Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă".

Pocăinţa preschimbă iadul în rai

Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: "Nu numai cu pâine va trăi omul" (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.

Şi care a fost urmarea? Sfânta a preschimbat iadul ei în rai! L-a biruit pe diavol şi a urcat sus la Dumnezeu! Cum, cu ce? Cu postul şi cu rugăciunea, cu postul şi cu rugăciunea! Pentru că postul, postul împreună cu rugăciunea, este o putere care biruieşte totul. Un imn minunat din Marea Patruzecime spune: "Să urmăm Mântuitorului sufletelor noastre, Care prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului". Prin post ne-a arătat biruinţa împotriva diavolului... Nu există o altă armă, nu există un alt mijloc. Postul! Iată mijlocul pentru a-l birui pe diavolul, pe orice diavol. Exemplu de biruinţă, Sfânta Maria Egipteanca. Ce putere dumnezeiască este postul! Postul nu este nimic altceva decât să-ţi răstigneşti trupul, să-ţi răstigneşti trupul, să te răstigneşti singur pe tine însuţi.

De vreme ce există crucea, biruinţa este sigură. Trupul fostei desfrânate din Alexandria, Maria, prin păcat s-a predat robiei diavolului. Dar când a îmbrăţişat crucea lui Hristos, când a luat această armă în mâinile ei, l-a biruit pe diavol. Postul este învierea sufletului din morţi. Postul şi rugăciunea deschid ochii omului, ca să se zărească şi să se înţeleagă după adevăr pe el însuşi, să se vadă pe el însuşi. Vede atunci că fiecare păcat în sufletul lui este mormântul lui, mormântul, moartea lui. Înţelege că păcatul în sufletul lui nu face nimic altceva decât să transforme în leşuri toate câte aparţin sufletului: gândurile lui, sentimentele lui şi dispoziţiile lui; un şir de morminte. Şi atunci..., se dezlănţuie din suflet un strigăt jalnic: "Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă". Acesta este strigătul nostru în această vreme a postului: Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă. Astfel să ne rugăm în aceste zile scumpe pentru suflet, astfel de strigăte rugătoare ne-a predat, în Canonul său cel Mare, marele sfânt părinte al nostru Andrei Criteanul.

"Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă". Acest strigăt ne priveşte pe noi toţi, pe toţi câţi avem păcate. Cine nu are păcate? Este imposibil să priveşti în tine însuţi şi să nu afli undeva, în vreun ungher al sufletului tău, să nu găseşti în vreun colţ al lui un păcat poate uitat. Şi... fiecare păcat, pentru care nu te-ai pocăit, este mormântul tău, este moartea ta. Şi tu, ca să poţi să te mântuieşti şi să te înviezi pe tine însuţi din mormântul tău, strigă cu strigătele tânguitoare şi rugătoare ale Marii Patruzecimi: "Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă".

Să nu ne batem joc de noi înşine, fraţilor, să nu ne lăsăm înşelaţi. Şi chiar dacă un singur păcat ar rămâne în sufletul tău, şi tu nu te pocăieşti şi nu-l mărturiseşti, ci îl laşi înăuntrul tău, acest păcat te va duce în împărăţia iadului. Pentru păcat nu există loc în raiul lui Dumnezeu. Pentru păcat nu există loc în Împărăţia Cerurilor. Pentru a te învrednici de Împărăţia Cerurilor, îngrijeşte-te să izgoneşti din tine orice păcat, să dezrădăcinezi din tine prin pocăinţă orice păcat. Pentru că nimic nu izbăveşte decât pocăinţa omului. O astfel de putere a dat Domnul Sfintei Pocăinţe.

Priviţi! Dacă pocăinţa a putut să mântuiască o femeie atât de desfrânată, cum a fost odată Maria Egipteanca, cum să nu mântuiască şi pe alţi păcătoşi, pe fiecare păcătos, şi pe cel mai mare păcătos şi criminal?

Da, Sfânta şi Marea Patruzecime este câmpul de luptă pe care noi, creştinii, cu postul şi cu rugăciunea îl biruim pe diavolul, biruim toate păcatele, biruim toate patimile şi ne asigurăm nouă înşine nemurirea şi viaţa veşnică. În Vieţile sfinţilor şi ale adevăraţilor creştini există nenumărate exemple care arată că, într-adevăr, doar cu rugăciunea şi cu postul noi creştinii biruim pe demoni, pe toţi cei care ne chinuiesc şi vor să ne târască în împărăţia răului, în iad. Sfântul Post postul sfintelor noastre virtuţi. Fiecare sfântă virtute înviază sufletul meu şi sufletul tău din morţi.

Rugăciune! Ce este rugăciunea? Este marea virtute care te înviază şi care mă înviază. Sculându-te la rugăciune, n-ai strigat către Domnul să îţi curăţească sufletul de păcate, de orice rău, de orice patimă? Atunci mormintele tale şi mormintele mele se deschid şi morţii înviază. Tot ce este păcătos fuge, tot ce te târăşte spre rău dispare. Sfânta rugăciune îl înviază pe oricare dintre noi, când este sincer, când îşi aduce tot sufletul în cer, când tu cu frică şi cutremur spui Domnului: Vezi, vezi mormintele mele, nenumărate sunt mormintele mele, Doamne! În fiecare din aceste morminte, iată sufletul meu, iată-l mort, departe de Tine, Doamne! Spune un cuvânt şi îi înviază pe toţi morţii mei! Pentru că Tu, Tu, Doamne, ne-ai dăruit multe puteri dumnezeieşti ca să ne învieze prin Sfânta Înviere, să ne învieze din mormântul trândăviei.

Da, prin păcat, prin patimile noastre, murim sufleteşte. Sufletul moare când se desparte de Dumnezeu. Păcatul este puterea care desparte sufletul de Dumnezeu. Şi noi, când iubim păcatul, când iubim plăcerile trupeşti, în realitate ne iubim moartea, iubim mormintele, mormintele rău mirositoare în care sufletul nostru se descompune.

Dimpotrivă, când ne trezim, când prin fulgerul pocăinţei lovim în inima noastră, atunci..., atunci morţii noştri înviază. Atunci sufletul nostru îi biruieşte pe toţi criminalii săi, îl biruieşte pe creatorul prin excelenţă al tuturor păcatelor, pe diavolul, îl biruieşte cu puterea Domnului Iisus Hristos cel Înviat.

De aceea, pentru noi creştinii nu există păcat mai puternic ca noi. Să fii sigur că întotdeauna eşti mai puternic decât orice păcat care te chinuieşte, întotdeauna eşti mai puternic decât orice patimă care te chinuieşte. Cum? - întrebi. Prin pocăinţă! Şi ce este mai uşor decât ea? Întotdeauna poţi înăuntrul tău, în sufletul tău, să strigi: "Doamne, înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă". Ajutorul lui Dumnezeu nu te va trece cu vederea. Te vei învia pe tine însuţi din morţi şi vei trăi în această lume ca unul care a venit din cealaltă lume, care a fost înviat şi trăieşte o nouă viaţă, viaţa Domnului celui înviat, înăuntrul căreia există toate dumnezeieştile puteri, aşa încât niciun păcat de acum să nu poată să te ucidă. Poate vei cădea din nou, dar de acum cunoşti, cunoşti arma, cunoşti puterea cu care te înviezi din morţi. Dacă de cincizeci de ori pe zi păcătuieşti, dacă de cincizeci de ori te ruşinezi, dacă cincizeci de morminte îţi sapi astăzi, strigă doar: "Doamne, dă-mi pocăinţă. Mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă".

Domnul cel Bun, care cunoaşte slăbiciunea şi neputinţa sufletului omenesc şi a voinţei omeneşti, a spus: Vino, frate. Chiar dacă de şaptezeci de ori câte şapte păcătuieşti pe zi, vino iar şi spune: Am păcătuit (Matei 18, 21-22). Domnul asta ne porunceşte nouă, oamenilor slabi şi neputincioşi. Îi iartă pe păcătoşi. De aceea a şi spus că bucurie mare se face în cer pentru un păcătos care se pocăieşte pe pământ (Luca 15, 7). Întreaga lume cerească priveşte la tine, frate şi soră, cum trăieşti pe pământ. Cazi în păcat şi nu te pocăieşti? Iată, îngerii plâng şi se tânguiesc în cer din pricina ta. Iar când începi să te pocăieşti, frate, îngerii în cer se bucură şi dănţuiesc ca nişte fraţi ai tăi cereşti...

Iată Maria Egipteanca, această mare sfântă. Cât de păcătoasă a fost! Din ea Domnul a făcut o fiinţă sfântă ca heruvimii. Prin pocăinţă s-a făcut întocmai cu îngerii, prin pocăinţă a distrus iadul în care se afla, şi s-a suit întreagă în raiul lui Hristos.

Nu există creştin neputincios în această lume, chiar dacă îl atacă cele mai groaznice păcate şi ispite ale acestei lumi. Însă este de ajuns doar ca creştinul să nu uite marile lui arme: pocăinţa, rugăciunea, postul; să se dedea vreunei nevoinţe evanghelice, vreunei virtuţi: fie rugăciunii, fie postului, fie iubirii evanghelice, fie îndurării. Să ne amintim de marii sfinţi ai lui Dumnezeu, să ne amintim de marea sfântă Cuvioasa Maica noastră Maria Egipteanca, şi să fim siguri că Domnul va fi ajutorul nostru la vreme. Sfânta Maria a primit atât de mult ajutor minunat din partea Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, încât s-a mântuit din groaznicul ei iad, de groaznicii ei demoni.

Preasfânta Născătoare de Dumnezeu şi astăzi şi pururea ne ajută în toate virtuţile noastre evanghelice: în rugăciune, în post, în priveghere, în iubire, în îndurări şi în răbdare şi în orice altă virtute. Mă rog să ne ajute întotdeauna şi să ne călăuzească...

De aceea, niciodată să nu oboseşti în lupta şi în războiul cu păcatele tale... În toate greutăţile tale, în cele mai mari căderi ale tale să-ţi aminteşti de acest strigăt, care are putere să te învieze: "Doamne, mai înainte de sfârşit, până ce nu pier, mântuieşte-mă".

Cuv. Iustin POPOVICI

sursa: toaca.md

FILOCALIA-DESPRE POCAINTA

Cel ce a ieşit din lume pentru a se uşura de sarcina păcatelor sale să urmeze pilda celor ce şed înaintea mormintelor din afara cetăţii şi să nu înceteze din lacrimile fierbinţi şi înfocate şi din vaietele fără glas ale inimi până ce nu va vedea şi el pe Iisus venit şi rostogolind piatra cea învârtoşată a inimii şi dezlegând mintea noastră ca pe un alt Lazăr din legăturile păcatelor şi poruncind îngerilor: ''Dezlegaţi-l din patimi şi lăsaţi-l să plece spre fericita nepătimire.'' Iar de nu va face aşa, nici un folos nu vom avea din retragerea noastră. (Cum plâng cei apropiaţi lângă morminte pe cei aflaţi în ele, aşa să ne plângem şi noi sufletul nostru mort şi îngropat sub păcate, sub piatra nepăsătoare a lor. Numai înmuind această nepăsare prin lacrimi fierbinţi, facem să vină Iisus şi să rostogolească deplin această piatră sub care stă îngropat sufletul nostru. Dar piatra aceasta poate fi socotită şi inima noastră împietrită prin păcatele întipărite cu nesimţirea lor în ea. Învârtoşarea aceasta vine prin condensarea păcatelor în patimi, ca un ciment. Acestea au legat libertatea sufletului cu totul. Îngerii ca fiinţe create din care iradiază libertatea puternică pe care ei şi-o trezesc şi întăresc şi în noi libertatea, care înseamnă nepătimire. Nepătimirea ca libertate în ceea ce priveşte legătura sau influenţa patimilor, ne permite să ne mişcăm spre ceea ce este bun, spre iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor, lucru pe care nu ni-l permite nicidecum păcatul. Deci se vorbeşte despre plânsul neîncetat, căci plânsul lucrează şi păzeşte, pricinuind la sfârşit fericita nepătimire. Căci zicea avva Isaia: ''Să ne nevoim fraţilor să rupem de la noi vălul întunericului care este uitarea şi să vedem şi să vedem lumina pocăinţei. Să ne facem ca Marta şi Maria care sunt greaua pătimire şi plânsul şi care plâng înaintea Mântuitorului pentru a-l ridica pe Lazăr, sau mintea cea legată cu multele legături ale voilor sale.'')

ˇ Inima îndurerată este inima care suferă pentru păcate. Venirea sufletului la Dumnezeu nu se înfăptuieşte prin reflexiuni teoretice, ci prin suferinţa pentru păcatele săvârşite.

ˇ Fiind chemaţi de Dumnezeu şi Împăratul, să alergăm cu râvnă, ca nu cumva având viaţa scurtă, să ne aflăm în ziua morţii fără rod şi să murim de foame. (Dacă la moarte ne lipseşte rodul faptelor bune, n-avem din ce ne hrăni în viaţa viitoare şi atunci vom ''muri'' sufleteşte de tot, din această lipsă a hranei. Căci acolo ne vom hrăni din rodul pe care l-am rodit în viaţa aceasta din harul lui Dumnezeu şi din sârguinţa noastră, desigur un har pe care ni-l va însuti Domnul. Am ajutat pe alţii, vom fi ajutaţi; am văzut pe Dumnezeu în inima noastră curăţită, Îl vom vedea nesfârşit mai mult atunci şi ne vom hrăni din această privelişte. Altfel vom ''muri de foame'' dar vom fi conştienţi de ''moartea'' aceasta. Vom suferi de un cumplit gol conştient în sufletul nostru şi în jurul nostru.)

ˇ Aducerea aminte de focul veşnic, pe de o parte ne arde sau arde împătimirea noastră de cele lumeşti, pe de alta stinge acest foc sau ne încălzeşte pentru cele cereşti şi stinge căldura patimilor rele. Această aducere aminte nu ne lasă reci nici într-o privinţă, nici în alta; nu este o aducere aminte nepăsătoare de focul veşnic, nici o gândire rece la putinţa fericirii veşnice. Ne aprinde râvna de a scăpa de focul veşnic şi râvna de a dobândi fericirea veşnică. Nepătimirea creştinului nu este o indiferenţă, ci o ardere, o pasiune împotriva celor rele şi pentru cele bune.

ˇ Este propriu îngerilor de a nu cădea sau, după cum spun unii, de a nu putea cădea; dar ceea ce este propriu oamenilor e de a cădea şi de a se ridica iarăşi în scurtă vreme, ori de câte ori s-ar întâmpla aceasta.

ˇ Conştiinţa este oglinda lăuntrică în care te vezi aşa cum eşti. Alţi oameni îţi pot spune lucruri bune despre tine dar ei nu ne cunosc aşa de bine cum ne cunoaştem noi înşine privindu-ne conştiinţa noastră. Sau ne amăgesc lăudându-ne din cine ştie ce interese. Conştiinţa este o oglindă de negrăită fineţe, limpezime şi sinceritate. Niciodată nu ajunge viaţa noastră să nu mai arate nici o pată în oglinda conştiinţei noastre de aceea ea neîncetat pe sfinţi la pocăinţă.

ˇ Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti, gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine, răbdarea de bunăvoie a necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea puternică a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă.

ˇ Păcatul este îmbibat ca o otravă în toată fiinţa omului, pocăinţa este deci o mişcare totală, existenţială de curăţire a întregii fiinţe omeneşti în toate gândurile şi faptele ei.

ˇ Cel ce se osândeşte sincer pe sine, nu este osândit de Dumnezeu căci trezeşte mila Lui văzând durerea ce o are cel ce a păcătuit că L-a supărat pe El prin aceasta şi dă dovadă că revine la iubirea faţă de El.

ˇ Ajungând la mănăstirea celor ce se pocăiau am văzut într-adevăr, dacă nu e prea îndrăzneţ să spun ''cele ce ochiul omului nepăsător nu le-a văzut şi la inima omului trândav nu s-au suit'', lucruri şi cuvinte care pot să-L silească pe Dumnezeu; îndeletniciri şi chipuri de viaţă care pot încovoia în scurt timp iubirea lui de oameni. Am văzut pe unii din vinovaţii aceia nevinovaţi stând toată noaptea până dimineaţa afară în aer liber cu picioarele nemişcate, clătinându-se de somn în chip jalnic prin silirea firii şi nedăruindu-şi nici un pic de odihnă, ci lovindu-se şi trezindu-se cu ocărâri şi certări; pe alţii privind cu jale la cer şi cerând de acolo ajutor cu tânguiri sfâşietoare. Unii stăteau la rugăciune cu mâinile legate la spate ca nişte osândiţi; îşi ţineau faţa întristată aplecată la pământ şi se osândeau socotindu-se nevrednici să privească la ceruri, ba neputând nici măcar să se roage lui Dumnezeu, stăpâniţi de nepriceperea gândurilor şi a conştiinţei, neştiind cum şi de unde să ceară ajutor. Ei îşi înfăţişau doar sufletul lui Dumnezeu, fără cuvânt şi mintea fără glas şi plină de întuneric şi de o undă subţire de deznădejde. Pe alţii, şezând pe pământ în sac şi cenuşă şi acoperindu-şi faţa cu genunchii şi bătându-şi fruntea de pământ. Unii, lovindu-şi mereu pieptul şi chemându-şi înapoi starea cea dintâi. Erau care udau pământul cu lacrimi, iar alţii, fiind lipsiţi de lacrimi, se loveau pe ei înşişi. Unii se văitau pentru sufletele lor ca pentru nişte morţi neputînd să rabde întristarea din inima lor. Alţii gemeau cu inima dar cu gura împiedicau sunetul tânguirii; însă deoarece nu mai puteau să-l ţină, ţipau dintr-o dată. (Inima umplută de întristare pentru slăbiciunea şi neputinţa ei din pricina faptelor trupeşti arătate, umple locul faptelor trupeşti. Ea topeşte adică acele fapte şi se aşează în locul lor. Pe locul oricărei fapte trupeşti apare inima întristată, ţinându-le în cumpănă şi covârşindu-le; sau orice faptă trupească face să nască întristarea inimii. Din rana produsă de o plăcere, se naşte durerea; din săturarea de mâncăruri grase, se naşte înfrânarea tămăduitoare.)

ˇ Am văzut acolo pe unii ca ieşiţi din ei înşişi în felul purtării şi al gândirii, pierduţi şi întunecaţi de multă mâhnire şi nesimţitori faţă de toate cele ale vieţii, apoi scufundaţi în adâncul smereniei şi frigându-şi în focul întristării lacrimile ochilor. Pe alţii, zăcând jos însinguraţi şi căutând la pământ, mişcându-şi capetele şi răcnind ca nişte lei din fundul inimii, scrâşnind din dinţi şi suspinând. Unii cereau cu bună nădejde iertarea de toate, alţii dintr-o smerenie negrăită se osândeau socotindu-se nevrednici de iertare şi nefiind în stare să se apere, strigau către Dumnezeu. Căci ziceau căutând în jos la pământ: ''Ştim, ştim, că suntem vrednici de toată pedeapsa şi chinuirea şi pe drept cuvânt că nu ne ajunge puterea de a răspunde pentru mulţimea datoriilor noastre, nici de vom ruga toată lumea să plângă pentru noi. Numai atâta dorim, numai atâta ne rugăm, numai atâta cerem: ''Nu cu mânia Ta să ne mustri pe noi, nici cu urgia Ta să ne pierzi pe noi'' nici după judecata Ta cea dreaptă să ne trimiţi pe noi la chinuri. Ci cruţă-ne şi ne va fi de ajuns ca să ne izbăvim de marea Ta ameninţare şi de chinurile fără de nume şi ascunse. Pentru că nu îndrăznim noi, cei ce nu ne-am păzit nepătată făgăduinţa noastră, ci am întinat-o după iubirea ta de oameni şi după iertarea de mai înainte''! Se puteau vedea acolo, o prieteni, se putea vedea cu adevărat în chip vădit cuvintele lui David. Se puteau vedea oameni îndurând chinuri şi încovoiaţi până la sfârşitul vieţii lor, umblând toată ziua întristaţi. Oameni care uitau să-şi mănânce pâinea lor, iar apa şi-o beau amestecată cu lacrimi şi pâinea tăvălită în cenuşă şi în praf. Se puteau vedea alţii având pielea lipită de oase şi fiind uscaţi ca iarba veştedă. Nimic altceva nu auzeai de la ei decât aceste cuvinte: ''Vai, vai, vai! Of, of! E drept, e drept! Cruţă-mă, cruţă-mă, Stăpâne!'' Unii strigau: ''Miluieşte-mă, miluieşte-mă!'' iar alţii mai jalnic: ''Iartă-mă, Stăpâne! Iartă-mă de se poate!'' Unii se pedepseau pe ei înşişi cu arşiţă iar alţii se chinuiau cu frig. Unii gustând puţină apă, o depărtau de la ei îndată gustând doar atât cât să nu moară de sete; alţii împărtăşindu-se de puţină pâine, aruncau restul departe de ei, numindu-se nevrednici de hrana cuvântătoare, ca unii ce-au săvârşit faptele celor necuvântătoare. Unde se vedea între ei vreo izbucnire de râs? Unde vreo vorbărie fără rost? Unde vreo faptă a iuţimii? Unde vreo urmă de mânie? Nici nu mai ştiau de este printre oameni ceea ce se cheamă mânie, căci plânsul alungase din ei cu desăvârşire iuţimea. Unde se vedea vreo împotrivire în cuvânt? Unde vreo sărbătoare? Unde vreo îndrăzneală? Unde vreo lecuire sau îngrijire a trupului? Unde vreo urmă de slavă deşartă? Unde vreo nădejde de desfătare? Unde gândul la vin? Unde gustul vreunor poame? Unde mângâierea de conţinutul vreunor oale? Unde îndulcirea gâtlejului? Nădejdea tuturor acestora se stinsese în ei. Unde se vedea la ei grija de ceva pământesc? Unde, gândul de a judeca pe careva dintre oameni? Nimic din toate acestea. Toţi şedeau privind pururea cu ochii sufletului moartea zicând: ''Oare ce ni se va întâmpla? Oare care va fi hotărârea? Care va fi sfârşitul nostru? Oare va mai fi pentru noi chemare înapoi? Oare mai este iertare pentru noi, întunecaţii, smeriţii, osândiţii? Oare a avut cererea noastră putere să ajungă înaintea Domnului, sau s-a întors înapoi umilită şi ruşinată? Oare intrând, cât folos a agonisit? Pornind din trupuri şi guri necurate şi neavînd nici o putere, a împăcat ea oare pe Domnul cu desăvârşire sau măcar în parte? Oare s-au apropiat de noi îngerii păzitori sau încă stau departe de noi? Căci de nu s-au apropiat, toată osteneala noastră este deşartă pentru că ruga noastră n-are puterea nici întrariparea curăţiei pentru a intra la Domnul dacă îngerii noştri călăuzitori nu se vor apropia de noi ca să o ia pe aceasta şi să o aducă Domnului. ''Pentru aceea îndemnându-se unii pe alţii ziceau: ''Să alergăm, fraţilor! E nevoie de alergare pentru că am rămas afară din buna noastră frăţime. Să alergăm, necruţînd trupul nostru murdar şi pornit spre rele, ca să-l omorâm cum ne-a omorât şi el pe noi.'' E ceea ce şi făceau acei fericiţi stăpâniţi de simţul vinovăţiei. Se vedeau la ei genunchi uscaţi de mulţimea mătăniilor; ochi topiţi şi scufundaţi înăuntru, undeva în adânc. Erau lipsiţi de păr; obrajii erau răniţi şi arşi de mulţimea lacrimilor; feţele veştejite şi galbene, nedeosebite întru nimic de feţele morţilor. Ce înseamnă greaua pătimire a celor îndrăciţi pe lângă a acelora? Sau a celor îndureraţi pentru morţi? Sau a celor ce petrec în exil, ori pedeapsa celor osândiţi pentru omoruri? Nimic nu e chinul şi pedeapsa fără de voie a acestora, pe lângă cea de bunăvoie a acelora. Şi vă rog să nu socotiţi cele spuse, poveşti fraţilor! Aceştia îl rugau de multe ori pe judecătorul acela mare, pe păstorul şi îngerul între oameni, să le pună mâinile şi grumazul în fiare şi să le ţintuiască picioarele în butuci ca la cei osândiţi, şi să nu-i dezlege înainte de a-i primi mormântul, ba nici chiar în mormânt. Nu voi ascunde nici smerirea cu adevărat vrednică de milă şi iubirea zdrobită către Dumnezeu, căci când vedeau aceştia că vor purcede către Domnul îl rugau prin întîistătătorul lor, pe acel mare păstor, să nu-i învrednicească pe ei de înmormântare omenească, ci să fie aruncaţi ca nişte dobitoace, în apa râului sau să fie lăsaţi în ţarina cutreierată de fiare. Iar eu, văzând şi auzind acestea de la ei, puţin a trebuit să nu deznădăjduiesc cunoscând nepăsarea mea şi asemănând-o cu greaua lor pătimire. Dar cum era şi aşezarea acelui loc şi întocmirea lui? Însăşi vederea locului îndemna la pocăinţă şi la plâns, căci cele ce altora le sunt grele şi anevoie de primit, celor ce-au căzut din virtute şi din bogăţia duhovnicească le sunt plăcute şi uşor de primit. Pentru că sufletul care s-a lipsit de îndrăzneala de mai înainte şi a căzut din nădejdea nepătimirii, care a stricat pecetea curăţiei, a fost jefuit de bogăţia darurilor, s-a înstrăinat de mângâierea dumnezeiască, nu numai că primeşte cu toată râvna ostenelile, ci şi pe sine se sârguieşte a se ucide în chip binecredincios prin nevoinţă, dacă a mai rămas în el o scânteie de iubire şi de frică a Domnului. Aşa făceau cu adevărat fericiţii aceştia. Nu-mi este necunoscut faptul, o minunaţilor, că nevoinţele acestea pe care vi le-am povestit vor fi respinse de unii, primite ca probabile de alţii pe când altora pricinuitoare de deznădejde. Bărbatul viteaz îşi va lua din acestea bold şi săgeată de foc şi, râvnă primind întru inima sa, va învinge. Cel ce este mai neputincios, recunoscându-şi slăbiciunea şi dobândind îndată smerenie prin osândirea de sine continuă, va alerga şi el în urma celui dintâi, dar nu ştiu de-l va ajunge. Bărbatul leneş nu trebuie să asculte cele ce le-am spus, pentru ca nu cumva deznădăjduindu-se, să risipească şi ceea ce a lucrat până acum, ori să i se întâmple ceea ce s-a spus în Scriptură: ''De la cel ce nu are osârdie, ŗi aceea care i se pare că o are i se va lua.'' (Matei 25,29)

CE ESTE POCAINTA? INVATATURI DESPRE POCAINTA

PILDE DE POCĂINŢĂ
Oricât s-ar strădui omul contemporan să facă frumoase şi să idealizeze lucrurile, adevărul este că în viaţa lui, cândva, s-a petrecut un fapt cutremurător, care a abătut-o de la calea ei firească şi a întinat curăţia ei.
Dar care este acest fapt?
În limbajul Sfintei Scripturi acesta se numeşte căderea întâilor-zidiţi în păcat. Cădere înseamnă că omul mai înainte se afla undeva sus şi a căzut. Iar păcat înseamnă că de atunci nu mai izbuteşte să-şi afle menirea, care i-a fost pusă de Ziditorul său; nu izbuteşte să ajungă la destinaţia sa, ci se arată neputincios, nedesăvârşit, ajunge în starea mizerabilă de rob, se simte necurat.
Această stare a fost zugrăvită într-un chip nemaiîntâlnit de către Hristos în preacunoscuta parabolă a fiului risipitor[1]. Acolo Dumnezeu-Omul înfăţişează drama în toată tragedia ei.
Hristos însă nu numai că a descris-o, ci a dat şi soluţia dramei. Adică putem crede cu siguranţă că păcatul nu va stăpâni pentru totdeauna. „Căci păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu sunteţi sub lege, ci sub Har"[2], ne încredinţează Apostolul Pavel.
Răul nu este de neîndreptat.
Înfricoşătoare nenorocire este căderea în păcat. Şi ar fi fost cu adevărat de neîndreptat, dacă nu ar fi venit Însuşi Dumnezeu pe pământ şi nu S-ar fi făcut Om şi nu ar fi săvârşit Jertfa Sa slobozitoare. Cu Harul dumnezeiesc cel preaputernic, care izvorăşte din Jertfa Sa, Hristos a biruit păcatul, a deschis calea mântuirii şi ţine deschisă uşa pentru oricine vrea să se întoarcă lângă El. Mântuirea este asigurată acum pentru toţi, dar singurul lucru care rămâne este ca fiecare păcătos să o accepte şi să şi-o asume.
****
Dar pentru ca să se săvârşească aceasta, omul trebuie nu numai să creadă în Jertfa lui Hristos, ci să înainteze el însuşi la jertfa eului său prin pocăinţă. Căci jertfa este pocăinţa. Aceasta este jertfa plăcută Domnului, cu neasemănare mai plăcută decât acele jertfe vechi din roadele pământului şi arderile de tot ale animalelor. Această jertfire a eu-lui, adică smerirea cugetării noastre egoiste, lepădarea de sinea noastră, este o condiţie necesară şi binevenită pentru participarea la mântuirea pe care o oferă Jertfa lui Hristos. „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi"[3], spune Proorocul David.
Puterea pe care o are această jertfă se vede din roadele ei. Risipitori şi vameşi, desfrânate şi tâlhari, tăgăduitori ai credinţei în Hristos şi prigonitori, adică fortăreţe falnice ale păcatului cad şi sunt luate în stăpânire. Mare este pocăinţa.
Cuvântul lui Hristos trimite neîncetat chemări la pocăinţă pretutindeni. Trecerea Domnului dăruieşte întotdeauna prilej unui suflet naufragiat să apuce frânghia salvatoare pe care Acela i-o aruncă. De asemenea, El Își asumă o lucrare ostenitoare chiar şi pentru un caz concret, cum a fost aceea pentru samarineancă.
Cel ce se întoarce şi se pocăieşte cu adevărat întotdeauna va afla un Părinte dispus să ierte, bucuros să uite, gata să mântuiască.
Şi prilejuri vor putea fi date mereu de-a lungul veacurilor. Nu numai din vremea Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi, ci neîncetat până astăzi. O predică, un mesaj, un eveniment, o întâlnire, un cuvânt, o încercare, o mâhnire, o pedeapsă, o binecuvântare, o întâmplare..., toate îl pot chema pe om la pocăinţă. Şi mulţi sunt aceia care arată sensibilitate şi primesc aceste prilejuri, „chipuri de pocăinţă", pe care le pune înainte dumnezeiescul Har. Iar roadele sunt minunate.
****
Dar pentru că în vremea Harului pocăinţa are roade atât de minunate, tocmai pentru aceasta vrăjmaşul mântuirii, diavolul, o războieşte, punându-i înainte piedici mari.
În cadrul climatului general de lipsă a fricii lui Dumnezeu şi de necredinţă, la foarte puţini se naşte simţirea păcătoşeniei, mustrarea conştiinţei şi încă şi mai puţini simt nevoia să se curăţească prin jertfa „duhului umilit" al pocăinţei.
Celor care nu au lepădat credinţa, vicleanul le zădărniceşte de multe ori pocăinţa în două moduri. Uneori prin nădejdea înşelătoare că mila lui Dumnezeu îi va mântui pe toţi la sfârşit şi, prin urmare, nu mai este trebuinţă să se mai neliniştească sau prin iluzia că, spunându-şi păcatele înaintea unei icoane, ele li se vor ierta. Alteori, dimpotrivă, prin teama nesiguranţei şi îndoielii care îi face să şovăie din pricina ruşinii aduse de gândul: „Oare mi se vor ierta păcatele mele atât de multe şi mari? Şi dacă mi se iartă, unde voi găsi curajul să le spun? Şi dacă le voi spune, cine mă asigură că cele ascunse ale mele nu vor fi făcute cunoscute şi altora?".
Celor care depăşesc toate acestea şi nu au alt motiv să lepede pocăinţa, vicleanul foloseşte ultima sa armă, amânarea, care adeseori duce la zădărnicirea pocăinţei. Amânarea este legată de diferite pretexte şi îndreptăţiri, prin care pocăinţa mereu se mută pentru „altă dată".
Cei care însă doresc cu adevărat pe Domnul şi au pocăinţă adevărată, depăşesc orice piedică şi ajung la epitrahilul duhovnicului. Pentru că numai acolo să dăruieşte iertarea păcatelor.
Acestea le-am menţionat aici ca o învăţătură teoretică despre pocăinţă.
Dar lecţia pocăinţei are trebuinţă, pe lângă învăţătura teoretică, şi de lucrarea practică. Iar aceasta ne-o pot oferi pildele de pocăinţă, adică exemplele concrete de persoane care au făcut în viaţa lor pasul pocăinţei şi şi-au aflat mântuirea.
Toţi oamenii păcătuiesc, mici şi mari, cunoscuţi şi necunoscuţi, dregători şi oameni simpli, bărbaţi şi femei. Păcatul este boala obştească a neamului omenesc. De aceea toţi au trebuinţă de medicamentul vindecării ce se dă prin pocăinţă.
Toate păcatele se tămăduiesc prin pocăinţă. Nu numai cele mici, ci chiar şi cele mai mari şi mai grele. Nu există păcat ce nu poate fi tămăduit de pocăinţă. Chiar şi Iuda care L-a vândut pe Domnul, dacă s-ar fi pocăit cu adevărat şi ar fi cerut iertare cu zdrobire de inimă de la Cel răstignit, ar fi fost iertat şi așezat din nou în vrednicia apostolească.
Dar să vedem câteva pilde reprezentative de pocăinţă din toate categoriile sociale şi din toate treptele de cădere în păcat.
„Tâlhari şi desfrânate"

„Hristos S-a făcut om ca să cheme la pocăinţă tâlhari şi desfrânate...",[4] spune Canonul cel Mare. Să începem aşadar de la aceştia.
„Pocăinţa tâlharului Raiul a dobândit..."[5], cântă Biserica ca să ne pună înainte o pildă deosebit de impresionantă. Impresionantă pentru adâncimea căderii, de vreme ce tâlharul era îngreuiat cu păcate foarte mari, ucideri şi hoţii, dar impresionantă şi pentru timpul când a fost primită pocăinţa sa, adică cu puţin înainte de a i se închide uşa acestei vieţi, şi pentru condiţiile în care s-a făcut ea, atunci când era răstignit şi el şi Domnul pe crucile de pe Golgota. Nimic nu-L îngrădeşte pe Domnul să mântuiască, prin pocăinţă, pe cel ce se pocăieşte.
Cu puţin înainte de Patima Domnului, o păcătoasă renumită şi defăimată îndrăzneşte şi se apropie de Învăţătorul şi înaintea tuturor, sub privirile necruţătoare ale celor mai neîndurători acuzatori, sărută cu buzele ei preacuratele Lui picioare, le unge cu cel mai preţios mir al ei şi le şterge cu părul capului ei. Există o cădere mai dureroasă pentru femeie decât desfrânarea? Iată însă ce fac lacrimile pocăinţei! Devin colimvitra unui al doilea botez, care spală întinăciunea şi face ca sufletul înnegrit să strălucească din nou. „...cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, de suflete Mântuitorule, Izbăvitorul meu..."[6], spune ea Împăratului ceresc cu limba cântării bisericeşti. Iar Acela nu numai că o iartă, ci o şi apără de acuzatorii ei. Iar istoria acelei prime desfrânate avea să se repete de multe ori după aceea şi multe suflete chinuite aveau să primească nădejde şi curaj de la pilda ei, urmând și lepădând de pe ele jugul desfrânării. Fotini samarineanca, Maria egipteanca, Pelaghia cea dintre curtezane, Paisia primitoarea de străini, Evdochia cea din samarineni, Taisia, Theodora din Alexandria şi multe altele părăsesc locurile cu nume rău ale păcatului şi cătuşele trupului, se înţelepţesc şi se curăţesc, se nevoiesc şi se sfinţesc, strălucind apoi ca nişte stele pe cerul cel înţelegător al Bisericii.
Fii risipitori
Dar căderile trupeşti ale desfrânării şi prea desfrânării nu le îngreuiază numai pe femei, ci îi îngreuiază şi pe bărbaţi. Complicele oricărei femei care se rostogoleşte în mocirla plăcerilor trupeşti sau pricinuitorul răului este un bărbat. Aşa numitul sex tare se dovedeşte în punctul acesta înfricoşător de slab. Şi dacă femeia poate veni mai lesne la pocăinţă, bărbatul, din pricina egoismului său, foarte greu se pocăieşte. Cu toate acestea pocăinţa este privilegiul tuturor, este darul lui Dumnezeu pentru fiecare făptură a Sa, prin urmare şi pentru bărbat. Şi cu cât mai rare sunt lacrimile pocăinţei la bărbat faţă de femeie, cu atât mai preţioase sunt ele pentru vistieria cerească.
Cea mai înaltă pildă de pocăinţă făcută de un bărbat pentru căderea în păcate trupeşti este cea care, într-un chip nemaiîntâlnit, ne-a înfăţişat-o Însuşi Domnul, pilda fiului risipitor din prea cunoscuta Parabolă a fiului risipitor.
Însă cu mult mai greu se întorc la pocăință bărbații atunci când împreună cu libertinajul trupesc coexistă mândria şi cugetarea semeaţă, dobândite datorită pregătirii intelectuale şi a cunoştinţelor profesionale. Ideea înaltă despre sine îl face atunci pe bărbat mai împietrit. Însă şi aici pocăinţa se arată mai puternică. Pilda clasică pentru acest caz este fericitul Augustin. În cele din urmă pocăinţa a găurit granitul şi a făcut să izvorască lacrima care a adus mântuirea.
Un alt caz de pocăinţă, încă şi mai greu, este atunci când lângă egoismul omenesc vine şi puterea demonică, care leagă şi întunecă mintea. Aici ne referim la oamenii încurcaţi cu vrăjitoria şi satanismul. Dar şi aici pocăinţa săvârşeşte minunate eliberări. În Faptele Apostolilor citim despre diferiţi închinători la idoli care mai înainte se ocupau cu vrăjitoria, dar care, ascultându-l pe Apostolul Pavel, s-au pocăit şi chiar şi-au ars cărţile lor de vrăjitorie ce costau în jur de 35.ooo drahme de aur. Şi nu sunt numai aceştia. Cunoscut este cazul Sfântului Ciprian care, prin fecioara Iustina, a cunoscut puterea Crucii lui Hristos şi a venit la Credinţă. Încă şi vrăjitorul Teuda din India, după ce a crezut în Hristos a aruncat şi el în foc cărţile sale de vrăjitorie şi a petrecut după aceea o viaţă de pocăinţă. În sfârşit, în Karhidonia, vrăjitorul Lampadie văzând că otrăvurile sale făcute prin vrăji nu-i vatămă pe creştini, a crezut, s-a pocăit, s-a botezat primind numele de Teoclit şi a suferit mucenicia pentru Hristos.
O piedică puternică este banul, bogăţia. „Bogatul cu greu va intra în Împărăţia Cerurilor"[7], a spus Domnul. Însă nu a exclus ca şi aici să se săvârşească minuni. „La oameni aceasta este cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă"[8]. Aceasta am văzut că s-a săvârşit cu evanghelistul Matei şi cu vameşul Zaheu. Pocăinţa biruieşte şi iubirea de argint şi împietrirea inimii.
Altă piedică în întoarcerea la Dumnezeu o constituie vredniciile, de pildă cele militare. Dar şi din această categorie Dumnezeu a ales şi continuă să aleagă suflete pentru pocăinţă. Ce a fost Longhin sutaşul? Ce a fost regele Manase, în Vechiul Testament? Dregători şi demnitari potrivnici lui Dumnezeu care s-au pocăit.
Dar de la stăpânirea lumească să mergem la cea duhovnicească şi mai ales la ceata prorocilor. Oricât de ciudat s-ar părea să cugetăm că un proroc poate păcătui, însă aceasta nu trebuie să ne smintească de vreme ce şi Proorocul este om. Iată câteva pilde: Proorocul Valaam a fost abătut atât de mult pentru a primi să blesteme poporul ales al lui Dumnezeu, încât a trebuit ca asinul său să ia glas omenesc şi vorbind să-l mustre. Şi numai atunci şi-a venit în sine şi a mărturisit: „Am păcătuit"[9]. Iona se poartă cu nepăsare, nu ascultă şi pleacă spre Tarsis, tocmai în direcţia contrară celeia în care trebuia să meargă. Însă atunci când a pătimit întâmplarea de pe mare şi a ajuns în pântecele chitului, a strigat cu pocăinţă către Domnul şi astfel s-a izbăvit. Dar cea mai înaltă pildă de pocăinţă a unui Prooroc este David, care a căzut în preadesfrânare şi în ucidere, dar care, după mustrarea lui Natan, s-a pocăit, spunând: „Am păcătuit înaintea Domnului"[10].
Să-i lăsăm pe Prooroci şi să venim la Apostoli. Cine era gura celor 12 Ucenici, cel mai fierbinte şi mai înflăcărat? Petru. Dar Petru a păcătuit greu, aproape ca Iuda, însă nu s-a lăsat cuprins de deznădejde. „Şi ieşind afară, a plâns cu amar"[11], iar după Învierea Domnului şi-a îndreptat întreita lepădare prin întreita mărturisire, devenind iarăşi Apostol.
Cine a fost apostolul neamurilor? Pavel. Ar fi existat Pavel dacă nu ar fi existat pocăinţa? Prin pocăinţă hulitorul şi prigonitorul de mai înainte a devenit propovăduitor şi mucenic, călăul a devenit jertfă. Şi pe lângă el atâția alți călăi! Aduceţi-vă aminte şi de călăul celor 40 de Mucenici care în ultima clipă a intrat în iezerul îngheţat al Sevastiei, plinind locul al patruzecelea care era liber. Cu adevărat, mare este pocăinţa!
Urmaşii Apostolilor sunt episcopii şi ceilalţi clerici, care greşesc şi păcătuiesc şi ei ca nişte oameni. Dar câţi au eroismul pocăinţei? Patriarhul Grigorie V, înainte de a se sui pe tronul Constantinopolului, a fost uns episcop al Smirnei. Acolo, în urma unui conflict între nişte demnitari, dintr-o judecată greşită a oamenilor şi a lucrurilor, Grigorie s-a aşezat de partea celor care aveau mai puţină dreptate, lucru ce a adus multă tulburare. Dar Grigorie şi-a recunoscut mai târziu greşeala sa şi într-o zi de sărbătoare, în catedrala mitropolitană fiind, a coborât din strana sa, şi cu capul descoperit a făcut metanie înaintea poporului, cerând iertare de la turma sa cu adevărată zdrobire de inimă. Atât de mare a fost emoţia pricinuită de această manifestare a patriarhului, încât părţile aflate în conflict, urmând exemplul său, s-au pocăit şi s-au împrietenit. Se pocăiesc episcopii, se pocăiesc şi preoţii. M-am învrednicit să văd şi eu în Sfântul Munte, în 197o, un preot care se pocăise cu adevărat. Fusese preot slujitor într-un mare oraş din Occident, slujind nevoilor religioase ale compatrioţilor lui ortodocşi. Cunoscător al mai multor limbi şi învăţat fiind, a căzut însă într-un păcat care nu-i mai îngăduia să continue să liturghisească.
„Şi-a pus epitrahilul în cuier" şi de atunci înainte a trăit o viaţă de pocăinţă într-o mănăstire din Sfântul Munte. Cine se apropia de el şi-l auzea vorbind, îşi dădea seama că are înaintea lui o mare personalitate duhovnicească. Acum se odihneşte în Ceruri.
Pocăinţa este ceasul cel mai bun şi mai adevărat al vieţii noastre, în timp ce celelalte ceasuri şi clipe, ceasuri şi clipe ale păcatului, sunt greşeală şi minciună. Pocăinţa fiecărui suflet este un lucru măreţ. Dar ceea ce pricinuieşte uimire este atunci când duhul trezirii duhovniceşti străbate în acelaşi timp toate sufletele unei societăţi. Pocăinţa unui popor întreg este un fapt minunat și totodată cutremurător. În istorie a rămas ca pildă pocăinţa ninivitenilor. După ce au fost înştiinţaţi că: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrusă"[12], s-au pocăit cu toţii. De la cel mai mare până la ultimul prunc s-au întristat, au postit, s-au îmbrăcat în sac şi şi-au presărat cenuşă pe capetele lor. Până şi pe animalele lor le-au lăsat fără hrană în vremea celor trei zile de pocăinţă. Şi Dumnezeu i-a iertat şi nu i-a pierdut. Câte nu are de spus pilda aceasta societăţii noastre apostatice şi preadesfrânate!
Nu numai atunci
Dar să venim în vremea noastră. Vă prezint trei pilde de pocăinţă care s-au săvârşit aproape în vremea noastră.
Prima este Ilie Panagulakis.
„S-a născut în Kalamata la 14 iulie 1873. Nu ştia carte. Abia putea să citească şi să scrie. Până la vârsta de 30 de ani a fost muzicant şi a avut o mică tavernă în apropierea Bisericii Sfântului Nicolae. Acolo se adunau toţi vagabonzii oraşului, cărora el le era căpetenie şi faţă de care se impunea cu autoritate. A trăit o viaţă desfrânată şi depravată. Nu se temea şi nu ţinea cont de nimeni. Era în stare să ameninţe şi să lovească pe cineva chiar şi din cel mai neînsemnat pretext.
În anul 1902 a murit unul prietenii săi apropiaţi. Panagulakis merge la înmormântare şi o urmăreşte cu atenţie. Cuvintele Evangheliei: „S-a mutat de la moarte la viaţă"[13] l-au cutremurat. După înmormântare i-a întrebat cu multă nelinişte pe epitropii bisericii «dacă mai există şi altă viaţă», iar aceia, fiind oameni evlavioşi, au început să-l catehizeze. În scurtă vreme a fost robit de dumnezeiescul Har. Cutremurat fiind de mulțimea nelegiuirior sale de mai înainte, a mers la un duhovnic (la ieromonahul Gliman de la Mănăstirea Velanidia), s-a spovedit cu zdrobire de inimă de toate păcatele şi a făgăduit că cealaltă vreme avea să ducă o viaţă creştinească pilduitoare. După aceasta a vândut toate obiectele tavernei şi şi-a îmbrăcat în pânză neagră camera sa. A mers apoi la toţi cei pe care îi nedreptăţise şi le-a cerut iertare în genunchi. Apoi hotărăşte să trăiască ca un pustnic.
După o şedere de câteva luni la Mani, s-a întors în Kalamata şi acolo s-a stabilit, mai întâi, într-o chilie de lângă bisericuţa Sfintei Ana, iar după puţin în alta de lângă cimitirul oraşului, unde astăzi se află „Sihăstria Panagulakis". Acolo, fără să fie tuns monah, a petrecut o viaţă de rugăciune şi de aspre nevoinţe vreme de 15 ani. Dezlega la untdelemn numai sâmbăta şi duminica. Carne, peşte şi produse lactate nu mânca niciodată. În fiecare miercuri şi vineri ţinea post negru. Nu avea pat, ci dormea câteva ceasuri jos pe o scândură. Deoarece câţiva tineri au hotărât să rămână împreună cu el, a zidit, cu sprijinul unor persoane evlavioase, câteva chilii foarte mici. Uşile lor erau atât de strâmte, ca să amintească de «uşa cea strâmtă» din Evanghelie, încât nu se putea trece prin ele decât pe-o parte. Propovăduia în fiecare Dumincă şi sărbătoare cuvântul lui Dumnezeu creştinilor care veneau din oraş. În cămara simplă în care propovăduia era prins în perete un schelet omenesc spre a-și aminti neîncetat de deşertăciunea celor lumeşti. Predica sa simplă şi nemeşteşugită, dar izvorâtă dintr-o inimă ce trăia în Hristos, a renăscut mulţime de oameni. Sfinţenia bărbatului îi atrăgea pe mulţi la el. La picioarele acestui pustnic neînvăţat au ucenicit, pe atunci copii, viitorii lucrători ai Evangheliei cum ar fi, Arhim. Ioil Yannakopulos, Arhim. Hrisostom Papasarantopulos şi mulţi alţii. Puterea cuvintelor simple ale lui Panagulakis erau atât de fermecătoare, încât comandantul armatei din Kalamata a interzis soldaţilor să meargă la sihăstria pustnicului, deoarece aceştia, care mergeau în grupuri la el, erau influenţaţi de predicile lui şi refuzau să primească hrană cu untdelemn în zilele de post.
Cuprins fiind de o formă gravă de tuberculoză, Panagulakis a fost nevoit, spre sfârşitul vieţii sale, să mănânce supă de carne, ascultând de rugăminţile ucenicilor lui. A adormit în Domnul la 17 ianuarie 1917 şi la înmormântarea sa a fost de faţă tot poporul. Osemintele lui se află în sihăstria mai sus-amintită. A lăsat faimă de bărbat sfânt. Martori vrednici de credinţă povestesc diferite intâmplări, convinşi fiind că avea harisma înainte-vederii"[14] .
A doua pildă este un professor universitar materialist, din fericire nu dintre cei de astăzi.
"La începutul secolului nostru, profesorul Rigas Nikolaidis de la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii din Atena preda pe faţă materialismul. În anul 1927, în Vinerea cea Mare, profesorul a participat la procesiunea cu Epitaful la Biserica Sfântului Dionisie Areopagitul, iar în următorul an, 1928, la procesiunea cu Epitaful de la catedrala mitropolitană din Atena.
După a doua participare la procesiune, studenţii lui s-au apropiat de el şi l-au întrebat:
-Domnule profesor, cum se împacă toată învăţătura dvs. rostită de la catedră despre teoria materialistă a evoluţiei fiinţelor cu prezenţa dvs. aseară la acea manifestare religioasă?
Atunci profesorul le-a răspuns:
- Şi totuşi, domnilor, în dumnezeiasca Jertfă şi în Învierea Domnului care a urmat se află adevărul vieţii.
Mai târziu, când profesorul s-a îmbolnăvit şi a fost internat în cel mai vechi spital al ţării noastre, «Evanghelismos», a cerut să se spovedească şi să se împărtăşească cu Preacuratele Taine. La întrebarea prietenilor şi colegilor lui cum de şi-a schimbat mentalitatea şi modul de viaţă, Rigas Nikolaidis a răspuns:
- Religia, care fără nici un fel de studii, fără trepte sociale înalte... duce o simplă ţărancă (este vorba despre Marigo, evlavioasa lui slujitoare) la un nivel atât de înalt de judecată dreaptă, de desăvârşită virtute..., aceasta este cea mai înaltă, aceasta este ştiinţa cea folositoare."[15]
A treia pildă este din zilele noastre. Este cunoscutul cântăreţ şi compozitor de cântece populare, Gheorghe Kinusis, care datorită faimei sale şi a răspândirii CD-urilor şi casetelor lui devenise iubit de popor şi bogat. Acest cântăreţ s-a pocăit, s-a lepădat de viaţa sa de mai înainte, iar acum se spovedeşte, posteşte, duce o viaţă simplă şi smerită. Acesta pe care îl aplaudau în barurile de noapte şi se afla în centrul admiraţiei, acum se înghesuie ca ultimul ascultător acolo unde se rosteşte o predică ortodoxă, aleargă ca un cerb însetat, se străduieşte să aducă şi pe alţii lângă Domnul şi cântă cântarea Ortodoxiei. Caracteristic pocăinţei sale este introducerea pe care o prezintă în prima casetă a cântecelor sale care a circulat după întoarcerea sa. Acolo spune: „Toţi cei care m-aţi cunoscut, uitaţi-mă şi cunoaşteţi-mă dintru început!"
Un caz clasic
Se poate ca cineva să considere în afara subiectului ultima pildă de pocăinţă cu care vom încheia această prezentare, deoarece provine dintr-o lucrare literară. Dar fiindcă se consideră aproape sigur că în spatele povestirii se ascunde un fapt real, am socotit să o adăugăm. Pilda o luăm din lucrarea Fraţii Karamazov a marelui scriitor rus Dostoievschi.
Un rob a omorât o femeie bogată, i-a luat averea, bijuteriile ei, şi a dispărut. S-au făcut arestări, interogatorii, a fost acuzat un oarecare nevinovat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Hoţul a plecat în altă regiune, şi-a schimbat numele şi cu bogăţia ce o avea făcea afaceri. A câştigat mult şi s-a îmbogăţit, iar din câştig împărţea la săraci. S-a căit profund pentru crima sa. A construit aşezăminte filantropice, azile pentru săraci, pensiuni şi alte aşezăminte importante şi toţi îl aveau de sfânt. Nimănui nu-i trecea prin minte că acest mare binefăcător era acel criminal şi hoţ. Dar înlăuntrul său ceva îl rodea zi şi noapte, un glas care-i spunea: „Vai ţie! Eşti un criminal! Eşti un hoţ!". Ce folos avea că toţi îl considerau sfânt? El simțea foc înlăuntrul său. Mergea la biserici, dădea Liturghii..., însă înlăuntrul său avea foc. Anii treceau, însă el nu-şi putea linişti sufletul. Nu se putea slobozi de viermele care îi mânca măruntaiele zi şi noapte. După multă vreme, fiindcă nu-şi mai putea găsi liniştea, a mers la un duhovnic, a îngenuncheat înaintea lui şi s-a spovedit.
- Părinte, îi spune acela, să nu te înfricoşezi de cele pe care ţi le voi spune, căci văd că şi Sfinţia Voastră mă aveţi de sfânt. Eu sunt acel criminal şi hoţ. Uite, astfel s-au petrecut lucrurile. Te rog să-mi citeşti o rugăciune, pentru că de atunci nu am avut nici o zi liniştită. Niciodată nu m-am bucurat. Sunt un om nefericit, vrednic de milă. Vreau să mă ierte Dumnezeu.
Atunci duhovnicul i-a spus:
- Ca să te iert, fiul meu, trebuie să mărturiseşti public păcatul tău. Lumea trebuie să afle adevărul.
El însă a amânat, a suspinat, a plâns, după care s-a întors iarăşi la duhovnic şi i-a spus:
- Părinte, daţi-mi binecuvântarea Sfinţiei Voastre! Am hotărât să fac aşa cum mi-aţi spus.
A doua zi era ziua lui de naştere la care se aduna multă lume. În toiul petrecerii el s-a ridicat şi le-a spus:
- Dumneavoastră mă credeţi sfânt, însă eu am săvârşit un omor.
Cei de faţă credeau că a înnebunit.
- Nu, mintea mea lucrează acum mai bine decât oricare altă dată, a spus el. Eu sunt criminalul cutare.
Şi le-a arătat tuturor dovezile crimei sale. Dar nimeni nu l-a crezut. Cu toate acestea autorităţile l-au cercetat şi l-au tras la judecată, însă după trei zile l-au lăsat liber. Apoi s-a îmbolnăvit.
După o vreme duhovnicul s-a dus la el şi l-a găsit aproape de moarte. Însă el, plin de bucurie, i-a spus:
- Iată că Dumnezeu s-a milostivit de mine şi mă cheamă la El. Ştiu că am să mor, dar pentru întâia oară, după atâta amar de ani, sufletul meu este din nou fericit şi împăcat. Raiul mi-a deschis porţile din clipa când am făcut ceea ce trebuia să fac. Acum inima mi-a dat slobozenie să-mi iubesc şi să-mi sărut copiii. Nici ei nu vor să mă creadă, aşa cum nu m-a crezut nimeni, nici nevasta, nici oamenii legii, şi nici nu au să pună vreodată temei pe vorbele mele. Acum Îl simt pe Dumnezeu întru mine şi sufletul îmi este fericit ca în Rai... Mi-am împlinit datoria...[16]
****
Au trecut prin faţa ochilor noştri destui păcătoşi, iar unii cufundați în adâncul păcatului. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să aflăm şi noi pilda potrivită care să ne umilească inima. Pentru că la astfel de fraţi ai noştri păcătoşi ca şi noi, vom putea afla multă încurajare pentru pocăinţă. I-am urmat în săvârşirea primului pas, la păcat. Să-i urmăm şi la cel de-al doilea, în pocăinţa lor.
[1] Luca 15, 11-32.
[2] Romani 6, 14.
[3] Psalm 50, 19.
[4] Cântarea a 9-a
[5] Ipacoi, glas 1.
[6] Din Slava de la Stihoavna Laudelor din Sfânta şi Marea Miercuri.
[7] Matei 19, 23.
[8] Matei 19, 26.
[9] Numeri 22, 34.
[10] II Impăraţi 12, 12.
[11] Matei 26, 75.
[12] Iona 3, 4.
[13] Ioan 5, 24.
[14] Arhim. Epifanie Teodoropulos, articol în Enciclopedia Religioasă şi Morală, vol. IX, p.1117.
[15] Arhim. Ilie Mastroyannopulos, Întoarceri, Atena 1970, pp. 21-27; vezi şi cartea Persoana Teandrică, Atena 1990, pp. 191-192.
[61] Feodor Mihailovici Dostoievski, Fraţii Karamazov, vol. I, Cartea a şasea, Călugărul rus.

POCAINTA- CONDITIA MANTUIRII

Cata pocainta avem in adancul sufletului nostru pentru relele facute? Cat stim sa ne smerim si sa ne recunoastem greselile?

PILDE DE POCĂINŢĂ

Oricât s-ar strădui omul contemporan să facă frumoase şi să idealizeze lucrurile, adevărul este că în viaţa lui, cândva, s-a petrecut un fapt cutremurător, care a abătut-o de la calea ei firească şi a întinat curăţia ei.

Dar care este acest fapt?

În limbajul Sfintei Scripturi acesta se numeşte căderea întâilor-zidiţi în păcat. Cădere înseamnă că omul mai înainte se afla undeva sus şi a căzut. Iar păcat înseamnă că de atunci nu mai izbuteşte să-şi afle menirea, care i-a fost pusă de Ziditorul său; nu izbuteşte să ajungă la destinaţia sa, ci se arată neputincios, nedesăvârşit, ajunge în starea mizerabilă de rob, se simte necurat.

Această stare a fost zugrăvită într-un chip nemaiîntâlnit de către Hristos în preacunoscuta parabolă a fiului risipitor[1]. Acolo Dumnezeu-Omul înfăţişează drama în toată tragedia ei.

Hristos însă nu numai că a descris-o, ci a dat şi soluţia dramei. Adică putem crede cu siguranţă că păcatul nu va stăpâni pentru totdeauna. „Căci păcatul nu va avea stăpânire asupra voastră, fiindcă nu sunteţi sub lege, ci sub Har"[2], ne încredinţează Apostolul Pavel.

Răul nu este de neîndreptat.
Înfricoşătoare nenorocire este căderea în păcat. Şi ar fi fost cu adevărat de neîndreptat, dacă nu ar fi venit Însuşi Dumnezeu pe pământ şi nu S-ar fi făcut Om şi nu ar fi săvârşit Jertfa Sa slobozitoare. Cu Harul dumnezeiesc cel preaputernic, care izvorăşte din Jertfa Sa, Hristos a biruit păcatul, a deschis calea mântuirii şi ţine deschisă uşa pentru oricine vrea să se întoarcă lângă El. Mântuirea este asigurată acum pentru toţi, dar singurul lucru care rămâne este ca fiecare păcătos să o accepte şi să şi-o asume.

****
Dar pentru ca să se săvârşească aceasta, omul trebuie nu numai să creadă în Jertfa lui Hristos, ci să înainteze el însuşi la jertfa eului său prin pocăinţă. Căci jertfa este pocăinţa. Aceasta este jertfa plăcută Domnului, cu neasemănare mai plăcută decât acele jertfe vechi din roadele pământului şi arderile de tot ale animalelor. Această jertfire a eu-lui, adică smerirea cugetării noastre egoiste, lepădarea de sinea noastră, este o condiţie necesară şi binevenită pentru participarea la mântuirea pe care o oferă Jertfa lui Hristos. „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi"[3], spune Proorocul David.

Puterea pe care o are această jertfă se vede din roadele ei. Risipitori şi vameşi, desfrânate şi tâlhari, tăgăduitori ai credinţei în Hristos şi prigonitori, adică fortăreţe falnice ale păcatului cad şi sunt luate în stăpânire. Mare este pocăinţa.

Cuvântul lui Hristos trimite neîncetat chemări la pocăinţă pretutindeni. Trecerea Domnului dăruieşte întotdeauna prilej unui suflet naufragiat să apuce frânghia salvatoare pe care Acela i-o aruncă. De asemenea, El Își asumă o lucrare ostenitoare chiar şi pentru un caz concret, cum a fost aceea pentru samarineancă.

Cel ce se întoarce şi se pocăieşte cu adevărat întotdeauna va afla un Părinte dispus să ierte, bucuros să uite, gata să mântuiască.

Şi prilejuri vor putea fi date mereu de-a lungul veacurilor. Nu numai din vremea Apostolilor şi a Sfinţilor Părinţi, ci neîncetat până astăzi. O predică, un mesaj, un eveniment, o întâlnire, un cuvânt, o încercare, o mâhnire, o pedeapsă, o binecuvântare, o întâmplare..., toate îl pot chema pe om la pocăinţă. Şi mulţi sunt aceia care arată sensibilitate şi primesc aceste prilejuri, „chipuri de pocăinţă", pe care le pune înainte dumnezeiescul Har. Iar roadele sunt minunate.

****

Dar pentru că în vremea Harului pocăinţa are roade atât de minunate, tocmai pentru aceasta vrăjmaşul mântuirii, diavolul, o războieşte, punându-i înainte piedici mari.

În cadrul climatului general de lipsă a fricii lui Dumnezeu şi de necredinţă, la foarte puţini se naşte simţirea păcătoşeniei, mustrarea conştiinţei şi încă şi mai puţini simt nevoia să se curăţească prin jertfa „duhului umilit" al pocăinţei.

Celor care nu au lepădat credinţa, vicleanul le zădărniceşte de multe ori pocăinţa în două moduri. Uneori prin nădejdea înşelătoare că mila lui Dumnezeu îi va mântui pe toţi la sfârşit şi, prin urmare, nu mai este trebuinţă să se mai neliniştească sau prin iluzia că, spunându-şi păcatele înaintea unei icoane, ele li se vor ierta. Alteori, dimpotrivă, prin teama nesiguranţei şi îndoielii care îi face să şovăie din pricina ruşinii aduse de gândul: „Oare mi se vor ierta păcatele mele atât de multe şi mari? Şi dacă mi se iartă, unde voi găsi curajul să le spun? Şi dacă le voi spune, cine mă asigură că cele ascunse ale mele nu vor fi făcute cunoscute şi altora?".

Celor care depăşesc toate acestea şi nu au alt motiv să lepede pocăinţa, vicleanul foloseşte ultima sa armă, amânarea, care adeseori duce la zădărnicirea pocăinţei. Amânarea este legată de diferite pretexte şi îndreptăţiri, prin care pocăinţa mereu se mută pentru „altă dată".

Cei care însă doresc cu adevărat pe Domnul şi au pocăinţă adevărată, depăşesc orice piedică şi ajung la epitrahilul duhovnicului. Pentru că numai acolo să dăruieşte iertarea păcatelor.

Acestea le-am menţionat aici ca o învăţătură teoretică despre pocăinţă.

Dar lecţia pocăinţei are trebuinţă, pe lângă învăţătura teoretică, şi de lucrarea practică. Iar aceasta ne-o pot oferi pildele de pocăinţă, adică exemplele concrete de persoane care au făcut în viaţa lor pasul pocăinţei şi şi-au aflat mântuirea.

Toţi oamenii păcătuiesc, mici şi mari, cunoscuţi şi necunoscuţi, dregători şi oameni simpli, bărbaţi şi femei. Păcatul este boala obştească a neamului omenesc. De aceea toţi au trebuinţă de medicamentul vindecării ce se dă prin pocăinţă.

Toate păcatele se tămăduiesc prin pocăinţă. Nu numai cele mici, ci chiar şi cele mai mari şi mai grele. Nu există păcat ce nu poate fi tămăduit de pocăinţă. Chiar şi Iuda care L-a vândut pe Domnul, dacă s-ar fi pocăit cu adevărat şi ar fi cerut iertare cu zdrobire de inimă de la Cel răstignit, ar fi fost iertat şi așezat din nou în vrednicia apostolească.

Dar să vedem câteva pilde reprezentative de pocăinţă din toate categoriile sociale şi din toate treptele de cădere în păcat.


„Tâlhari şi desfrânate"


„Hristos S-a făcut om ca să cheme la pocăinţă tâlhari şi desfrânate...",[4] spune Canonul cel Mare. Să începem aşadar de la aceştia.

„Pocăinţa tâlharului Raiul a dobândit..."[5], cântă Biserica ca să ne pună înainte o pildă deosebit de impresionantă. Impresionantă pentru adâncimea căderii, de vreme ce tâlharul era îngreuiat cu păcate foarte mari, ucideri şi hoţii, dar impresionantă şi pentru timpul când a fost primită pocăinţa sa, adică cu puţin înainte de a i se închide uşa acestei vieţi, şi pentru condiţiile în care s-a făcut ea, atunci când era răstignit şi el şi Domnul pe crucile de pe Golgota. Nimic nu-L îngrădeşte pe Domnul să mântuiască, prin pocăinţă, pe cel ce se pocăieşte.

Cu puţin înainte de Patima Domnului, o păcătoasă renumită şi defăimată îndrăzneşte şi se apropie de Învăţătorul şi înaintea tuturor, sub privirile necruţătoare ale celor mai neîndurători acuzatori, sărută cu buzele ei preacuratele Lui picioare, le unge cu cel mai preţios mir al ei şi le şterge cu părul capului ei. Există o cădere mai dureroasă pentru femeie decât desfrânarea? Iată însă ce fac lacrimile pocăinţei! Devin colimvitra unui al doilea botez, care spală întinăciunea şi face ca sufletul înnegrit să strălucească din nou. „...cine va cerceta mulţimea păcatelor mele şi adâncurile judecăţilor Tale, de suflete Mântuitorule, Izbăvitorul meu..."[6], spune ea Împăratului ceresc cu limba cântării bisericeşti. Iar Acela nu numai că o iartă, ci o şi apără de acuzatorii ei. Iar istoria acelei prime desfrânate avea să se repete de multe ori după aceea şi multe suflete chinuite aveau să primească nădejde şi curaj de la pilda ei, urmând și lepădând de pe ele jugul desfrânării. Fotini samarineanca, Maria egipteanca, Pelaghia cea dintre curtezane, Paisia primitoarea de străini, Evdochia cea din samarineni, Taisia, Theodora din Alexandria şi multe altele părăsesc locurile cu nume rău ale păcatului şi cătuşele trupului, se înţelepţesc şi se curăţesc, se nevoiesc şi se sfinţesc, strălucind apoi ca nişte stele pe cerul cel înţelegător al Bisericii.


Fii risipitori
Dar căderile trupeşti ale desfrânării şi prea desfrânării nu le îngreuiază numai pe femei, ci îi îngreuiază şi pe bărbaţi. Complicele oricărei femei care se rostogoleşte în mocirla plăcerilor trupeşti sau pricinuitorul răului este un bărbat. Aşa numitul sex tare se dovedeşte în punctul acesta înfricoşător de slab. Şi dacă femeia poate veni mai lesne la pocăinţă, bărbatul, din pricina egoismului său, foarte greu se pocăieşte. Cu toate acestea pocăinţa este privilegiul tuturor, este darul lui Dumnezeu pentru fiecare făptură a Sa, prin urmare şi pentru bărbat. Şi cu cât mai rare sunt lacrimile pocăinţei la bărbat faţă de femeie, cu atât mai preţioase sunt ele pentru vistieria cerească.

Cea mai înaltă pildă de pocăinţă făcută de un bărbat pentru căderea în păcate trupeşti este cea care, într-un chip nemaiîntâlnit, ne-a înfăţişat-o Însuşi Domnul, pilda fiului risipitor din prea cunoscuta Parabolă a fiului risipitor.

Însă cu mult mai greu se întorc la pocăință bărbații atunci când împreună cu libertinajul trupesc coexistă mândria şi cugetarea semeaţă, dobândite datorită pregătirii intelectuale şi a cunoştinţelor profesionale. Ideea înaltă despre sine îl face atunci pe bărbat mai împietrit. Însă şi aici pocăinţa se arată mai puternică. Pilda clasică pentru acest caz este fericitul Augustin. În cele din urmă pocăinţa a găurit granitul şi a făcut să izvorască lacrima care a adus mântuirea.

Un alt caz de pocăinţă, încă şi mai greu, este atunci când lângă egoismul omenesc vine şi puterea demonică, care leagă şi întunecă mintea. Aici ne referim la oamenii încurcaţi cu vrăjitoria şi satanismul. Dar şi aici pocăinţa săvârşeşte minunate eliberări. În Faptele Apostolilor citim despre diferiţi închinători la idoli care mai înainte se ocupau cu vrăjitoria, dar care, ascultându-l pe Apostolul Pavel, s-au pocăit şi chiar şi-au ars cărţile lor de vrăjitorie ce costau în jur de 35.ooo drahme de aur. Şi nu sunt numai aceştia. Cunoscut este cazul Sfântului Ciprian care, prin fecioara Iustina, a cunoscut puterea Crucii lui Hristos şi a venit la Credinţă. Încă şi vrăjitorul Teuda din India, după ce a crezut în Hristos a aruncat şi el în foc cărţile sale de vrăjitorie şi a petrecut după aceea o viaţă de pocăinţă. În sfârşit, în Karhidonia, vrăjitorul Lampadie văzând că otrăvurile sale făcute prin vrăji nu-i vatămă pe creştini, a crezut, s-a pocăit, s-a botezat primind numele de Teoclit şi a suferit mucenicia pentru Hristos.

O piedică puternică este banul, bogăţia. „Bogatul cu greu va intra în Împărăţia Cerurilor"[7], a spus Domnul. Însă nu a exclus ca şi aici să se săvârşească minuni. „La oameni aceasta este cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă"[8]. Aceasta am văzut că s-a săvârşit cu evanghelistul Matei şi cu vameşul Zaheu. Pocăinţa biruieşte şi iubirea de argint şi împietrirea inimii.

Altă piedică în întoarcerea la Dumnezeu o constituie vredniciile, de pildă cele militare. Dar şi din această categorie Dumnezeu a ales şi continuă să aleagă suflete pentru pocăinţă. Ce a fost Longhin sutaşul? Ce a fost regele Manase, în Vechiul Testament? Dregători şi demnitari potrivnici lui Dumnezeu care s-au pocăit.

Dar de la stăpânirea lumească să mergem la cea duhovnicească şi mai ales la ceata prorocilor. Oricât de ciudat s-ar părea să cugetăm că un proroc poate păcătui, însă aceasta nu trebuie să ne smintească de vreme ce şi Proorocul este om. Iată câteva pilde: Proorocul Valaam a fost abătut atât de mult pentru a primi să blesteme poporul ales al lui Dumnezeu, încât a trebuit ca asinul său să ia glas omenesc şi vorbind să-l mustre. Şi numai atunci şi-a venit în sine şi a mărturisit: „Am păcătuit"[9]. Iona se poartă cu nepăsare, nu ascultă şi pleacă spre Tarsis, tocmai în direcţia contrară celeia în care trebuia să meargă. Însă atunci când a pătimit întâmplarea de pe mare şi a ajuns în pântecele chitului, a strigat cu pocăinţă către Domnul şi astfel s-a izbăvit. Dar cea mai înaltă pildă de pocăinţă a unui Prooroc este David, care a căzut în preadesfrânare şi în ucidere, dar care, după mustrarea lui Natan, s-a pocăit, spunând: „Am păcătuit înaintea Domnului"[10].

Să-i lăsăm pe Prooroci şi să venim la Apostoli. Cine era gura celor 12 Ucenici, cel mai fierbinte şi mai înflăcărat? Petru. Dar Petru a păcătuit greu, aproape ca Iuda, însă nu s-a lăsat cuprins de deznădejde. „Şi ieşind afară, a plâns cu amar"[11], iar după Învierea Domnului şi-a îndreptat întreita lepădare prin întreita mărturisire, devenind iarăşi Apostol.

Cine a fost apostolul neamurilor? Pavel. Ar fi existat Pavel dacă nu ar fi existat pocăinţa? Prin pocăinţă hulitorul şi prigonitorul de mai înainte a devenit propovăduitor şi mucenic, călăul a devenit jertfă. Şi pe lângă el atâția alți călăi! Aduceţi-vă aminte şi de călăul celor 40 de Mucenici care în ultima clipă a intrat în iezerul îngheţat al Sevastiei, plinind locul al patruzecelea care era liber. Cu adevărat, mare este pocăinţa!

Urmaşii Apostolilor sunt episcopii şi ceilalţi clerici, care greşesc şi păcătuiesc şi ei ca nişte oameni. Dar câţi au eroismul pocăinţei? Patriarhul Grigorie V, înainte de a se sui pe tronul Constantinopolului, a fost uns episcop al Smirnei. Acolo, în urma unui conflict între nişte demnitari, dintr-o judecată greşită a oamenilor şi a lucrurilor, Grigorie s-a aşezat de partea celor care aveau mai puţină dreptate, lucru ce a adus multă tulburare. Dar Grigorie şi-a recunoscut mai târziu greşeala sa şi într-o zi de sărbătoare, în catedrala mitropolitană fiind, a coborât din strana sa, şi cu capul descoperit a făcut metanie înaintea poporului, cerând iertare de la turma sa cu adevărată zdrobire de inimă. Atât de mare a fost emoţia pricinuită de această manifestare a patriarhului, încât părţile aflate în conflict, urmând exemplul său, s-au pocăit şi s-au împrietenit. Se pocăiesc episcopii, se pocăiesc şi preoţii. M-am învrednicit să văd şi eu în Sfântul Munte, în 197o, un preot care se pocăise cu adevărat. Fusese preot slujitor într-un mare oraş din Occident, slujind nevoilor religioase ale compatrioţilor lui ortodocşi. Cunoscător al mai multor limbi şi învăţat fiind, a căzut însă într-un păcat care nu-i mai îngăduia să continue să liturghisească.

„Şi-a pus epitrahilul în cuier" şi de atunci înainte a trăit o viaţă de pocăinţă într-o mănăstire din Sfântul Munte. Cine se apropia de el şi-l auzea vorbind, îşi dădea seama că are înaintea lui o mare personalitate duhovnicească. Acum se odihneşte în Ceruri.

Pocăinţa este ceasul cel mai bun şi mai adevărat al vieţii noastre, în timp ce celelalte ceasuri şi clipe, ceasuri şi clipe ale păcatului, sunt greşeală şi minciună. Pocăinţa fiecărui suflet este un lucru măreţ. Dar ceea ce pricinuieşte uimire este atunci când duhul trezirii duhovniceşti străbate în acelaşi timp toate sufletele unei societăţi. Pocăinţa unui popor întreg este un fapt minunat și totodată cutremurător. În istorie a rămas ca pildă pocăinţa ninivitenilor. După ce au fost înştiinţaţi că: „Încă patruzeci de zile şi Ninive va fi distrusă"[12], s-au pocăit cu toţii. De la cel mai mare până la ultimul prunc s-au întristat, au postit, s-au îmbrăcat în sac şi şi-au presărat cenuşă pe capetele lor. Până şi pe animalele lor le-au lăsat fără hrană în vremea celor trei zile de pocăinţă. Şi Dumnezeu i-a iertat şi nu i-a pierdut. Câte nu are de spus pilda aceasta societăţii noastre apostatice şi preadesfrânate!


Nu numai atunci

Dar să venim în vremea noastră. Vă prezint trei pilde de pocăinţă care s-au săvârşit aproape în vremea noastră.

Prima este Ilie Panagulakis.

„S-a născut în Kalamata la 14 iulie 1873. Nu ştia carte. Abia putea să citească şi să scrie. Până la vârsta de 30 de ani a fost muzicant şi a avut o mică tavernă în apropierea Bisericii Sfântului Nicolae. Acolo se adunau toţi vagabonzii oraşului, cărora el le era căpetenie şi faţă de care se impunea cu autoritate. A trăit o viaţă desfrânată şi depravată. Nu se temea şi nu ţinea cont de nimeni. Era în stare să ameninţe şi să lovească pe cineva chiar şi din cel mai neînsemnat pretext.

În anul 1902 a murit unul prietenii săi apropiaţi. Panagulakis merge la înmormântare şi o urmăreşte cu atenţie. Cuvintele Evangheliei: „S-a mutat de la moarte la viaţă"[13] l-au cutremurat. După înmormântare i-a întrebat cu multă nelinişte pe epitropii bisericii «dacă mai există şi altă viaţă», iar aceia, fiind oameni evlavioşi, au început să-l catehizeze. În scurtă vreme a fost robit de dumnezeiescul Har. Cutremurat fiind de mulțimea nelegiuirior sale de mai înainte, a mers la un duhovnic (la ieromonahul Gliman de la Mănăstirea Velanidia), s-a spovedit cu zdrobire de inimă de toate păcatele şi a făgăduit că cealaltă vreme avea să ducă o viaţă creştinească pilduitoare. După aceasta a vândut toate obiectele tavernei şi şi-a îmbrăcat în pânză neagră camera sa. A mers apoi la toţi cei pe care îi nedreptăţise şi le-a cerut iertare în genunchi. Apoi hotărăşte să trăiască ca un pustnic.

După o şedere de câteva luni la Mani, s-a întors în Kalamata şi acolo s-a stabilit, mai întâi, într-o chilie de lângă bisericuţa Sfintei Ana, iar după puţin în alta de lângă cimitirul oraşului, unde astăzi se află „Sihăstria Panagulakis". Acolo, fără să fie tuns monah, a petrecut o viaţă de rugăciune şi de aspre nevoinţe vreme de 15 ani. Dezlega la untdelemn numai sâmbăta şi duminica. Carne, peşte şi produse lactate nu mânca niciodată. În fiecare miercuri şi vineri ţinea post negru. Nu avea pat, ci dormea câteva ceasuri jos pe o scândură. Deoarece câţiva tineri au hotărât să rămână împreună cu el, a zidit, cu sprijinul unor persoane evlavioase, câteva chilii foarte mici. Uşile lor erau atât de strâmte, ca să amintească de «uşa cea strâmtă» din Evanghelie, încât nu se putea trece prin ele decât pe-o parte. Propovăduia în fiecare Dumincă şi sărbătoare cuvântul lui Dumnezeu creştinilor care veneau din oraş. În cămara simplă în care propovăduia era prins în perete un schelet omenesc spre a-și aminti neîncetat de deşertăciunea celor lumeşti. Predica sa simplă şi nemeşteşugită, dar izvorâtă dintr-o inimă ce trăia în Hristos, a renăscut mulţime de oameni. Sfinţenia bărbatului îi atrăgea pe mulţi la el. La picioarele acestui pustnic neînvăţat au ucenicit, pe atunci copii, viitorii lucrători ai Evangheliei cum ar fi, Arhim. Ioil Yannakopulos, Arhim. Hrisostom Papasarantopulos şi mulţi alţii. Puterea cuvintelor simple ale lui Panagulakis erau atât de fermecătoare, încât comandantul armatei din Kalamata a interzis soldaţilor să meargă la sihăstria pustnicului, deoarece aceştia, care mergeau în grupuri la el, erau influenţaţi de predicile lui şi refuzau să primească hrană cu untdelemn în zilele de post.

Cuprins fiind de o formă gravă de tuberculoză, Panagulakis a fost nevoit, spre sfârşitul vieţii sale, să mănânce supă de carne, ascultând de rugăminţile ucenicilor lui. A adormit în Domnul la 17 ianuarie 1917 şi la înmormântarea sa a fost de faţă tot poporul. Osemintele lui se află în sihăstria mai sus-amintită. A lăsat faimă de bărbat sfânt. Martori vrednici de credinţă povestesc diferite intâmplări, convinşi fiind că avea harisma înainte-vederii"[14] .

A doua pildă este un professor universitar materialist, din fericire nu dintre cei de astăzi.

"La începutul secolului nostru, profesorul Rigas Nikolaidis de la Facultatea de Medicină din cadrul Universităţii din Atena preda pe faţă materialismul. În anul 1927, în Vinerea cea Mare, profesorul a participat la procesiunea cu Epitaful la Biserica Sfântului Dionisie Areopagitul, iar în următorul an, 1928, la procesiunea cu Epitaful de la catedrala mitropolitană din Atena.

După a doua participare la procesiune, studenţii lui s-au apropiat de el şi l-au întrebat:

-Domnule profesor, cum se împacă toată învăţătura dvs. rostită de la catedră despre teoria materialistă a evoluţiei fiinţelor cu prezenţa dvs. aseară la acea manifestare religioasă?

Atunci profesorul le-a răspuns:

- Şi totuşi, domnilor, în dumnezeiasca Jertfă şi în Învierea Domnului care a urmat se află adevărul vieţii.

Mai târziu, când profesorul s-a îmbolnăvit şi a fost internat în cel mai vechi spital al ţării noastre, «Evanghelismos», a cerut să se spovedească şi să se împărtăşească cu Preacuratele Taine. La întrebarea prietenilor şi colegilor lui cum de şi-a schimbat mentalitatea şi modul de viaţă, Rigas Nikolaidis a răspuns:

- Religia, care fără nici un fel de studii, fără trepte sociale înalte... duce o simplă ţărancă (este vorba despre Marigo, evlavioasa lui slujitoare) la un nivel atât de înalt de judecată dreaptă, de desăvârşită virtute..., aceasta este cea mai înaltă, aceasta este ştiinţa cea folositoare."[15]

A treia pildă este din zilele noastre. Este cunoscutul cântăreţ şi compozitor de cântece populare, Gheorghe Kinusis, care datorită faimei sale şi a răspândirii CD-urilor şi casetelor lui devenise iubit de popor şi bogat. Acest cântăreţ s-a pocăit, s-a lepădat de viaţa sa de mai înainte, iar acum se spovedeşte, posteşte, duce o viaţă simplă şi smerită. Acesta pe care îl aplaudau în barurile de noapte şi se afla în centrul admiraţiei, acum se înghesuie ca ultimul ascultător acolo unde se rosteşte o predică ortodoxă, aleargă ca un cerb însetat, se străduieşte să aducă şi pe alţii lângă Domnul şi cântă cântarea Ortodoxiei. Caracteristic pocăinţei sale este introducerea pe care o prezintă în prima casetă a cântecelor sale care a circulat după întoarcerea sa. Acolo spune: „Toţi cei care m-aţi cunoscut, uitaţi-mă şi cunoaşteţi-mă dintru început!"


Un caz clasic

Se poate ca cineva să considere în afara subiectului ultima pildă de pocăinţă cu care vom încheia această prezentare, deoarece provine dintr-o lucrare literară. Dar fiindcă se consideră aproape sigur că în spatele povestirii se ascunde un fapt real, am socotit să o adăugăm. Pilda o luăm din lucrarea Fraţii Karamazov a marelui scriitor rus Dostoievschi.

Un rob a omorât o femeie bogată, i-a luat averea, bijuteriile ei, şi a dispărut. S-au făcut arestări, interogatorii, a fost acuzat un oarecare nevinovat şi condamnat la muncă silnică pe viaţă. Hoţul a plecat în altă regiune, şi-a schimbat numele şi cu bogăţia ce o avea făcea afaceri. A câştigat mult şi s-a îmbogăţit, iar din câştig împărţea la săraci. S-a căit profund pentru crima sa. A construit aşezăminte filantropice, azile pentru săraci, pensiuni şi alte aşezăminte importante şi toţi îl aveau de sfânt. Nimănui nu-i trecea prin minte că acest mare binefăcător era acel criminal şi hoţ. Dar înlăuntrul său ceva îl rodea zi şi noapte, un glas care-i spunea: „Vai ţie! Eşti un criminal! Eşti un hoţ!". Ce folos avea că toţi îl considerau sfânt? El simțea foc înlăuntrul său. Mergea la biserici, dădea Liturghii..., însă înlăuntrul său avea foc. Anii treceau, însă el nu-şi putea linişti sufletul. Nu se putea slobozi de viermele care îi mânca măruntaiele zi şi noapte. După multă vreme, fiindcă nu-şi mai putea găsi liniştea, a mers la un duhovnic, a îngenuncheat înaintea lui şi s-a spovedit.

- Părinte, îi spune acela, să nu te înfricoşezi de cele pe care ţi le voi spune, căci văd că şi Sfinţia Voastră mă aveţi de sfânt. Eu sunt acel criminal şi hoţ. Uite, astfel s-au petrecut lucrurile. Te rog să-mi citeşti o rugăciune, pentru că de atunci nu am avut nici o zi liniştită. Niciodată nu m-am bucurat. Sunt un om nefericit, vrednic de milă. Vreau să mă ierte Dumnezeu.

Atunci duhovnicul i-a spus:

- Ca să te iert, fiul meu, trebuie să mărturiseşti public păcatul tău. Lumea trebuie să afle adevărul.

El însă a amânat, a suspinat, a plâns, după care s-a întors iarăşi la duhovnic şi i-a spus:

- Părinte, daţi-mi binecuvântarea Sfinţiei Voastre! Am hotărât să fac aşa cum mi-aţi spus.

A doua zi era ziua lui de naştere la care se aduna multă lume. În toiul petrecerii el s-a ridicat şi le-a spus:

- Dumneavoastră mă credeţi sfânt, însă eu am săvârşit un omor.

Cei de faţă credeau că a înnebunit.

- Nu, mintea mea lucrează acum mai bine decât oricare altă dată, a spus el. Eu sunt criminalul cutare.

Şi le-a arătat tuturor dovezile crimei sale. Dar nimeni nu l-a crezut. Cu toate acestea autorităţile l-au cercetat şi l-au tras la judecată, însă după trei zile l-au lăsat liber. Apoi s-a îmbolnăvit.

După o vreme duhovnicul s-a dus la el şi l-a găsit aproape de moarte. Însă el, plin de bucurie, i-a spus:

- Iată că Dumnezeu s-a milostivit de mine şi mă cheamă la El. Ştiu că am să mor, dar pentru întâia oară, după atâta amar de ani, sufletul meu este din nou fericit şi împăcat. Raiul mi-a deschis porţile din clipa când am făcut ceea ce trebuia să fac. Acum inima mi-a dat slobozenie să-mi iubesc şi să-mi sărut copiii. Nici ei nu vor să mă creadă, aşa cum nu m-a crezut nimeni, nici nevasta, nici oamenii legii, şi nici nu au să pună vreodată temei pe vorbele mele. Acum Îl simt pe Dumnezeu întru mine şi sufletul îmi este fericit ca în Rai... Mi-am împlinit datoria...[16]

****

Au trecut prin faţa ochilor noştri destui păcătoşi, iar unii cufundați în adâncul păcatului. Fie ca Dumnezeu să ne ajute să aflăm şi noi pilda potrivită care să ne umilească inima. Pentru că la astfel de fraţi ai noştri păcătoşi ca şi noi, vom putea afla multă încurajare pentru pocăinţă. I-am urmat în săvârşirea primului pas, la păcat. Să-i urmăm şi la cel de-al doilea, în pocăinţa lor.

DESPRE POCAINTA

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR

"Nimic nu laudă şi iubeşte atâta Dumnezeu ca sufletul blând, smerit şi recunoscător "

Ieri am fost departe de voi, dar nu de bunăvoie, ci silit. Am fost departe de voi cu trupul, dar nu cu gândul; departe de voi cu trupul, dar nu cu mintea. Pe cât puteam, eram lipit de voi şi pe toţi în minte vă aveam. Că iarăşi, fraţilor, aceeaşi boală trecătoare mă ţinea; dar m-am grăbit să văd fetele voastre şi, cu rămăşiţele bolii încă în mine, am alergat la voi, dragii mei.
Bolnavii caută, după boală, să se spele şi să facă baie; eu însă am socotit cu cale să văd doritele voastre fete, ca să-mi potolesc dorul de a vă propovădui; doream să văd acest ocean mare cu apă nesărată, această mare lipsită de valuri. Am venit să văd ogorul vostru cel curăţit de mărăcini.
Care port este, oare, aşa de liniştit ca biserica? Care grădină este aşa de frumoasă ca adunarea voastră? Aici nu-i şarpele, care ispiteşte, ci Hristos, Care ne învaţă de taină; nu-i Eva, care ne pune piedică, ci Biserica, cea care ne tine în picioare; nu sunt aici frunze de copac, ci rodul Duhului; nu-i aici gard de spini, ci vie plină de belşug. Dacă găsesc spin în ea, îl schimb în măslin – că cele de aici nu sunt stânjenite de sărăcia firii, ci cinstite cu libertatea de voinţă; dacă găsesc lup, îl fac oaie, nu schimbând firea, ci prefăcând voinţa.
De aceea n-ai greşi de-ai spune că biserica e mai mare decât corabia lui Noe. Corabia lui Noe a primit în ea animale şi a păstrat în ea tot animale; biserica însă primeşte animale şi le schimbă. Iată ce vreau să spun! A intrat în corabie uliu, a ieşit uliu; a intrat lup, a ieşit lup.
In biserică însă intră uliu, şi iese porumbiţă; intră lup, şi iese oaie; intră şarpe, şi iese miel. Nu se schimbă firea, ci este alungat păcatul.
Asta e pricina că vorbesc mereu de pocăinţă. Că pocăinţa, cumplită şi înfricoşătoare pentru păcătos, este leac păcatelor, istovire a fărădelegilor, secătuire a lacrimilor, îndrăznire către Dumnezeu, armă împotriva diavolului, sabie care-i taie capul, nădejdea mântuirii, pieirea deznădejdii.
Pocăinţa deschide cerul, pocăinţa ne bagă în rai, pocăinţa biruie pe diavol, după cum încrederea în noi ne face să cădem. De aceea vă vorbesc mereu de pocăinţă! Eşti păcătos? Nu deznădăjdui! Şi eu nu voi înceta de a vă unge neîncetat cu aceste alifii. Ştiu doar ce armă puternică avem împotriva diavolului atunci când nu pierdem nădejdea. De ai păcate, nu deznădăjdui! Şi n-am să încetez de a-ti spune necontenit aceasta. De păcătuieşti în fiecare zi, în fiecare zi pocăieşte-te! Să facem cu noi ceea ce facem cu casele noastre, care se învechesc; când părţi din ele putrezesc, scoatem părţile putrezite şi punem în loc materiale noi; şi niciodată nu încetăm a face asta. Te-ai învechit azi din pricina păcatului? Innoieşte-te prin pocăinţă!
- Dar pot să mă mântuiesc dacă mă pocăiesc?
- Da, poţi!
- Am trăit toată viata în păcate! Dacă mă pocăiesc, mă mântuiesc?
-Da!
- De unde ştiu?
- De la iubirea de oameni a Stăpânului tău!
- Să am, oare, încredere numai în pocăinţa de care îmi vorbeşti? Este, oare, în stare pocăinţa să şteargă atâtea păcate?
- Dacă ar fi numai pocăinţa, atunci, pe bună dreptate, teme-te! Dar când iubirea de oameni a lui Dumnezeu se alătură pocăinţei, prinde curaj! Iubirea lui Dumnezeu nu are hotar, nici bunătatea Lui nu se poate tălmăci cu cuvântul. Păcatul tău are hotar; leacul însă nu are hotar. Păcatul tău, oricum ar fi, este păcat făcut de om; dar iubirea de oameni a lui Dumnezeu este negrăită. Ai curaj! Pocăinţa biruie păcatul! Inchipuie-ti o scânteie ce cade în ocean! Poate rămâne ea aprinsă? Poate să se vadă? Nu! Ei bine, ce e scânteia fată de ocean, aceea e păcatul fată de iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Dar, mai bine spus, nici atâta. Oceanul, oricât de mare-ar fi, tot are margini. Bunătatea lui Dumnezeu însă e fără de margini.
Nu vă spun acestea ca să vă fac trândavi, ci ca să vă fac şi mai sârguitori.
V-am sfătuit de atâtea ori să nu vă mai duceţi la teatru. Ai auzit, dar nu m-ai ascultat. Te-ai dus la teatru şi ai călcat cuvântul meu. Dar să nu te ruşinezi să vii iarăşi la biserică şi să mă auzi din nou!
- Te-am auzit şi nu ţi-am păzit cuvântul! Cum pot să mai vin iarăşi la biserică?
- Deocamdată, ştii că n-ai păzit cuvântul meu! Deocamdată, te ruşinezi, roşeşti, porţi zăbala, fără să te mai mustre cineva! Deocamdată, cuvântul meu a prins rădăcină în cugetul tău, iar învăţătura mea te curăteşte fără ca eu să mă arăt. Nu mi-ai păzit cuvântul! Dar te osândeşti! Ei bine, pe jumătate l-ai păzit, chiar dacă nu 1-ai păzit! L-ai păzit, pentru că ai spus: “Nu l-am păzit!”. Cel care se învinuieşte că n-a păzit cuvântul meu, se sârguieşte să-1 păzească. Ai fost la spectacol? Ai săvârşit fărădelegea? Ai ajuns rob unei femei desfrânate? Ai venit de la teatru? Ţi-ai adus din nou aminte de cuvântul meu? Te-ai ruşinat? Ei bine, vino la biserică! Te-ai întristat? Roagă-te lui Dumnezeu! Te-ai ridicat până la atâta!
- Vai mie, am auzit cuvântul tău şi nu 1-am păzit! Cum să mai intru în biserică? Cum să-1 mai aud iarăşi?
- Dimpotrivă, intră! Intră tocmai pentru că nu 1-ai păzit, ca să-1 auzi din nou şi să-1 păzeşti. Dacă doctorul îţi dă o doctorie şi nu te vindeci, nu-ti mai dă, oare, a doua zi aceeaşi doctorie? Să ne închipuim un tăietor de lemne. Vrea să taie un stejar, îşi ia toporul şi dă cu el la rădăcină. Dacă-i dă o lovitură şi nu cade copacul cel fără de roade, nu-i dă, oare, altă lovitură, a patra, a cincea, a zecea? Fă şi tu la fel! Stejar este desfrânarea, e copac fără de roade; face ghindă, hrană pentru porci. De multă vreme e înrădăcinată desfrânarea în sufletul tău! A acoperit conştiinţa ta cu coajă de copaci. Cuvântul meu e toporul. L-ai auzit într-o singură zi! Cum să fie doborâtă desfrânarea dintr-o dată, când e înrădăcinată în tine de atâta vreme? Să nu te minunezi de-mi vei auzi cuvântul de două ori, de trei ori, de o sută de ori, chiar de zeci de mii de ori! Caută numai să tai lucrul cel rău şi vânjos, adică obişnuinţa cea rea. Iudeii mâncau mană în pustie şi căutau ceapa din Egipt, spunând: “Bine ne era nouă în Egipt!”( Numeri 11, 18). Atât de ruşinos şi rău lucru este obişnuinţa cu păcatul! Iţi spun: Nu te iubesc, nu-ti mulţumesc, nu te îmbrăţişez pentru că ai reuşit să te dezbari de obişnuinţa cea rea in zece zile, în douăzeci de zile sau în treizeci de zile, ci te iubesc pentru că nu_ai deznădăjduit; te iubesc pentru că te-ai ruşinat de păcat si l-ai osandit.
“Iarăşi am început să vorbesc despre dragoste!
Ai auzit cuvântul meu, ai plecat de la biserică şi l-ai călcat? N-ai făcut ce ti-am spus? Să nu te ruşinezi să vii iarăşi la biserică! Ruşinează-te când păcătuieşti, nu te ruşina când te pocăieşti! Uită-te ce a făcut diavolul din tine!
Păcatul şi pocăinţa sunt două lucruri diferite. Păcatul este rană, pocăinţa, leac. După cum în trup sunt şi răni, dar există şi doctorii, tot aşa şi în suflet sunt şi păcate, şi pocăinţă.
Păcatul aduce ruşine, pocăinţa, îndrăznire. Ascultă-mă, te rog, cu mare luare-aminte, ca nu cumva, amestecând rânduiala, să pierzi folosul. Există deci rană şi doctorie, păcat şi pocăinţă. Păcatul este rana, pocăinţa – doctoria, în rană este puroi, în doctorie, curăţire de puroi; în păcat, puroi, în păcat, ocară, în păcat, batjocură; în pocăinţă, îndrăznire, în pocăinţă, libertate, în pocăinţă, curăţire de păcate.
Ascultă-mă cu luare-aminte!
Păcatului îi urmează ruşinea, pocăinţei, îndrăznirea. Eşti atent la cele ce spun? Satana a schimbat rânduiala asta şi a dat păcatului îndrăznire, iar pocăinţei, ruşine. N-am să mă opresc din vorbit până diseară, până nu voi lămuri ce spun! Trebuie să-mi împlinesc făgăduinţa. E cu neputinţă să mă stăpânesc. Există rană şi doctorie; rana are puroi; doctoria, puterea de a curaţi puroiul.
Este, oare, puroi în doctorie? Este, oare, vindecare în rană? Nu-şi păstrează, oare, rana rânduiala ei, iar doctoria, rânduiala ei? Se poate schimba, oare, rana în doctorie şi doctoria în rană? Nicidecum! Să venim acum la sufletul păcătoşilor. Păcatul are ruşine, păcatul are ocară şi moştenire – necinstea; pocăinţa are îndrăznire, pocăinţa are post, pocăinţa are dreptate.
“Spune tu, mai întâi, fărădelegile tale, ca să te indreptezi”( Isaia 43, 26) Şi: “Dreptul este singur pârâşul lui de la cel dintâi cuvânt”( Pilde 18, 17). Satana, ştiind că păcatul e însoţit de ruşine, care e în stare să îndepărteze pe păcătos de păcat, iar pocăinţa este însoţită de îndrăznire, care e în stare să atragă pe cel care se pocăieşte, a schimbat rânduiala şi a dat pocăinţei ruşinea, iar păcatului, îndrăznirea.
- De unde aceasta?
- Ţi-o spun eu! Păcătosul este târât de poftă cumplită spre o femeie desfrânată; merge în urma desfrânatei ca un rob; intră în locuinţa ei; nu se ruşinează, nu roşeşte când se împreunează cu desfrânata, când săvârşeşte păcatul; nici un pic de ruşine, nici un pic de roşeată pe obraz. Iese de acolo după săvârşirea păcatului. Dar, ca să se pocăiască, se ruşinează, nemernice! Când te împreunai cu defrânata nu te ruşinai, dar când ai venit să te pocăieşti, te ruşinezi? Imi spui că ti-e ruşine? Pentru ce nu ţi-a fost ruşine când te desfrânai? Săvârşeşte fapta şi nu se ruşinează! O spune şi roşeşte! A diavolului este viclenia aceasta! Diavolul nu-1 lasă pe păcătos să se ruşineze când face păcatul, ci-1 împinge să-1 săvârşească în văzul lumii. Ştie, doar, diavolul că, dacă s-ar ruşina, ar fugi de păcat; dar îl face să se ruşineze când se pocăieşte; ştie, doar, diavolul că, dacă se ruşinează să-şi spună păcatul, nu se mai pocăieşte. Doar rele îi face diavolul: îl atrage spre păcat şi-1 îndepărtează de pocăinţă.
Pentru ce ti-e ruşine să-ti spui păcatul? Când ai făcut desfrânare nu ti-a fost ruşine. Când iei doctoria te ruşinezi? Când te scapi de păcat te ruşinezi? Se cuvenea să te ruşinezi atunci când păcătuiai! Atunci trebuia să-ti fie ruşine! Când ai ajuns păcătos nu te-ai ruşinat, şi te ruşinezi acum, când ai să ajungi drept Spune tu, mai întâi, fărădelegile tale, ca să te indreptezi. Cât este de mare iubirea de oameni a Stăpânului! N-a spus: “Ca să nu fii pedepsit!”, ci “ca să te îndreptezil”.
- Nu îi este de-ajuns, Doamne, păcătosului că nu-1 pedepseşti? Pentru ce îl mai faci încă şi drept?
- Nu!, îti răspunde Dumnezeu.
Uită-te cu luare-aminte la cuvintele: “Il fac drept”.
- Dar cu cine a făcut Stăpânul asta?
- Cu tâlharul! Când tâlharul a spus celuilalt tâlhar numai acele cuvinte: “Nu te temi tu de Dumnezeu? Noi pe bună dreptate, că am primit cele cuvenite pentru faptele noastre”( Luca 23, 40-41), atunci Mântuitorul i-a spus: “Astăzi vei fi cu Mine în rai!”( Luca 23, 43). Nu i-a spus: “Te scap de osândă şi de pedeapsă”, ci 1-a făcut drept şi 1-a adus în rai.
Ai văzut că a ajuns drept în urma mărturisirii? Mult iubitor de oameni este Dumnezeu! Nu Şi-a cruţat pe Fiul Său, ca să cruţe pe rob! A dat pe cel Unul-Măscut, ca să răscumpere nişte robi nerecunoscători! A dat Sângele cel scump al Fiului Lui! O, iubire de oameni a Stăpânului!( Ioan 3, 16; Romani 8, 32)
Să nu-mi spui iarăşi:
- Am făcut multe păcate! Cum voi putea să mă mai mântuiesc?
- Tu nu poţi, Stăpânul tău poate! Şi într-atât, încât să-ti şteargă păcatele! Uită-te cu luare-aminte la ce spun! Aşa îţi şterge Stăpânul păcatele, că nu mai rămâne nici urmă de păcat! Cu trupurile rănite nu-i cu putinţă asta; ci, oricât de mult s-ar strădui doctorul, oricâte doctorii ar pune pe rană, rana nu dispare desăvârşit. Te loveşti la fată; rana s-a tămăduit, dar rămâne urma, mărturia rănii, şi ea strică frumuseţea chipului; şi se străduieşte mult doctorul să şteargă urma, dar nu poate; i se împotrivesc şi slăbiciunea firii omeneşti, şi neputinţa artei medicale, şi neputinţa doctorilor. Dar când Dumnezeu şterge păcatele, nu lasă nici urmă, nici nu îngăduie să rămână semn, ci, o dată cu sănătatea, dăruieşte şi frumuseţea, o dată cu izbăvirea de pedeapsă dă şi dreptate şi-1 face pe cel ce păcătuise asemenea cu unul care n-a păcătuit. Dumnezeu pierde păcatul şi-1 face să nu mai fie, nici să mai revină, atât de desăvârşit îl pierde! Nu tu urmă, nu tu semn, nu tu mărturie, nu tu dovadă!
Poate că cineva m-ar întreba:
- De unde se vede asta?
- Se cuvine, deci, să aduc dovezi de cele ce spun, ca să nu fie spusele mele numai o simplă afirmaţie. Şi am să vin cu dovezi din Scripturi, ca să capete temei ce v-am grăit. Am să vă aduc oameni răniţi, un popor întreg, oameni plini de bube, de puroi, de viermi, toţi numai o rană, toţi numai bube, care au putut să se vindece aşa de bine, că n-a mai rămas pe ei urmă, că n-a mai rămas semn, că n-a mai rămas mărturie. Au avut nu o rană, nu două, nu trei, nu patru, ci din cap până în picioare erau numai o rană. Fiţi cu luare-aminte la ce am să vă spun! Cuvântul ce vi-1 spun e mântuitor şi ne priveşte pe toţi. Eu prepar leacuri mai bune ca doctorii, leacuri pe care nici împăraţii nu le pot prepara. Ce poate face un împărat? Poate scoate din închisoare, dar din iad nu poate elibera; poate să dea bani, dar sufletul nu-1 poate mântui.
Eu am să vă dau pe mâna pocăinţei, ca să-i cunoaşteţi puterea, să-i cunoaşteţi tăria, să cunoaşteţi că păcatul nu o biruie, că nu-i fărădelege în stare să-i biruie puterea. Deocamdată, am să vă aduc mărturie nu un om, nu doi, nu trei, ci multe mii de oameni, plini de bube, răniţi, plini de nenumărate păcate, care, prin pocăinţă, au putut să se mântuiască, încât nu le-a mai rămas nici urmă, nici semn de la buboaiele de mai înainte. Fiţi însă cu mare luare-aminte la ce vă spun; şi nu fiţi numai cu luare-aminte, ci căutaţi să şi ţineţi minte cele ce-am să vă spun, ca să-i învăţaţi şi pe cei care lipsesc, şi aşa să-i faceţi mai sârguincioşi pe cei care au fost lipsiţi de folosul celor ce s-au spus. Să vină înaintea noastră Isaia cel care a văzut pe serafimi, cel care a auzit cântarea cea de taină, cel care a prezis multe şi multe despre Hristos. Să-1 întrebăm ce-a vrut să spună prin cuvintele: “Vedenia pe care a văzut-o Isaia asupra Iudeii şi Ierusalimului”( Isaia 1,1).
- Spune-ne, profetule, vedenia pe care ai văzut-o!
- “Ascultă, cerule, şi ia în urechi, pămân-tule, că Domnul a grăit”( Isaia l, 2).
- Cum, profetule, una făgăduieşti şi alta ne spui?
- Dar ce-am făgăduit?
- Când ai început să grăieşti, ai spus: “Vedenie asupra Iudeii şi Ierusalimului”, şi laşi ludeea şi Ierusalimul şi vorbeşti cu cerul şi spre pământ îţi îndrepţi cuvântul; laşi pe oamenii cei cuvântători, şi vorbeşti cu stihiile cele necuvântătoare.
- Pentru că cei cuvântători au ajuns mai necuvântători decât cele necuvântătoare. Dar nu numai pentru asta, ci şi pentru că Moise a grăit tot aşa, spunând: “Ascultă, cerule, şi ia aminte, pământule, la graiurile gurii mele!”( Deuteronom 32, l), când avea să-i aducă pe iudei în pământul făgăduinţei şi când a văzut ce avea să se întâmple, anume că iudeii aveau să calce în picioare toate cuvintele lui. “Iau martori cerul şi pământul, a spus Moise, că dacă veţi părăsi pe Domnul Dumnezeu după ce veţi intra în pământul făgăduinţei, veţi fi împrăştiaţi în toate neamurile”.
A venit Isaia şi avea să înfăptuiască ameninţarea lui Moise. Isaia nu mai putea lua ca martor pe Moise, că murise, nici pe cei ce auziseră ameninţarea, că muriseră şi ei; atunci a chemat stihiile, pe care le luase martore şi Moise: “Iată, iudeilor, aţi pierdut făgăduinţa! Iată, aţi părăsit pe Dumnezeu! Cum să te chem, Moise? Ai murit şi te-ai săvârşit! Cum să chem pe Aaron? Şi acela a fost dat morţii!”.
- Nu poţi să chemi pe om, cheamă stihiile, i se răspunde.
- De aceea şi eu, spune Isaia, pentru că sunt în viată, n-am să iau martor pe Aaron, nici pe cutare şi cutare om, pentru că şi ei au să moară, ci iau martore înaintea voastră stihiile, care rămân, cerul şi pământul.
De aceea Isaia a spus: “Ascultă, cerule! Ia în urechi, pământule! Moise mi-a poruncit ca pe voi să vă chem azi”.
Dar nu numai pentru asta Isaia a chemat stihiile, ci şi pentru că grăia iudeilor. “Ascultă, cerule, că tu ai pogorât mana! Ia în urechi, pământule, că tu ai dat prepeliţa! Ascultă, cerule, că tu ai pogorât mana, că tu ai adus o mâncare mai presus de fire! Erai sus şi te-ai prefăcut în arie! Ia în urechi, pământule! Erai jos şi îndată ai pregătit masă!”. Nu lucra natura, dar a lucrat harul; n-au arat boii, dar spicul era gata; nu erau mâini de bucătari, nu era poruncă, dar era mana, izvor sfinţit, care înlocuia pe toate; natura îşi uitase slăbiciunea ei! Cum de nu s-au ros hainele iudeilor? Cum de nu li s-au învechit încăltămintele? “Ascultă, cerule! Ia în urechi, pământule!”. Şi totuşi, cu toate aceste amintiri, cu toate acele binefaceri, Stăpânul a fost ocărât!
“Cu cine să vorbesc, se întreabă Isaia. Cu voi? Dar nu am om care să mă asculte. Iată, am venit, şi nu era om. Am grăit, şi nu era cine să mă asculte. Voi grăi, deci, celor necuvântătoare, că cei cuvântători s-au pogorât la josnicia necuvântătoarelor!”.
Tot asta a făcut pe un alt profet să spună: “Ascultă, jertfelnicule, ascultă-mă!”( III Regi 13, 2), când a văzut că împăratul înnebuneşte, că idolul este adorat, că Dumnezeu este ocărât şi toţi ceilalţi, înmărmuriţi de frică.
- Vorbeşti, profetule, cu piatra?
- Da, pentru că împăratul este mai nesimţitor ca piatra! Ascultă, jertfelnicule, ascultă-mă!
Şi îndată s-a despicat altarul. Piatra a ascultat, piatra s-a sfărâmat şi jertfa s-a vărsat(III Regi 13, 3-5).
- Cum? Omul n-a ascultat?
- Nu! Omul, dimpotrivă, a întins mâna ca să apuce pe profet.
- Şi Dumnezeu ce a făcut?
- I-a uscat mâna(III Regi 13, 4). Vezi ce a făcut! Vezi iubirea de oameni a Stăpânului şi păcatul robului!
- Dar pentru ce nu i-a uscat de la început mâna împăratului?
- Ca împăratul să se înteleptească prin păţania pietrei. “Dacă piatra nu s-ar fi sfărâmat, i-a spus Dumnezeu, Eu te-aş fi cruţat. Dar pentru că piatra s-a sfărâmat şi tu nu te-ai îndreptat, peste tine aduc mânia Mea”.
A întins împăratul mâna să apuce pe profet, şi mâna s-a uscat. Biruinţa s-a arătat. Şi erau acolo atâţia ostaşi, atâţia generali şi multe ajutoare! Dar împăratul nu putea să strângă mâna. Mâna îi stătea întinsă; dădea glas, făcând cunoscută înfrângerea necredinţei şi victoria credinţei, iubirea de oameni a lui Dumnezeu şi nebunia împăratului. Şi să strângă mâna, împăratul nu putea.
Dar ca nu cumva, tesând eu cuvânt cu cuvânt, să scap din vedere ce voiam să spun, hai să vă arăt ce vă făgăduisem. Dar ce vă făgăduisem? Făgăduisem să vă arăt că, deşi un om are mii şi mii de răni, dar dacă se pocăieşte şi face fapte bune, Dumnezeu îi şterge desăvârşit păcatele, că nu se mai văd nici urmă, nici semn, nici mărturie de păcatele de mai înainte. Asta v-am făgăduit-o şi asta voi încerca să v-o dovedesc.
“Ascultă, cerule, şi ia în urechi, pământule, că Domnul a grăit!( Isaia l, 2).
- Spune-mi, ce-a grăit?
- “Fii am născut şi i-am crescut, iar ei s-au lepădat de Mine. Boul a cunoscut pe stăpânul său” – cel mai necuvântător dintre necuvântătoare – “şi asinul, ieslea domnului lui” – cel mai încăpăţânat dintre animalele încăpăţânate -, “dar Israel nu M-a cunoscut şi poporul Meu nu M-a înţeles. Vai, neam păcătos!”( Isaia l, 2-4).
- Nu mai este, oare, nădejde de mântuire? Pentru ce spui: Vai?
- Pentru că nu găsesc leac.
- Pentru ce spui: Vai?
- Pentru că am pus leacuri, dar nu s-a dezumflat buboiul. De asta Mi-am întors fata de la ei. Ce pot să mai fac? Nu Mă mai ostenesc să-i vindec! Vai!
Dumnezeu imită pe o femeie care plânge. Şi bine face! Fiţi, vă rog, cu luare-aminte!
- Pentru ce: Vai?
- Pentru că aşa se spune la bolile trupeşti. Când doctorul vede că bolnavul nu mai are nădejde de vindecare, plânge; plâng cu suspine şi prietenii şi rudele. Dar acolo, în zadar şi fără de folos! Când bolnavul e pe moarte, de-ar plânge toată lumea, nu poate să-1 mai scoale. Aşa că plânsul este plâns de jale, nu de îndreptare. Cu bolile sufleteşti însă, nu-i aşa; ci, dacă plângi, de multe ori scoli pe un om al cărui suflet este mort.
- Pentru ce?
- Pentru că trupul, odată mort, nu mai poate fi ridicat cu putere omenească; pe când un om, cu sufletul mort, poate fi ridicat prin îndreptare. Vezi un desfrânat? Plânge-1! Şi de multe ori îl ridici din păcat. De asta şi Pavel nu scria numai, nici nu îndemna numai, ci şi plângea cu lacrimi, sfătuind pe fiecare.
- Fie! Sfătuieşti, Pavele, dar pentru ce şi plângi?
- Pentru ca, dacă nu reuşeşte sfatul, să ajute lacrimile.
Tot aşa şi profetul plânge. Stăpânul nostru, văzând căderea Ierusalimului, spunea: “Ierusalime, care omori pe profeţi şi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine”( Matei 23, 37). Vorbeşte unui oraş căzut şi-1 plânge cum ar plânge pe un om. Profetul Isaia spune: “Vai, neam păcătos, popor plin de păcate!”( Isaia l, 4). Nu au trup sănătos. Ai văzut că sunt plini de bube? Sămânţă rea, fii nelegiuiţi(Ibidem).
- Spune-mi, proorocule, pentru ce plângi?
- “Aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israel! Pentru ce vă mai răniţi încă?( Isaia l, 4-5). Cu ce pot să vă mai rănesc? Cu foamete sau cu ciumă? Au venit peste voi tot felul de pedepse, şi răutatea voastră tot nu s-a terminat. “Aţi adăugat nelegiuiri. Tot capul spre durere şi toată inima spre întristare”( Isaia l, 5). “Nu este rană, nici vânătaie”( Isaia l, 6).
Ce cuvinte ciudate! Cu puţin înainte spuneai, proorocule: “Sămânţă rea, fii nelegiuiţi aţi părăsit pe Domnul şi aţi mâniat pe Sfântul lui Israel”( Isaia l, 4); şi: Vai, neam păcătoş! Plângi, te baţi în piept, jeleşti, înşiri rănile şi deodată te întorci şi spui: Nu este rană, nici vânătaie!
Fiţi cu luare-aminte! Atunci e rană în trup, când o parte a trupului e sănătoasă, iar altă parte a trupului, rănită. Aici însă spune că tot trupul este o rană: Nu e nici rană, nici vânătaie, nici buboi umflat, ci de la picioare până la cap n-ai unde pune plasture, nici untdelemn, nici bandaj(Isaia l, 6). “Pământul vostru este pustiu, cetăţile voastre – arse, ţara voastră – mâncată de străini”( Isaia 1,7). V-am făcut toate acestea, dar voi nu v-aţi îndreptat. Am întrebuinţat tot meşteşugul Meu, dar bolnavul a rămas nesimţitor. “Veniţi, ascultaţi cuvântul Domnului, conducători ai Sodomei şi ai Gomorei! Ce nevoie am Eu de mulţimea jertfelor voastre?”( Isaia l, 10-11).
- Ce? Vorbeşte acum sodomenilor?
- Nu, ci pe iudei îi numeşte sodomeni, pentru că se aseamănă la purtări cu ei; de aceea le dă acest nume.
“Veniţi, ascultaţi cuvântul Domnului, conducători ai Sodomei şi ai Gomorei! Ce nevoie am Eu de mulţimea jertfelor voastre?, zice Domnul. Sătul sunt de arderile de tot ale berbecilor! Seul mieilor nu-l vreau. De-Mi veţi aduce făină de grâu, zadarnic! Tămâia este urâciune înaintea Mea! Sufletul Meu urăşte lunile cele noi ale voastre şi sâmbetele voastre. Postul şi ziua cea mare nu le primesc, îmi voi întoarce ochii Mei de la voi, când veţi întinde mâinile voastre spre Mine”( Isaia l, 10-1 l, 13, 14-15).
Poate fi o mânie la fel cu asta? Profetul cheamă cerul, plânge, jeleşte, se vaită şi spune: Nu este rană, nu este vânătaie. Dumnezeu se mânie, nu primeşte jertfa, nici luna cea nouă, nici sâmbăta, nici făina de grâu, nici rugăciunea, nici întinderea mâinilor.
Ai văzut buboi? Ai văzut boală de nevindecat, nu la un om, nu la doi, nu la zeci, ci la mii?
- Ce s-a întâmplat apoi?
- Dumnezeu le spune: “Spălăţi-vă, curăţiţi-va!”( Isaia l, 15)
- Este oare, vreun păcat care să aducă deznădejde?
- Nu! însuşi Dumnezeu le spune: Nu vă ascult pe voi, şi totuşi, Doamne, le spui: “Spălaţi-vă!” Cu ce scop le spui aceste cuvinte?
- Sunt de folos şi unele, şi altele. Cele dintâi: Nu vă ascult pe voi, ca să înfricoşez; acestea: Spălaţi-vă, ca să atrag.
- Dar dacă nu-i asculti, nu au nădejde de mântuire; iar dacă nu au nădejde de mântuire, pentru ce le spui: Spălaţi-vă?
Dumnezeu le spune asta pentru că este Tată iubitor, singurul Bun, şi-I este milă de ei mai mult decât îi este milă unui tată de copiii lui. Şi ca să afli că e Tată, le-a spus: “Ce voi face, Iudo?”( v. Osea 6, 4).
- Cum, Doamne, nu ştii ce vei face?
- Ştiu, dar nu voiesc. Păcatele lor îmi cer să-i pedepsesc dar marea Mea iubire de oarneni Ma opreste. Ce-ti voi face? Te voi cruta? Dar ai ajuns mai trândav! Să te pedepsesc? Dar Mă opreşte iubirea Mea de oameni! Ce-ti voi face? Să te pun ca pe Sodoma şi să te distrug ca pe Gomora? “Dar s-a întors inima Mea”.
Cel Hepătimitor grăieşte ca un om pătimitor. Dar, mai bine spus, ca o mamă cu copilul ei. S-a întors inima Mea ca inima unei mame”. Dar nu s-a mulţumit cu cel dintâi cuvânt, ci a adăugat: “M-am tulburat întru părerea Mea de rău”( Osea 11, 8).
- Cum? Se tulbură Dumnezeu?
- Doamne fereşte! Dumnezeu nu se tulbură. Dar, după cum am spus, Dumnezeu se foloseşte de cuvintele de care ne folosim noi.
“S-a tulburat inima Mea! Spălaţi-vă, curaţi-ţi-vă!”.
Ce vă făgăduisem? Că Dumnezeu îi ia pe păcătoşii care se pocăiesc, plini de mii şi mii de păcate, plini de buboaie, şi-i vindecă atât de desăvârşit, că nu le mai rămâne nici urmă de păcate, că nu le mai rămâne semn, nu le mai rămâne mărturie.
“Spălaţi-vă, curăţiţi-vă, scoateţi vicleniile din sufletele voastre… învăţaţi-vă să faceţi bine”( Isaia l, 16, 17).
- Ce bine porunceşti să facă?
- “Ajutaţi pe orfan, faceţi dreptate văduvei”( Isaia 1,17).
- Nu sunt grele poruncile; ci acelea pe care ni le impune şi firea.
“Veniţi să stăm de vorbă, zice Domnul”( Isaia l, 18). Faceţi voi puţin, şi Eu adaug restul. Dati-Mi voi puţin, şi Eu dăruiesc totul. Veniţi!
- Unde să venim?
- La Mine, la Cel pe Care L-ati mâhnit, pe Care L-ati mâniat, la Mine, Cel ce am spus: Nu vă ascult pe voi, ca, înfricoşaţi de ameninţarea Mea, să-Mi potoliţi mânia. Veniţi la Cel ce nu vă ascultă, ca să vă ascult.
- Şi ce faci, Doamne?
- Nu las semn, nu las mărturie, nu las urmă. “Veniţi să stăm de vorbă, zice Domnul. Dacă vor fi păcatele voastre stacojii, ca zăpada le voi albi”.
- Nu mai rămâne urmă, nu mai rămâne semn?
- “De vor fi păcatele ca roşeala, ca lâna le voi înălbi”.
- Nu mai rămâne negreală? nu mai rămâne pată? Cum se face asta?
- Au fost, oare, altele făgăduinţele? nu! Gura Domnului a grăit acestea! Ai văzut nu numai măreţia făgăduinţelor, ci şi vrednicia Dăruitorului. Că lui Dumnezeu toate îi sunt cu putinţă, Cel ce face din murdar curat.
Ascultându-L dar pe El şi cunoscând leacul pocăinţei, Lui să-I înălţăm slavă, că a Lui este slava şi puterea în veci. Amin.