întreba, “cum îl putem prezenta pe Parintele Gherasim ca pe un urias modern al ortodoxiei traditionale, când el are în Biserica sa acele icoane de stil apusean din sec. al XIX-lea?”

Parintele Serafim a raspuns, “acele icoane dovedesc ca el era în traditie, pentru ca a acceptat cu simplitate si dragoste ceea ce i s-a transmis de la parintii cei drepti întru credinta.”
Parintele Serafim a mai observat cum putem fi urmatorii “întelepciunii de suprafata” când ne prindem în idei înaltatoare: “Este moda acum sa se învete despre rugaciunea lui Iisus, sa se citeasca Filocalia, sa se mearga ‘înapoi la Parinti’. Nici aceste lucruri nu ne vor mântui – ele sunt de suprafata; pot fi de folos daca sunt urmate corect, dar daca devin pasiunea ta, primul lucru catre care te apleci, atunci acestea devin exterioare, de suprafata, care nu duc catre Hristos ci catre Antihrist.”

Parintele Serafim a fost ca si proorocul secolului XIX, Sf. Ignatie Brianceaninov, învatând ca numai cei ce simt Împaratia lui Dumnezeu în inimile lor vor fi în stare sa recunoasca adevarata natura a lui Antihrist, atunci când va veni. Prin contrast, Parintele Serafim a afirmat ca “’super-ortodoxul’ de astazi poate deveni cu multa usurinta rugaciunea lui Antihrist.” În câteva locuri a spus cum se poate întâmpla: “Vladimir Soloviev, în cartea sa ‘Scurta istorie a lui Antihrist’, sugereaza în mod ingenios ca Antihrist, pentru a atrage conservatorii ortodocsi, va deschide un muzeu al tuturor antichitatilor crestine. Poate tocmai imaginile lui Antihrist (Apoc. 13, 14) vor fi într-un autentic stil bizantin – acesta ar trebui sa fie pentru noi un gând care sa ne trezeasca.

Antihrist trebuie sa fie înteles ca un fenomen spiritual. De ce-ar vrea toti oamenii din lume sa se plece înaintea lui? În special pentru ca exista ceva în el care raspunde la ceva ce se afla în noi – acel ceva fiind lipsa lui Hristos din noi. Daca ne vom pleca în fata lui (Dumnezeu ne interzice sa facem asta!), va fi pentru ca vom simti o atractie fata de vreun lucru superficial, care ar putea chiar sa arate ca si crestinismul, caci ‘Antihrist’ înseamna cel care este ‘în locul lui Hristos’ sau arata ca Hristos.”

În mod deosebit, Parintele Serafim a vazut în atacul “ortodox” neautorizat asupra Fericitului Augustin un semn al formalismului care va duce la acceptarea lui Antihrist. Doctrinele “exagerat de logice” ale lui Augustin, despre care Parintele Serafim a spus ca “nu i-a fost un mare admirator”, au fost doar aspectul de suprafata, intelectual al unui om a carui inima a fost în întregime ortodoxa. Dupa cum a scris Parintele Serafim într-o scrisoare: “Lucrul cel mai frumos si mai ortodox despre el este simtirea, evlavia, dragostea ortodoxa pentru Hristos care tâsneste atât de puternic în operele sale ne-dogmatice, cum ar fi Confesiunile sale (Parintilor rusi le plac si Monologurile). Ca sa-l distruga pe Augustin, asa cum încearca sa faca criticii de astazi, înseamna sa distrugi si aceasta evlavie si iubire pentru Hristos …. Eu ma înfricosez de inimile reci ale ‘intelectualului corect’ cu mult mai mult decât orice greseli pe care le-ai putea gasi la Augustin. Intuiesc în aceste inimi reci o pregatire pentru lucrarea lui Antihrist (a carui imitare a lui Hristos trebuie sa se extinda si la ‘teologia corecta’!). Eu simt în Augustin iubirea lui Hristos.”

În ceea ce îl priveste pe Parintele Serafim, i-a fost primita rugaciunea pe care o adusese înaintea Maicii Domnului în 1961, când îi ceruse sa îl lase sa intre în “inima inimilor”. La inima crestinismului adevarat, el gasise acel ceva în care se cuprind toata Legea si proorocii (Mat. 22, 40). Era prima si a doua porunca a lui Iisus Hristos: a Celui Care a facut din Iubire o lege.



din “Viata si opera Parintelui Serafim Rose”