DUMNEZEU A AVUT NEVOIE DE EL SI L-A CHEMAT. SFANTUL PARINTE IUSTIN PARVU S-A MUTAT LA DOMNUL. SA NE RUGAM SA NE MAI DARUIASCA BUNUL DUMNEZEU UN DUHOVNIC PRECUM PARINTELE PARVU!

 Părintele Arhimandrit Justin Pârvu a trecut la Domnul şi Mîntuitorul nostru:

La ora 22:40, ora României, după o suferinţă de mai multe săptămîni şi după un chin care s-a acutizat în ultimele ore, Părintele Justin Pârvu a încetat din viaţa aceasta trecătoare şi s-a mutat la cereştile cete, la Sfinţii Mucenici şi Mărturisitori pe care atît i-a iubit şi după care atît a jinduit.
Părintele Justin Pârvu s-a născut în satul Petru Vodă la 10 Februarie 1919, s-a închinoviat la Mănăstirea Durău în anul 1936, a participat ca preot militar pe frontul de răsărit în al doilea război mondial, apoi a fost întemniţat politic între anii 1948-1964, iar între anii 1966-1975 a fost reprimit în monahism ca vieţuitor al Mănăstirii Secu (jud. Neamţ), iar între 1975-1991 ca vieţuitor al Mănăstirii Bistriţa (jud. Neamţ). În toamna anului 1991 a pus piatra de temelie a Mănăstirii Petru Vodă (de călugări), iar din anul 1999 a început construirea Mănăstirii Paltin (de maici).
De la sfîrşitul lunii Martie a.c. cancerul de stomac pe care îl purta în taină de cîţiva ani de zile a dezvoltat în metastază, care a adus cu sine complicaţiile medicale în urma cărora, după o suferinţă mucenicească pe deplin asumată şi conştientă, s-a mutat din lumea aceasta la o alta mai bună. Să avem parte de rugăciunile sale!
Vom reveni cu detalii despre înmormîntare.

Obştile Mănăstirilor Petru Vodă şi Paltin

SF IOAN GURA DE AUR-CUVANT LA INALTAREA DOMNULUI

Cuvânt la Înălţarea Domnului

din “Predici la duminici şi sărbători”
Cuvânt la Înălţarea Domnului
„Deci, Domnul Iisus, după ce a grăit cu ei, S-a înălţat la cer şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu” (Marcu 16, 19)
Ce sărbătoare este astăzi? Este o sărbătoare înaltă şi mare, care covârşeşte mintea omenească, şi vrednică de marea bunătate a Aceluia ce a aşezat-o, adică a lui Dumnezeu. Astăzi neamul omenesc iarăşi s-a împăcat cu Dumnezeu. Astăzi vrăjmăşia cea îndelungată s-a ridicat, războiul cel îndelungat s-a sfârşit. Astăzi s-a încheiat o minunată pace, care mai înainte niciodată nu se putea aştepta. Căci cine ar fi nădăjduit că Dumnezeu iarăşi se va împăca cu oamenii? Nu pentru că Domnul era vrăjmaş al oamenilor, ci pentru că robul era uşuratic la minte; nu pentru că Stăpânul era aspru, ci pentru că robul era nemulţumit.
Voieşti să ştii cum noi am întărâtat asupra noastră pe acest Domn plin de dragoste şi de prietenie? Este neapărat trebuitor să cunoaştem fondul vrăjmăşiei de mai înainte, pentru ca atunci când vedem că noi, care eram vrăjmaşii lui Dumnezeu, iarăşi am fost cinstiţi, să ne minunăm de dragostea Aceluia. Şi să nu credeţi că acea schimbare s-ar fi făcut în urma propriilor noastre merite, ci mai vârtos să nu încetaţi a recunoaşte mărimea harului dumnezeiesc şi de-a pururea să mulţumiţi Lui pentru mărimea darurilor Sale.

Aşadar, voieşti să ştii cum am întărâtat asupra noastră pe acest Domn iubitor de oameni, plin de dragoste, bun, care toate le-a întocmit spre binele nostru? Dumnezeu hotărâse odinioară a stârpi tot neamul nostru, şi aşa de tare Se mâniase asupra oamenilor, încât voia să-i stârpească împreună cu femeile, cu copiii, cu dobitoacele şi cu tot pământul. El chiar spusese: „Voi pierde de peste tot pământul pe omul pe care l-am făcut! De la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, tot voi pierde, căci îmi pare rău că le-am făcut” (Facerea 6, 7). Dar nu omenirea în sine ura El, ci răutatea ei.
Şi noi, care păream nevrednici de pământ, astăzi ne-am înălţat la cer. Noi, care nu eram vrednici de nici o cinste pe pământ, ne-am înălţat la împărăţia cea de sus şi am trecut peste ceruri şi am ajuns la tronul cel dumnezeiesc; şi acea natură, care fusese alungată din rai de către heruvimi, astăzi s-a ridicat mai presus de heruvimi. Dar cum s-a săvârşit această mare minune? Cum ne-am ridicat noi la această înălţime, noi care am mâniat pe Domnul şi nu păream vrednici nici de pământ? Cum s-a înlăturat acel război? Cum s-a îmblânzit acea mânie? Cum? Căci aceasta este de mirare, că nu noi, ci El, Care cu dreptate Se mâniase pe noi, ne-a chemat la pace şi a întemeiat pacea. Cum, El a fost atacat şi El cheamă la pace? Negreşit, căci El este Dumnezeu şi de aceea ne cheamă pe noi, ca un Părinte plin de dragoste.

Să vedem, cum se face aceasta? Mijlocitorul păcii este Fiul Aceluia Care ne cheamă la pace; nu un om, sau înger, sau arhanghel, ori vreun altul dintre slujitorii lui Dumnezeu, ci însuşi Fiul lui Dumnezeu este mijlocitor. Şi ce face Mijlocitorul? Ceea ce se cuvine mijlocitorului. Precum atunci când doi sunt învrăjbiţi se pune între dânşii un al treilea şi potoleşte mânia unuia şi a altuia, aşa a făcut şi Hristos. Dumnezeu Se mâniase pe noi, şi noi ne abătusem de la Dumnezeu, dar Hristos a intervenit între noi şi a împăcat amândouă părţile. Dar cum S-a făcut El mijlocitor? Pedeapsa pe care noi o meritam de la Tatăl, El a luat-o asupra Sa; din partea lui Dumnezeu El a suferit pedeapsa, din partea omenirii celei învrăjbite cu Dumnezeu – ocara.
Voieşti să ştii cum le-a luat pe amândouă asupra Sa? „Hristos, ne-a răscumpărat din blestemul legii, făcându-Se pentru noi blestem” (Galateni 3, 13). Acum vezi că El a răbdat pedeapsa cea pusă din partea lui Dumnezeu? Dar iată cum a luat asupra Sa şi ocara ce vine de la oameni. Zice psalmistul: „Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea” (Psalmul 68, 11). Aşa a ridicat El vrăjmăşia şi n-a încetat a face şi a suferi toate, până ce iarăşi a împăcat cu Dumnezeu pe vrăjmaşul lui Dumnezeu. Şi ziua de astăzi este pricina acestor bunătăţi.
El a luat pârga naturii noastre (adică natura omenească în a ei desăvârşire) şi a dat-o iarăşi Tatălui, făcând ca un lucrător de pământ care aduce lui Dumnezeu pârga roadelor, ca prin aceasta Dumnezeu să binecuvânteze tot câmpul. El a adus Tatălui pârga naturii omeneşti, şi Tatăl a admirat jertfa, şi pentru vrednicia Celui ce a adus jertfa, şi pentru însăşi curăţia jertfei. Aşa că Tatăl a luat-o cu mâinile Sale şi a pus-o lângă Sine, zicând: „Şezi de-a dreapta Mea” (Psalmul 109, 1).
Dar cărei naturi a grăit Dumnezeu? Către natura cea omenească, ori către natura cea dumnezeiască a lui Hristos? Arătat este că aceleia căreia îi spusese odinioară: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19).

Nu era destul că natura omenească, prin Hristos, s-a ridicat la cer? Nu era destul că ea a ajuns în lăcaşul îngerilor? Nu era, oare, această cinste negrăită? Însă ea a trecut mai presus de îngeri, s-a înălţat peste arhangheli, peste heruvimi şi serafimi, şi nu s-a oprit până ce a şezut pe tronul lui Dumnezeu. Socoteşte cât de jos stătea înainte natura omenească şi cât de sus s-a ridicat! Nu se putea să cadă mai jos decât căzuse omenirea, şi nici mai sus nu putea a se ridica decât a ridicat-o Hristos. Căci natura omenească prin Hristos s-a ridicat la cer. Şi ce însuşiri avea această natură mai înainte?
Eu mă opresc bucuros la înjosirea naturii noastre, pentru ca să recunosc mai bine uimitoarea ei înălţare, prin bunătatea Domnului. Noi eram pulbere şi cenuşă. Dar cel puţin aceasta nu era urmare a vinovăţiei noastre, ci din cauza slăbiciunii naturii noastre, că oamenii se făcuseră mai fără de minte decât dobitoacele, după cum zice şi psalmistul: „Alăturatu-s-a dobitoacelor celor fără de minte şi s-a asemănat lor” (Psalmul 48, 12). A se asemăna cu dobitoacele cele fără de minte înseamnă a fi încă mai înjosit decât ele. Adică, la dobitoace, lipsa de minte este ceva natural, nevinovat, dar o fiinţă înzestrată cu minte a se pogorî până la lipsirea de minte, aici este vinovăţia voinţei. Aşadar, oamenii au căzut mai jos decât dobitoacele, s-au făcut mai nemulţumitori, mai nebuni, mai vârtoşi, mai înjosiţi, mai nesimţitori decât pietrele.

Ce trebuie să zic? Cum să mă exprim? Această nevrednică omenire, cea mai fără de minte decât toate, s-a ridicat astăzi peste toate. Astăzi îngerii au văzut ceea ce de mult doreau să vadă. Astăzi arhanghelii privesc cele pe care de mult aşteptau să le vadă. Ei au văzut natura noastră strălucind de pe Tronul cel împărătesc, strălucind în slava şi frumuseţea cea nemuritoare. Căci acum, când natura omenească i-a covârşit cu cinstea, ei totuşi se bucură, aşa cum mai înainte jeleau înjosirea noastră. Deşi heruvimii alungaseră omenirea din rai, totuşi jeleau soarta ei.
Dacă oamenii simt compătimire pentru alţii, cu atât mai mult îngerii au simţit compătimire pentru noi, căci ei sunt mai plini de iubire decât oamenii. De aceea se arată îngerii pretutindeni unde se vorbeşte despre reînălţarea omenirii, atât la Naşterea lui Hristos, cât şi la învierea Sa din mormânt.
Astăzi, la Înălţarea Mântuitorului la cer, iată ce se zice în istoria Apostolilor despre îngeri: „… doi bărbaţi au stat înaintea lor în haine albe, care au şi zis: Bărbaţi galileeni, ce staţi căutând spre cer? Acest Iisus, care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer” (Fapte l, 10-l1).

 Ascultaţi acum cu luare aminte. Pentru ce vorbesc ei aşa? Nu aveau oare ucenicii ochi? Nu văzuseră ei înşişi ceea ce s-a petrecut? Nu spune evanghelistul că S-a înălţat înaintea ochilor lor? (Fapte l, 9). Pentru ce, oare, s-au înfăţişat atunci îngerii şi le-au spus că El S-a înălţat la cer? Pentru două pricini:
Întâi, fiindcă ucenicii erau întristaţi pentru despărţirea de Hristos. Cum că ei în adevăr erau trişti, aflăm din cuvintele Domnului: „Nimeni dintre voi nu mă întreabă: Unde Te duci? Ci, fiindcă v-am spus acestea, întristarea a umplut inima voastră” (Ioan 16, 5-6).
Când noi ne despărţim de prieteni şi de rude, ne pare rău. Cum ar fi putut acum ucenicii să nu jelească şi să nu simtă durerea, când vedeau că se desparte de dânşii Izbăvitorul lor, Dascălul şi Sprijinitorul cel plin de dragoste, cel blând şi bun? De aceea li s-au arătat îngerii; ei trebuiau să aline durerea ucenicilor pentru ducerea Domnului de la dânşii, prin făgăduinţa revenirii Lui. „Acest Iisus, care S-a înălţat de la voi la cer, aşa va veni, precum L-aţi văzut mergând la cer”. Vă pare rău că El se ia de la voi, însă nu vă întristaţi, El iarăşi va veni. Aceasta este întâia pricină a arătării îngerilor.
Pentru a doua pricină, nu mai mică decât prima, îngerul a adăugat: „El S-a înălţat”, adică S-a înălţat, S-a ridicat la cer. Distanţa era prea mare şi ochii omeneşti nu puteau să privească trupul ce se înălţa până a ajuns la cer. Precum o pasăre, care se ridică la înălţime, se ascunde tot mai mult de ochii noştri, aşa şi trupul lui Hristos, cu cât mai sus se ridica, cu atât mai mult se depărta de ochii ucenicilor, fiindcă slăbiciunea vederii nu putea să urmărească lungimea distanţei. De aceea s-au înfăţişat îngerii, spre a încredinţa pe ucenici despre înălţarea Sa la cer, ca ei să nu creadă că El a fost luat la cer ca Ilie. Ilie a fost luat ca un rob al lui Dumnezeu, iar Iisus ca Domn; Ilie cu o căruţă de foc, Iisus a fost luat de un nor, căci şi Tatăl, precum zice Isaia, „sade pe nor” (Isaia 19, 1). Ilie, la înălţarea sa, a slobozit cojocul său asupra ucenicului său Elisei; dar Iisus, după ce S-a înălţat, a făcut să se pogoare asupra ucenicilor Săi darurile Harului şi a făcut nu numai un prooroc, ci mii de prooroci, care au fost cu mult mai mari şi mai slăviţi decât Elisei.

Aşadar, iubiţilor, să priveghem şi să îndreptăm ochii duhului nostru la a doua venire a Domnului. Apostolul Pavel zice: „însuşi Domnul întru poruncă, la glasul arhanghelului, Se va pogorî din cer, şi cei morţi întru Hristos vor învia întâi. După aceea, noi cei vii, care vom fi rămas, vom fi răpiţi împreună cu ei în nori, întru întâmpinarea Domnului” (I Tesaloniceni 4, 16-17). Însă nu toţi. Ascultă ce zice Hristos: „Atunci vor fi două măcinând la moară, una se va lua, alta se va lăsa; în noaptea aceea vor fi doi într-un pat, unul se va lua, altul se va lăsa” (Matei 24, 41; Luca 17, 34). Ce înseamnă aceste vorbe neînţelese? Cele de la moară sunt săracii şi chinuiţii (la iudeii antici, slujnicele sau roabele erau datoare să macine făină în râşniţă), cei din pat sunt bogaţii, care au şi comoditate, şi prisosinţă. Domnul voieşte aşadar să spună că atât dintre săraci, cât şi dintre bogaţi, numai unii se vor mântui, alţii însă vor pieri. Drepţii vor fi răpiţi în nori, spre întâmpinarea Domnului, iar păcătoşii vor fi lăsaţi şi daţi osândei.

Când un rege vizitează o cetate, obişnuiesc a ieşi înaintea lui cei ce îi sunt favoriţi; iar criminalii se ţin în cetate, spre a aştepta pedeapsa lor. Tot aşa va fi când Domnul va veni la judecată. Vom fi, oare, şi noi atunci duşi spre întâmpinarea Lui? Ah, eu cunosc păcatele mele şi nevrednicia mea!
Deci, să nu se laude bogatul întru bogăţia sa şi săracul să nu se creadă mizerabil şi nenorocit. Mai vârtos fericit, şi sigur fericit, şi de trei ori fericit este cel care se va arăta vrednic în ziua aceea a ieşi întru întâmpinarea Domnului, de ar fi el şi cel mai sărac decât toţi. Iar noi, păcătoşii, să ne tânguim pe noi înşine, şi nu numai să ne tânguim, dar să ne îmbunătăţim, să ne schimbăm, pentru ca toţi să primim cu vrednicie pe împăratul îngerilor şi să putem gusta acea sfântă fericire întru Hristos Domnul nostru, Care fie proslăvit împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin.

SA NE RUGAM PENTRU SFANTUL SI DRAGUL PARINTE IUSTIN PARVU SA IL INSANATOSEASCA BUNUL DUMNEZEU

Rugăciune pentru omul bolnav

 Preaputernice şi slăvite Doamne Iisuse Hristoase! Tu, Care ai venit în lume să tămăduieşti neputinţele oamenilor, Care nu ai venit să chemi la pocăinţă pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi, şi ai primit moarte pe cruce pentru mântuirea noastră! Din adâncul inimii Te rog să primeşti smerita mea nevoinţă şi această mică rugăciune a mea pentru cel încercat de boală!
Mântuieşte-l, Doamne, precum ştii, ca un bun şi iubitor de oameni, şi rânduieşte Tu toate spre folosul său. Că noi neputincioşi suntem şi nu îl putem ajuta dacă nu ne vei lumina cu harul Tău.
De e voia Ta, îl poţi pedepsi precum se cade pentru păcatele sale, tămăduindu-l cu ierburile amare ale durerii, ca un doctor priceput, precum vei vrea.
Dar căzând înaintea Ta Te rog, îndură-te de robul Tău, potoleşte-i fierbinţeala, alină-i suferinţa, ridică-l din patul durerii.
Să îi fie această încercare prin care trece spre îndreptarea vieţii, spre început bun mântuirii şi spre iertarea păcatelor.
Şi dacă îi e de folos să ducă  mai departe crucea bolii, fie, Doamne, după voia Ta, nu după voia noastră. Dăruieşte-i lui răbdare şi linişte, alungând de la el toată frica şi toată deznădejdea, ca să nu fie îngenuncheat de durere şi să cârtească sau să cadă în patima mâniei.
Ajută-l, Iubitorule de oameni, ca văzând el mila Ta să cadă la picioarele Tale cu lacrimi de pocăinţă şi de mulţumire, ca să se învrednicească să audă glasul Tău cel sfânt: „Iertate îţi sunt păcatele!” Amin.

IZVORUL TAMADUIRII- UNA DINTRE CELE MAI VECHI SARBATORI CRESTINE

Izvorul Tămăduirii - O sărbătoare cu vechime

Izvorul Tămăduirii, această mare sărbătoare a creştinătăţii ortodoxe, are o istorie veche de 1.500 de ani, avîndu-şi originea în perioada domniei împăratului bizantin Leon cel Mare, evlavios şi binecredincios. Pe cînd încă nu era pe tronul Bizanţului, Leon a întîlnit un orb, pe care l-a luat de mînă spre a-l călăuzi. Acest bătrîn însă era un om luminat de Dumnezeu şi neîncetat predica creştinilor că, în pădurile imperiale, sînt izvoare şi lacuri ce sînt ocrotite de Maica Domnului, apărătoarea sihaştrilor din acele locuri. Tradiţia spune că cei doi, afundaţi în discuţiile lor teologice despre marele praznic al Învierii Domnului, s-au rătăcit în acele sălbatice împrejurimi împădurite. Bătrînul i-a cerut lui Leon apă de băut, dar negăsind, s-a întristat. Atunci, un glas de sus i-a spus: „Nu este nevoie să te osteneşti Leon, căci apa este aproape. Pătrunde, Leone împărate, mai adînc în pădurea acesta! Şi luînd cu mîinile apă tulbure potoleşte setea orbului şi apoi udă cu ea ochii cei nevăzători şi se va cunoaşte de îndată cine sînt Eu". Minunea s-a petrecut în clipa în care tînărul a făcut întocmai cum i s-a relevat de sus, şi a descoperit într-o poiană un izvor miraculos cu „apă dumnezeiască".
„Maica Domnului, eşti aici! Te-am găsit!"
După ce şi-au potolit setea, Leon i-a atins cu apă ochii orbului, care şi-a recăpătat lumina. „Maica Domnului, eşti aici! Te-am găsit!", a strigat bătrînul cu lacrimi în ochi. Copleşit de minune, Leon a căzut în genunchi şi a rostit: „Am văzut lumina cea adevărată, pe Maica Preacurată... Aici este Izvorul Tămăduirii... fîntîna dătătoare de sănătate". Bătrînul înţelept i-a prezis lui Leon că, nu după multă vreme, va ajunge împărat. Prima grijă a noului împărat a fost să ridice o biserică în cinstea Maicii Domnului, lîngă izvorul dătător de tămăduiri, cu apă miraculoasă.

Boboteaza mică
Biserica ridicată de Leon se vede şi azi la Constantinopole, oraş cunoscut acum ca Istanbul. Puţin mai tîrziu, spune legenda, chiar împăratul Justinian (527-565), împăratul cel mare al Bizanţului, care suferea de o boală grea, a dobîndit de la izvor vindecare. Mulţumind pentru aceasta Fecioarei Maria, el a ridicat o biserică şi mai mare. Iar în vremea urmaşilor lui, izvorul şi-a continuat darul de minuni. Iar după alţi mulţi ani, la izvor s-a arătat un semn încă şi mai mare! Căci s-a stîrnit atunci un cutremur crunt, iar biserica cea mare a început să se surpe cu totul, pe mulţimea strînsă înăuntru. S-a arătat atunci chiar Fecioara Maria, care a ţinut cu mîinile Ei de aer biserica, pînă ce oamenii s-au salvat toţi, spune cartea cu vieţile sfinţilor. În amintirea acelui izvor miraculos de la Constantinopole, izvor ce dăinuieşte şi azi şi mai săvîrşeşte încă minuni, Vinerea Izvorului Tămăduirii a devenit o sărbătoare a Maicii Domnului - iubită ca un „izvor" binefăcător revărsat peste oameni. Maica revărsîndu-se peste noi, prin mijlocirea apei.

Încă o minune
De acest izvor făcător de minuni mai sînt legate şi alte povestiri. Se spune că izvorul a înviat şi un mort. Omul era din Tesalia şi, plecînd el cu corabia în pelerinaj la izvor, a murit pe drum. Dar înainte să-şi dea duhul, i-a rugat pe corăbieri să nu-l arunce în mare, ci să-l ducă să-l îngroape la biserica izvorului, şi acolo să toarne pe el de trei ori din apa tămăduitoare. Corăbierii au făcut întocmai, iar mortul, stropit cu apă, a înviat.
Tradiţie şi continuitate
Secolele au trecut unul după altul şi, în ciuda vitregiilor istoriei, Izvorul Tămăduirii de la Constantinopol nu a secat niciodată, aducînd celor credincioşi bucurie şi vindecare sufletească şi trupească. După Primul Război Mondial, statul turc, pe teritoriul căruia se află acest binecuvîntat izvor, a reamenajat zona, transformînd-o într-o adevărată oază de odihnă şi tratament, păstrîndu-i însă numele de Izvorul Tămăduirii. La noi în ţară, Eparhia Romanului are un astfel de loc presărat cu izvoare tămăduitoare, la Slănic Moldova, unde, în luna iulie 1801, a fost descoperit primul izvor mineral, iar, de atunci, pelerinii din întreaga lume poposesc temporar, pentru vindecarea unor afecţiuni. În Vinerea de după Paşte, la sărbătoarea Izvorul Tămăduirii, este un frumos obicei la creştini să se sfinţească apa, apoi, cu aceasta se stropesc întîi casele, fîntînile, troiţele, precum şi creştinii, în amintirea evenimentului petrecut în jurul anului 454 la Constantinopol, cînd acel orb a primit, de la Maica Domnului, tămăduire prin intermediul apei sfinţite. Şi noi serbăm cu mare evlavie şi bucurie această zi, rugîndu-ne Maicii Domnului, cum zice o cîntare bisericească. „Izvor eşti cu adevărat stăpînă, al apei celei vii, că Tu speli bolile cele cumplite, Cea ce ai izvorît pe Hristos, apa cea de mîntuire...".

Sărbătoare la mănăstirea „Sîmbăta de Sus"
Mănăstirea „Sîmbăta de Sus" are hramul „Izvorul Tămăduirii", care este una dintre cele mai mari sărbători creştine ale Ardealului. Ca în fiecare an, la această sărbătoare se adună la mănăstire mii de credincioşi şi soboare mari, de cîte 30 de preoţi. Mănăstirea este un crîmpei de pămînt de o frumuseţe magică. Este un loc unde urmele lăsate de părintele Arsenie Boca, sfîntul necanonizat al Ardealului, dăinuiesc peste tot, prin păduri şi în memoria oamenilor, impregnate în amintiri, cu sfinţenie, ca într-o cămaşă curată, de mir şi de lacrimi.

Mănăstirea tămăduită
Acolo unde astăzi se înalţă Mănăstirea Sîmbăta a fost mai întîi izvorul. Cu mult mai vechi, şi decît biserica, şi decît mănăstirea. Izvorul găsit de oameni acum 500 de ani într-o poiană: un paradis de verde şi vis, la poalele Făgăraşului. Şi izvorul era binecuvîntat şi vindecător. Căci de cum l-au găsit, au început tămăduirile, multe miraculoase, pentru cei ce i-au băut apa. Şi i s-a spus Izvorul Tămăduirii. Abia 100 de ani mai tîrziu, uimit de puterile apei, Constantin Brîncoveanu a ridicat aici, în 1696, o splendidă bisericuţă în piatră şi o mănăstire, chiar lîngă izvorul miraculos. Iar vodă a mai adus de peste munţi călugări şi dascăli. Şi a făcut o şcoală de grămătici, alta de zugravi şi o tiparniţă. Aici, pe moşia lui din Făgăraş, unde Constantin Brîncoveanu îşi ridicase şi un palat în satul Sîmbăta de Sus. Pe moşia lui de peste munţi, unde îşi pregătise ultima redută, ba chiar obţinuse de la împărat şi promisiunea unui titlu de nobleţe, dacă se retrăgea aici. Dar n-a mai apucat, căci a fost trădat şi tăiat la Constantinopole, în 1714, cu toţi cei patru fii ai săi.
Martiriul bisericii
Imediat după martiriul ctitorului, a început şi cel al bisericii. Căci tot atunci a căzut ca o furtună peste românii ortodocşi din Ardeal catolicizarea cu sila şi cu armele, impusă de imperiali. Curînd, generalul Bukow avea să radă cu tunurile 150 de mănăstiri ortodoxe (12 numai în Făgăraş), lăsînd Ardealul, pentru 200 de ani, golit de mănăstiri româneşti. Mănăstirea „Sîmbăta", ultima, a mai scăpat o vreme. Căci era mănăstire domnească. Abia în 1785, împăratul a mai trimis un general. Tot ca pînă atunci, chiliile şi biserica au fost spulberate cu tunurile sau făcute ruine. Pustiită şi prăbuşită, cu turla spartă, biserica lui Brîncoveanu a rămas descoperită în bătaia vînturilor, a ploilor şi zăpezii aproape 150 de ani. Şi doar credincioşii din satele vecine, cu preoţii lor în frunte, aveau să mai vină în continuare, cu încăpăţînare, la ruinele ei, an de an, de Izvorul Tămăduirii, să se roage.

Zidite pe ascuns

De-abia după Marea Unire, în 1926, mitropolitul Nicolae Bălan avea să devină cel de-al doilea ctitor al mănăstirii. El, dar mai ales părintele Arsenie Boca, primul stareţ al mănăstirii reînviate. Şi biserica refăcută a putut fi sfinţită la 15 august 1946, după război. Iar al treilea ctitor a fost, în anii '80, mitropolitul Antonie Plămădeală. Zidirea actualei minuni de la Sîmbăta a fost, şi ea, cu cîntec. Ştiind că sub Ceauşescu o aprobare pentru ridicarea unei mănăstiri era de negîndit, mitropolitul a ales un ocoliş. Cum în 1985 urma să se împlinească 200 de ani de la dărîmarea mănăstirii de către austriecii catolici, mitropolitul a pretextat construirea unui lăcaş care să adăpostească obiecte de patrimoniu din Ţara Făgăraşului şi Braşov. Şi astfel, mănăstirea cea mare, dar mai ales biserica nouă au fost zidite pe ascuns, cu frescele pictate şi ascunse ca de un Iuda sub pînză de sac. Pînă s-a terminat urgia ţării, şi a mănăstirii dalbe, odată cu ea.

 

Izvoare tamaduitoare la noi in tara

Manastirea Ghighiu este cunoscuta nu doar prin icoana facatoare de minuni a Maicii Domnului, adusa aici in anul 1958, ci si prin izvorul ei tamaduitor.

La Manastirea Dervent, pe locul unde Sfantul Apostol Andrei a facut o minune, exista un alt izvor cu apa vindecatoare.

Un alt loc in care putem gasi izvor cu apa vindecatoare este Manastirea Horaicioara. Pelerini din toata tara vin la cele trei manastiri sa primeasca apa de la aceste izvoare minunate.

DENIA DE MARTI SEARA

În Sfânta şi Marea Miercuri dumnezeieştii Părinţi au hotărât să se facă pomenire de femeia cea păcătoasă care a uns cu mir pe Domnul, pentru că lucrul aceasta s-a întâmplat cu puţin înainte de mântuitoarea patimă.

Când Iisus S-a suit în Ierusalim şi era în casa lui Simon leprosul, o femeie păcătoasă, s-a apropiat de El şi a turnat pe capul Lui acel mir de mare preţ. Pomenirea ei s-a pus în această zi, pentru ca, după cuvântul Mântuitorului, să se predice pretutindenea şi tuturor fapta ei cea plină de multă învăţătură. Ce-a îndemnat-o, oare, la asta? Dragostea pe care ea a văzut că o are Hristos pentru toţi, prietenia Lui cu toţi oamenii şi mai cu seamă faptul de acum, când L-a văzut că intră în casa unui lepros, pe care legea îl socotea necurat şi poruncea să fie îndepărtat dintre oameni.

Se gândea deci femeia că-i va vindeca şi boala ei, după cum a vindecat-o pe a aceluia. Şi într-adevăr, pe când şedea la masă, I-a turnat pe capul Lui mir în valoare cam de trei sute de dinari. Ucenicii, dar mai ales Iuda, au certat-o. Hristos însă i-a luat apărarea ca să nu îndepărteze gândul ei cel bun. în urmă, Hristos face pomenire de îngroparea Sa spre a întoarce pe Iuda de la vânzare şi a învred­nici pe femeie de marea cinste de a se propovădui pretutindeni, în toată lumea, fapta ei bună.

Trebuie să se ştie că femeia aceasta pare că este una şi aceeaşi la toţi Evangheliştii, dar nu este aşa.

După cum spune dumnezeiescul Hrisostom, la cei dintâi trei Evanghelişti este vorba de una şi aceeaşi femeie, numită îndeobşte femeia cea păcătoasă. La Evan­ghelistul Ioan însă nu e vorba de această femeie, ci de altă femeie, care are o viaţă curată, Măria, sora lui Lazăr, pe care n-ar fi iubit-o Hristos de-ar fi fost o păcătoasă. Măria, spre deosebire de celelalte, cu şase zile înainte de Paşti, pe când Domnul şedea la masă în casa ei din Betania, a întrebuinţat mir şi l-a turnat pe dumnezeieştile Lui picioare şi I le-a şters cu părul capului ei, arătând faţă de Hristos un respect nespus de mare, oferindu-i mirul ca lui Dumnezeu.

Ea ştia bine că la jertfe se aducea untdelemn lui Dumnezeu, preoţii se sfinţeau cu mir, iar Iacov altădată a uns cu untdelemn stâlpul înălţat lui Dumnezeu. I-a adus Lui acest mir şi l-a dăruit învăţătorului ca lui Dumnezeu, pentru că l-a sculat din morţi pe fratele ei. Din pricina asta nici Domnul nu-i făgă­duieşte vreo răsplată. într-adevăr, cu acest prilej numai Iuda murmură, din pricina iubirii sale de arginţi.

Cealaltă femeie, adică cea păcătoasă, după cum au istorisit Sfinţii Evanghelist! Matei şi Marcu, a turnat acel mir de preţ pe capul lui Iisus, cu două zile înainte de Paşti, pe când Iisus era tot în Ierusalim şi tot pe când stătea la masă, dar în casa lui Simon leprosul. Pe această femeie păcătoasă şi ucenicii s-au supărat, pentru că se gândeau bine la dorinţa Iui Hristos de a face miloste­nie. Mai mult: acestei femei păcătoase i s-a dat şi răsplata de a se duce vestea despre fapta ei bună în toată lumea.

Prin urmare unii spun că este vorba de una şi aceeaşi femeie, pe când învăţătorul Hrisostom spune că este vorba de două femei.

Sunt însă unii care spun că e vorba de trei femei: două cele amintite mai sus, care l-au turnat mir nu cu mult înainte de Patima Domnului, iar o a treia cu mult înainte de acestea, dar, mai bine spus, prima care a turnat mir pe Hristos, aproape pe la mijlocul predicării evanghelice; ea era şi desfrânată şi deci păcătoasă. Aceasta a venit în casa fariseului Simon, şi nu a lui Simon leprosul; i-a turnat numai mir pe picioarele lui Hristos; de fapta ei s-a scandalizat numai fariseul; şi, în sfârşit, ei îi dăruieşte Mân­tuitorul iertarea păcatelor. Despre această păcătoasă aminteşte numai dumnezeiescul Luca, pe la mijlocul Evangheliei sale, după cum s-a spus mai sus.

Căci după ce isto­riseşte fapta acestei femei păcătoase, adaugă îndată aceste cuvinte: «După aceasta Iisus a mers prin oraşe şi sate, binevestind şi pro­povăduind împărăţia Iui Dumnezeu». Din aceste cuvinte se vede că fapta acestei femei păcătoase nu s-a întâmplat în timpul Pati­milor. Prin urmare, şi din pricina timpului, şi din pricina celor ce L-au primit pe Hristos, şi din pricina persoanelor şi din pricina caselor, dar încă şi din pricina chi­pului în care au turnat mirul, urmează că au fost trei femei: două păcătoase, iar a treia, sora lui Lazăr, Măria, care strălucea printr-» viaţă curată. în privinţa caselor: una este casa fariseului Simon, alta casa lui Simon leprosul în Betania, şi alta iarăşi casa suro­

rilor lui Lazăr, Măria şi Marta, tot în Betania. Din acestea rezultă iarăşi că Hristos a luat parte la două cine în Betania: una cu şase zile înainte de Paşti, în casa lui Lazăr, când a mâncat împreună cu El şi Lazăr. după cum istoriseşte Fiul tunetului, grăind aşa: «Cu şase zile înainte de Paşti, a venit Iisus în Betania, unde era Lazăr, cel ce murise şi pe care Hristos I-a înviat din morţi. Şi I-au făcut Lui acolo cină şi Marta slujea, iar Lazăr era unul din cei ce şedeau cu El la masă. Iar Măria, luând o litră de nard curat de mare preţ, a uns picioarele lui Iisus, şi I-a şters picioarele Lui cu părul capului ei».

Cealaltă cină I s-a făcut Lui cu două zile înainte de Paşti, pe când Hristos era tot în Betania, în casa Iui Simon Iepro-sul: atunci s-a apropiat de El femeia păcătoasă şi a turnat mirul cel de mare preţ. Că aceasta s-a petrecut cu două zile înainte de Paşti, o arată Sfântul Evanghelist Matei, când scrie că Hristos a spus ucenicilor: -Ştiţi că după două zile sunt Pastile». Iar mai jos puţin, Sfântul Evanghelist Matei adaugă: «Şi fiind Iisus în Betania în casa lui Simon leprosul s-a apropiat de el o femeie păcătoasă, având un alabastru cu mir de mare preţ şi 1-a turnat pe capul Lui pe când şedea la masă». Tot aşa spune şi Marcu: «Şi după două zile erau Pastile şi Azimile; şi pe când era în Betania în casa lui Simon leprosul şi şedea la masă, a venit o femeie» şi celelalte.

Sunt şi unii care susţin că femeia care a uns cu mir pe Domnul, despre care vorbesc cei patru Evanghelişti, este una şi aceeaşi persoană. Ei socotesc că Simon fariseul şi Simon leprosul sunt una şi aceeaşi persoană si fac din el tatăl lui Lazăr şi al surorilor sale. Măria şi Marta. Mai susţin că este una şi aceeaşi cină; apoi că este una şi aceeaşi casă, cea din Betania, a lui Simon, care a pregătit foişorul cel aşternut, unde a avut ioc Cina cea de taină.

Părerea acestora însă nu este dreaptă. I s-au dat lui Hristos două mese în Betania, în afară de Ierusalim; una cu şase zile, iar alta două zile înainte de Pastile evreilor, după era s-a spus. Atunci, şi femeile au adus lui Hristos mir şi l-au turnat pe El în chipuri diferite. Cina cea de taină şi foişorul cel nut au fost pregătite în Ierusalim şi cu

O zi înainte de Pastile evreilor şi de pătimirea lui Hristos. Unii spun că au pregătit cina în casa unui om necunoscut; alţii, că au pregătit-o în Sfântul Sion, în casa ucenicului Ioan, cel care şi-a rezemat capul pe pieptul lui Iisus. Aici, în adevăr, au fost ascunşi ucenicii de frica iudeilor; aici, după înviere, a pus Toma degetul în coasta lui Hristos; aici a avut Ioc Pogorârea Sfântului Duh în ziua Cincizecimii, şi încă alte fapte nespuse şi tainice.

Se pare însă, şi este adevărat, că este mai exactă susţinerea lui Hrisostom, că două sunt femeile care au turnat mir pe Hristos. Una despre care vorbesc cei trei Evan­ghelişti, o femeie desfrânată şi păcătoasă; ea a turnat mir pe capul lui Iisus. Alta, cea din Evanghelia după Ioan, este Măria, sora lui Lazăr; ea a adus mir şi 1-a turnat numai pe dumnezeieştile picioare ale lui Hristos. Altele sunt cinele din Betania, şi alta este Cina cea de taină. Şi se vede asta din aceea că, după ce se istoriseşte fapta femeii păcătoase, Mântuitorul trimite pe ucenici în Ierusalim ca să pregătească Pastile: «Mer­geţi, le-a spus El, în cetate la cutare şi spuneţi-i: învăţătorul zice: La tine vreau să fac Pastile cu ucenicii». Şi iarăşi: «Şi vă va întâmpina un om cu un ulcior cu apă... şi el vă va arăta un foişor mare aşternut.

Acolo pregătiţi-l. Iar ei plecând... au aflat precum le zisese şi au pregătit Pastile» adică Pastile evreilor, care băteau la uşă. Şi Mântuitorul a venit şi le-a sărbătorit împreună cu ucenicii Lui, după cum zice dumnezeiescul Hri­sostom. Apoi după ce s-a făcut Cina cea de taină şi după ce între timp a spălat pi­cioarele ucenicilor, s-a aşezat din nou la masă şi ne-a înfiinţat pe aceeaşi masă Pastile nostru, după cum spune Ioan Gură de Aur. Dumnezeieştii Evanghelişti, Ioan împreună cu Marcu, au arătat şi cum era mirul. L-au numit «curat şi de mare preţ». Prin «curat» este obiceiul să se arate ceea ce este nefalsi­ficat şi neamestecat. Poate că acest cuvânt era numele celui mai bun mir şi de mare preţ. Marcu adaugă că femeia în grabă a spart vasul, care era strâmt la gură; un ast­fel de vas îl numeşte alabastru. Acest vas, după Sfântul Epifaniu, era de sticlă şi făcut fără toartă; un astfel de vas se numeşte amforă. Mirul acela era făcut din multe materii: flori de smirnă, scorţişoară bine mirositoare, stânjenei, trestie aromată şi untdelemn.

Iar Tu, Hristoase Dumnezeule, care ai fost uns cu mir spiritual, slobozeşte-ne de patimile ce vin asupra noastră şi miluieşte-ne pe noi ca un singur bun şi de oameni iubitor, Amin.

 

EVANGHELIA DUPA MARCU -25

1.	Împărăţia cerurilor se va asemăna cu zece fecioare, care luând candelele lor, au ieşit în întâmpinarea mirelui.
2.	Cinci însă dintre ele erau fără minte, iar cinci înţelepte.
3.	Căci cele fără minte, luând candelele, n-au luat cu sine untdelemn.
4.	Iar cele înţelepte au luat untdelemn în vase, odată cu candelele lor.
5.	Dar mirele întârziind, au aţipit toate şi au adormit.
6.	Iar la miezul nopţii s-a făcut strigare: Iată, mirele vine! Ieşiţi întru întâmpinarea lui!
7.	Atunci s-au deşteptat toate acele fecioare şi au împodobit candelele lor.
8.	Şi cele fără minte au zis către cele înţelepte: Daţi-ne din untdelemnul vostru, că se sting candelele noastre.
9.	Dar cele înţelepte le-au răspuns, zicând: Nu, ca nu cumva să nu ne ajungă nici nouă şi nici vouă. Mai bine mergeţi la cei ce vând şi cumpăraţi pentru voi.
10.	Deci plecând ele ca să cumpere, a venit mirele şi cele ce erau gata au intrat cu el la nuntă şi uşa s-a închis.
11.	Iar mai pe urmă, au sosit şi celelalte fecioare, zicând: Doamne, Doamne, deschide-ne nouă.
12.	Iar el, răspunzând, a zis: Adevărat zic vouă: Nu vă cunosc pe voi.
13.	Drept aceea, privegheaţi, că nu ştiţi ziua, nici ceasul când vine Fiul Omului.
14.	Şi mai este ca un om care, plecând departe, şi-a chemat slugile şi le-a dat pe mână avuţia sa.
15.	Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat.
16.	Îndată, mergând, cel ce luase cinci talanţi a lucrat cu ei şi a câştigat alţi cinci talanţi.
17.	De asemenea şi cel cu doi a câştigat alţi doi.
18.	Iar cel ce luase un talant s-a dus, a săpat o groapă în pământ şi a ascuns argintul stăpânului său.
19.	După multă vreme a venit şi stăpânul acelor slugi şi a făcut socoteala cu ele.
20.	Şi apropiindu-se cel care luase cinci talanţi, a adus alţi cinci talanţi, zicând: Doamne, cinci talanţi mi-ai dat, iată alţi cinci talanţi am câştigat cu ei.
21.	Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.
22.	Apropiindu-se şi cel cu doi talanţi, a zis: Doamne, doi talanţi mi-ai dat, iată alţi doi talanţi am câştigat cu ei.
23.	Zis-a lui stăpânul: Bine, slugă bună şi credincioasă, peste puţine ai fost credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru bucuria domnului tău.
24.	Apropiindu-se apoi şi cel care primise un talant, a zis: Doamne, te-am ştiut că eşti om aspru, care seceri unde n-ai semănat şi aduni de unde n-ai împrăştiat.
25.	Şi temându-mă, m-am dus de am ascuns talantul tău în pământ; iată ai ce este al tău.
26.	Şi răspunzând stăpânul său i-a zis: Slugă vicleană şi leneşă, ştiai că secer unde n-am semănat şi adun de unde n-am împrăştiat?
27.	Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, şi eu, venind, aş fi luat ce este al meu cu dobândă.
28.	Luaţi deci de la el talantul şi daţi-l celui ce are zece talanţi.
29.	Căci tot celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce n-are şi ce are i se va lua.
30.	Iar pe sluga netrebnică aruncaţi-o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor.
31.	Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale.
32.	Şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile şi-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre.
33.	Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.
34.	Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniţi, binecuvântaţii Tatălui Meu, moşteniţi împărăţia cea pregătită vouă de la întemeierea lumii.
35.	Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit;
36.	Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine.
37.	Atunci drepţii Îi vor răspunde, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând şi Te-am hrănit? Sau însetat şi Ţi-am dat să bei?
38.	Sau când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat?
39.	Sau când Te-am văzut bolnav sau în temniţă şi am venit la Tine?
40.	Iar Împăratul, răspunzând, va zice către ei: Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.
41.	Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui.
42.	Căci flămând am fost şi nu Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi nu Mi-aţi dat să beau;
43.	Străin am fost şi nu M-aţi primit; gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; bolnav şi în temniţă, şi nu M-aţi cercetat.
44.	Atunci vor răspunde şi ei, zicând: Doamne, când Te-am văzut flămând, sau însetat, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă şi nu Ţi-am slujit?
45.	El însă le va răspunde, zicând: Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut.
46.	Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică.

BUNA VESTIRE- SARBATOAREA MAMEI CRESTINE! LA MULTI ANI TUTUROR MAMELOR!

Parintele Cleopa – Predica la Buna Vestire




Iata, vei lua in pintece si vei naste Fiu si vei chema numele lui Iisus (Luca 1, 31)

Iubiti credinciosi,

Astazi rasuna glas de bucurie in tot pamintul. Astazi Arhanghelul Gavriil ii vesteste Fecioarei Maria ca va lua in pintece si va naste in lume pe Fiul lui Dumnezeu, mintuirea intregului neam omenesc. Ziua de astazi este mai sfinta si mai veselitoare decit toate zilele veacurilor, caci aduce bucurie si vesteste mintuirea in toata lumea. Astazi, Dumnezeu a cautat cu mila si cu indurare din cer spre pamint si a auzit suspinele stramosilor nostri si plingerea tuturor celor ce se chinuiau in iad de la inceputul lumii.

Atit de adinca este taina dumnezeiescului praznic, incit nici mintile serafimilor si ale heruvimilor nu o pot patrunde. Aceasta parere nu este a mea, ci a Bisericii lui Hristos care cinta: Taina cea din veac ascunsa si de ingeri nestiuta. Dar oare a fost cu totul ascunsa de ingeri si de oameni aceasta taina a intruparii lui Dumnezeu Cuvintul? Nu! Caci a fost cunoscuta de ingeri si revelata prin prooroci, insa in chip cu totul umbros. Caci ingerii au vestit-o patriarhilor, iar sfintii prooroci cu mult inainte prin tainice profetii mesianice au descoperit venirea Mintuitorului pe pamint. Dar ceea ce nici de ingeri, nici de oameni nu s-a stiut, a fost chipul zamislirii lui Dumnezeu din Fecioara. Aceasta o adevereste iarasi Biserica prin cintarea: Iar minunea nasterii Tale, a o spune limba nu poate (Axion).

Dar sa arat mai intii cum a luat fiinta acest minunat praznic al Bunei Vestiri. Sfinta Evanghelie de la Luca ne spune: In luna a sasea - adica in luna martie, caci la evrei anul incepe la 1 septembrie, - a fost trimis Arhanghelul Gavriil de la Dumnezeu, intr-o cetate din Galileea, al carei nume era Nazaret, catre o fecioara logodita cu un barbat care se numea Iosif, din casa lui David; iar numele Fecioarei era Maria. Si intrind ingerul la ea, a zis: “Bucura-te, ceea ce esti plina de har, Domnul este cu tine. Binecuvintata esti tu intre femei… (Luca 1, 26-28). Dar fecioara s-a spaimintat si s-a tulburat la vederea ingerului si mai ales la auzirea cuvintelor lui, si cugeta intru sine: Ce fel de inchinaciune poate sa fie aceasta? Iar ingerul Domnului, vazind-o pe dinsa asa de tulburata, i-a linistit sufletul cu aceste cuvinte: Nu te teme, Marie, caci ai aflat har la Dumnezeu si, iata, vei lua in pintece si vei naste Fiu si vei chema numele lui Iisus. Acesta va fi mare si Fiul Celui Preainalt Se va chema (Luca 1, 30-32).

Fecioara Maria, aducindu-si aminte cum sarpele a inselat pe Eva si pe Adam in rai, gindea intru sine: “Oare ce este lucrul acesta, ce mi se arata? Vreo nalucire sau ispita? Sa nu fie cumva vreo inselaciune de la diavolul!” Apoi a zis catre inger: “Vad chipul tau ca te arati mie ca un om, dar graiul si portul tau nu sint din lumea aceasta. Mie imi spui lucruri mari si minunate pe care nu le pricep cum ar putea sa fie. Tu zici ca Dumnezeu Se va salaslui in mine, dar cum poate sa incapa in mine Dumnezeu Care a creat toata zidirea si pe Care nici o faptura nu-L poate incapea? In ce chip sint cuvintele acestea de care eu ma mir si ma minunez?

Iar arhanghelul, voind a-i lamuri minunea cea mai presus de fire care va fi cu ea, i-a adus aminte de alte mari si preaslavite minuni ale lui Dumnezeu din vechime si ii zise: “Adu-ti aminte, preafericita fecioara, ca la Dumnezeu nici un lucru nu este cu neputinta (Luca 1, 37). Adu-ti aminte cum toiagul lui Aaron, uscat fiind, a odraslit (Numerii 17, 8). Adu-ti aminte cum Sarra, femeia lui Avraam, stearpa si batrina, a nascut pe Isaac (Facere 21, 2-3). Adu-ti aminte cum Ana, mama ta, stearpa si ea fiind, te-a nascut pe tine. Apoi, cum rugul, pe care l-a vazut Moise proorocul in muntele Sinai arzind cu para de foc, nu se mistuia (Iesire 3, 2). Asa si tu vei lua intru tine focul dumnezeiesc si nu te vei arde. Duhul Sfint se va pogori peste tine si puterea Celui Preainalt te va umbri (Luca 1, 35). De vrei sa te incredintezi si de alta minune mai noua, du-te la rudenia ta, Elisabeta si vei vedea ca si ea, fiind stearpa, este acum in a sasea luna de cind a zamislit” (Luca 1, 36).

Ascultind cu mare atentie cuvintele dumnezeiescului arhanghel si intelegind ce fel de chemare are ea de la Dumnezeu, Sfinta Fecioara Maria a primit cuvintele lui si hotarind din toata inima sa asculte porunca lui Dumnezeu cea trimisa ei prin ingerul Gavriil, cu mare smerenie a zis: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvintul tau! (Luca 1, 38). In clipa aceea, cind Fecioara a acceptat porunca si a rostit cuvintul Fie mie dupa cuvintul tau!, S-a si zamislit Iisus Hristos in preacuratul ei pintece. Iata deci, cum a inceput prealuminatul praznic al Bunei Vestiri, pe care astazi il praznuim. Odata cu inceputul acestui dumnezeiesc praznic s-a inceput si plinirea planului lui Dumnezeu pentru mintuirea neamului omenesc si al descoperirii tainei celei din veac ascunse si de ingeri nestiuta.

Acest inceput al mintuirii noastre dupa toata dreptatea il praznuieste Biserica lui Hristos astazi, cintind: “Astazi este incepatura mintuirii noastre si aflarea tainei celei din veac”. Si iarasi: “Astazi se binevesteste pamintului o mare bucurie”. Cu adevarat, fratilor, astazi este ziua din luna a sasea in care prin Arhanghelul Gavriil, s-a adus bucuria cea mare a rascumpararii neamului omenesc. Arhanghelul a fericit-o pe Fecioara Maria, spunindu-i mai intii “Bucura-te!” si apoi “Ceea ce esti plina de har, ca prin tine vine bucuria la toata lumea si intristarea neamurilor se risipeste”. Preacurata si Preasfinta Fecioara Maria este cu adevarat plina de har caci este comoara si vistieria tuturor darurilor Sfintului Duh; iar pentru a va da seama de acest lucru si adevar am sa folosesc o asemanare intre cetele ingeresti si Maica Domnului.

Sfintii Maxim Marturisitorul, Grigorie Cuvintatorul de Dumnezeu, Grigorie de Nissa, Vasile cel Mare, Dionisie Areopagitul, ca si Sfintul Nicodim Aghioritul spun ca ingerii au luat de la Dumnezeu o deosebita vrednicie si negraite daruri dumnezeiesti. Si daca aceste preasfinte cete ingeresti au o mare felurime de calitati si daruri firesti si spirituale si vrednicii date lor de Dumnezeu, apoi Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria pe toate aceste cete ingeresti le covirseste cu vrednicia, cu slava si cu darul (Luca 1, 28).
Ingerii, ceata cea mai de jos din cereasca ierarhie, au de la Dumnezeu darul si vrednicia de a sluji si ajuta la mintuirea sufletelor omenesti si de a povatui pe oameni la vietuirea crestineasca si cu fapte bune, pentru a indeplini astfel voia lui Dumnezeu (Evrei 1, 7-14), iar Preasfinta si Preacurata Fecioara Maria, prin harul dat ei de la Dumnezeu, mai mult decit toti ingerii se roaga si povatuieste pe cei credinciosi pe calea mintuirii, spune Sfintul Ioan Damaschin.
Arhanghelii, ca binevestitori, au darul de a descoperi tainele proorocilor si a face cunoscuta voia lui Dumnezeu oamenilor. Dar Preasfinta Fecioara Maria inca din acest veac a luat de la Dumnezeu darul proorociei. Astfel, proorocind prin Duhul Sfint, mai intii a aratat slava ei viitoare, zicind: Iata, de acum ma vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48). Iar dupa ce a nascut pe Mintuitorul, a covirsit cu sfintenia si cu darul toate cetele arhanghelilor. Ingerii din ceata sfintelor incepatorii sint mai mari peste cetele cele de jos si slujesc la indreptarea a toata lumea si la pazirea tuturor conducatorilor, a tarilor, cetatilor si a tuturor tinuturilor.

Apoi Preasfinta Fecioara Maria, fiind imparateasa tuturor cetelor ingeresti, cu sfintele si preaputernicile ei rugaciuni lucreaza mai mult decit oricare ceata de ingeri la indreptarea si mintuirea oamenilor si pazeste prin rugaciunile ei toate popoarele lumii. Daca ingerii din ceata sfintelor stapinii au stapinire asupra diavolilor si cu putere ii opresc si-i potolesc de a nu vatama pe cineva din oameni cit ar voi ei, apoi cita stapinire nu are Preasfinta Fecioara Maria asupra diavolilor, care ispitesc pe oameni, oprind puterea lor de a face rau celor binecredinciosi care o lauda si se inchina ei cu credinta si umilinta?

Ingerii din ceata sfintelor puteri din cer, prin harul cel dat lor de Dumnezeu, pot sa reverse darul facator de minuni celor placuti ai lui Dumnezeu si sa intareasca pe oameni cu rabdare si tarie de suflet in necazurile si suferintele lor. Apoi cit dar si putere de facere de minuni nu are Maica Domnului si cit intareste si imbarbateaza in necazuri pe toti cei ce au dreapta credinta si o cheama pe ea din inima spre ajutor? Ingerii din ceata Domniilor au darul si puterea de la Dumnezeu de a domni peste ceilalti ingeri, care sint mai jos decit ei, de a invata pe oameni, de a stapini simturile si patimile lor si a se face domni peste voile lor cele patimase. Apoi cita putere nu are imparateasa tuturor ingerilor si doamna lumii, Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu, de a domni si imparati lumea aceasta, de a povatui tot sufletul cel binecredincios si a stapini simturile si poftele cele patimase pentru a ajunge, prin harul lui Dumnezeu, domni si imparati peste toate patimile si voile lor cele rele?

Ceata fericitelor tronuri, mai mult decit alte cete din cer, are darul de a se odihni si a purta pe Dumnezeu, dupa har, nu dupa fiinta, caci dupa fiinta este necuprins. Apoi care dintre ingeri si dintre oameni a odihnit si a purtat pe Dumnezeu mai mult decit Preasfinta Fecioara Maria, care a purtat in pintecele si in bratele ei pe Dumnezeu-Cuvintul, facindu-se prin aceasta scaun insufletit si cuvintator al Imparatului slavei? Despre aceasta si Biserica lui Dumnezeu adevereste, zicind: Ca mitrasul tau, scaun l-a facut si pintecele tau mai desfatat decit toate cerurile l-a lucrat.

Ceata sfintilor si inteleptilor heruvimi mai mult decit alte cete ingeresti care stau mai jos decit dinsii, pururea stralucesc cu lumina intelegerii si cu revarsarea intelepciunii si cunostintei dumnezeiesti si sint luminati in chip covirsitor de Dumnezeu spre a intelege marea adincime a tainelor Sale si au putere a lumina pe ingerii cei mai de jos cu intelegerea celor dumnezeiesti. Apoi cita intelegere duhovniceasca si cita adincime de taine dumnezeiesti nu poarta intru sine Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu, care s-a facut pe sine salas al intelepciunii lui Dumnezeu.

Dumnezeiestii serafimi sint prea infierbintati de dragostea lui Dumnezeu si au indoita putere dumnezeiasca si indoita putere de inaltare si slavoslovie, mai mult decit toate celelalte cete ingeresti care stau mai jos decit ei (Psalm 44, 11). Apoi cita fierbinte si dumnezeiasca dragoste nu are Preasfinta si Preacurata Fecioara Maria, care L-a purtat in pintece pe Hristos, izvorul cel fara de margine al dragostei si L-a nascut mai presus de legile firii? Si de cita vedere dumnezeiasca nu este plina Maica Domnului, care sta de-a pururea de-a dreapta Preasfintei Treimi, ca o imparateasa a cerului si a pamintului in haina aurita si cu toata stralucirea frumusetilor duhovnicesti impodobita si preainfrumusetata? (Psalm 44, 15). Si daca Dumnezeu se imbraca in haina de lumina, (Psalm 103, 2), apoi de cita slava si inaltare duhovniceasca nu s-a invrednicit Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu, incit toata Biserica lui Hristos o numeste pe ea Maica Luminii.

Iata, dar, iubitii mei frati, pentru care pricina am zis ca Maica Domnului este comoara si vistieria tuturor darurilor Sfintului Duh. Iata pentru care pricina Biserica lui Hristos cinta Preasfintei Maicii lui Dumnezeu, zicind: “Ceea ce esti mai cinstita decit heruvimii si mai slavita fara de asemanare decit serafimii”… Aceasta cintare este sfinta, pentru ca, asa cum am mai aratat, Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria covirseste pe toate cetele ingeresti cu vrednicia, cu cinstea si cu toate darurile duhovnicesti cu care a impodobit-o Duhul Sfint. Aceasta o adevereste si dumnezeiescul parinte Ioan Damaschin in una din cele mai alese si multe laude pe care le-a alcatuit in cinstea Maicii Domnului, zicind: “Infrumusetatu-te-ai mai mult decit toata cuviinta ingerilor, ceea ce ai nascut pe Facatorul lor”.

Pina aici, dupa a mea slaba putere, v-am aratat in ce chip Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu a fost si este comoara si vistieria tuturor darurilor Sfintului Duh si pentru care pricina Biserica lui Hristos o numeste pe ea “Mai cinstita decit heruvimii si mai slavita fara de asemanare decit serafimii”.

In cele ce urmeaza vreau sa va arat care din darurile Preasfintei Fecioare Maria a atras cel mai mult asupra ei harul Duhului Sfint si indurarea lui Dumnezeu. Fecioara Maria a fost impodobita de Dumnezeu cu toate darurile Preasfintului Duh. Insa cel mai mare dar care a invrednicit-o sa fie Nascatoare de Dumnezeu si i-a adus negraita cinste si slava a fost, nu fecioria, ci darul smereniei. Fara acest dar toate celelalte nu i-ar fi fost de folos. Smerenia a fost adevarata pricina de slava si de cinste Preacuratei Fecioarei, mai mult decit toate darurile pe care le avea. Pentru smerenia ei, dupa marturia Sfintului Duh, a cautat Domnul spre smerenia roabei Sale (Luca 1, 48) si a ridicat-o pe ea la atita slava si cinste, spre a fi laudata in cer de toti sfintii si de ostile ceresti, iar pe pamint, fericita de “toate neamurile”.

Smerenia a fost cea dintii pricina si slava pentru toti sfintii lui Dumnezeu. Smerenia l-a inaltat pe Avraam si l-a facut prieten al lui Dumnezeu si tata al multor neamuri (Facere 17, 4), caci se socotea pe sine a fi pamint si cenusa. Smerenia l-a inaltat pe Iosif si l-a facut mai mare peste tara Egiptului (Facere 41, 40-41). Smerenia l-a facut pe Moise cel gingav la limba povatuitor si legiuitor peste tot poporul lui Israel, caci se socotea pe sine nevrednic de aceasta slujba si ruga pe Dumnezeu sa trimita pe altul la scoaterea poporului din robia Egiptului (Iesire 4, 10, 13). Smerenia l-a aratat pe David a fi “dupa inima lui Dumnezeu”, caci se socotea pe sine vierme si nu om (Psalm 21, 6).

Cu smerenia au stralucit marele Daniil proorocul, cei trei tineri din cuptorul Babilonului, marele prooroc Isaia si, mai mult decit toti, dumnezeiescul Ioan Botezatorul care nu se socotea pe sine vrednic a dezlega cureaua incaltamintei lui Hristos (Matei 3, 11). Pentru adincimea smereniei lui s-a invrednicit a fi martorul cel mai vazator al Preasfintei Treimi la Iordan (Matei 3, 17) si s-a numit de Insusi Hristos cel mai mare om nascut din femeie (Luca 7, 28). Iar daca acesti sfinti mari ai lui Dumnezeu au aratat atit de mare smerenie, apoi cine poate intelege adincimea smereniei care a fost in inima Preasfintei Fecioare Maria? Ca ea, auzind si intelegind de la arhanghelul Gavriil ca va zamisli de la Duhul Sfint si va naste pe Fiul lui Dumnezeu, nu s-a inaltat cu inima, ci cu mare smerenie socotindu-se pe sine o simpla roaba, a zis: Iata roaba Domnului. Fie mie dupa cuvintul tau! (Luca 1, 38).

Aici, cu adevarat, s-a implinit cuvintul Sfintei Evanghelii, care zice: Cine se va smeri pe sine, se va inalta (Matei 23, 12). Iar Sfintul Efrem Sirul zice: “In inima adinca se va inalta Dumnezeu”. Deci daca, dupa marturia acestui sfint parinte, toate lucrurile cele mai inalte pe cele smerite se reazama, apoi si la Preasfinta Fecioara Maria, toate darurile cele mai inalte si duhovnicesti cu care a fost impodobita de Dumnezeu s-au rezemat si au avut drept temelie vesnica smerenia ei.

Spre a deslusi mai luminat cele amintite despre smerenia Maicii Domnului, o sa va spun o istorioara. Se zice ca pe vremuri un vestit sculptor, Apeles, a facut, pe linga alte statui vrednice de lauda si de mirare si un minunat spic de griu de care atirna un porumbel. Toti se minunau de aceasta mare maiestrie in sculptura, deoarece se parea ca in ea mesterul nu urmeaza firii, ci o depaseste chiar. Dar aici era o taina de nedezlegat. Cum un spic de griu sa poarte pe el greutatea unui porumbel fara sa se fringa?

Dezlegarea tainei insa arata si inchipuieste pe Preacurata Fecioara Maria, prin spicul de griu, iar porumbelul era chipul Sfintului Duh, care se odihnea peste dinsa, aratind prin simbol smerenia cea mare a Preacuratei Fecioare Maria, care s-a aplecat cu multa dragoste si smerenie atunci cind Duhul Sfint a venit peste ea si a invrednicit-o, mai presus de mintea noastra, sa nasca in lume pe Fiul lui Dumnezeu (Luca 1, 35). Asadar, fratilor, dupa cum ati auzit, smerenia a fost pricina de lauda si de cinste si de inaltare la toti sfintii lui Dumnezeu si cu atit mai mult la Preasfinta Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioara Maria.

Dar sa stiti si sa intelegeti ca mai presus de toate a fost smerenia cea nemasurata a Domnului si Dumnezeului si Mintuitorului nostru Iisus Hristos, Care S-a smerit pe Sine, ascultator facindu-se pina la moarte, si inca moarte de cruce (Filipeni 2, 8). Insa aceasta nemasurata smerenie a Domnului I-a adus Lui nemasurata slava si cinste. Pentru aceea si Dumnezeu L-a preainaltat si I-a dat Lui nume care este mai presus de tot numele, ca intru numele lui Iisus tot genunchiul sa se plece, al celor ceresti, al celor pamintesti si al celor de dedesubt (Filipeni 2, 9-10).

Iar de va intreba cineva: “ce este smerenia?”, la aceasta voi raspunde, nu cu cuvintele mele, ci cu ale Sfintului Isaac Sirul care zice: “Smerenia este haina dumnezeirii, pentru ca cu aceasta S-a imbracat Dumnezeu cind a binevoit a veni in lume si S-a imbracat in firea noastra cea smerita”. Iar daca dorim sa stim din ce fapte bune se naste ea, auzim pe Sfintul Ioan Scararul zicind ca smerenia se naste din ascultare si din taierea voii. Si iarasi, de se intreaba cineva: “Pentru care motiv smerenia este atit de mare?” Raspundem impreuna cu Sfintii Parinti: “Pentru ca numai ea poate ucide cel mai mare pacat care este mindria!” Caci prin acest cumplit pacat ingerii au cazut din cer, iar stramosii nostri Adam si Eva au cazut din rai; caci ascultind de sarpele diavol, li s-a nalucit a se face ca niste dumnezei (Facere 3, 5).
Astazi Fecioara Maria a zamislit in pintece da la Duhul Sfint pe Iisus Hristos, Mintuitorul lumii. Astazi Arhanghelul Gavriil aduce Fecioarei si intregii omeniri cea mai mare bunavestire de la intemeierea lumii, adica venirea pe pamint a Fiului lui Dumnezeu, ca sa ne rascumpere din robia pacatului, sa ne scape de moarte si sa ne faca din nou fii ai lui Dumnezeu dupa har. Pentru aceasta este atit de mare si necuprinsa cu mintea sarbatoarea de astazi. Ea se praznuieste primavara, in luna Martie, care este luna creatiei, pentru ca prin venirea lui Hristos in lume omenirea se reinnoieste, se naste din nou prin credinta, prin botez si fapte bune. Sa laudam deci pe Preacurata Fecioara Maria ca s-a invrednicit sa zamisleasca in trup pe Mesia cel mult asteptat. Sa laudam si pe Gavriil arhanghelul ca a adus pe pamint cea mai sfinta si mintuitoare veste buna. Apoi sa ne silim a urma exemplul Maicii Domnului si a imita virtutile ei care au facut-o vrednica sa fie Maica si Nascatoare de Dumnezeu. Adica fecioria, rugaciunea, smerenia si ascultarea ei.


Tinerii si fecioarele sa imite fecioria ingereasca a Preasfintei Fecioare Maria. Sotiile crestine sa fie ascultatoare de sotii lor, precum Fecioara de batrinul Iosif, cu care era logodita. Mamele crestine sa urmeze Maicii Domnului, care a primit sa nasca pe Hristos prin Duhul Sfint si sa nu-si paraseasca datoria de a naste copii, pentru care au o mare raspundere. Preotii si calugarii sa se roage mult, cit mai mult lui Dumnezeu, pentru lume, pentru mintuirea oamenilor si pentru pace pe pamint. La fel si fratiile voastre sa va rugati mai mult, ca numai prin rugaciune putem vorbi cu Dumnezeu, ne impacam cu toti oamenii, ne intarim in credinta si sporim in fapte bune, fara de care nu ne putem mintui. Sa nu uitam ca si Fecioara Maria a primit bunavestire de la inger, in casa ei din Nazaret pe cind se ruga. Caci atunci cind ne rugam, sintem asemenea ingerilor, cintam si laudam impreuna pe Dumnezeu si cu rugaciunea ardem pe diavoli. Mai ales Acatistul Bunei Vestiri, cel mai vechi acatist din Biserica noastra, ca si Paraclisul ei sa nu ne ramina necitite in fiecare zi si sarbatoare.


Pe linga acestea, sa avem smerenie si dragoste catre toti oamenii, stiind ca fara smerenie, fara iubire si credinta dreapta nimeni nu se poate mintui. Am cazut din rai prin mindrie. Sa ne urcam din nou la Dumnezeu prin smerenie. La toate faptele bune sa adaugam si postul. Iata, sintem in Sfintul si Marele Post. Sa ne silim sa postim dupa putere, ca mare putere are rugaciunea unita cu postul. Nu uitati sa va spovediti toti din timp, cu evlavie si cainta, ca sa ne ierte Dumnezeu pacatele si sa ne facem vrednici de Sfinta Impartasanie si de lumina si bucuria cea mintuitoare a Sfintelor Pasti.


Va indemnam iarasi, fratilor, sa aparati sfinta si dreapta credinta ortodoxa printr-o viata crestineasca exemplara. Iubiti Sfinta Biserica si ascultati de pastorii pe care vi i-a rinduit Dumnezeu. Feriti-va de adunarile rele, de crestinii dezbinati si de sectanti, caci ei s-au rupt de Biserica lui Hristos si hulesc si defaima Sfinta Cruce, sfintele icoane si pe Maica Domnului. Amin.

sursa: http://deveghepatriei.wordpress.com/2012/03/25/parintele-cleopa-predica-la-buna-vestire/

Deosebirile fundamentale între Ortodoxie şi Papism - ÎPS Ierotheos Vlahos

Mulţi creştini ortodocşi evlavioşi, mai ales dintre tineri, cer să fie informaţi despre diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi Papism. Urmăresc cu mult interes ştirile, aprecierile, analizele şi, în general, articolele din „Orthódoxos Týpos” care se referă la desconsiderarea Sfintelor Canoane de către arhiereii şi teologii ortodocşi, dar şi de către însăşi Patriarhia Ecumenică, aceştia urmărind ca astfel să faciliteze demersul pseudo-unirii ortodocşilor cu papistaşii. Poporul ortodox urmăreşte însă cu nedumerire şi nepăsarea clerului şi a multora dintre mitropoliţi faţă de aceste chestiuni. „Orthódoxos Týpos”, răspunzând cererii creştinilor ortodocşi evlavioşi înfăţişează diferenţele dintre Biserica Ortodoxă şi papistaşi, aşa cum sunt acestea consemnate în cartea „Vechea şi Noua Romă – Tradiţie ortodoxă şi apuseană” a Înaltpreasfinţitului Mitropolit de Nafpaktos şi Aghios Vlasios, kir Ierótheos.


Iată ce scrie Înaltpreasfinţitul Mitropolit despre aceste lucruri:


În limbajul teologic al Bisericii Ortodoxe se spune despre creştinismul apusean că a fost scos afară din Trupul hierotheos-vlachos[1]Bisericii lui Hristos. Asta s-a întâmplat la început cu Vechea Romă, şi anume cu Papa, iar mai apoi cu protestanţii, care au fost eliminaţi [din Biserica Romano-Catolică] de către Papă.

Cauzele scoaterii Vechii Rome din Biserica Ortodoxă au fost politice şi teologice. În fapt, însă, creştinii apuseni au fost cei care s-au diferenţiat [de Biserică] în ceea ce priveşte dogma şi, mai ales, în ceea ce priveşte metodologia dogmei, care este Tradiţia isihastă – care constă în faptul că omul dobândeşte cunoaşterea lui Dumnezeu prin metoda isihastă şi în continuare această cunoaştere este pusă în cuvinte, este codificată prin termeni-dogme. Când, însă, cunoaşterea empirică a lui Dumnezeu se pierde, atunci se deformează şi dogmele. Vom vedea pe scurt aceste deosebiri.


1. Deosebiri dogmatice şi ecleziologice

După cucerirea Imperiului Roman de Apus de către franci, au început să fie introduse în spaţiul acestuia şi primele deosebiri dogmatice, iar odată cu trecerea timpului, au fost adăugate altele şi altele. Despre aceasta am scris cele de cuviinţă în primul capitol al cărţii şi în subcapitolul “Augustin – Toma d’Aquino”.

Episcopii Vechii Rome, în ciuda unor deosebiri mici şi neesenţiale, au avut întotdeauna comuniune cu Episcopii Noii Rome şi cu Episcopii Răsăritului până în perioada 1009-1014 d.Hr., când, pentru prima dată, francii au ocupat tronul Vechii Rome. Până în 1009 Papii Romei şi Patriarhii Constantinopolului au fost uniţi în lupta comună împotriva stăpânitorilor şi a episcopilor franci, dar şi împotriva ereticilor care au apărut de-a lungul timpului.

Filioque

La Sinodul de la Frankfurt din 794 d.Hr., francii au condamnat hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cinstirea sfintelor icoane. De asemenea, în 809 francii au introdus în Simbolul de Credinţă dogma Filioque, adică învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt de la Tatăl şi de la Fiul. Acest adaos a fost condamnat atunci şi de Papa ortodox al Romei. La Sinodul de la Constantinopol din 879-880 d.Hr., sub Fotie cel Mare, la care au luat parte şi reprezentanţi ai Papei ortodox de la Roma, au fost condamnaţi cei care anatemizaseră hotărârile Sinodului al VII-lea Ecumenic şi cei care introduseseră în Simbolul de Credinţă Filioque. Însă, pentru prima dată, Papa franc Serghie IV, în anul 1009 d.Hr., în epistola sa de întronizare, a adăugat Filioque în Simbolul de Credinţă, iar Papa Benedict VIII, în anul 1014 d.Hr., a introdus Crezul cu Filioque în cultul Bisericii, drept care Papa a fost şters din dipticele Bisericii Ortodoxe.

Marea deosebire
Deosebirea fundamentală dintre Biserica Ortodoxă şi Papism constă în învăţătura despre fiinţa necreată şi energia necreată a lui Dumnezeu. În timp ce noi, ortodocşii, credem că Dumnezeu are fiinţă necreată şi energie necreată şi că Dumnezeu vine în părtăşie cu zidirea şi cu omul prin energia Sa necreată, cu toate acestea, papistaşii cred că în Dumnezeu fiinţa necreată se confundă cu energia Sa necreată (actus purus) şi că Dumnezeu comunică cu zidirea şi cu omul prin energiile sale create, adică susţin că în Dumnezeu există şi energii create. Atunci, Harul lui Dumnezeu, prin care se sfinţeşte omul, este considerat energie creată. Dar astfel omul nu se poate sfinţi, de vreme ce în Sfintele Taine lucrează “harul creat”.

Acest lucru, însă, are şi consecinţe de natură bisericească. Din moment ce harul prin care Dumnezeu vine în părtăşie cu lumea este creat, iar harul creat lucrează în Sfintele Taine ale Bisericii, urmează că Taina Dumnezeieştii Euharistii săvărşită de ei nu este Taină şi nu există prefacerea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Căci, cum este posibil ca harul creat să prefacă ziditul în nezidit? Acesta este un motiv în plus pentru care nu putem avea comuniune cu Catolicii. Aceasta, desigur, este valabil pentru toate Tainele lor, precum Botezul, Mirungerea etc.

Toate deosebirile
Din această învăţătură fundamentală (actus purus) decurg şi celelalte deosebiri – învăţătura despre purcederea Duhului Sfânt din Tatăl şi din Fiul, Purgatoriul, primatul Papei etc., care au devenit de-a lungul timpului obiectul Dialogurilor Teologice. Iată care sunt acestea:

– Filioque, adică, învăţătura că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, urmarea fiind micşorarea monarhiei Tatălui, anularea egalităţii desăvârşite a Persoanelor Sfintei Treimi, micşorarea în cinstire a Duhului Sfânt ca nefiind de aceeaşi putere şi împreună slăvit cu celelalte Persoane ale Sfintei Treimi, întrucât este socotit drept “Persoană cu lipsuri”.

– folosirea pâinii nedospite (azima) la Dumnezeiasca Euharistie de către apuseni, fapt care se abate de la modul în care Hristos a săvârşit Cina cea de Taină,

– sfinţirea “cinstitelor daruri” care se face, nu prin epicleza adresată Tatălui pentru a-L trimite pe Duhul Sfânt, ci prin recitarea cuvintelor lui Hristos de la întemeierea [Euharistiei]: “luaşi mâncaţi… beţi din acesta toţi…”,

– concepţia că jertfa pe cruce a lui Hristos a satisfăcut dreptatea dumnezeiască, înţelegere care Îl înfăţişează pe Dumnezeu Tatăl drept un feudal – pe de altă parte, această concepţie trece cu vederea Învierea,

– concepţia despre “meritele prisositoare” a lui Hristos şi a Sfinţilor şi care [merite] sunt la dispoziţia Papei,

– separarea şi ruptura dintre Taina Botezului, a Mirungerii şi a Dumnezeieştii Euharistii,

– învăţătura despre moştenirea vinovăției păcatului strămoşesc,

– inovaţiile liturgice în toate Tainele Bisericii (Botez, Mirungere, Preoţie, Spovedanie, Cununie, Maslu),

– neîmpărtăşirea mirenilor cu “Sângele” lui Hristos,

– primatul Papei, conform căruia Papa este “episcopus episcoporum [episcopul episcopilor] şi izvorul autorităţii preoţeşti şi bisericeşti, este capul infailibil şi Conducătorul Suprem al Bisericii, pe care o chiverniseşte în chip monarhic ca locţiitor al lui Hristos pe pământ” (I. Karmiris). Sub acest aspect, Papa se consideră pe sine urmaş al Sfântului Apostol Petru, căruia i se subordonează ceilalţi Apostoli, chiar şi Sfântul Apostol Pavel,

– inexistenţa împreună-slujirii în cadrul actelor de cult,

– infailibilatea Papei,

– dogma imaculatei concepţii a Născătoarei de Dumnezeu şi în genere cultul marial, conform căruia Maica Domnului este ridicată la dumnezeirea Treimică, vorbindu-se, desigur, şi despre Sfânta Pătrime,

– teoriile despre analogia entis şi analogia fidei care s-au încetăţenit în spaţiul apusean,

– învăţătura despre progresul continuu al Bisericii în descoperirea faţetelor ascunse ale adevărului revelat,

– învăţătura despre vocaţia absolută,


– concepţia despre metodologia comună atât în cunoaşterea lui Dumnezeu, cât şi în cunoaşterea creaturilor, care a condus la conflictul dintre teologie şi ştiință.

În fine, marea ruptură se vădeşte în deosebirea dintre teologia scolastică şi cea isihastă. În Apus s-a dezvoltat scolasticismul ca încercare de cercetare a tuturor tainelor credinţei prin raţiune (Anselm de Canterburry, Toma d’Aquino), în timp ce în Biserica Ortodoxă dăinuie isihasmul, adică curăţirea inimii şi luminarea minţii, pentru dobândirea cunoaşterii lui Dumnezeu. Dialogul dintre Sfântul Grigore Palama şi scolasticul şi uniatul Varlaam este semnificativ în acest sens şi arată această deosebire.

Abatere de la ecleziologia ortodoxă

Consecinţă a tuturor celor de mai sus este faptul că în Papism avem de-a face cu o abatere de la ecleziologia ortodoxă. Câtă vreme în Biserica Ortodoxă se acordă o mare importanţă îndumnezeirii, care înseamnă comuniunea omului cu Dumnezeu prin vederea Luminii necreate, îndumnezeiţii fiind cei care se întrunesc, aşadar, în cadrul Sinoadelor Ecumenice pentru a marca neîndoielnic hotarele adevărului revelat [de înşelare] în situaţiile de confuzie – în Papism se dă o mare importanţă instituţiei Papei, care Papă este mai presus chiar şi decât Sinoadele Ecumenice.

Potrivit teologiei latine “autoritatea Bisericii există doar când se întemeiază şi se armonizează cu voinţa Papei. În caz contrar, ea este desfiinţată”. Episcopul Maré a scris: “Ar fi mult mai exacţi romano-catolicii dacă, rostind Crezul, ar spune: “şi întru unul Papă” decât să spună “şi întru una … Biserică”.

De asemenea, “importanţa şi rolul episcopilor în cadrul bisericii romano-catolice nu este decât aceea de simplă reprezentare a puterii papale, căreia i se supun şi episcopii înşişi, la fel ca şi simplii credincioşi”. În ecleziologia papistaşă se afirmă în esenţă că: “puterea apostolică s-a pierdut odată cu Apostolii şi nu a fost transmisă episcopilor ce i-au urmat lor. Numai puterea papală a lui Petru, sub care se aflau toţi ceilalţi, s-a transmis succesorilor lui Petru, adică Papilor” . Chiar şi Sinoadele Ecumenice au valoarea pe care le-o îngăduie Papa Romei, deoarece “nu sunt şi nici nu pot fi altceva decât congrese ale creştinismului, convocate sub autoritatea, puterea şi prezidiul Papei”. Dacă Papa iese din sala de congres spunând: “Nu mă mai aflu aici”, în acea clipă Sinodul Ecumenic încetează să mai aibă valabilitate. “Prevederile Sinodului, de asemenea, nu au nici o valoare dacă nu sunt consimţite şi validate de Papă, care le va şi impune, prin natura autorităţii sale, credincioşilor” .

Din această perspectivă, “Biserica” papistaşă afirmă că toate Bisericile Răsăritului sunt în dezacord [cu Papa] şi prezintă lipsuri, aşadar prin iconomie ne primesc papistaşii în comuniune, şi, desigur, tot prin iconomie ne acceptă ca Biserici surori, întrucât “Biserica” papistaşă se consideră pe sine Biserica-Mamă, iar pe noi ne consideră Biserici-Fiice.

Vaticanul este stat
Vaticanul este stat, iar fiecare Papă este conducător al statului Vatican. Avem de-a face cu o organizaţie antropocentristă, ceea ce presupune secularizare, şi anume o secularizare instituţionalizată. Statul Vatican a fost întemeiat în 755 d.Hr. de Pepin cel Scurt, tatăl lui Carol cel Mare, iar în epoca noastră a fost recunoscut în 1929 de către Musolini. Este importantă justificarea pe care Papa Pius IX o dă proclamării Statului Papal, aşa cum acesta însuşi a rostit-o: “Reprezentantul pe pământ al lui Dumnezeu nu poate fi cetăţeanul unui stat pământesc”. Hristos a fost cetăţean al unui stat pământesc, Papa nu poate fi! Autoritatea papală constă în teocraţie – căci teocraţia se defineşte drept concentrarea puterii lumeşti şi bisericeşti într-o singură persoană. Astăzi state teocratice sunt Vaticanul şi Iranul.

Sunt edificatoare cele afirmate în cadrul cuvântului ţinut la întronizarea sa, de Papa Inochentie III (1198-1216): “Cel care are mireasă este mire. Dar această mireasă (Biserica) nu a venit la unirea nunţii cu mâinile goale, ci mi-a dăruit o preţioasă zestre fără seamăn, şi anume plinătatea bunurilor duhovniceşti şi vastitatea celor lumeşti, măreţia şi belşugul amândurora… Ca simboluri ale bunurilor lumeşti mi-a dat Stema, Mitra pentru Preoţie, iar Stema pentru împărăţie şi m-a rânduit reprezentant al Aceluia, pe haina şi pe coapsa Căruia s-a scris: Împăratul Împăraţilor şi Domnul Domnilor”.

Prin urmare, există mari deosebiri teologice, care au fost condamnate de Sinodul ţinut sub Fotie cel Mare şi de Sinodul ţinut sub Sfântul Grigorie Palama, după cum se vede şi în “Sinodiconul Ortodoxiei”. De asemenea, şi Părinţii Bisericii, şi Sinoadele Locale până în secolul al XIX-lea, au condamnat toate înşelările Papismului.

Lucrul acesta nu se tămăduieşte şi nici nu poate fi îndreptat printr-o simplă absolvire formală, pe care o va acorda Papa pentru o greşeală istorică, câtă vreme concepţiile sale teologice rămân în afara Revelaţiei, iar Ecleziologia se mişcă pe un drum greşit – câtă vreme, desigur, Papa trece drept conducătorul lumii creştine, drept succesor al Apostolului Petru şi vicar-reprezentant al lui Hristos pe pământ, ca şi cum Hristos i-ar fi acordat Papei puterea Sa, iar El s-ar odihni fericit în Ceruri.



Orthódoxos Týpos, 9 noiembrie 2012, nr. 1949, pp. 1, 6.



Traducere Mihail Ilie(G.O.)



Sursa:http://graiulortodox.wordpress.com/2013/02/07/140-deosebirile-fundamentale-intre-ortodoxie-si-papism-de-mitropolitul-ieroteos-vlahos/