DESPRE BOLI SI VINDECARE DOAR PRIN CREDINTA.DESPRE RATACIREA METODELOR ALTERNATIVE DE VINDECARE

Învăţătura ortodoxă despre sănătate şi boală

Omul nu este nici doar trup, nici doar suflet şi nici doar juxtapunerea lor, ci este o fiinţă unitară psihosomatică, o fiinţă personală, frumoasă, zidită de Dumnezeu „după chipul Său" (Facere l, 27) cel veşnic viu, personal şi iubitor. „Sufletul nu este nici o clipă fără trup şi nici trupul fără suflet. Ele nu sunt contrare prin fiinţă, ci întregitoare, deşi îşi pot deveni şi contrare. În suflet sunt puterile formatoare ale trupului din materie şi lucrătoare prin el. Sufletul nu începe să existe decât împreună cu trupul. Prin puterile acestea, sufletul înalţă materia, o ridică la treapta de mijloc al vieţii spirituale. Sufletul începe să prefacă materia în trup chiar de la conceperea omului."

Din acest moment, omul primeşte de la Dumnezeu pecetea unei valori eterne, unice; fiecare persoană, fiind deschisă comuniunii eterne cu Dumnezeu şi cu celelalte persoane, manifestă într-un fel propriu bogăţia spirituală, infinită a lui Dumnezeu. Dar, nu numai sufletul e unic personalizat, ci şi trupul, pe care sufletul îl organizează şi-l conduce de la început.Datorită acestei „negrăite legături dintre suflet şi trup", stările sufleteşti se manifestă în trup şi invers. Dumnezeu doreşte cu mare dor ca omul să fie şi „după asemănarea Sa" (Facere 1, 26), adică să trăiască viaţa lui Dumnezeu, viaţa veşnică şi fericită a comuniunii dumnezeieşti. Iar această desăvârşire omul n-o poate trăi departe de Dumnezeu, în afara Dumnezeului Celui Viu şi iubitor de oameni. Omul nu-şi este sieşi izvor al vieţii, ci a primit viaţa ca dar infinit de la Dumnezeu Cel Viu şi de viaţă dătător, de aceea starea vieţii lui (de plinătate sau de împuţinare) este dată de relaţia cu Dumnezeu. Cu cât omul se uneşte mai mult prin iubire (ca sinteză a tuturor virtuţilor) cu Ziditorul Său, cu atât unitatea fiinţei sale se întăreşte prin prezenţa harului divin, cu atât trăieşte mai intens viaţa dumnezeiască, cu atât devine mai mult „părtaş dumnezeieştii firi" (II Petru l, 4). Aşadar, şi trupul, devenind „temple al Duhului Sfânt" (I Corinteni 6, 19), se înduhovniceşte, se umple de har, ridicându-se peste limitările firii create.Sănătatea reprezintă astfel, starea naturală de viaţă spirituală şi organică, în care toate puterile sufleteşti şi trupeşti ale omului lucrează potrivit poruncii şi scopului dat de Dumnezeu în firea lui, când l-a creat. Sănătatea integrală reprezintă creşterea continuă a vieţii omeneşti în harul dumnezeiesc, în viaţa veşnică. Dacă omul respectă legea lui Dumnezeu atât în plan spiritual, cât şi în plan organic, viaţa lui rămâne unitară şi în armonie interioară. Atunci sufletul şi trupul sunt în starea firească de sănătate, de armonie cu Dumnezeu şi cu lumea exterioară. Cu toate acestea, starea umană de sănătate paradisiacă s-a alterat prin păcatul strămoşesc şi prin toate păcatele înaintaşilor şi chiar ale noastre, ale fiecăruia în parte.Armonia spirituală şi organică a omului s-a stricat. Nu există nici un organism perfect sănătos,suferinţa, boala şi moartea făcând parte integrantă din fragila noastră condiţie umană.Păcatul, ca răzvrătire voită faţă de Dumnezeu, înseamnă îndepărtarea de la Izvorul vieţii şi deci o împuţinare a vieţii, o moarte (întâi spirituală şi morală, apoi chiar fizică).

Stricarea relaţiei cu Dumnezeu prin păcate dereglează întreaga fiinţă umană: voinţa slăbeşte,raţiunea se întunecă, afectivitatea se întinează cu senzaţiile plăcerilor păcătoase, instinctele naturale se pervertesc, simţurile îşi pierd claritatea, iar trupul îşi modifică metabolismul natural. Urmările păcatelor, dereglările sufleteşti şi fizice, se derulează apoi într-un timp uneori mai scurt, alteori mai lung. Aşa se instalează în fiinţa umană boala şi moartea, ca urmare a păcatului. E un fenomen de slăbire a funcţiilor vitale şi senzoriale ale sufletului care s-a îndepărtat de Dumnezeu - Izvorul spiritual al vieţii -, fenomen care e şi cauza dereglărilor din trup, a bolilor şi chiar a îmbătrânirii şi a stricăciunii trupului, a morţii fizice. Această slăbănogire a spiritului face ca şi materia trupului să capete o rigiditate pronunţată,nemaiputând fi aşa uşor stăpânită de către spirit. Iar, dacă voinţa nu poate fi din nou îndreptată şi întărită în virtute (contra păcatelor), sufletul îşi poate prelungi starea aceasta de slăbire, de mortificare treptată, şi poate fi uşor luat în stăpânirea demonilor, care îi vor „alimenta" şi mai mult dependenţa de ei. În acest context, boala trupească reprezintă oglinda în plan fizic a ceea ce se întâmplă în plan spiritual. Deci boala nu e doar a trupului. Sunt şi boli sufleteşti,patimile, a căror tămăduire e mult mai grea decât a bolilor trupeşti. Boala şi suferinţa umană nu trebuie înlăturate cu orice preţ doar din planul existenţei biologice, ci ele trebuie asumate spiritual într-un demers purificator şi transfigurator al întregii noastre vieţi. „Departe de a fi un eveniment care n-ar privi decât trupul nostru, şi numai pentru o vreme, boala constituie în multe cazuri o încercare spirituală care angajează întreaga noastră fiinţă şi întregul nostru destin."Aşadar, patimile sufletului şi bolile trupului ca tulburări ale stării fireşti de sănătate nu pot fi tratate separat şi unilateral, prin metode mecaniciste, aşa cum ai repara un ceas umblând la rotiţa care nu mai merge bine, ci omul trebuie să participe conştient la vindecarea întregii lui fiinţe, să conlucreze cu harul divin dacă vrea să se vindece deplin, şi nu doar pentru viaţa aceasta pământească.

Vindecarea ca act divino-uman
Restaurarea firii umane a fost săvârşită, în mod obiectiv, de către Mântuitorul Iisus Hristos, iar în mod subiectiv, ea poate fi apropriată de către orice credincios prin credinţa întru El, prin unirea tainică cu harul Lui, Care ne-a spus: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic"(Ioan 15, 5). După căderea în păcat a protopărinţilor, întreg neamul omenesc suferă consecinţele îndepărtării de Dumnezeu: boala şi moartea.
De aceea, bolile (sufleteşti şi trupeşti) au între cauzele şi condiţiile lor provocante şi favorizante o importantă componentă dată de păcate. Lumea întreagă şi noi toţi suferim (astăzi mai mult ca oricând în istorie) de pe urma păcatelor noastre şi ale înaintaşilor, dar, aproape întotdeauna, nu vrem să recunoaştem că „noi primim cele cuvenite după faptele noastre" (Luca 23, 41). Ca şi atunci, la început, în rai, omul contemporan, în mândria sa, nu-şi recunoaşte păcatul şi încearcă să dea vina pe cauze exterioare (Adam a dat vina pe Eva, Eva pe diavol, iar azi omul zice că se simte rău din cauză că alţii i-au făcut farmece etc.), nevrând să-şi asume responsabilitatea şi urmările propriilor fapte păcătoase. Dumnezeu însă, infinit iubitor de oameni, Cel care nu vrea „moartea păcătosului, ci ca păcătosul să se întoarcă de la calea sa şi să fie viu" (Iezechiel 33, 11), îl caută pe omul căzut în păcat („Adame, unde eşti?" - Facere 3, 9) şi-l cheamă la pocăinţă, la îndreptare, la învierea din moartea păcatului. De aceea, Dumnezeu şi prin sfaturi şi prin mustrări, prin felurite încercări, caută să-i readucă pe oameni la calea mântuirii. Recunoaşterea păcatelor şi asumarea luptei (cu păcatul, cu urmările lui, cu diavolul cel ucigaş de oameni) pentru mântuire prin răbdarea încercărilor şi prin rugăciunea către Dumnezeu reprezintă din partea omului primul pas spre vindecare. Căci suferinţa trupului o lasă Dumnezeu oamenilor (cu îngăduinţă, nu cu răzbunare) tocmai ca un prilej de pocăinţă, ca măcar cercetându-se pe sine şi răbdând-o cu „duh umilit" (Psalmul 50, 18) să primească harul mântuirii şi cununa biruinţei. Şi, dacă păcatul este o pornire iraţională spre plăcere (omul caută plăcerea de dragul ei), revenirea din păcat se face prin asumarea durerii, prin cruce, prin lupta cu ispita hipnotică a plăcerii, printr-o asceză sufletească şi trupească. Prezentăm în continuare câteva pasaje biblice în care este arătată relaţia între păcate (ca legătură ruptă între oameni şi Dumnezeu) şi boală ca mijloc de pedagogie divină, în scopul îndreptării şi mântuirii oamenilor.„De nu te vei sili să plineşti toate cuvintele legii acesteia, care sunt scrise în cartea aceasta şi nu te vei teme de acest nume slăvit şi înfricoşător al Domnului Dumnezeului tău,atunci Domnul te va bate pe tine şi pe urmaşii tăi cu plăgi nemaiauzite, cu plăgi mari şi nesfârşite şi cu boli rele şi necurmate; va aduce asupra ta toate plăgile Egiptului, de care teai temut şi se vor lipi acelea de tine. Toată boala, toată plaga scrisă şi toată cea nescrisă în cartea legii acesteia, o va aduce Domnul asupra ta, până vei fi stârpit" (Deuteronom 28, 58-61). „Vezi că Dumnezeu vorbeşte când într-un fel, când într-alt fel, dar omul nu ia aminte.Şi anume. El vorbeşte în vis, în vedeniile nopţii, atunci când somnul se lasă peste oameni şi când ei dorm în aşternutul lor. Atunci El dă înştiinţări oamenilor şi-i cutremură cu arătările Sale ca să întoarcă pe om de la cele rele şi să-l ferească de mândrie, ca să-i ferească sufletul de prăpastie şi viaţa lui de calea mormântului; de aceea, prin durere, omul este mustrat în patul lui şi oasele lui sunt zguduite de un cutremur neîntrerupt. Pofta lui este dezgustată de mâncare şi inima lui nu mai pofteşte nici cele mai bune bucate. Carnea de pe el se prăpădeşte şi piere şi oasele lui, până acum nevăzute, îi ies prin piele. Sufletul lui vine încet, încet spre prăpastie şi viaţa lui spre împărăţia morţilor.Dacă atunci se află un înger lângă el, un mijlocitor între vii, care să-i arate omului calea datoriei. Dumnezeu Se milostiveste de el şi zice îngerului: Izbăveşte-l ca să nu cadă în prăpastie, am găsit pentru sufletul lui preţul de răscumpărare!». Atunci trupul lui înfloreşte ca în tinereţe şi el vine înapoi la zilele de la începutul vieţi sale. El se roagă lui Dumnezeu şi Dumnezeu îi arată bunătatea Sa şi-i îngăduie să vadă faţa Sa cu mare bucurie şi astfel îi dă omului iertarea Sa. Atunci omul priveşte peste semenii săi şi zice: «Păcătuisem şi călcasem dreptatea, dar n-am fost pedepsit după faptele mele. Căci El a izbăvit sufletul meu ca să nu treacă prin strâmtorile morţii şi ochii mei văd încă lumina». Iată toate acestea le face Dumnezeu de două ori, de trei ori cu omul, ca să-i scoată sufletul din pieire şi ca să-l lumineze cu lumina celor vii." (Iov 33, 14-30) „Dar tu ierţi tuturor, că toate ale tale sunt. Stăpâne, iubitorule de suflete. Duhul tău fără stricăciune este întru toate. Pentru aceea pedepseşti cu măsură pe cei care cad şi, când păcătuiesc, le deschizi ochii şi-i dojeneşti, ca să se lase de răutatea lor şi să creadă întru Tine, Doamne." (Sirah 11, 26-12)

Vindecarea autentică, sufletească şi trupească deopotrivă, aşadar, o dă numai Dumnezeu când voieşte El, „Cel ce curăţeşte toate fărădelegile tale, Cel ce vindecă toate bolile tale, Cel ce izbăveşte din stricăciune viaţa ta, Cel ce te încununează cu milă şi cu îndurări" (Psalmul 102, 3-4). Restabilirea sănătăţii, dincolo de suprafaţa ei trupească,înseamnă deci restabilirea legăturii iubitoare cu Dumnezeu - „Doctorul şi tămăduitorul sufletelor şi al trupurilor noastre" -, înseamnă restaurarea prin har a firii umane căzute în robia păcatului şi a morţii. Nu putem obţine vindecarea fără Dumnezeu Care ştie toate şi Care cârmuieşte toate cum este mai bine spre desăvârşirea lor. Orice încercare de vindecare deplină fără harul lui Dumnezeu Cel iubitor de oameni este un eşec din start, o iluzie deşartă.Dumnezeu, când vindecă un om, îi cere conlucrarea iubitoare prin pocăinţă şi nevoinţă (asceză). „Numai acesta vrea cu tot dinadinsul să se mântuiască, care nu se împotriveşte leacurilor doftoriceşti. Iar acestea sunt durerile şi întristările aduse de diferitele lovituri"Întâi Dumnezeu îi curăţă omului păcatele (cauzele bolii), apoi îi tămăduieşte rănile (efectele ei), înlăturând şi consecinţele lor (vezi Ps. 102, mai sus), prin dăruirea harului Său.Exemplificăm acest lucru prin alte câteva fragmente din Sfânta Scriptură.„Doamne, prin îndurarea ta se bucură omul de viaţă, prin ea mai am şi eu suflare; Tu mă tămăduieşti şi-mi dai iarăşi viaţă! Iată că boala mea se schimbă în sănătate. Tu ai păzit viaţa mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele!" (Rugăciunea regelui Iezechia - Isaia 38, 16-17)„Dar El fusese străpuns pentru păcatele noastre şi zdrobit pentru fărădelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mântuirea noastră şi prin rănile Lui noi toţi ne-am vindecat." (Isaia 53, 5)„Veniţi să ne întoarcem către Domnul, căci numai El, după ce ne-a rănit, ne tămăduieşte, iar după ce ne-a bătut, ne leagă rănile noastre." (Osea 6, 1) „Nu fi înţelept în ochii tăi; teme-te de Dumnezeu şi fugi de rău; aceasta va fi sănătate pentru trupul tău şi o înviorare pentru oasele tale." (Pilde 3, 7-8)„Cununa înţelepciunii este temerea de Domnul, care odrăsleşte pace şi sănătate nevătămată; dar şi una şi alta sunt daruri de la Dumnezeu, care revarsă cinste peste cei care îl iubesc pe Dânsul." (Sirah 1, 17) „Fiule! În boala ta nu fii nebăgător de seama; ci te roagă Domnului şi El te va tămădui. Depărtează păcatul şi întinde mâinile spre fapte drepte şi de tot păcatul curăţeşte inima ta." (Sirah 38, 9-10)„Şi Iisus străbătea cetăţile şi satele, învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa în popor." (Matei 9, 35)Mântuitorul Iisus Hristos, ca Dumnezeu adevărat, ne-a adus împăcarea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, vindecarea deplină. Ne-a adus învierea divină prin har şi învierea în moartea păcatelor. „Dumnezeu s-a făcut om, ca omul să se îndumnezeiască prin har" (Sfântul Atanasie cel Mare). Biserica este tocmai Trupul Său mistic, divino-uman, comunitatea tuturor celor care-1 iubesc pe El, în care El însuşi continuă să lucreze la mântuirea, vindecarea şi sfinţirea oamenilor. El e prezent în Biserică „în toate zilele, până la sfârşitul veacului" (Matei 28, 20).„Chemând la Sine pe cei doisprezece ucenici ai Săi, le-a dat lor putere asupra duhurilor celor necurate, ca să le scoată şi să tămăduiască orice boală şi orice neputinţă."(Matei 10, 1) Toată puterea Lui de vindecare (şi sufletească, şi trupească) asupra oamenilor Mântuitorul Hristos a lăsat-o Apostolilor Săi, trimiţându-le Duhul Sfânt şi, prin aceasta,învestindu-i cu misiunea de a propovădui Evanghelia şi Calea mântuirii: pocăinţa şi credinţa „cea lucrătoare prin iubire" (Galateni 5, 6) în Iisus Hristos. Aşadar, vestirea Evangheliei şi vindecarea sufletească şi trupească sunt nedespărţite în Ortodoxie, aceasta fiind misiunea trimişilor lui Dumnezeu în lume, a Preoţiei sacramentale a Bisericii. Vestitorii Evangheliei,clericii, ca primitori ai Duhului Sfânt prin Taina Hirotoniei şi ca păstrători ai Lui prin viaţă curată sunt (şi trebuie să fie) oameni vindecaţi; sunt oameni sfinţiţi prin prezenţa harului divin în ei, care iradiază şi celorlalţi - prin prezenţa, viaţa, cuvintele şi faptele lor - harul, vindecarea şi mântuirea aduse de Mântuitorul Hristos. Dumnezeu lucrează şi acum cu putere în Biserica Lui sfântă, sobornicească şi apostolică. Sfinţii Părinţi asemuiesc Biserica Dreptmăritoare a lui Hristos cu scăldătoarea Vitezda, în care nu doar primii, ci toţi cei ce intră în ea prin Botez (conştientizând unirea lor cu Mântuitorul Hristos) primesc vindecarea deplină prin curăţirea de patimi. Dumnezeu ne dă nouă, oamenilor, harul Său vindecător nu pe baza unui contract juridic, ci ni-1 dă pe măsura intensificării unirii noastre iubitoare cu Mântuitorul Hristos - Dătătorul harului -, căci „din plinătatea Lui noi toţi am luat, şi har peste har" (Ioan 1, 16). Harul divin nu poate fi despărţit de Persoana iubitoare a lui Iisus Hristos - Logosul divin (Creatorul şi Mântuitorul lumii),prin care toate s-au făcut - şi deci nu poate fi (atenţie!) obiect impersonal de speculă, cum pretind vracii de astăzi. Harul divin nu se obţine în mod magic sau mecanic de aiurea (prin vreo reţetă „spirituală", metodă sau tehnică automată, aşa cum propun aproape toţi impostorii), ci de la Mântuitorul Hristos în mod iubitor-sacramental, precum însuşi Mântuitorul Hristos a lăsat această rănduială Bisericii.Vindecarea omului prin purificare (înlăturarea a ceea ce e rău) şi spiritualizare (dezvoltarea a ceea ce e bun) vine, aşadar, ca un dar de la Dumnezeu Cel personal şi iubitor,ca rod al iubirii şi ca stimulent al ei. Demersul vindecării în Ortodoxie necesită însă un progres moral din partea omului, o conştientizare a prezenţei şi a lucrării lui Hristos în noi şi între noi întrucât actul întâlnirii şi al unirii omului cu Hristos prin har este un act de sfinţire a vieţii umane, preotul, cel care înlesneşte şi cheamă oamenii la această unire cu Hristos în Biserică, trebuie să fie un trimis al lui Hristos şi al Bisericii, un om sfinţit de Dumnezeu şi consfinţit public de Biserică. Biserica este Trupul mistic al lui Hristos şi mădularele ei conducătoare (ierarhia sacramentală) mişcă întreg trupul în ascultare de Mântuitorul Hristos - Capul Bisericii.De obicei, dacă un om al Bisericii primeşte un dar, o harismă de la Dumnezeu - totdeauna pentru folosul întregii Biserici -, atunci Biserica, prin Ierarhia ei, confirmă şi afirmă public aceasta, printr-o binecuvântare şi printr-o recunoaştere oficială. Ştim că „pe unii i-a pus Dumnezeu, în Biserică: întâi apostoli, al doilea prooroci, al treilea învăţători; apoi pe cei ce au darul de a face minuni; apoi darurile vindecărilor, ajutorările, cârmuirile, felurile limbilor" (I Corinteni 12, 28). Aceste harisme le-a dat Dumnezeu anumitor oameni din Biserică nu la întâmplare şi în neorânduială, aşa încât ei ar putea face orice de capul lor, ci într-o bună rânduială şi ascultare ierarhică, „pentru că Dumnezeu nu este al neorânduielii, ci al păcii" (ICorinteni 14, 33). În Biserică, întotdeauna şi „fără de nici o îndoială, cel mai mic ia binecuvântare de la cel mai mare" (Evrei 7, 7), deci cei cu harismele minunilor şi vindecărilor sunt datori să asculte şi să fie sub binecuvântarea celor cu misiunea şi cu harisma învăţăturii credinţei, adică a Episcopilor.Or, Sfinţii Părinţi, învăţătorii Bisericii, au lămurit definitiv credinţa ortodoxă, separând grâul dreptei credinţe de toate neghinele ereziei, care sunt reactivate şi recapitulate în doctrinele falşilor vindecători de astăzi. Harul lui Dumnezeu, cel tămăduitor şi sfinţitor, nu vine - şi nici nu poate veni - prin oameni care au regretabile rătăciri dogmatice şi morale (chiar dacă ei se pretind ortodocşi, chiar dacă au Biblia şi Crucea pe masa şi icoane pe pereţi, chiar dacă spun „Tatăl nostru" şi alte rugăciuni la începutul şedinţei terapeutice), ci prin oameni sfinţiţi de Dumnezeu şi consfinţiţi de Biserică. De aceea, orice terapie sufletească şi trupească care se pretinde a fi de la Dumnezeu, dar care iese din rânduielile Bisericii, din afara atmosferei iubitor-sacramentale a ei, este străină de Dumnezeu, Cel ce locuieşte şi lucrează deplin în comuniunea Bisericii.Harismele şi darurile duhovniceşti, ca lucrări minunate ale Duhului Sfânt în Biserică,prelungesc viaţa şi iubirea dumnezeiască între oamenii uniţi în aceeaşi dreaptă şi apostolică credinţă. Dar şi oamenii aleşi, sfinţii, care s-au învrednicit de darurile dumnezeieşti, nu le opresc doar pentru ei, ci le revarsă şi semenilor, ajutându-i şi întărindu-i şi pe ei în urcuşul duhovnicesc şi în creşterea lor spirituală. Fiecare dar şi fiecare harismă se dă celor vrednici (sfinţilor) spre folosul şi zidirea întregii Biserici, spre sporirea iubirii între credincioşi în
acelaşi Duh Sfânt şi Iubitor. Dar sfinţii, fiind cei care trăiesc în gradul cel mai înalt viaţa lui Hristos, umpluţi fiind de Duhul Sfânt, au primit darurile dumnezeieşti la capătul şi în cursul unui drum continuu şi statornic de îmbogăţire în virtute, de înduhovnicire a vieţii lor, de depăşire a tuturor patimilor egoiste. Astfel, „cel care a ajuns la iubirea naturală de oameni, după înlăturarea totală a iubirii păcătoase de sine, primeşte darul vindecărilor".Aşadar, adevăraţii terapeuţi ai sufletelor şi ai trupurilor sunt Sfinţii, singurii în care negreşit lucrează Duhul Sfânt şi Iubitor de oameni. Aceştia aduc reală tămăduire oamenilor atunci când şi cei bolnavi conlucrează cu ei în Duhul Sfânt. Dar dacă vreun bolnav nu se vindecă trupeşte, chiar dacă urmează integral sfaturile primite, aceasta nu înseamnă că harul dumnezeiesc este neputincios, ci că tămăduirea trupească nu-i e de folos, pedagogia divină urmărind ca prin pătimirea celui mai puţin nobil (trupul) să se tămăduiască şi să se transfigureze ceea ce e mai nobil în om (sufletul).

Biserica şi medicina creştină
Acceptând limitările unui limbaj scolastic, putem spune că în Biserică Mântuitorul Hristos tămăduieşte bolile sufleteşti şi trupeşti ale oamenilor printr-o împreună-lucrare cu ei,prin remedii naturale şi supranaturale.În remediile naturale, Dumnezeu, Creatorul şi Mântuitorul nostru, intervine pe măsură ce omul îşi rânduieşte modul de viaţă potrivit cu natura lui psihosomatică, adică eliminând condiţiile nenaturale ce-i dereglează ritmul normal de viaţă şi îi pot favoriza bolile. De exemplu, înfrânarea de la mâncare este potrivită cu firea omului, pe când lăcomia (desfrânarea) este nenaturală. Remediile naturale urmăresc restabilirea condiţiilor naturale de viaţă organică şi psihică şi sunt deci legate de firea omului, între ele putând fi incluse postul,regimul alimentar (bogat în crudităţi vegetale, ceaiuri, evitarea cărnii, a prăjelilor, a semipreparatelor ce conţin E-uri şi hormoni) şi medicamentos, igiena trupului (mişcare, băi,masaje), cumpătarea (blândeţea) sufletului, munca echilibrată, odihna regulată, relaţiile destinse şi constante cu semenii. Ele sunt folosite şi în medicina clasică. Abaterile de la viaţa naturală (potrivită firii umane) sunt şi ele păcate, căci sunt răzvrătiri faţă de legea divină naturală şi deci trebuie tratate ca atare.Dumnezeu lucrează la însănătoşirea oamenilor nu numai prin harismaticii Bisericii (cei dăruiţi de Dumnezeu cu darul vindecărilor), ci şi prin medici. Căci spune înţeleptul:„Cinsteşte pe doctor cu cinstea ce i se cuvine, că şi pe el 1-a făcut Domnul" (Isus Sirah 38,1)
Totuşi multe boli trupeşti recidivează după un tratament pur medical-biologic, întrucât cauzele bolii (care nu e doar trupească, ci şi sufletească) n-au fost înlăturate în mod real. De aceea, restaurarea firii bolnave nu o poate face omul singur (atenţie!) apelând la medic şi la remediile naturale ca la un procedeu magic automat, fără să ceară mila şi ajutorul lui Dumnezeu, ci mai întâi, omul trebuie să conştientizeze pe de o parte relaţia sa iubitoare cu Dumnezeu, ca dintre o creatură şi Creatorul ei, iar pe de altă parte ca dintre două personae care se iubesc, cu adâncimi infinite. Or, pe parcursul îmbogăţirii relaţiei cu Dumnezeu, omul poate conlucra cu El prin har la vindederea (restaurarea) întregii sale firi bolnave şi, mai apoi,la sfinţirea sa. Căci vindecarea sufletului nu se poate face doar prin remedii naturale şi biologice, doar apelând la harul divin prezent în creaţie, ci prin harul divin mântuitor şi sfinţitor adus oamenilor de Mântuitorul Hristos şi deplin prezent în Biserică.Sfintele Taine sunt cele mai importante remedii supranaturale de vindecare lăsate Bisericii de însuşi Dumnezeu, Mântuitorul nostru, pentru mântuirea şi sfinţirea credincioşilor. Prin ele, harul dumnezeiesc ni se oferă de către Mântuitorul Hristos în chip supranatural şi în măsura în care ne este de folos spre mântuire. Harul divin nu poate fi obţinut prin metode străine de rânduielile Bisericii, străine de învăţătura şi sfinţenia Bisericii, căci Dumnezeu este trăit şi cunoscut deplin în comuniunea Bisericii, şi nu în afara ei. Vindecarea deplină a omului presupune, deci, participarea lui prin Sfintele Taine la viaţa lui Hristos, la viaţa Bisericii, la cunoaşterea şi trăirea (conştientă şi raţională, nu superstiţioasă) a credinţei ortodoxe, îndeosebi Taina Spovedaniei, a Sfintei Împărtăşanii şi Taina Sfântului Maslu împărtăşesc credincioşilor harul iertării păcatelor şi al tămăduirii sufleteşti şi trupeşti. „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu undelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui. Mărturisiţi-vă deci unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul, ca să vă vindecaţi, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului." (Iacov 5, 14-16)Dacă omul nu se vindecă totdeauna trupeşte, aceasta se datorează fie nevredniciei (necredinţei) lui, fie pentru motivul că Dumnezeu are un plan tainic cu el (şi aici se vede iconomia lui Dumnezeu care face din suferinţele omului un prilej de păstrare a lui în smerenie), amânându-i vindecarea. Oricum, Dumnezeu nu poate fi forţat de creaturile Lui sale dea harul Său când vor ele, ci Dumnezeu, „Care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină" (I Timotei 2, 4), în iubirea Sa de oameni, ştie şi hotărăşte când şi cum să intervină cu harul Său în viaţa omului. Dar, pentru ca şi Dumnezeu să intervină în viaţa lui, omul trebuie să-L întâmpine pe Dumnezeu printr-o anumită pregătire:1. Pocăinţa, ca stare de străpungere a inimii pentru păcatele făcute, este prima condiţie esenţială pentru mântuire şi pentru vindecare. Ea purifică de păcatele trecute, dar şi întăreşte pe om în lupta cu ele şi cu urmările lor. Pocăinţa, pentru om, atât ca Sfântă Taină, cât şi ca stare lăuntrică („fericita întristare") este o conlucrare cu Duhul Sfânt al lui Dumnezeu; ea nu se poate atinge doar printr-un efort uman şi, de aceea, nu poate fi trăită în afara credinţei şi a Bisericii Ortodoxe. Cea dintâi treaptă a vieţii creştine este cu adevărat recunoaşterea păcatelor şi a micimii proprii în faţa sfinţeniei şi a iubirii nemărginite a lui Dumnezeu. Pocăinţa aduce sufletul la smerenie, iar aceasta sparge împietrirea inimii omului făcând-o receptivă harului dumnezeiesc. Căci „Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har" (Iacov 4, 6). Pocăinţa (smerenia) este indispensabilă vindecării depline şi nu poate fi atinsă în afara Bisericii. Nu poate fi de la Dumnezeu o vindecare de patimi care nu vine din şi nu duce la smerenie, care nu vine prin Ierarhia sacramentală a Bisericii şi care nu duce la întărirea Bisericii, care-1 ţine pe om tot în afara Bisericii. Numai prin Ierarhia Bisericii întemeiată de El, Mântuitorul Iisus Hristos dă iertarea şi tămăduirea de păcate. Există însă şi o falsă smerenie, o formă fină de înşelare satanică, care este prezentă la toţi impostorii. Aceştia spun că au primit de la Dumnezeu darul vindecării, trimiţându-şi clienţii (atenţie!) chiar şi la Biserică, „la Spovedanie şi la împărtăşanie", păcălindu-i în acest fel pe oameni că şi ei ar fi de-ai Bisericii, dar nu-şi cer deloc acreditarea Bisericii (pentru că nici n-o pot primi câtă vreme susţin ideologii contrare ortodoxiei, ca şi în cazul radiesteziei,de exemplu), ci îşi fac singuri reclamă prin tot felul de ziare, reviste (precum: Paranormal,Formula As, Magazin, Dracula etc.), cărţi, afişe şi chiar prin televiziune.2. Răbdarea necazurilor şi rugăciunea sunt alte condiţii necesare mântuirii şi vindecării depline. Scopul credinţei creştine şi al Bisericii nu sunt vindecarea de boala trupului şi evitarea suferinţei cu orice preţ, ci unirea cu Dumnezeu şi, prin aceasta, dobândirea vieţii veşnice. Curăţirea de bolile trupului vine când voieşte Dumnezeu, în urma realizării unirii prin har cu El, ca un dar de la El. Dumnezeu hotărăşte dacă ne e de folos, când şi cum să ne vindece de suferinţele trupului, însă El cere de la noi dorinţa de a fi cu El, iubirea noastră pentru El. Deseori, prin încercările suferinţei Dumnezeu ne mustră pentru păcatele trecute, dar ne şi încearcă dorul nostru după El. Boala trupului, în terapeutica creştină, poate sluji decisiv în iconomia mântuirii noastre. Sfinţii Părinţi afirmă că boala manifestă pedagogia dumnezeiască, ea fiind şi o corecţie pe care Dumnezeu i-o aplică omului din pricina păcatelor sale, spre îndreptarea vieţii lui şi chiar a celor din jur. „În această perspectivă, boala apare ca voită sau cel puţin îngăduită şi, în orice caz, folosită de Dumnezeu pentru binele omului, spre a redresa în el ceea ce păcatul a făcut chinuitor, a pervertit şi să-1 vindece de bolile sale spirituale. [...] Dacă El foloseşte adesea pentru această lucrare boala, face aceasta deoarece ea este prin natura ei un mijloc deosebit de puternic de a-l trezi pe omul al cărui duh este adormit de păcat, făcându-1 să simtă, prin boala din trupul său, pe aceea mai puţin evidentă care-I afectează sufletul şi faţă de care, fără această boală, el ar fi rămas indiferent sau cel puţin s-ar fi arătat mai puţin sensibil. Bolile pot fi, pe de o parte, frâna care-l păzeşte pe om de a mai păcătui în continuare.

Pe de altă parte, bolile şi suferinţele ce le însoţesc constituie în parte crucea mântuirii noastre,trepte ale Golgotei noastre personale, ale nevoinţei prin care trebuie să trecem pentru a putea intra în împărăţia lui Dumnezeu (conform Fapte 14, 22). Răbdarea necazurilor devine astfel o scară către cer, o expresie a nevoinţei noastre ascetice; iar călăuza permanentă a vieţii creştine (ascetice şi mistice) este rugăciunea. Prin rugăciune omul se uneşte tainic (iubitor şi înţelegător) cu Dumnezeu, se descoperă pe sine smerit, având nădejdea doar în Dumnezeu (şi nu în puterile lumeşti limitate). Prin rugăciune omul se pregăteşte pentru întâlnirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine, şi tot prin rugăciune o şi întreţine. Rugăciunea şi răbdarea necazurilor sunt cea mai la îndemână cale de apropiere de Dumnezeu. Însă rugăciunea în comun a dreptmăritorilor creştini este mai bineplăcută Domnului,căci ea este sămânţa şi rodul iubirii dintre oameni. Rugăciunea comunitară este condusă de un trimis al lui Dumnezeu, de un om sfinţit de El, ca să stimuleze iubirea între oameni şi cea dintre oameni şi Dumnezeu. Preotul are şi această harismă şi misiune în Biserică. De aceea, prin prezenţa şi prin lucrarea sa, preotul este un organ al harului divin. „Luaţi, fraţilor, pildă de suferinţă şi de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului, iată, noi fericim pe cei care au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul hărăzit lui de Domnul; că mult milostiv este Domnul şi îndurător. Iar înainte de toate, fraţii mei, să nu vă juraţi nici pe cer, nici pe pământ, nici cu orice alt jurământ, ci să vă fie vouă ce este da, da, şi ce este nu, nu, ca să nu cădeţi sub judecată. Este vreunul dintre voi în suferinţă? Să se roage.Este cineva cu inimă bună? Să cânte psalmi. Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi Domnul îl va ridica, şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui." (Iacov 5, 10-15)Înainte de toate, trebuie spus că nu preotul vindecă, nici rugăciunea lui nu are efect asupra bolnavului „ex opere operato" (automat, magic, ca şi cum cuvintele rugăciunii rostite de preot ar declanşa un efect sigur), ci Dumnezeu este Cel care vindecă; Dumnezeu ascultă rugăciunea preotului şi alege pe cine să-1 vindece, când şi cum. De aceea, este necesară o colaborare iubitoare între preot şi credincios, precum şi între ei şi Dumnezeu prin virtute.Când această unire iubitoare în Hristos există şi vindecarea bolii este spre slava lui Dumnezeu şi folosul oamenilor, abia atunci Dumnezeu răspunde la rugăciunea lor comună revărsând mila Sa. Abia atunci se împlineşte cuvântul Mântuitorului: „dacă doi dintre voi se vor învoi pe pământ în privinţa unui lucru pe care îl vor cere, se va da lor de către Tatăl Meu, Care este în ceruri. Că unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor." (Matei 18, 19-20) Unde nu există iubire în Hristos între oameni, ci interese meschine (din partea „vindecătorului") şi disperarea necredinţei (din partea bolnavului), este limpede că Hristos nu este de faţă, este limpede că acea terapie nu este de la Dumnezeu. Privegherea (trezvia, atenţia) şi faptele bune sunt alte doua condiţii ale vindecării depline în Biserică. Războiul nevăzut pe care îl duce vrăjmaşul diavol împotriva tuturor oamenilor nu este aşa de uşor pe cât ar crede majoritatea; de aceea, Mântuitorul ne îndeamnă: „Privegheaţi şi vă rugaţi, ca să nu intraţi în ispită. Căci duhul este osârduitor, dar trupul este neputincios" (Matei 26, 41), iar Sfântul Apostol Petru ne spune: „Fiţi treji, privegheaţi.Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită" (I Petru 5,8). Este un război continuu; este o luptă neîncetată la nivelul gândurilor şi senzaţiilor.Diavolul este expert şi îmbătrânit în viclenie şi nu se dă bătut după ce este respins; ba încă îşi pregăteşte alte şi alte metode (semne mari şi chiar minuni, uneori), „ca să amăgească, de va fi cu putinţă, şi pe cei aleşi" (Matei 24, 24). Paza minţii şi a sufletului n-o putem însă dobândi
niciodată singuri. Ea vine prin harul lui Dumnezeu şi cere din partea noastră smerenie, asceză, despătimire, rugăciune neîntreruptă, unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine şi celelalte rânduieli ale Bisericii. Priveghind cu mintea, omul poate discerne atacul viclean al diavolului - încă de când i se strecoară precum un şarpe printre propriile gânduri - şi poate să îl respingă repede.

Priveghind cu mintea, omul poate sesiza imediat în „doctrina terapeutică"o minciună flagrantă, o răstălmăcire a Adevărului creştin sau o mascată abatere eretică plină de otravă pentru suflet. Toţi trebuie să priveghem rugându-ne; toţi trebuie să fim atenţi la vicleşugurile vrăjmaşului ucigaş de oameni, căci pierzându-ne o clipă atenţia ne putem pierde chiar mântuirea. „Nu este de mirare, deoarece însuşi satana se preface în înger al luminii" (IICorinteni 11, 14).Privegherea şi faptele bune ne dau o experienţă prin care putem cerne (în sita dreptei credinţe) şi discerne faptele şi intenţiile altora. Pentru că mulţi, deşi fac fapte aparent bune,chiar minuni, sunt străini de Duhul bunătăţii, smereniei şi iubirii dumnezeieşti, însuşi Domnul Hristos ne-a atenţionat: „după roadele lor îi veţi cunoaşte. Nu oricine îmi zice: «Doamne, Doamne», va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri.Mulţi îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: «Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea»" (Matei 7, 20-23). Să luăm aminte!De cele mai multe ori, terapia este un proces îndelungat. Boala unui om poate fi şi o ocazie pentru cei din jur de a se mobiliza pentru a-l ajuta, pentru a-l îngriji pe cel bolnav, o ocazie rânduită de Dumnezeu în preştiinţa Sa atotcuprinzătoare pentru a întări solidaritatea şi comuniunea între oameni. Rude certate între ele şi înstrăinate multă vreme, prieteni care n-au mai comunicat între ei, deodată sunt chemaţi de Dumnezeu prin această ocazie la împăcare, la apropiere, la depăşirea patimilor, a intereselor şi a dezbinărilor care le-au întunecat viaţa şi relaţia lor cu ceilalţi.Enumerăm, pe scurt, câteva căi duhovniceşti de vindecare şi a bolilor trupului:rugăciunea personală, rugăciunea celorlalţi, ajutorul şi rugăciunea sfinţilor, semnul Sfintei Cruci, folosirea apei sfinţite, exorcismul şi Sfintele Taine (Botezul, Mărturisirea, Sfânta Euharistie şi Maslul). Pentru că în legătură cu acestea din urmă există multe înţelegeri greşite şi practici necanonice, ar trebui să facem câteva precizări pentru lămurirea lor.

Înşelăciunea demonică
Ca o cauză şi ca o consecinţă clară a decăderii morale şi spirituale a „omului modern", închis în propria suficienţă, care nu mai lasă loc lui Dumnezeu, boala aproape molipsitoare a societăţii secularizate de astăzi este, precum bine se vede, individualismul (egoismul, iubirea de sine). Omul individualist poate ajunge treptat să fie posedat de duhul diavolului şi, uneori, chiar fără să-şi dea seama. Ucenicii (şi proorocii) diavolului sunt deci, oamenii care-l urmează pe diavol în viaţa lor, copiind de la începătorul răutăţii şi al hulei, mândria şi închipuirea de sine, îmbolnăvindu-se sufleteşte tot mai mult şi îmbolnăvindu-i şi pe alţii. Or, neopăgânismul şi egolatria omului contemporan sunt plăgi nevindecabile fără smerenia creştină şi fără harul lui Dumnezeu. Iată cum descrie Sfântul Apostol Pavel starea de boală duhovnicească a vremurilor noastre: „în zilele din urmă, vor veni vremuri grele; că vor fi oameni iubitori de sine, iubitori de arginţi, lăudăroşi, trufaşi, hulitori, neascultători de părinţi, nemulţumitori,fără cucernicie, lipsiţi de dragoste, neînduplecaţi, clevetitori, neînfrânaţi, cruzi, neiubitori de bine, trădători, necuviincioşi, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu, având înfăţişarea adevăratei credinţe, dar tagăduind puterea ei. Depărtează-te şi de aceştia!" (II Timotei 3,1-5). Supus la un flux divers de informaţii, omul contemporan nu mai ştie să discearnă binele de rău, adevărul de minciună, esenţialul de neesenţial, deseori realităţile şi valorile fiindu-i prezentate în mod amestecat şi chiar răsturnat. Astfel, în această confuzie informaţională, discernământul i se alienează tot mai mult, imprimând omului în suflet o pecete pătimaşă care îi afectează serios viaţa întreagă. Aşa că omul contemporan uită de Dumnezeu Cel Viu şi-şi face dumnezei după chipul lui. Azi, religia şi morala creştină sunt tot mai mult exilate într-o periferie a existenţei şi sunt chiar înlocuite cu noi „căi spirituale", de tip demonic. Asta este, de fapt, strategia diavolului: să strice şi să răstoarne ierarhia valorilor în mintea omului, aşa încât omul să se rătăcească complet în confuzia stârnită de diavol, să nu mai poată distinge spiritualitatea autentică (Calea - Hristos) în labirintul de „spiritisme" ieftine. De aceea, ne trebuie o temeinică pregătire ascetică, dogmatică şi mistică, pe linia Sfinţilor Părinţi, pentru a scăpa din plasa „religiei viitorului". „Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţa, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut,spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei care au cunoscut adevărul,pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire; căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune." (l Timotei 4,1-5)

Toate formele de „medicină complementară" aduc în doctrina lor erezii contrare Adevărului creştin trăit şi mărturisit de Biserică, precum: antropocentrismul, preexistenţa sufletului, reîncarnarea şi predestinaţia lui astrală, energetismul reducţionist dualist (yin-yang)necunoscut şi nerecunoscut de nici un Sfânt Părinte al Bisericii, nici de vreun onest om de ştiinţă, alienarea conştiinţei morale a omului, relativizarea valorilor infinite ale omului şi a libertăţii lui, impersonalizarea harului divin şi chiar a lui Dumnezeu sau personificarea şi însufleţirea materiei, promovarea „iluminaţilor" păgâni s.a. Sunt unii „terapeuţi" care apelează şi la remedii naturale (acceptate de Biserică) şi la întortocheate explicaţii ştiinţifice; dar, ceea ce este foarte grav, introduc şi răstălmăciri ale remediilor supranaturale (Sfintele Taine) din Biserică. Prezentarea acestora ca simple metode mecanice şi magice de vindecare duce mai întâi la pierderea sensului autentic al trăirii comuniunii creştine, apoi la diluarea valorilor Ortodoxiei în masa relativistă a unor practice eterodoxe. Promotorii unor asemenea „sacroterapii" sunt certaţi cu învăţătura şi legea bisericească, nefiind sub ascultarea nici unui episcop al Bisericii şi prezentând, în multe puncte esenţiale ale doctrinei, grave confuzii şi erezii dogmatice, iar în viaţa lor duhovnicească având serioase rătăciri morale şi mistice (unele determinate chiar problemele lor psihopatologice). În general, aceşti impostori97 se declară profund religioşi, întrucât merg pe la mănăstiri, pe la duhovnici renumiţi, de la care fură câte o binecuvântare „ca să poată face oamenilor cât mai mult bine" (zic ei), dar nu le spun (duhovnicilor) prin ce metode. Unii pozează în mari creştini, tipărind cărţi ortodoxe (cu note şi interpretări personale clar eterodoxe) şi instalându-se în biserici pe lângă sfintele moaşte, arătând celorlalţi că sunt preocupaţi de rugăciunea inimii. Mândria iradiază din ei ca dintr-un cuptor ... Foarte mulţi vindecători au primit învestirea cu aceste puteri de vindecare (atenţie!) în vis sau în transă, prin glasuri sau prin arătări de „îngeri", de păsări, de lumini colorate sau de flăcări etc. Aceştia ascultă numai de ce le zice „duhul" prin vedenie, manifestând neascultare şi ostilitate (chiar declarată) faţă de Ierarhia sacramentală a Bisericii.

Chiar şi unii monahi şi clerici pot cădea în această înşelare demonică, inventând teorii şi practici noi, neortodoxe,promovându-le printre adepţi şi creând dezbinare între creştini98. Faptul că ies din Tradiţia şi cuminţenia Ortodoxiei, din buna rânduială şi ascultare ierahică întemeiată de Mântuitorul Hristos în Biserică, îi demască decisiv ca falşi prooroci. De unde se vede că nu Duhul dragostei, al unităţii şi al păcii din Biserica lui Hristos îi ajută pe ei, ci tocmai duhurile întunericului, care nu suportă pocăinţa (smerenia) şi ascultarea în Hristos.„Dracii slavei deşarte sunt în visuri prooroci. Ei închipuiesc ca nişte vicleni cele viitoare şi ni le vestesc mai dinainte. Împlinindu-se vedeniile ne minunăm şi ne înălţăm cu gândul ca şi cum am avea darul preştiinţei. În cei ce ascultă de dracul acesta, el s-a făcut adeseori prooroc. Iar faţă de cei ce-1 dispreţuiesc, el pururea minte. Căci fiind duh, el vede cele dinlăuntrul aerului acesta şi cunoscând pe cineva că moare, prooroceşte prin visuri celor mai uşurei la minte. Dracii nu ştiu nimic din cele viitoare, dintr-o cunoştinţă de mai înainte. Ei se prefac adeseori în îngeri de lumină şi în chipuri de mucenici şi ne arată pe aceia venind la noi, în visuri. Iar când ne deşteptăm, ne scufundă în mândrie şi în bucurie. Dar acesta să-ţi fie semnul înşelăciunii, căci îngerii ne arată osânde, judecăţi şi despărţiri. Iar o dată treziţi ne fac să tremurăm şi să ne întristăm. Când începem să credem în vis dracilor, ei îşi bat joc de noi şi când suntem treji. Cel ce crede visurilor e cu totul necercat. Iar cel ce nu crede nici unora e înţelept."În rai, vrăjmaşul diavol întâi a ameţit-o pe Eva, apoi a sugestionat-o (negându-I cuvântul lui Dumnezeu), stimulându-i imaginaţia (că va fi ca Dumnezeu, dar fără Dumnezeu Cel Viu). Cu aceste mijloace, diavolul a făcut şi face victime printre oameni mereu. Şi toţi proorocii diavolului, adică oamenii care-i slujesc lui cu acelaşi scop ca şi el (înşelarea şi pierzarea oamenilor), folosesc aceleaşi metode.

Hipnotizarea clientului rezidă într-un „joc de scenă" şi are ca scop adormirea (sau ameţirea) minţii, folosind anumite mişcări, gesturi, cuvinte impresionante100 (unele sunt invocări satanice clare) şi muzică, îndreptând atenţia omului dinspre realitate către o lume virtuală, falsă şi inducându-i o stare de somn al raţiunii, stare receptivă influenţelor demonice (de exemplu: unele vrăjitoare, îmbrăcate într-un anumit fel, folosesc cărţi de joc ca să atragă omul cu mintea într-un univers ireal de gânduri; ocultiştii cu iz asiatic ameţesc omul cu termeni în sanscrită ca să-i devieze atenţia şi să-i inoculeze ideea că ei sunt „superiorii" de care trebuie să asculţi). Cu alte cuvinte, hipnoza este una din metodele de „spălare şi întunecare a minţii" şi de pregătire a ei pentru implantul sugestiilor şi duhurilor demonice.„Toţi dracii se luptă să întunece mintea noastră, apoi îi insuflă cele plăcute lor. Căci dacă mintea nu va fi adormită, comoara nu se va jefui."Nedespărţită de hipnoză este sugestionarea victimei, care înseamnă inducerea de idei prin cuvinte şi gesturi „atrăgătoare", idei care se înfig în mintea omului, unde pot rămâne foarte mult timp. Omul slăbit cu gândul (hipnotizat, cu conştiinţa adormită, dar cu mintea aflată într-o stare de mare receptivitate la nivelul subconştientului) preia uşor aceste sugestii din afară şi le păstrează în sine alimentându-le. Ele devin autosugestii, ajung obsesii,generându-i angoase, chiar psihoze. Diavolul îşi dă tot concursul ca omul să-şi amintească ce i-a zis „proorocul mincinos", aducându-i mereu în gând sugestiile necurate pe care i le-a săgetat. Din această pricină, „de ce ţi-e frică nu scapi". Astfel, în imaginaţia (pe care Sfinţii Părinţi au numit-o puntea dracilor) mult decăzută sub povara patimilor şi a educaţiei imorale a omului de astăzi, sub ameţeala hipnozei şi a sugestiei repetate, diavolul prin „vindecător" inoculează apoi iluzia (nălucirea) unei alte realităţi şi-1 ispiteşte pe om să o accepte ca adevărată102. Imaginaţia pervertită prin păcate păstrează, apoi amplifică sugestiile şi inducţiile de tip demonic, relativizând obiectivitatea absolută a adevărului creştin, amestecând valorile autentice ale dreptei credinţe creştine cu alte „valori" anticreştine, în gândirea omului pătimaş apare ideea că „toate sunt relative şi subiective", deci n-ar mai fi nimic absolut şi obiectiv; astfel, percepţia Adevărului, care este Cuvântul lui Dumnezeu, este amestecată printre nălucirile minciunilor (sugestiilor) demonice,iar bine şi răul îşi pierd consistenţa absolută şi ontologic-personală, sunt răsturnate şi amestecate între ele. Cea mai mare viclenie a diavolului este să-i facă pe oameni să nu se angajeze în lupta contra lui şi să creadă că „cel rău" este ceva impersonal, chiar ceva necesar.Mulţi oameni, chiar printre creştinii ortodocşi, au această idee şi, datorită acestei viclenii demonice strecurate în concepţia lor, cad foarte uşor în mrejele satanei.Performanţele impostorilor stau deci nu atât în măiestria lor, cât în ignoranţa şi în credulitatea victimelor. După „reuşita" unei şedinţe de terapie (de fapt, de orice „consiliere")ocultistă, diavolul are o triplă victorie: pe de o parte impostorul rămâne în înşelarea sa (diavolul confirmându-i metoda încă o dată), pe de altă parte victima cade şi ea în înşelare, iar în al treilea rând, mulţi alţii, văzând „reuşita", sunt atraşi să încerce şi ei metoda ocultistă.Aceasta este şi voia diavolului, ca să fie înşelaţi cât mai mulţi oameni. „Iar oamenii răi şi amăgitori vor merge spre rău tot mai rău, rătăcind pe alţii şi rătăciţi fiind ei înşişi." (IITimotei 3, 3)De aceea, pe aceşti prooroci mincinoşi diavolul îi ajută din plin, mimând deseori vindecări şi intervenind chiar la nivel fizic cu „semne şi minuni", cu senzaţii şi năluciri,forţând libertatea omului pentru a-i accepta şi a-i recunoaşte că ar fi de la Dumnezeu. În „terapiile complementare", unii pot proba o reală îmbunătăţire a stării lor de boală datorită remediilor naturale amestecate printre practicile oculte (şi nicidecum paselor demonoenergetice),deşi diavolul, care le-a inspirat, intervine nevăzut şi el cu mult aplomb, nu vindecând boala, ci camuflând senzaţiile de durere, mărind presiunea sugestiei (că gata, s-a vindecat boala). Diavolul ştie să nălucească arătări şi senzaţii, dar nu poate restaura firea bolnavă a omului pacătos. Căci cum 1-ar vindeca el pe om, pe care-1 urăşte de moarte? Dacă diavolul 1-a scos pe om din Rai dorindu-i moartea, oare poate să îl ajute cu ceva? Sau doar mimează binele, ca să îl înşele încă o dată? Ba încă, foarte des, demonii intervin chiar şi fizic în trupul omului, pe fondul totalei posedări demonice a sufletului lui bolnav, hipnotizat şi sugestionat continuu. Astfel, omul cade în închipuire şi în mândrie (tot mai mare), neglijânduşi pe mai departe datoriile de creştin, iar diavolul îl duce pe toate „căile", numai pe calea pocăinţei nu. După o vreme, când harul lui Dumnezeu îl cercetează pe om, diavolul se retrage din imaginaţia omului, boala şi durerea revenind în toată amploarea. Abia ajunşi aici unii se dezmeticesc din rătăcirea lor (Dumnezeu chemându-i prin această suferinţă spre pocăinţă şi spre Biserică); însă, alţii cad în necredinţă şi deznădejde (spre bucuria diavolului), refuzând pe mai departe ajutorul Mântuitorului Hristos prin Biserică, îndrăcindu-se treptat (atenţie!) şi rămânând chiar cu sechele psihopatologice, uneori pentru toată viaţa. Alteori, când boala este cauzată de prezenţa unui duh necurat, în timpul şedinţei paramedicale, cu viclenia sa caracteristică, duhul rău se dă un timp la o parte, înşelând iarăşi atât pe vindecător, cât şi pe pacient.

Căci „dracii se depărtează şi ne părăsesc pe noi de bunăvoie, făcând să se umple locul golit de toate celelalte, de închipuirea de sine a noastră"103. Aşadar, în locul unor patimi minore, diavolii fac să se instaleze o patimă dominantă mult mai păguboasă, mândria şi închipuirea de sine. Totuşi Dumnezeu îngăduie omului aceste ispitiri, întrucât îi protejează libertatea şi îi respectă voia. „Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul şi pământul: viaţă şi moarte v-am pus eu astăzi înainte, binecuvântare şi blestem. Alege viaţa ca să trăieşti tu şi urmaşii tăi." (Deuteronom 30, 19) Omul este zidit de Dumnezeul Cel personal şi iubitor de oameni. Bolile ne vin cu voia şi cu ştirea lui Dumnezeu, Care ni le îngăduie spre mântuirea noastră, şi deci vindecarea noastră se face tot cu voia şi cu ştirea Lui. Orice tentativă de vindecare fără dialog cu Dumnezeu este o iluzie, o minciună, o falsă vindecare. De aceea, trebuie conştientizată în primul rând, relaţia de iubire cu Mântuitorul Hristos, Adevăratul şi Unicul Doctor şi Tămăduitor, şi de unire cu Biserica Lui Dreptmăritoare. Este clar că hipnoza de acest fel este un procedeu ocult, satanic, neacceptat de Biserica Ortodoxă. Să explicăm un caz: un om neinstruit A, asupra căruia s-a efectuat o şedinţă de hipnoză, a intrat în transă şi a început să vorbească în engleză (deşi el nu o cunoştea), zicând că: „într-o viaţă anterioară am trăit în Anglia, în satul X; mă numeam Y, părinţii mei erau Z, fraţii mei erau T, locuiam într-o casă lângă râul U, la poartă aveam un copac mare..." şi alte detalii de viaţă adevărate pentru Y, detalii ce pot fi probate chiar istoric. Întrucât Ortodoxia mărturiseşte că reîncarnarea este o erezie neacceptabilă, reiese de aici că duhurile care intervin în experienţele de hipnoză nu sunt de partea Mântuitorului Hristos. Înseamnă deci că diavolul (sau mai mulţi diavoli), care l-a(u) ispitit pe Y în viaţa lui, în şedinţa de hipnoză l- a(u) luat în posesie pe A şi a(u) grăit prin el unele lucruri adevărate despre Y, ca să înşele pe oameni, „mărturisind" despre reîncarnare.O femeie vrăjitoare a fost arestată de poliţie pe motivul înşelăciunii (cazul a fost dat şi la TVR 1).Întrebată cum a reuşit să păcălească atâţia oameni cu sume mari de bani, ea a recunoscut: „Păi dacă e proşti şi crede ce le zic !" Fără alte comentarii.Aceşti escroci la drumul mare, departe de a fi îngăduiţi în viaţa comunităţii, trebuie demascaţi înainte de a-şi face faimă şi bani pe seama înşelării credulilor. Ei trebuie sancţionaţi nu numai prin mustrarea Bisericii, ci şi prin mijloacele de care statul dispune. Iată ce prescrie Articolul 215 din Codul Penal al României: „Inducerea în eroare a unei persoane, prin prezentarea unei fapte mincinoase ca adevărată sau ca mincinoasă a unei fapte adevărate, în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust şi dacă s-a pricinuit o pagubă, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 12 ani."Totuşi noi ne punem întrebarea: de ce oamenii sunt atât de uşor de păcălit? Şi ne răspundem singuri: pentru că mulţi nu-L mai caută pe Dumnezeu - Dătătorul înţelepciunii, şi se complac în superficialitatea păcatelor. Au pierdut trezvia înţelepciunii, simţul şi educaţia comuniunii creştine şi nu mai trăiesc deplin Adevărul şi Viaţa Bisericii, nu mai percep corect înţelesurile dreptei credinţe şi îi tăgăduiesc puterea. Mulţi creştini ortodocşi nu mai trăiesc creştineşte, nu mai cunosc adevărurile dogmatice şi rânduielile practice ale credinţei sănătoase. Ce să mai zicem de eretici sau păgânii închinători la idoli? Pe bună dreptate, ne întrebăm şi noi: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?" (Luca 18, 8).

Sfinţenie sau şarlatanie?
Între sfinţenia adevărată sau căutarea sinceră a sfinţeniei şi falsa sfinţenie, simulată de toţi impostorii, exista trei deosebiri radicale:
a) Sfinţenia încoronează strădaniile îndelungate şi statornice ale unei vieţi întregi, pe când faima falsei sfinţenii şi-o câştigă cineva după un timp scurt de exhibiţii bine puse în scenă.
b)Sfinţenia adevărată înseamnă o stare de curăţie de toate patimile sufleteşti şi trupeşti, mai ales de mândrie şi slavă deşartă. Falsa sfinţenie, însă caută cu tot dinadinsul celebritatea, simulând smerenia şi iubirea pentru a-şi atrage admiraţia. Sfântul adevărat are putere să suporte chiar nepopularitatea, pentru că are alte bucurii şi nu are nevoie de hrana laudelor omeneşti. Peste tot el caută să treacă drept un om neînsemnat. Pe sfinţii adevăraţi îi descoperă Dumnezeu fără voia lor, şi, de cele mai multe ori, numai după moartea lor.
c) Sfinţenia adevărată este semnul prezenţei şi lucrării mântuitoare a Domnului Iisus Hristos în om şi prin om, de aceea întreaga viaţă şi gândire a unui sfânt este o iradiere senină a Evangheliei şi a învierii lui Hristos. În schimb, şarlatanii sunt plini de pete întunecoase, de tot felul de obscurităţi atât în învăţătura, cât şi în viaţa lor morală.