FILOCALIA-DESPRE POCAINTA

Cel ce a ieşit din lume pentru a se uşura de sarcina păcatelor sale să urmeze pilda celor ce şed înaintea mormintelor din afara cetăţii şi să nu înceteze din lacrimile fierbinţi şi înfocate şi din vaietele fără glas ale inimi până ce nu va vedea şi el pe Iisus venit şi rostogolind piatra cea învârtoşată a inimii şi dezlegând mintea noastră ca pe un alt Lazăr din legăturile păcatelor şi poruncind îngerilor: ''Dezlegaţi-l din patimi şi lăsaţi-l să plece spre fericita nepătimire.'' Iar de nu va face aşa, nici un folos nu vom avea din retragerea noastră. (Cum plâng cei apropiaţi lângă morminte pe cei aflaţi în ele, aşa să ne plângem şi noi sufletul nostru mort şi îngropat sub păcate, sub piatra nepăsătoare a lor. Numai înmuind această nepăsare prin lacrimi fierbinţi, facem să vină Iisus şi să rostogolească deplin această piatră sub care stă îngropat sufletul nostru. Dar piatra aceasta poate fi socotită şi inima noastră împietrită prin păcatele întipărite cu nesimţirea lor în ea. Învârtoşarea aceasta vine prin condensarea păcatelor în patimi, ca un ciment. Acestea au legat libertatea sufletului cu totul. Îngerii ca fiinţe create din care iradiază libertatea puternică pe care ei şi-o trezesc şi întăresc şi în noi libertatea, care înseamnă nepătimire. Nepătimirea ca libertate în ceea ce priveşte legătura sau influenţa patimilor, ne permite să ne mişcăm spre ceea ce este bun, spre iubirea lui Dumnezeu şi a semenilor, lucru pe care nu ni-l permite nicidecum păcatul. Deci se vorbeşte despre plânsul neîncetat, căci plânsul lucrează şi păzeşte, pricinuind la sfârşit fericita nepătimire. Căci zicea avva Isaia: ''Să ne nevoim fraţilor să rupem de la noi vălul întunericului care este uitarea şi să vedem şi să vedem lumina pocăinţei. Să ne facem ca Marta şi Maria care sunt greaua pătimire şi plânsul şi care plâng înaintea Mântuitorului pentru a-l ridica pe Lazăr, sau mintea cea legată cu multele legături ale voilor sale.'')

ˇ Inima îndurerată este inima care suferă pentru păcate. Venirea sufletului la Dumnezeu nu se înfăptuieşte prin reflexiuni teoretice, ci prin suferinţa pentru păcatele săvârşite.

ˇ Fiind chemaţi de Dumnezeu şi Împăratul, să alergăm cu râvnă, ca nu cumva având viaţa scurtă, să ne aflăm în ziua morţii fără rod şi să murim de foame. (Dacă la moarte ne lipseşte rodul faptelor bune, n-avem din ce ne hrăni în viaţa viitoare şi atunci vom ''muri'' sufleteşte de tot, din această lipsă a hranei. Căci acolo ne vom hrăni din rodul pe care l-am rodit în viaţa aceasta din harul lui Dumnezeu şi din sârguinţa noastră, desigur un har pe care ni-l va însuti Domnul. Am ajutat pe alţii, vom fi ajutaţi; am văzut pe Dumnezeu în inima noastră curăţită, Îl vom vedea nesfârşit mai mult atunci şi ne vom hrăni din această privelişte. Altfel vom ''muri de foame'' dar vom fi conştienţi de ''moartea'' aceasta. Vom suferi de un cumplit gol conştient în sufletul nostru şi în jurul nostru.)

ˇ Aducerea aminte de focul veşnic, pe de o parte ne arde sau arde împătimirea noastră de cele lumeşti, pe de alta stinge acest foc sau ne încălzeşte pentru cele cereşti şi stinge căldura patimilor rele. Această aducere aminte nu ne lasă reci nici într-o privinţă, nici în alta; nu este o aducere aminte nepăsătoare de focul veşnic, nici o gândire rece la putinţa fericirii veşnice. Ne aprinde râvna de a scăpa de focul veşnic şi râvna de a dobândi fericirea veşnică. Nepătimirea creştinului nu este o indiferenţă, ci o ardere, o pasiune împotriva celor rele şi pentru cele bune.

ˇ Este propriu îngerilor de a nu cădea sau, după cum spun unii, de a nu putea cădea; dar ceea ce este propriu oamenilor e de a cădea şi de a se ridica iarăşi în scurtă vreme, ori de câte ori s-ar întâmpla aceasta.

ˇ Conştiinţa este oglinda lăuntrică în care te vezi aşa cum eşti. Alţi oameni îţi pot spune lucruri bune despre tine dar ei nu ne cunosc aşa de bine cum ne cunoaştem noi înşine privindu-ne conştiinţa noastră. Sau ne amăgesc lăudându-ne din cine ştie ce interese. Conştiinţa este o oglindă de negrăită fineţe, limpezime şi sinceritate. Niciodată nu ajunge viaţa noastră să nu mai arate nici o pată în oglinda conştiinţei noastre de aceea ea neîncetat pe sfinţi la pocăinţă.

ˇ Pocăinţa este necontenita renunţare la nădejdea vreunei mângâieri trupeşti, gândul osândirii de sine şi îngrijirea neîngrijată de sine, răbdarea de bunăvoie a necazurilor. Cel ce se pocăieşte este pricinuitorul pedepselor sale. Pocăinţa este asuprirea puternică a pântecelui şi lovirea sufletului printr-o simţire adâncă.

ˇ Păcatul este îmbibat ca o otravă în toată fiinţa omului, pocăinţa este deci o mişcare totală, existenţială de curăţire a întregii fiinţe omeneşti în toate gândurile şi faptele ei.

ˇ Cel ce se osândeşte sincer pe sine, nu este osândit de Dumnezeu căci trezeşte mila Lui văzând durerea ce o are cel ce a păcătuit că L-a supărat pe El prin aceasta şi dă dovadă că revine la iubirea faţă de El.

ˇ Ajungând la mănăstirea celor ce se pocăiau am văzut într-adevăr, dacă nu e prea îndrăzneţ să spun ''cele ce ochiul omului nepăsător nu le-a văzut şi la inima omului trândav nu s-au suit'', lucruri şi cuvinte care pot să-L silească pe Dumnezeu; îndeletniciri şi chipuri de viaţă care pot încovoia în scurt timp iubirea lui de oameni. Am văzut pe unii din vinovaţii aceia nevinovaţi stând toată noaptea până dimineaţa afară în aer liber cu picioarele nemişcate, clătinându-se de somn în chip jalnic prin silirea firii şi nedăruindu-şi nici un pic de odihnă, ci lovindu-se şi trezindu-se cu ocărâri şi certări; pe alţii privind cu jale la cer şi cerând de acolo ajutor cu tânguiri sfâşietoare. Unii stăteau la rugăciune cu mâinile legate la spate ca nişte osândiţi; îşi ţineau faţa întristată aplecată la pământ şi se osândeau socotindu-se nevrednici să privească la ceruri, ba neputând nici măcar să se roage lui Dumnezeu, stăpâniţi de nepriceperea gândurilor şi a conştiinţei, neştiind cum şi de unde să ceară ajutor. Ei îşi înfăţişau doar sufletul lui Dumnezeu, fără cuvânt şi mintea fără glas şi plină de întuneric şi de o undă subţire de deznădejde. Pe alţii, şezând pe pământ în sac şi cenuşă şi acoperindu-şi faţa cu genunchii şi bătându-şi fruntea de pământ. Unii, lovindu-şi mereu pieptul şi chemându-şi înapoi starea cea dintâi. Erau care udau pământul cu lacrimi, iar alţii, fiind lipsiţi de lacrimi, se loveau pe ei înşişi. Unii se văitau pentru sufletele lor ca pentru nişte morţi neputînd să rabde întristarea din inima lor. Alţii gemeau cu inima dar cu gura împiedicau sunetul tânguirii; însă deoarece nu mai puteau să-l ţină, ţipau dintr-o dată. (Inima umplută de întristare pentru slăbiciunea şi neputinţa ei din pricina faptelor trupeşti arătate, umple locul faptelor trupeşti. Ea topeşte adică acele fapte şi se aşează în locul lor. Pe locul oricărei fapte trupeşti apare inima întristată, ţinându-le în cumpănă şi covârşindu-le; sau orice faptă trupească face să nască întristarea inimii. Din rana produsă de o plăcere, se naşte durerea; din săturarea de mâncăruri grase, se naşte înfrânarea tămăduitoare.)

ˇ Am văzut acolo pe unii ca ieşiţi din ei înşişi în felul purtării şi al gândirii, pierduţi şi întunecaţi de multă mâhnire şi nesimţitori faţă de toate cele ale vieţii, apoi scufundaţi în adâncul smereniei şi frigându-şi în focul întristării lacrimile ochilor. Pe alţii, zăcând jos însinguraţi şi căutând la pământ, mişcându-şi capetele şi răcnind ca nişte lei din fundul inimii, scrâşnind din dinţi şi suspinând. Unii cereau cu bună nădejde iertarea de toate, alţii dintr-o smerenie negrăită se osândeau socotindu-se nevrednici de iertare şi nefiind în stare să se apere, strigau către Dumnezeu. Căci ziceau căutând în jos la pământ: ''Ştim, ştim, că suntem vrednici de toată pedeapsa şi chinuirea şi pe drept cuvânt că nu ne ajunge puterea de a răspunde pentru mulţimea datoriilor noastre, nici de vom ruga toată lumea să plângă pentru noi. Numai atâta dorim, numai atâta ne rugăm, numai atâta cerem: ''Nu cu mânia Ta să ne mustri pe noi, nici cu urgia Ta să ne pierzi pe noi'' nici după judecata Ta cea dreaptă să ne trimiţi pe noi la chinuri. Ci cruţă-ne şi ne va fi de ajuns ca să ne izbăvim de marea Ta ameninţare şi de chinurile fără de nume şi ascunse. Pentru că nu îndrăznim noi, cei ce nu ne-am păzit nepătată făgăduinţa noastră, ci am întinat-o după iubirea ta de oameni şi după iertarea de mai înainte''! Se puteau vedea acolo, o prieteni, se putea vedea cu adevărat în chip vădit cuvintele lui David. Se puteau vedea oameni îndurând chinuri şi încovoiaţi până la sfârşitul vieţii lor, umblând toată ziua întristaţi. Oameni care uitau să-şi mănânce pâinea lor, iar apa şi-o beau amestecată cu lacrimi şi pâinea tăvălită în cenuşă şi în praf. Se puteau vedea alţii având pielea lipită de oase şi fiind uscaţi ca iarba veştedă. Nimic altceva nu auzeai de la ei decât aceste cuvinte: ''Vai, vai, vai! Of, of! E drept, e drept! Cruţă-mă, cruţă-mă, Stăpâne!'' Unii strigau: ''Miluieşte-mă, miluieşte-mă!'' iar alţii mai jalnic: ''Iartă-mă, Stăpâne! Iartă-mă de se poate!'' Unii se pedepseau pe ei înşişi cu arşiţă iar alţii se chinuiau cu frig. Unii gustând puţină apă, o depărtau de la ei îndată gustând doar atât cât să nu moară de sete; alţii împărtăşindu-se de puţină pâine, aruncau restul departe de ei, numindu-se nevrednici de hrana cuvântătoare, ca unii ce-au săvârşit faptele celor necuvântătoare. Unde se vedea între ei vreo izbucnire de râs? Unde vreo vorbărie fără rost? Unde vreo faptă a iuţimii? Unde vreo urmă de mânie? Nici nu mai ştiau de este printre oameni ceea ce se cheamă mânie, căci plânsul alungase din ei cu desăvârşire iuţimea. Unde se vedea vreo împotrivire în cuvânt? Unde vreo sărbătoare? Unde vreo îndrăzneală? Unde vreo lecuire sau îngrijire a trupului? Unde vreo urmă de slavă deşartă? Unde vreo nădejde de desfătare? Unde gândul la vin? Unde gustul vreunor poame? Unde mângâierea de conţinutul vreunor oale? Unde îndulcirea gâtlejului? Nădejdea tuturor acestora se stinsese în ei. Unde se vedea la ei grija de ceva pământesc? Unde, gândul de a judeca pe careva dintre oameni? Nimic din toate acestea. Toţi şedeau privind pururea cu ochii sufletului moartea zicând: ''Oare ce ni se va întâmpla? Oare care va fi hotărârea? Care va fi sfârşitul nostru? Oare va mai fi pentru noi chemare înapoi? Oare mai este iertare pentru noi, întunecaţii, smeriţii, osândiţii? Oare a avut cererea noastră putere să ajungă înaintea Domnului, sau s-a întors înapoi umilită şi ruşinată? Oare intrând, cât folos a agonisit? Pornind din trupuri şi guri necurate şi neavînd nici o putere, a împăcat ea oare pe Domnul cu desăvârşire sau măcar în parte? Oare s-au apropiat de noi îngerii păzitori sau încă stau departe de noi? Căci de nu s-au apropiat, toată osteneala noastră este deşartă pentru că ruga noastră n-are puterea nici întrariparea curăţiei pentru a intra la Domnul dacă îngerii noştri călăuzitori nu se vor apropia de noi ca să o ia pe aceasta şi să o aducă Domnului. ''Pentru aceea îndemnându-se unii pe alţii ziceau: ''Să alergăm, fraţilor! E nevoie de alergare pentru că am rămas afară din buna noastră frăţime. Să alergăm, necruţînd trupul nostru murdar şi pornit spre rele, ca să-l omorâm cum ne-a omorât şi el pe noi.'' E ceea ce şi făceau acei fericiţi stăpâniţi de simţul vinovăţiei. Se vedeau la ei genunchi uscaţi de mulţimea mătăniilor; ochi topiţi şi scufundaţi înăuntru, undeva în adânc. Erau lipsiţi de păr; obrajii erau răniţi şi arşi de mulţimea lacrimilor; feţele veştejite şi galbene, nedeosebite întru nimic de feţele morţilor. Ce înseamnă greaua pătimire a celor îndrăciţi pe lângă a acelora? Sau a celor îndureraţi pentru morţi? Sau a celor ce petrec în exil, ori pedeapsa celor osândiţi pentru omoruri? Nimic nu e chinul şi pedeapsa fără de voie a acestora, pe lângă cea de bunăvoie a acelora. Şi vă rog să nu socotiţi cele spuse, poveşti fraţilor! Aceştia îl rugau de multe ori pe judecătorul acela mare, pe păstorul şi îngerul între oameni, să le pună mâinile şi grumazul în fiare şi să le ţintuiască picioarele în butuci ca la cei osândiţi, şi să nu-i dezlege înainte de a-i primi mormântul, ba nici chiar în mormânt. Nu voi ascunde nici smerirea cu adevărat vrednică de milă şi iubirea zdrobită către Dumnezeu, căci când vedeau aceştia că vor purcede către Domnul îl rugau prin întîistătătorul lor, pe acel mare păstor, să nu-i învrednicească pe ei de înmormântare omenească, ci să fie aruncaţi ca nişte dobitoace, în apa râului sau să fie lăsaţi în ţarina cutreierată de fiare. Iar eu, văzând şi auzind acestea de la ei, puţin a trebuit să nu deznădăjduiesc cunoscând nepăsarea mea şi asemănând-o cu greaua lor pătimire. Dar cum era şi aşezarea acelui loc şi întocmirea lui? Însăşi vederea locului îndemna la pocăinţă şi la plâns, căci cele ce altora le sunt grele şi anevoie de primit, celor ce-au căzut din virtute şi din bogăţia duhovnicească le sunt plăcute şi uşor de primit. Pentru că sufletul care s-a lipsit de îndrăzneala de mai înainte şi a căzut din nădejdea nepătimirii, care a stricat pecetea curăţiei, a fost jefuit de bogăţia darurilor, s-a înstrăinat de mângâierea dumnezeiască, nu numai că primeşte cu toată râvna ostenelile, ci şi pe sine se sârguieşte a se ucide în chip binecredincios prin nevoinţă, dacă a mai rămas în el o scânteie de iubire şi de frică a Domnului. Aşa făceau cu adevărat fericiţii aceştia. Nu-mi este necunoscut faptul, o minunaţilor, că nevoinţele acestea pe care vi le-am povestit vor fi respinse de unii, primite ca probabile de alţii pe când altora pricinuitoare de deznădejde. Bărbatul viteaz îşi va lua din acestea bold şi săgeată de foc şi, râvnă primind întru inima sa, va învinge. Cel ce este mai neputincios, recunoscându-şi slăbiciunea şi dobândind îndată smerenie prin osândirea de sine continuă, va alerga şi el în urma celui dintâi, dar nu ştiu de-l va ajunge. Bărbatul leneş nu trebuie să asculte cele ce le-am spus, pentru ca nu cumva deznădăjduindu-se, să risipească şi ceea ce a lucrat până acum, ori să i se întâmple ceea ce s-a spus în Scriptură: ''De la cel ce nu are osârdie, ŗi aceea care i se pare că o are i se va lua.'' (Matei 25,29)