Mitropolitul Ieremie de Gortina - in apararea Mitropolitului Serafim de Pireu

Mitropolitul Ieremie de Gortina - in apararea Mitropolitului Serafim de Pireu


MITROPOLITUL IEREMIA DE GORTINA:

,,TITLUL DE ECUMENIC NU OFERĂ PATRIARHULUI DREPTUL DE A INTERVENI ÎN TREBURILE INTERNE ALE ALTOR BISERICI”

1. Spuneam, fraţii mei creştini, în predicile noastre anterioare că Biserica, pe care a întemeiat-o Hristos pe pământ, prin Sfinţii Lui Apostoli este UNA. Este Biserica din care facem parte, BISERICA ORTODOXĂ. Aşa-numitele Biserici dinafara Bisericii Ortodoxe nu constituie Biserica, ci sunt schisme şi erezii. În principal, aceşti eretici sunt de două feluri. Sunt protestanţii şi catolicii. Dar aceste două feluri de eretici sunt aproape unul şi acelaşi fel, deoarece – aşa cum a spus un teolog rus - Alexie Homiakov (1846), toţi protestanţii sunt papistaşi în ascuns! Şi însuşi acest teolog a spus unui catolic, care l-a întrebat cum să evite protestantismul: Fugi de propriul romano-catolicism!..

2. La început, Biserica lui Hristos era unită, iubiţii mei, dar s-au despărţit de ea mai apoi câţiva creştini şi au constituit propriile lor diviziuni. Prima despărţire a avut loc într-o zonă din Orientul Mijlociu în veacul al cincilea şi al şaselea. Iar aceştia care s-au despărţit şi s-au îndepărtat de Biserică au constituit propriile lor biserici. Se numesc biserica „nestoriană”, biserica „caldeiană”, biserica „monofizită” sau „biserici” cu diferite alte nume. A doua despărţire a avut loc în anul 1054. Atunci, creştinii din Europa Apuseană, sub papa Romei, s-au rupt şi ei de Biserică şi au constituit şi ei diviziunea lor, aşa-numita biserică ,,romano-catolică” sau „papală” / „papistaşă”. După cum înţelegeţi, iubiţii mei, cei care au ieşit din Biserica noastră şi nu mai aparţin acesteia, în mod sigur nu constituie o Biserică. Aceştia sunt schismatici şi eretici şi nu putem să numim schisma şi erezia „Biserică”.

3. În acest punct, fraţii mei, vreau să vă spun că trebuie să fim atenţi la exprimarea pe care o folosim când vorbim despre cei care au plecat din Biserică. Despre ei trebuie să folosim verbul ,,κοπηκαν”, au fost tăiaţi de Biserica noastră. Pentru că, dacă spunem doar ,,au plecat din” ori ,,s-au despărţit de” Biserică şi, mai mult, îi vom numi şi pe ei cu cuvântul ,,Biserică” [aşa cum spun mulţi: ,,biserica romano-catolică”], atunci s-ar crede că chiar şi ereticii constituie într-adevăr o Biserică. Adică, după această părere, Biserica lui Hristos cea UNA s-a divizat în multe Biserici distincte. Este o mare erezie aceasta, creştinii mei, dacă spunem aşa ceva. Asta ar aduce ,,teoria ramurilor”, despre care vorbesc protestanţii; că adică, toţi aceia care cred la modul general în Hristos, constituie ramuri ale aceluiaşi copac, ale Bisericii celei UNA a lui Hristos. Ca să nu cădem în această mare înşelare şi erezie, trebuie să cunoaştem şi să mărturisim ceea ce e de căpetenie, adevăr pe care vi l-am spus şi vi-l repet: Adevărata Biserică a lui Hristos este UNA, după cum şi adevărul este unul singur, iar minciunile sunt multe. Această Biserică UNA este Biserica noastră Ortodoxă. Toţi câţi au fost tăiaţi din acest Dumnezeiesc Copac, pe care l-a sădit Hristos pe pământ şi l-a adăpat cu sângele Său, aceştia, zic, care s-au tăiat din Copacul acesta al Bisericii, s-au uscat, nu mai sunt membri ai Bisericii. Nu acceptăm aşadar, fraţii mei creştini, expresia de ,,Biserică divizată”. O considerăm greşită şi eretică, deoarece atacă şi huleşte Biserica noastră Ortodoxă, pe care o considerăm întreagă, desăvârşită şi nu „ciuntită”, ca să-i spunem „divizată”.

4. Dar să revenim la ale noastre: Întreaga noastră credinţă ortodoxă este o familie de Biserici care se conduc singure. Unele Biserici se constituie în Patriarhie, iar altele sunt Autocefale. Toţi ortodocşii, în funcţie de unde locuiesc, aparţin fie unei Patriarhii, fie unei Biserici Autocefale. Noi, elenii, de pildă, aparţinem Bisericii Autocefale a Eladei. Cu toate acestea toate Patriarhiile şi toate Bisericile Autocefale sunt unite între ele. Însă această unitate a lor nu rezultă din autoritatea unui singur episcop peste întregul Trup al Bisericii, deoarece asta spun papistaşii despre „Biserica” lor. Unitatea noastră a ortodocşilor provine din unitatea noastră în aceeaşi credinţă şi din comuniunea noastră în Sfânta Taină a Dumnezeieştii Euharistii. Într-adevăr, fiecare Patriarhie şi fiecare Biserică Autocefală au între ele aceeaşi credinţă şi mai au inter-comuniunea prin Taine. La noi ortodocşii nu există un ,,papă”. Însă din motive de onoare şi, în special, după schisma dintre Răsărit şi Apus, îl numim pe Patriarhul Constantinopolului ,,Ecumenic”. Totuşi, acest titlu nu-i conferă dreptul de a interveni în treburile interne ale altor Biserici.

5. Ce credem despre Biserica noastră noi ortodocşii? Mai întâi, credem că păstrează şi învaţă dreapta credinţă în Dumnezeu. În al doilea rând: Biserica Ortodoxă Îl slăveşte pe Dumnezeu cu închinare dreaptă [adorare corectă]. Şi tocmai din aceste două motive, pentru că Biserica noastră are credinţă dreaptă şi închinare dreaptă, de aceea se şi numeşte ORTODOXĂ. Şi în al treilea rând, despre Biserica noastră Ortodoxă credem că este UNICA Biserică de pe pământ. În continuarea acestor predici ale noastre vom demonstra, cu harul lui Dumnezeu, aceste trei adevăruri.


Cu multe rugăciuni,



† Mitropolitul Ieremia de Gortina şi Megalopol


Traducere: http://acvila30.wordpress.com/;

Biserica este trupul lui Hristos

Sfantul Ioan Maximovici : "Biserica este trupul lui Hristos "


"El (Hristos) este capul trupului, al Bisericii" (Col. l, 18), "Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineste toate intru toti" (Efeseni 1, 23)

Nu o singura data, in Sfanta Scriptura, Biserica este numita Trupul lui Hristos. "Ma bucur in suferintele mele pentru voi..., pentru trupul Lui, adica Biserica" (Col. 1, 24), scria despre sine Sfantul Apostol Pavel. Apostolii, proorocii, binevestitorii, pastorii si invatatorii - ne spune tot el - sunt dati de Hristos "la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos" (Efeseni 4, 12).

In acelasi timp, in Trupul si Sangele lui Hristos se transforma painea si vinul la dumnezeiasca Liturghie si credinciosii se impartasesc cu ele. Asa a randuit insusi Hristos, Care i-a impartasit pe apostolii Sai la Cina cea de taina, spunandu-le: "Luati, mancati, acestaeste trupul Meu... Beti dintru acesta toti, ca acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi (Matei 26, 26-28).

Cum se poate ca, in acelasi timp, Trupul lui Hristos sa fie si Biserica, si Sfintele Taine? Cum se poate ca, in acelasi timp, credinciosii sa fie madulare ale Trupului lui Hristos - Biserica - si, totodata, sa se impartaseasca cu Trupul lui Hristos in Sfintele Taine?

In ambele situatii, denumirea "Trupul lui Hristos" nu este folosita in sens figurat, ci in sensul cel mai propriu si real al acestui cuvant. Noi credem ca Sfintele Taine, pastrand infatisarea painii si a vinului, sunt adevaratul Trup si adevaratul Sange al lui Hristos. De asemeni, credem si marturisim ca Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu, venind in lume sa-I mantuiasca pe pacatosi, a devenit Om adevarat si carnea Lui, primita de la Fecioara Maria, a fost carne omeneasca adevarata; credem ca, cu trupul si cu sufletul, Hristos a fost Om adevarat, asemenea intru toate celorlalti oameni, afara de pacat, ramanand in acelasi timp si Dumnezeu adevarat. Fiul lui Dumnezeu nu Si-a imputinat si nu Si-a schimbat firea dumnezeieasca la intrupare, dupa cum nici firea omeneasca nu s-a schimbat, ci si-a pastrat in intregime insusirile ei omenesti.

Dumnezeirea si omenitatea s-au unit neschimbator si neamestecat, pe vecie, "neseparat si nedespartit", intr-o singura persoana a Domnului Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu s-a inomenit, pentru ca pe oameni sa-i faca partasi dumnezeiestii firi (II Petru l, 4), pentru ca pe omul cazut in pacat si in moarte sa-l slobozeasca de acestea si sa-l faca nemuritor.
Unindu-ne cu Hristos, noi primim harul dumnezeiesc, care da firii omenesti putere de biruinta asupra pacatului si a mortii, Domnul Iisus Hristos, prin invatatura Sa, le-a aratat oamenilor calea biruirii pacatului si le-a daruit viata vesnica, facandu-i, prin invierea Sa, partasi ai vesnicei Sale imparatii. Ca sa primim de la El acest har dumnezeiesc, este nevoie sa fim in cea mai stransa partasie cu El. Atragandu-i la Sine pe toti prin dragostea Sa dumnezeiasca si unindu-i cu Sine, Domnul i-a unit intre ei pe cei ce L-au iubit si au venit la El, reunindu-i intr-o singura Biserica.

Biserica este unitatea in Hristos, este unirea cea mai stransa cu Hristos a tuturor celor ce cred cu dreptate in El si il iubesc si este unirea tuturor acestora prin Hristos. Biserica este alcatuita dintr-o parte pamanteasca si o parte cereasca. Fiul lui Dumnezeu a sosit pe pamant si S-a facut om, pentru ca pe om sa-l inalte la cer, sa-l faca iarasi locuitor al raiului, redandu-i starea de neprihanire si integritate dintru inceput si ca sa-l uneasca cu Sine. Aceasta se infaptuieste prin lucrarea harului lui Dumnezeu, care este dat prin Biserica, dar este nevoie si de stradania omului. Dumnezeu isi mantuieste creatia cazuta prin iubirea Sa fata de ea, dar este necesara si iubirea omului fata de Ziditorul sau, fara de care nu poate sa se mantuiasca. Nazuind catre Dumnezeu si lipindu-se de Domnul prin smerita lui iubire, sufletul omului primeste o putere curatitoare de pacate, care il intareste in lupta cu pacatul pana la biruinta deplina. La aceasta lupta ia parte si trupul, care astazi este vas si arma a pacatului, dar este menit sa devina arma a dreptatii si vas al sfinteniei.

Dumnezeu l-a zidit pe om sufland duh asemeni celui dumnezeiesc64 in trupul insufletit, pe care l-a zidit la inceput din pamant. Trupul trebuia sa fie o arma a duhului supusa lui Dumnezeu. Prin trup, duhul omului se manifesta in lumea materiala. Prin mijlocirea trupului si a partilor lui separate, duhul omului isi descopera insusirile si calitatile primite de la Dumnezeu, in calitatea lui de chip al lui Dumnezeu - fapt pentru care si trupul, ca manifestare a chipului lui Dumnezeu, este si se numeste "frumusetea noastra cea dupa chipul lui Dumnezeu zidita" (stihira la inmormantare).

Cand primii oameni au cazut cu duhul de la Ziditorul lor, trupul, care pana atunci era supus duhului, ascultandu-i poruncile prin mijlocirea sufletului, nu s-a mai supus duhului si voi sa-si fie singur stapan. In locul Legii lui Dumnezeu, in om a pus stapanire legea carnii. Pacatul, care l-a smuls pe om de la Izvorul vietii -Dumnezeu, l-a scindat si pe om.

Unitatea dintre duh, suflet si trup s-a tulburat, moartea a patruns in el. Sufletul, neadapandu-se din izvoarele vietii, nu mai avea cum sa le transmita pe acestea trupului. Astfel, trupul a devenit stricacios, iar chinul a devenit soarta duhului.
Hristos a venit pe pamant ca sa restaureze chipul cazut al omului si sa-i redea unirea cu Acela al Carui chip este. Unindu-l cu Sine, Dumnezeu il restaureaza pe om in toata plinatatea bunatatii sale dintru inceput. Daruind har si sfintire duhului, Hristos curateste, intareste, vindeca si sfinteste si sufletul, si trupul. "Cel ce se alipeste de Domnul este un duh cu El" (I Cor. 6, 17).

Asadar, trupul omului care s-a unit cu Domnul trebuie sa fie o arma a Domnului, sa slujeasca implinirii voii Sale si sa devina parte a Trupului lui Hristos. Pentru deplina sfintire a omului, trupul robului lui Dumnezeu trebuie sa se uneasca cu Trupul lui Hristos, si aceasta se savarseste in Taina impartasirii. Adevaratul Trup si adevaratul Sange al lui Hristos, pe care le primim, se transforma intr-o parte a marelui Trup al lui Hristos.

Desigur, pentru a ne uni cu Hristos nu este suficienta doar unirea trupului nostru cu Trupul lui Hristos. Gustarea Trupului lui Hristos este binefacatoare atunci cand omul isi atinteste duhul catre El si se uneste cu El. Primirea Trupului lui Hristos, in timp ce cu duhul il respingem, este asemenea atingerii lui Hristos de cei care L-au batut, L-au ocarat si L-au rastignit. Atingerea lor de El nu le-a fost spre mantuire si spre vindecare, ci spre osanda.

Iar cei ce se impartasesc cu cucernicie, cu dragoste, fiind gata sa vina si sa-i slujeasca, aceia se unesc strans cu El si devin arma a vointei Lui dumnezeiesti. "Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el" - grait-a Domnul (In. 6, 56). Unindu-se cu Domnul cel inviat si, prin El, cu intreaga Treime Cea Pururi-Fiitoare, omul absoarbe putere din Ea pentru viata vesnica si devine el insusi nemuritor. "Precum M-a trimis pe Mine Tatal cel viu si Eu viez pentru Tatal, si cel ce Ma mananca pe Mine va trai prin Mine" (In. 6, 57).

Toti cei ce cred in Hristos si s-au unit cu El, predandu-se Lui si primind harul lui Dumnezeu, alcatuiesc laolalta Biserica lui Hristos, al carei Cap este insusi Hristos, iar cei care intra in ea sunt madularele ei.
Nevazut ochiului trupesc, Hristos Se arata in mod real pe pamant prin Biserica Sa, asa cum duhul nevazut al omului se arata prin lucrarile trupului sau. Biserica este Trupul lui Hristos deoarece, in primul rand, partile ei sunt unite cu Hristos prin dumnezeiestile Taine si, in al doilea rand, intrucat prin ea Hristos lucreaza in lume. Noi ne impartasim de Trupul si sangele lui Hristos (in Sfintele Taine), pentru ca noi insine sa fim parti ale Trupului lui Hristos (ale Bisericii). Acest lucru nu se produce dintr-o data.

Necontenita petrecere in Biserica arata deja o stare de biruire a pacatului si de deplina curatire de pacat. Tot ce este pacatos ne scoate, intr-o anumita masura, afara din Biserica si ne indeparteaza de Biserica. Iata de ce, la rugaciunea pentru spovedanie, deasupra capului fiecarui om care se caieste se citeste: "Primeste-l si uneste-l cu Sfanta Ta Biserica". Prin pocainta, crestinul se curateste, se uneste mai strans cu Hristos in impartasirea cu Sfintele Taine, dar apoi iarasi peste sufletul lui se asterne praful pacatului si-l indeparteaza de Hristos si de Biserica, motiv pentru care din nou este nevoie de pocainta si de impartasanie.
Cat timp nu se sfarseste viata pe pamant, chiar pana la iesirea sufletului din trup, in om continua lupta dintre pacat si dreptate. Oricat de inalta ar fi starea duhovniceasca si morala la care ar ajunge cineva, este totusi posibil ca, treptat sau fulgerator, sa cada adanc in bezna pacatului. De aceea, fiecaruia ii este de trebuinta impartasania cu Sfantul Trup si Sange al lui Hristos, care ne intaresc comuniunea cu El si ne uda cu suvoaiele harului datator de viata al Sfantului Duh, care curg prin trupul Bisericii.
Cat de importanta este impartasania cu Sfintele Taine, ne arata viata Cuviosului Onufrie cel Mare, caruia, ca si altor pustnici aflati in pustia aceea, ingerii ii aduceau sfanta impartasanie; ca si viata Cuvioasei Maria Egipteanca, a carei ultima dorinta, dupa multi ani de viata in insingurare, a fost sa primeasca Sfintele Taine; sau ca viata Cuviosului Savatie al Solovetului si a multor altora. Caci nu degeaba grait-a Domnul: "Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi" (In. 6, 53).
Impartasania cu Trupul si Sangele lui Hristos este primirea in noi a Hristosului inviat, biruitorul mortii, Care le daruieste celor ce sunt cu El biruinta asupra pacatului si a mortii. Pastrand in noi darul haric al sfintei impartasanii, avem in noi zalogul si incepatura fericitei vieti vesnice a trupului si a sufletului.

Lupta dintre pacat si dreptatea lui Dumnezeu - atat in fiecare om, cat si in intreaga omenire - se va continua chiar pana in "Ziua lui Hristos", pana la a doua Sa venire, pana la Judecata intregii lumi. Biserica pamanteasca ii reuneste pe toti cei renascuti prin botez, care si-au luat in spate crucea luptei cu pacatul si ii urmeaza incepatorului nevointei acestei lupte, Care este Hristos. Dumnezeiasca Euharistie, aducerea Jertfei celei fara de sange si impartasirea cu ea ii sfinteste si ii intareste pe cei ce participa la ea, facandu-i pe cei ce gusta din Trupul si Sangele lui Hristos madulare adevarate ale Trupului Bisericii Sale. Dar abia o data cu moartea omului se stabileste daca acesta a ramas pana la ultima lui suflare madular adevarat al Trupului lui Hristos, ori daca pacatul a triumfat in el, izgonind harul primit in Sfintele Taine si care il lega de Hristos.

Adormit intru har, ca un madular al Bisericii pamantesti, omul trece din Biserica pamanteasca in cea cereasca, iar cel cazut din Biserica pamanteasca nu va intra in Biserica cereasca, intrucat partea pamanteasca a Bisericii este calea spre cea cereasca. Cu cat omul se afla mai mult sub lucrarea harului sfintei impartasanii si cu cat se uneste mai strans cu Hristos, cu atat mai mult se va desfata de partasia cu Hristos si in imparatia Lui, ce va sa vina. Dar intrucat pacatul continua sa lucreze in sufletul omului pana la moarte, trupul sau este supus urmarilor pacatului, purtand in sine samanta bolii si a mortii de care se va elibera doar dupa moarte, cand trupul se va descompune si cand, in fine, se va ridica eliberat de ele, la invierea obsteasca.

Cel ce s-a unit cu duhul si cu trupul cu Hristos in viata aceasta va fi impreuna cu El cu duhul si cu trupul si in viata viitoare. Suvoaiele harice ale de-viata-datatoarelor Taine ale Trupului si Sangelui lui Hristos sunt izvoarele bucuriei noastre vesnice in comuniunea cu Hristos Cel inviat si in vederea fata catre fata a slavei Sale. Aceleasi urmari ale pacatului, inca neizgonit definitiv din semintia omeneasca, lucreaza nu doar individual, in fiecare om, ci, prin oameni, ele se manifesta si in activitatea pamanteasca a unor intregi parti ale Bisericii. Tot timpul apar erezii, schisme, neoranduieli care indeparteaza o parte a credinciosilor. Neintelegerile dintre Bisericile locale sau dintre unele parti ale lor au tulburat din vechime Biserica, si in timpul slujbelor auzim necontenit rugaciuni pentru incetarea lor.
"Ne rugam pentru impreuna-cugetarea Bisericilor", "pentru unirea Bisericilor" (canonul treimic al invierii, glasul al 8-lea), "curma schismele Bisericii", "Potoleste despartirile Bisericii" (slujba arhanghelilor, 8 noiembrie, 26 martie, 13 iulie) si alte rugaciuni asemenea acestora sunt inaltate de Biserica Ortodoxa de-a lungul veacurilor. Chiar si in Sambata Mare, in fata sfantului epitaf, Biserica inalta chemarea: "Ceea ce ai nascut Viata, Neprihanita, Preacurata Fecioara, linisteste smintelile din Biserica si pace daruieste-ne, ceea ce esti buna" (sfarsitul paragrafului al 2-lea).

Abia cand Se va ivi Hristos pe nori va fi nimicit ispititorul si vor disparea toate inselarile si amagirile. Atunci se va incheia lupta dintre bine si rau, dintre viata si moarte, si Biserica pamanteasca se va contopi cu Biserica Triumfatoare, in care Dumnezeu va fi toate in toti (I Cor. 15, 28).
In viitoarea imparatie a lui Hristos nu va mai fi nevoie de impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, intrucat toti cei ce s-au invrednicit [de aceasta] vor fi in cea mai stransa impartasire cu El si se vor desfata de preavesnica lumina a Treimii Celei de-viata-incepatoare, gustand o fericire cereasca de negrait cu cuvantul si de necuprins cu mintea noastra cea slaba. De aceea, dupa impartasirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, dupa Liturghie, in altar se inalta intotdeauna rugaciunea care se canta in zilele Pastelui: "O, Pastile cele mari si preasfintite, Hristoase! Da-ne noua mai cu ravna sa ne impartasim cu Tine si in ziua cea neinserata a imparatiei Tale!".

DIN ZIARUL LUMINA AFLAM CA...NU VOM MAI ASISTA LA SLUJBA DE CITIRE A MOLITFELOR SF VASILE DE ANUL NOU. DE CE?

Nu ma pricep asa ca va rog sa ma luminati: e o practica daunatoare sa se citeasca in noaptea de Anul Nou Molitfele Sf Vasile? Sunt reguli foarte stricte legate de aceasta slujba? Eu am vazut ca se citesc Molitfele si in Moldova,  nu numai in sudul tarii.
danutza

În noaptea trecerii dintre ani, în toate catedralele şi bisericile parohiale din Biserica Ortodoxă Română, slujba se va săvârşi după o rânduială liturgică unitară, care va fi tipărită sub forma unei broşuri de către Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă. Hotărârea a fost luată în cadrul şedinţei Sfântului Sinod, în şedinţa de lucru din 17 februarie, la propunerea Preasfinţitului Corneliu, Episcopul Huşilor.

• 
   

Pentru a marca după cuviinţă bucuria duhovnicească a sărbătorii bisericeşti din ziua de 1 ianuarie, una din problemele de pe ordinea de zi a şedinţei Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 17 februarie a fost stabilirea unei rânduieli liturgice unitare în Biserica Ortodoxă Română pentru slujba ce se oficiază în noaptea trecerii dintre ani. În urma dezbaterilor şi având în vedere propunerile Preasfinţitului Corneliu, Episcopul Huşilor, s-a apreciat că cea mai potrivită slujbă în noaptea trecerii dintre ani este cea a Acatistului Domnului nostru Iisus Hristos, rânduială liturgică prin excelenţă doxologică, care trebuie urmată de rostirea rugăciunii de mulţumire (din Liturghier, Molitfelnic sau Cartea de Te Deum), de rugăciunea de intrare în Noul An (de la slujba Te Deum-ului) şi de intonarea cântării "Apărătoare Doamnă". Slujba va fi însoţită în mod obligatoriu de un cuvânt de învăţătură, în care să se sublinieze importanţa sfinţirii timpului în Hristos Mântuitorul, Împăratul veacurilor.

 

Întrucât în mănăstiri trebuie păstrată în întregime rânduiala săvârşirii celor şapte laude la vremea rostuită, la slujba de la miezul nopţii (Miezonoptică) se vor adăuga Acatistul Domnului nostru Iisus Hristos, rugăciunea de mulţumire (din Liturghier, Molitfelnic sau Cartea de Te Deum) şi rugăciunea de intrare în Noul An (de la slujba Te Deum-ului), urmată de cântarea "Apărătoare Doamnă".

Slujba Te Deum-ului se va săvârşi după Sfânta Liturghie

Editura Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă va supune aprobării Preafericitului Părinte Patriarh Daniel proiectul de broşură care va cuprinde rânduiala slujbei bisericeşti din noaptea trecerii dintre ani, cu conţinutul aprobat de Sfântul Sinod şi care, în scopul uniformizării acestei rânduieli liturgice, va fi difuzată tuturor unităţilor de cult din eparhiile Patriarhiei Române.

Întrucât sărbătoarea bisericească de la 1 ianuarie (Tăierea împrejur cea după Trup a Domnului şi Sfântul Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei), care este şi începutul anului civil, trebuie primită cu bucurie duhovnicească, la sfârşitul Sfintei Liturghii se va oficia slujba Te Deum-ului, aşa cum se procedează la nivel panortodox şi cum prevăd îndrumările tipiconale.

Pentru a se evita excesele străine de duhul credinţei şi al bunei-cuviinţe pastorale, precum şi practicile dăunătoare unităţii liturgice, episcopii chiriarhi vor adresa clerului îndrumarea pastorală şi duhovnicească de a respecta rânduiala citirii Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare în zile de post, în cazuri individuale şi, după caz, în legătură cu Taina Sfântului Maslu, atunci când bolnavul solicită, această rânduiala trebuind să fie însoţită de post şi spovedanie, atât din partea clericilor, cât şi a credincioşilor. În cadrul îndrumărilor respective se va preciza cu limpezime că citirea Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare în noaptea trecerii dintre ani este o practică regională (mai ales în sudul ţării) neaprobată de Sfântul Sinod, inexistentă în alte zone ale ţării şi mai ales în practica altor Biserici Ortodoxe surori.

În scopul îndrumării clerului din eparhie şi a personalului monahal asupra necesităţii aducerii la îndeplinire şi a respectării prevederilor acestei hotărâri sinodale, se va putea folosi prilejul conferinţelor administrative lunare de la protopopiate şi al sinaxelor stareţilor şi egumenilor de mănăstiri şi schituri din eparhie, precum şi presa scrisă sau alte mijloace audiovizuale bisericeşti centrale şi eparhiale.

"Monahii si mirenii vor da bani cu dobinda. Ei nu vor voi sai dea la saraci ca sa le rasplateasca Dumnezeu cu mult mai mult in Imparatia Cerurilor..."

Legat de initiativa Mitropoliei Iasului de a da bani cu dobanda, iata de am gasit si mi se pare uimitor cum acest sfant vorbit exact despre aceste lucruri, inca de acum 600 de ani ( gratie Duhului Sfant, care a vorbit prin el).

Profetia Sfintului Nifon
(din vol. "Hrana Duhovniceasca" de - Sf. Ioan Iacob Hozevitul )

"Pana la sfirsitul lumii, nu vor lipsi profetii lui Dumnezeu, dupa cum nici slujitorii diavolului nu vor lipsi niciodata. Insa in zilele din urma citi vor sluji cu adevarat, cu credinta lu Dumnezeu, cu multa intelepciune se vor ascunde de oameni. Si cu toate ca nu vor face semne si minuni ca Sfintii cei de demult, vor merge insa pe calea cea anevoioasa cu multa smerenie.
Acestia se vor afla in Imparatia Cerurilor mai mari decit parintii care au facut minuni, pentru ca in vremea lor adica in axceste zile in care traim noi astazi, ale lui antihrist, nu se afla nimeni ca sa faca semne si minuni, ca sa infierbinte rivna lor spre nevointele cele duhovnicesti. Pentru ca in toata lumea, citi vor ocupa tronurile arhieresti vor fi cu totul nevrednici si nu vor avea nici o idee de fapte bune. Dar si staretii, conducatorii monahilor, vor fi la fel. Vor fi biruiti de lacomia pintecelui si slava desarta, si vor fi pricina de sminteli oamenilor, mai mult decit pilda de fapte bune. Si de aceea nici nu se vor mai gindi la lucrarea faptelor bune. Peste tot va stapini iubirea de arginti. dar vai de monahii care se straduiesc sa adune bani, ca unii ca acestia nu vor vedea fata lui Dumnezeu. Caci iubirea de arginti este uriciune inaintea lui Dumnezeu. Monahii si mirenii vor da bani cu dobinda. Ei nu vor voi sai dea la saraci ca sa le rasplateasca Dumnezeu cu mult mai mult in Imparatia Cerurilor. Daca nu se vor parasi de aceasta lacomie, se vor cufunda in tartarul cel intunecos al iadului.
Din nestiinta se vor insela cei mai multi si vor merge pe calea cea larga si neteda, care duce la pierzanie. "

Despre Sfantul Nifon
S-a nascut in tinutul Peloponez din sudul Greciei, in perioada 1434-1440. A primit la botez numele Nicolae. Este tuns in calugarie de vestitul pustinc Antonie, moment in care primeste numele Nifon.

In anul 1483 este chemat la slujirea arhiereasca, in scaunul de Mitropolit al Tesalonicului, iar dupa numai trei ani, ajunge patriarh al Constantinopolului in locul lui Simeon, trecut la cele vesnice.

Sultanul Baiazid al II-lea l-a indepartat din scaun in anul 1488. Sfantul Nifon ajunge in Manastirea Sfantului Ioan Prodromul (Botezatorul) din insula prezenta in fata orasului Sozopolis (Bulgaria de azi). Aici a ridicat un schit si a petrecut pana in anul 1496 cand a fost chemat din nou la conducerea Patriarhiei Ecumenice. Dupa numai doi ani si cateva luni, este din nou exilat de turci in Adrianopol. Aici il va cunoaste pe domnitorul Radu cel Mare al Tarii Romanesti (1495-1508). Radu cel Mare il va aduce in 1504 in Tara Romaneasca pentru a conduce si reorganiza Biserica. O insotire nelegiuita la Curtea Domneasca a lui Radu cel Mare, intre sora acestuia si un boier moldovean casatorit, a facut ca Sfantul Nifon sa se retraga la Manastirea Vatoped din Sfantul Munte, apoi la Manastirea Dionisiu, unde isi va da duhul pe 11 august 1508.

Cand Neagoe Basarab ajunge domnitor, aduce moastele Sfantului Nifon in Tara Romaneasca, spre curatirea si stergerea greselii lui Radu Voda. Gavriil Protul noteaza in lucrarea despre viata Sfantului Nifon: „Au dus, apoi, sicriul si l-au pus deasupra mormantului lui Radu Voda, rugandu-se toata noaptea, impreuna cu Neagoe Voda, sfintiei sale pentru iertarea pacatului lui Radu Voda, care fara dreptate a lepadat pre Sfantul de la sine si l-a gonit din tara. Si - mare minune! - spre sfarsitul utreniei, vrand Dumnezeu sa arate aievea iertarea pacatului lui Radu Voda si al altora, care facusera nevoie si scarba sfantului, a vazut singur Neagoe Voda descoperire ca aceasta de la Dumnezeu: s-au rupt scoabele cele de fier si acoperamantul mormantului lui Radu Voda si degraba s-au desfacut marmurile, iar dinlauntrul s-a ivit trupul lui Radu groaznic si intunecat, plin de puroi si de putoare. S-a deschis si sicriul sfantului Nifon si a izvorat de la sfantul izvor de apa, care a spalat tot trupul lui Radu Voda, aratandu-l luminat. Apoi toate incuietorile si pietrele singure s-au inchis si s-au aratat lui Neagoe si a facut mare multumire“.

Aratandu-i-se domnitorului in chip minunat aceasta impacare, a poruncit ca moastele sfantului Nifon sa fie asezate intr-un sicriu de argint, poleit cu aur si pietre scumpe si inapoiate Manastirii Dionisiu. Monahii acestei manastiri in semn de multumire, i-au daruit lui Neagoe Basarab capul si mana dreapta a Sfantului Nifon. Moastele au fost depuse in Manastirea Curtea de Arges, iar in anul 1949 au fost mutate in Biserica „Sf. Dumitru“, Catedrala Mitropoliei Craiovei, unde se afla si in prezent.

Sfantul Nifon este primul sfant canonizat pe pamant romanesc si cel care a alcatuit Rugaciunea de Dezlegare care se citeste la Slujba inmormantarii.

EU SOCOT CA NU E BINE CE FACE MITROPOLIA SI CRED CA AR TREBUI SA RENUNTE LA ACEASTA INITIATIVA

Credite la mila preotului. Mitropolia Moldovei are Casa de Ajutor Reciproc

In vremuri de criza, in care bancile incep sa acorde cu timiditate noi imprumuturi, pana si creditarea ... a ajuns la mila Domnului.
Dupa afacerile cu lumanari, carti bisericesti si hoteluri, Mitropolia Moldovei si Bucovinei isi deschide un "C.A.R.".

Aceasta "Casa de Ajutor Reciproc" va fi numai buna pentru clerici, dar si pentru mireni. Astfel, orice om care face dovada ca este crestin ortodox si are un venit stabil poate sa ceara cel mult 5000 de lei, cu 6% dobanda.

Ca sa poata intra pe piata, Mitropolia Moldovei si Bucovinei a pus in joc 300.000 de lei. Toti crestinii care vor sa fie imprumutati trebuie sa isi gaseasca doi giranti, tot crestini si ei, iar rata la care se inhama sa nu depaseasca jumatate din pensie ori salariu.

Suma maxima de 5000 de lei trebuie returnata in doi ani. Daca Dumnezeu va ajuta si vi se aproba participarea aveti de platit o taxa de inscriere de 35 de lei si inca 30 de lei cotizatia lunara, fie ca luati credit, fie ca nu. Apoi, primiti si un scadentar cu rata si dobanda.

Cei care vor sa se imprumute chiar din prima luna de inscriere trebuie sa puna in contul deschis la CAR o treime din suma solicitata. Deja sute de enoriasi figureaza pe lista de asteptare.

Profitul Casei de Ajutor Reciproc va merge direct in visteria bisericii. De exemplu, daca intr-o luna, 200 de crestini ortodocsi ar lua cate 5000 de lei fiecare, profitul Domnului ar fi de 15.000 de euro.

Mitropolia a strans bani ca sa isi faca CAR pentru ca celelalte afaceri au mers snur. Si intra aici tipografiile, centrul de pelerinaj, hotelurile, plus centrul de conferinte, numai bun pentru nunti si botezuri. Potentialii clienti sunt usor mirati. Desi novici in bransa, oamenii bisericii vad in perspectiva.

Cei de la Iasi au deja concurenta. Si la Craiova exista o casa de ajutor deschisa de Mitropolia Olteniei, iar in tara exista aproape 3000 astfel de institutii. Desigur, nu ale bisericii...

sursa: stirile protv

Iata ce ne invata sf Vasile cel Mare despre aceasta practica:

Despre camatarie si imprumuturi de Sf. Vasile cel Mare

Omilia a II-a la o parte din Psalmul XIV
Vorbindu-va ieri despre Psalmul XIV, timpul nu mi-a ingaduit sa ajung pana la sfarsitul lui. Am venit insa acum, ca un bun datornic, sa platesc datoria pe care n-am platit-o ieri.

Textul care a ramas necomentat din psalm este scurt la auz. De aceea poate ca multi dintre voi nici n-au observat ca a fost lasat la o parte, socotind ca n-a mai ramas nimic de explicat. Stiind insa ca acest scurt text are o mare putere pentru lucrurile din viata, m-am gandit ca nu trebuie sa trec cu vederea folosul pe care-l avem de pe urma talcuirii lui. Profetul, infatisand in acest psalm pe barbatul desavarsit care are sa se urce la viata cea netulburata, a enumerat printre faptele lui mari si pe aceea ca n-a dat cu camata argintul sau. In multe locuri din Scriptura este hulit pacatul acesta. Iezechiel pune intre cele mai mari pacate "camata si adaosul" 1, iar Legea le interzice in termeni precisi: "Sa nu iei camata de la fratele tau si de la aproapele tau" 2; si iarasi zice: "Viclenie peste viclenie si camata peste camata" 3. Iar despre cetatea cea plina de pacate, ce spune psalmistul? "N-a lipsit din pietele ei camata si viclesug." 4 Si acum, in psalmul acesta, profetul a adaugat acelasi lucru pentru a-l caracteriza pe omul desavarsit, zicand:

"Argintul sau nu l-a dat cu camata." 5

Intr-adevar, este culmea neomeniei ca de la cel lipsit de cele necesare vietii, care-ti cere imprumut ca sa se ajute in viata, tu sa nu te multumesti cu capitalul, ci sa nascocesti venituri si sa aduni bogatii de pe urma nenorocirilor saracului. Domnul ne-a poruncit lamurit, zicand: "De la cel ce voieste sa se imprumute de la tine nu intoarce fata" 6.

Iubitorul de argint insa, vazand pe omul silit de nevoi ca ii cade la picioare, rugandu-l - ca ce umilinte nu face, ce nu graieste ? -, n-are mila de cel care se injoseste atata, nu se gandeste ca si el e om; nu-i induplecat de rugamintile lui, ci ramane nemiscat si aspru; nu se uita la rugaciunile lui, nu-l misca lacrimile lui; staruie in refuzul sau, se jura si se blesteama ca si el n-are deloc bani; ca si el cauta, de-ar gasi, pe cineva care sa-l imprumute; isi intareste cu juraminte minciuna si adauga neomeniei sale un nou pacat: juramantul fals. Dar cand cel care cere imprumut ii aminteste de camata si-i numeste vreo ipoteca, atunci iubitorul de argint, coborandu-si sprancenele, incepe sa zambeasca si-si aduce aminte de prietenia de parinte; il numeste cunoscut si prieten si-i spune: "Am sa caut sa vad daca n-am ceva bani pusi deoparte. Da, am o suma de bani data mie de un prieten spre pastrare pentru a-i aduce venit; acela insa a hotarat dobanzi mari; eu voi micsora negresit ceva din dobanzi si-ti voi imprumta banii cu dobanda mai mica". Camatarul ia o infatisare ca aceasta; il mangaie pe nenorocit cu astfel de cuvinte si-l ademeneste; il leaga cu polite, si nenorocitul pleaca; si, pe langa saracia care-l doboara, ii mai ia si libertatea. Ca cel care-si ia sarcina sa plateasca dobanzi, pe care nu le poate plati, se supune de buna voie unei robii pe viata.

Spune-mi! Ceri bani si castig la acesti bani de la cel sarac? Daca ti-ar fi putut spune ca e mai bogat, ce-ar mai fi cautat la usa ta? A venit sa-l ajuti, si a dat de un dusman! A cautat leacuri, si a gasit otrava! Ar fi trebuit sa usurezi saracia omului, dar tu i-ai marit lipsa. Cauti ca pustia sa rodeasca! Intocmai ca un doctor care se duce la bolnavi, dar in loc sa-i vindece le mai ia si bruma de sanatate ce le-a mai ramas, tot asa si tu faci din suferintele nenorocitilor prilej de imbogatire. Si dupa cum plugarii se roaga sa ploua ca sa li se inmulteasca semintele, tot asa si tu ceri ca oamenii sa fie saraci si lipsiti, ca banii sa-ti produca bani. Nu-ti dai seama ca, nascocind din camata cresterea bogatiei tale, ii faci mai mare adaosul de pacate? Cel care-ti cere bani cu imprumut simtindu-se amenintat nu stie ce sa faca; cand se uita la saracia lui, este deznadajduit, ca nu stie de va putea achita imprumutul si dobanzile; dar cand se uita la nevoia ce o are, indrazneste sa se imprumute. In urma, unul, silit de nevoie, este invins; celalalt e vesel, ca l-a inlantuit cu polite si ipoteci.

Cand cel ce se imprumuta ia banii, este mai intai stralucitor si vesel; se bucura de o floare straina, care vrea sa arate ca i s-a schimbat viata: masa intinsa, haine luxoase; slugile, si ele, au alta infatisare, sunt mai vesele; vin apoi lingusitorii, oaspetii, nenumaratii paraziti ai caselor. Dar indata ce banii incep sa se scurga, iar timpul, cu trecerea lui, adauga dobanzile, noptile nu-i mai aduc aceluia odihna, ziua nu-i mai este vesela, soarele nu-l mai incanta, ci-i amaraste viata; uraste zilele care-i grabesc scadenta, se teme de luni, care-i maresc dobanzile. Daca doarme, vede in vis pe creditor. Urat vis! Creditorul sta la capataiul lui. Daca e treaz, dobanda ii stapaneste gandul, dobanda ii este grija lui. Scriptura spune: "Creditorul si datornicul se intalnesc unul cu altul; dar Dumnezeu pe amandoi ii cerceteaza" 7. Unul, ca un caine, urmareste prada; celalalt, ca un vanat gata prins, se teme de intalnire. Saracia i-a rapit indrazneala. Amandoi numara pe degete scadenta: unul se bucura de cresterea dobanzilor, celalalt suspina de adaosul nenorocirilor. "Bea apa din vasele tale!" 8, spune Scriptura; adica: cerceteaza puterile tale, nu merge la izvoare straine, ci culege din livezile tale cele ce-ti pot usura viata! Ai lucruri de arama, haine, vite, vase fel de fel! Vinde-le! Cauta sa dai totul, afara de libertate.

Poate insa ca-mi vei spune:

- Mi-e rusine sa le vand.

- Ce va fi daca, putin mai tarziu, un altul le va cara, va striga la licitatie bunurile tale si le va vinde pe un pret de nimica, chiar in ochii tai?

Nu te du la usi straine! "Fantana straina este cu adevarat stramta." 9 Mai bine este sa-ti usurezi nevoile incetul cu incetul, cu ganduri chibzuite, decat sa scapi de ele dintr-o data cu bani straini, iar mai pe urma sa-ti pierzi toata averea. Daca ai cu ce plati, de ce nu cauti sa scapi de greutatile de-acum cu banii acestia? Iar daca nu poti plati, atunci vindeci un rau cu alt rau. Nu primi sa fii asaltat de creditor! Nu suferi sa fii cautat si urmarit ca un vanat! Inceput al minciunii este imprumutul, pricina de nemultumire, de nerecunostinta si de juramant fals. Altele sunt cuvintele celui care cere imprumut, si altele sunt cand i se cere imprumutul inapoi. "Daca nu l-as fi intalnit atunci, isi spune datornicul, poate ca as fi gasit alte mijloace sa scap de stramtorare. Nu mi-ai pus tu banii in mana fara voia mea? Arama avea aurul tau, iar monedele erau false !"

Daca cel ce te imprumuta iti este prieten, cauta sa nu-i pierzi prietenia! Daca ti-e dusman, cauta sa nu cazi in mainile dusmanului! Te impodobesti pentru putina vreme cu lucruri straine, dar mai tarziu vei pierde si averea pe care o ai de la parinti. Esti sarac acum, dar esti liber! Dupa ce te-ai imprumutat, nu numai ca nu vei fi bogat, dar iti vei pierde si libertatea. Cel ce s-a imprumutat este rob celui ce l-a imprumutat; este rob mercenar, care face o slujba ce i se impune. Cainii se imblanzesc cand primesc hrana; cel ce da cu imprumut se infurie si mat mult cand primeste; nu inceteaza a latra, ci cere tot mai mult. Daca te juri, nu te crede; iti scotoceste toata casa si-ti negutatoreste politele. Daca iesi din casa, te trage la el si te taraste; daca te ascunzi inauntru, sta in fata casei tale si-ti bate la usa. Te face de rusine in fata sotiei, te insulta in fata prietenilor, te ia de gat in piata; rea intalnire in timp de sarbatoare; iti face traiul netrai.

Dar poate ca imi spui:

- Eram la mare stramtorare si nu aveam de unde face rost de bani.

- Care ti-e folosul ca ai amanat cu o zi stramtorarea ta? Ca va veni peste tine iarasi "saracia ca un bun alergator" 10, si stramtorarea va fi aceeasi, ba si cu adaos. Ca imprumutul nu-i scapare deplina de saracie, ci o mica amanare a greutatilor pe care le ai. Sa suferim astazi greutatile lipsei! Sa nu le amanam pe maine, imprumutandu-ne! Daca nu te-ai imprumutat, esti la fel de sarac si astazi, si-n zilele urmatoare; dar daca te-ai imprumutat, vei suferi si mai cumplit, pentru ca dobanzile iti maresc saracia. Acum nimeni nu te invinuieste ca esti sarac, ca raul acesta este fara voia ta; dar daca ajungi sa platesti dobanzi, toti te vor mustra pentru nesocotinta ta.

Sa nu adaugam, dar, din nesocotinta noastra, un rau facut cu voia noastra, pe langa relele care vin peste noi fara voia noastra. Nebunie copilareasca este sa nu ne marginim la cele ce avem, ci, intemeiati pe nadejdi nesigure, sa ne expunem la o paguba reala si de neinlaturat. Da, de pe acum te gandesti cu ce vei plati datoria. Din banii pe care-i imprumuti? Dar nu-ti ajung sa-ti acoperi nevoile si sa platesti si datoria. Daca pui insa la socoteala si dobanzile, de unde se vor inmulti atat de mult banii, incat sa-ti usureze si nevoile, si sa-ti acopere si capitalul, iar, in afara de asta, sa mai nasca si dobanzi? Imi spui, poate, ca nu vei da imprumutul din banii pe care i-ai luat. Dar, atunci, de unde? Sa asteptam deci nadejdile acelea si sa nu ne repezim ca pestii la momeala. Dupa cum aceia o data cu hrana inghit si undita, tot asa si noi, o data cu banii imprumutati, suntem strapunsi si de dobanzi. Saracia nu aduce rusine. Pentru ce sa ne adaugam si ocara adusa de datorii? Nimeni nu vindeca o rana cu alta rana, nici nu se vindeca raul cu rau, nici nu se alunga saracia cu dobanzi. Esti bogat? Nu te imprumuta! Esti sarac ? Nu te imprumuta! Daca esti bogat, n-ai nevoie sa te imprumuti, iar, daca n-ai nimic, nu vei avea cu ce sa-ti platesti imprumutui. Nu-ti da viata ta pe mana gandurilor ce ti le vei face mai tarziu, ca sa nu fericesti zilele cand nu plateai dobanzi. Intr-o singura privinta ne deosebim noi, cei saraci, de cei bogati: ca suntem fara griji. Dormim si radem de bogati ca nu pot dormi; suntem fara de griji si veseli, iar bogatii sunt totdeauna incruntati si plini de griji. Datornicul, la randul lui, este si sarac, si plin de griji; noaptea ii e fara somn; si tot fara somn ii este si ziua; e plin de ganduri toata vremea. Socoteste cat pretuieste averea lui, cat casele cele luxoase ale altora, mosiile celor bogati, imbracamintea celor pe care-i intalneste, tacamurile si vesela celor ce dau ospete. "De-ar fi acestea ale mele, isi zice el, as da atata si atata, si as scapa de camata !" Aceste ganduri se inscauneaza in inima lui si noaptea, iar ziua e cuprins tot de astfel de ganduri. Daca bate cineva la usa, datornicul se ascunde sub pat. A intrat cineva in casa cu forta, ii bate cu putere inima. Latra cainele? Il trec sudorile, il cuprinde neliniste mare si se uita de jur-imprejur unde sa fuga. Cand se apropie scadenta, se ingrijeste ce minciuna sa gaseasca, ce scuza sa plasmuiasca pentru a amana pe camatar.

Nu te gandi numai cum te simti cand iei bani cu imprumut, ci si ce vei simti cand ti se va cere imprumutul inapoi! Pentru ce te injugi cu o fiara care naste dobanzi dupa dobanzi? Se spune ca iepuroaicele in acelasi timp si nasc, si hranesc, si zamislesc. La fel si banii camatarilor: in acelasi timp si sunt imprumutati, si nasc, si sporesc. Inca n-ai primit imprumutul in maini, si camatarii iti si cer dobanda pentru luna aceea. Si iarasi banii acestia imprumutati dau nastere la randul lor unui alt rau, acela la altul, si raul creste la nesfarsit. De aceea, acest fel de lacomie isi merita numele ce-l are. Socot ca se numeste camata din pricina relelor multe la care da nastere. Altminteri, cum si-ar fi putut lua o numire ca aceasta? 11 Sau poate se numeste asa din pricina durerilor si tristetilor pe care le produce de obicei in sufletele celor ce se imprumuta. Precum sunt durerile aceleia ce naste, asa este si scadenta pentru cel datornic. Camata, la camata! Rea odrasla din niste parinti rai. Cametele sa se numeasca "pui de vipere" 12, pentru ca ele sunt odraslele cametelor. Se spune ca viperele cand se nasc, mananca pantecele mamelor lor; si cametele se nasc mancand casele datornicilor. Semintele cresc cu timpul, iar animalele tot cu timpul ajung la maturitate; dar camata astazi naste, si tot astazi incepe sa nasca. Animalele care nasc de timpuriu, de timpuriu inceteaza de a naste; banii insa, care incep sa se inmulteasca de timpuriu, adauga la nesfarsit ban langa ban. Fiecare dintre cele ce cresc, cand ajunge la marimea ei proprie, se opreste din crestere; dar argintul lacomilor, cu cat trece timpul, cu atat se inmulteste. Animalele, dupa ce transmit urmasilor puterea de a naste, inceteaza de a naste; dar banii camatarilor nasc si dupa ce au nascut alti bani; fac de intineresc si banii cei vechi. Sa n-ajungi sa ai de-a face cu aceasta fiara nemaiauzita!

Uita-te la soare! E liber! Pentru ce-ti expui libertatea vietii tale? Nici un luptator cu pumnii nu se fereste atata de loviturile rivalului sau, cat se fereste datornicul de intalnirile cu creditorul, ascunzandu-si capul dupa ziduri si coloane.

Poate ca cineva imi va spune:

- Cu ce-am sa ma hranesc ?

- Ai maini, ai o meserie, munceste cu ziua, intra sluga! Multe sunt mijioacele de trai, multe sunt prilejurile! Nu poti munci ca esti neputincios? Cere de la cei ce au! E rusinos cersitul? Dar mai rusinos este sa fugi de cel care te-a imprumutat! Negresit, nu spun asta ca sa-ti dau porunci, ci ca sa-ti arat ca toate sunt mai usor de suportat decat imprumutul. Furnica poate sa se hraneasca fara sa ceara si fara sa se imprumute, iar albina daruieste ramasitele hranei ei reginei, careia natura nu i-a dat nici maini, nici meserie. Tu insa, om, vietuitoare care poate deprinde usor orice meserie, tu nu gasesti, oare, dintre toate meseriile, una care sa-ti intretina viata?

Totusi nu vedem venind sa se imprumute pe cei lipsiti de cele de neaparata trebuinta vietii - ca unii ca acestia nici nu gasesc creditori -, ci se imprumuta cei care fac cheltuieli mari, care fac lux inutil, care sunt robi placerilor femeiesti. Femeia spune: "Imi trebuie rochie luxoasa si bijuterii; copiilor mei le trebuie podoaba stralucita a hainelor; dar si slugilor mele le trebuie imbracaminte inflorata si felurita; iar la masa, belsug!" Un barbat care slujeste femeii sale in unele ca acestea se duce la zaraf si, inainte de a se folosi de banii imprumutati, schimba un stapan cu altul; si schimband mereu pe cei care-l imprumuta, prin continuarea raului, nu-si mai da seama in ce incurcatura se gaseste. Si dupa cum hidropicii nu-si inchipuie ca sunt bolnavi, din pricina ingrasarii lor, tot asa si cel care se tot imprumuta isi inchipuie ca e bogat, pentru ca mereu ia si mereu da, achitand imprumutul ajuns la scadenta cu alt imprumut nou; si astfel, prin continuarea imprumuturilor, castiga increderea creditorilor. Dar, dupa cum cei care se imbolnavesc de holera varsa ce au mancat mai inainte si, daca introduc o noua mancare inainte de a li se curati bine stomacul, o varsa iarasi si pe aceasta cu durere si cu zguduituri, tot asa si acestia, platind camata peste camata, fac un al doilea imprumut inainte de a scapa de imprumutul de mai inainte; pentru moment, se lauda cu banii altora, dar mai tarziu isi plang propriii lor bani. O, pe cati nu i-au pierdut banii strain!! Cati imbogatiti, ca in vis, n-au cazut in pagube nespus de mari!

Mi se poate insa spune:

- Multi s-au imbogatit din imprumuturi!

- Dupa parerea mea, mai multi s-au spanzurat. Tu ii vezi pe cei care s-au imbogatit, dar nu-i numeri pe cei care s-au spanzurat, care, nemaiputand indura rusinea fata de creditori, au preferat moartea prin spanzuratoare decat o viata plina de ocara. Am vazut o priveliste jalnica: copii din oameni liberi dusi la vanzare in piata din pricina datoriilor parintilor. N-ai bani ca sa-i lasi copiilor ? Nu le lua si libertatea! Un singur lucru pastreaza-le: bunul libertatii, averea pe care ai mostenit-o tu de la parinti! Nimeni niciodata n-a fost dat in judecata pentru ca tatal lui a fost sarac; datoria parinteasca insa duce la inchisoare. Nu lasa un zapis care sa fie un blestem parintesc pentru copiii si nepotii tai

Ascultati, bogatilor, ce sfaturi dau saracilor din pricina neomeniei voastre! Sa rabde mai bine saracul greutatile vietii decat sa primeasca nenorocirile care vin de pe urma dobanzilor. Dar ce nevoie ar mai fi de cuvintele acestea, daca ati asculta de Domnul?

- Care este sfatul pe care il da Domnul?

- Sa dati cu imprumut acelora de la care nu nadajduiti sa luati inapoi 13!

Poate insa ma va intreba cineva:

- Dar ce fel de imprumut este acela care nu-i legat cu nadejdea restituirii imprumutului?

- Intelege puterea spuselor Domnului si vei admira iubirea de oameni a legiuitorului! Cand vrei sa dai saracului pentru Domnul, datul este si dar, si imprumut; este dar, din pricina ca nu mai nadajduiesti sa ti se dea inapoi; este imprumut, din pricina marii darnicii a Stapanului, Care iti va plati datoria in locul saracului; Dumnezeu, primind prin sarac putin, iti va da mult. "Cel care miluieste pe sarac imprumuta pe Dumnezeu." 14. Nu vrei, oare, sa ai pe Stapanul universului girant ca-ti vei primi inapoi banii imprumutati? Daca vreunul dintre bogatii orasului ti-ar marturisi ca va plati pentru altii imprumutul, nu-i vei primi, oare, girul? Iar pe Dumnezeu nu-L vei primi girant al saracilor? Da argintii care-ti stau degeaba; nu-i ingreuna cu adaosuri si vei avea bine si de la Dumnezeu, si de la sarac! Tu vei avea siguranta ca nu-ti pierzi banii, pentru ca ii pazeste Dumnezeu, iar saracul va avea castig din folosirea lor. Iar daca doresti si adaos, atunci multumeste-te cu cele de la Domnul. El iti va da, in locul saracilor, si imprumutul, si dobanda. Asteapta cele ale iubirii de oameni de la Cel care este cu adevarat iubitor de oameni. Da, dobanzile pe care le iei de la saraci sunt culmea neomeniei. Iti faci castig din nenorociri, scoti bani din lacrimi, spanzuri pe cel gol, lovesti pe cel infometat; mila, deloc; nici un gand ca este om ca si tine acela ce sufera. Si mai numesti si fapte de omenie castigurile ce le ai din unele ca acestea! Vai de cei ce spun ca "amarul este dulce, si dulcele amar" si de cei ce spun ca ura de oameni este iubire de oameni. Nu erau ca acestea nici ghicitorile pe care Samson le punea oaspetilor sai: "Din cel ce mananca a iesit mancarea, iar din cel tare a iesit dulceata" 15; iar din cel ce uraste pe oameni a iesit iubirea de oameni! "Nu culeg din spini struguri, nici din ciulini, smochine" 16, nici din camata, iubire de oameni. "Tot pomul rau face roade rele." 17 Cei care iau camata suta la suta, cei care iau zece la suta sunt infricosatori chiar atunci cand li se aude numele; iar cei care cer lunar dobanda sunt ca demonii care-i mana pe somnambuli; se napustesc asupra saracilor la soroacele lunii. Datul cu camata este rau si pentru cel care da, si pentru cel ce ia; unuia ii aduce paguba in bani, altuia, paguba in suflet. Plugarul, cand culege spicul, nu mai cauta iarasi samanta la radacina spicului; tu insa culegi si roadele, si nu renunti nici la capital. Semeni, fara sa ai pamant; seceri, fara sa fi semanat. Nu stii pentru cine aduni, dar iti sta in fata cel ce plange din pricina cametei. Este necunoscut cel care are sa se bucure de averea ta adunata din camata. Este nelamurit daca nu vei lasa cumva altora bucuria bogatiei tale, iar tie iti aduni numai raul nedreptatii tale.

Asadar, "sa nu-ti intorci fata de la cel care voieste sa se imprumute de la tine " 19 si sa nu dai argintul tau cu camata, pentru ca, fiind invatat din Vechiul si Noul Testament cele ce-ti sunt de folos, sa pleci cu buna nadejde la Domnul, ca acolo sa primesti dobanzile faptelor tale bune, in Hristos Iisus, Domnul nostru, Caruia slava si puterea, in vecii vecilor. Amin.

1) Iez.,22, 12
2) Deut.,23,20.

3) Ier., 9, 6.

4) Ps., 54,11.

5) Ps., 14,5.

6) Matei, 5, 42.

7) Pilde, 29, 13.

8) Pilde 5, 15

9) Pilde, 23, 26.

10) Pilde, 24, 34.

11) In limba greaca cuvantul lacomie inseamna si camata, si nastere.

12) Matei, 23, 33.

13) Luca, 6, 34.

14) Pilde, 19, 17.

15) Isaia, 5, 20.

16) Jud, 14, 14.

17) Matei, 7,16.

18) Matei, 7,17.

19) Matei, 5,42.

„Precum Persoana lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este unitară şi unică, la fel şi Biserica întemeiată de El este unitară şi unică. "

Simbolul credinţei. Teoria „ramificaţiilor”. Pluralismul

Dogma despre Biserică este exprimată foarte concis şi exact în articolul IX al Simbolului de Credinţă de la Sinodul I A-Toată-Lumea: „Cred în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Prin aceste cuvinte se exprimă convingerea nestrămutată a creştinului ortodox, că Biserica în care credem este cea existentă, iar nu una aşteptată; ea e întemeiată deja, şi nu aşteaptă să fie întemeiată; este pe deplin reală, şi nu imaginară.
A fost un timp când Biserica a fost făgăduită de Mântuitor prin cuvintele: „Voi zidi Biserica Mea” (Mt. 16, 18). Această făgăduinţă s-a împlinit în existenţa Bisericii, întemeiată pe credinţa în Hristos - Piatra din capul unghiului (Ef. 2, 20). Ea există pentru creştinul ortodox ca un organism divino-uman pentru mântuirea sufletelor.


Abia în timpul nostru a apărut pe baza ecumenismului, ideea că Biserica nu ar trebui creată pe Piatra adevărului lui Hristos, ci pe nisipul diferitelor rătăciri omeneşti, ceea ce contravine Simbolului credinţei şi Sfintei Scripturi. Singurul lucru despre care se spune în Simbolul credinţei ca despre unul aşteptat în viitor îl constituie evenimentele eshatologice - cea de A Doua Venire a lui Hristos, Învierea morţilor şi viaţa veacului viitor, evenimente despre care se spune „aştept”, în timp ce despre celelalte - „cred” („mărturisesc”). Spre deosebire de grupările eretice, care se pretind „biserici”, Biserica lui Hristos este definită drept „Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească”. Ce înseamnă aceste numiri? Să le expunem pe scurt.

1) Biserica este unică datorită unităţii credinţei sale. Ea nu ar fi fost unică şi unitară, ci ar fi fost multiplă, dacă în ea s-ar admite diferite „crezuri” sau atitudini faţă de credinţă.
2) Biserica este sfântă şi sfinţeşte prin harul dumnezeiesc pe care îl dă credincioşilor. Dacă ea nu ar fi primit harul de sus, la Cincizecime, nu s-ar putea numi sfântă, şi n-ar fi decât o organizaţie omenească religioasă fără har, aşa cum sunt comunităţile eretice.
3) Biserica este sobornicească şi universală în virtutea adevărului dumnezeiesc menit a fi răspândit în lumea întreagă, adevăr pe care ea îl păstrează şi îl propovăduieşte. Dacă ea nu ar deţine acest Adevăr, n-ar fi decât o dimensiune pământească uriaşă, care ar îmbrăţişa diferitele false învăţături religioase existente în lume, şi nu Biserica lui Hristos.
4) Biserica este apostolească datorită provenienţei sale apostolice. Ea păstrează continuitatea apostolică şi este credincioasă Predaniilor şi învăţăturilor apostolice. Dacă s-ar depărta de la acestea, n-ar mai avea dreptul să se numească apostolească.
Această învăţătură, exprimată concis în articolul IX al Simbolului de Credinţă prin cuvintele: „Cred în Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”, reprezintă plinătatea credinţei ortodoxe în Biserică. „Ne dăm seama şi simţim, spune teologul Losski -, că Biserica fără oricare din aceste calităţi n-ar fi Biserică, şi numai îmbinarea armonioasă a acestor patru calităţi, mărturisite în Simbolul credinţei, exprimă plinătatea existenţei Bisericii”.
Dacă vom compara înţelegerea Bisericii de un adevărat creştin ortodox cu vederile ecumeniştilor neortodocşi, vom constata o mare diferenţă. Ecumeniştii nu cred în existenţa unei biserici unitare - unice, adevărate, curate de orice eresuri, sfinte, soborniceşti şi apostoleşti. În accepţia lor, nici una din confesiunile creştine existente nu a păstrat integral fidelitatea faţă de vechea Biserică apostolică şi nu posedă deplinătatea adevărului.
Ecumeniştii consideră că Biserica urmează să se (re)creeze pe calea mişcării ecumenice, prin apropierea aşa-numitelor „biserici” pe baza renunţărilor reciproce în doctrină şi practică.
Încă din 1937, protestantul-ecumenist Eli Gunel îşi exprima deschis „credinţa” sa ecumenică în „biserica universală”: „Eu cred în ceea ce deocamdată nu există... dar neapărat trebuie să fie. Căci cred în Sfântul Duh, Care de la istoricul ceas al Cincizecimii de la Ierusalim făureşte iarăşi şi iarăşi, neostenit, experienţe, proiecte de biserici, până nu va apărea o biserică model... Eu văd o mulţime de biserici: disparate, scindate... Eu văd biserici, care păcătuiesc într-atât încât te duc în ispită, urmate de o legiune de demoni: formalism, intelectualism, dogmatism (!)”. Autorul îşi încheie această tiradă reafirmându-şi credinţa în viitoarea „biserică universală”.
Un creştin ortodox nu poate decât să se îngrozească auzind asemenea idei blasfemiatoare. Biserica întemeiată de Hristos este tratată ca inexistentă, iar Sfântul Duh este acuzat de incapacitatea de a crea dintr-o singură dată o biserică exemplară, ca şi cum de la Cincizecime şi până astăzi El nu creează decât proiecte nereuşite de „biserici”, din care cauză în lume au apărut biserici care duc în ispită şi care sunt populate de o „legiune de demoni”! A atribui toate acestea Sfântului Duh este o blasfemie de neiertat, despre care Domnul vorbeşte în Evanghelie (Mt. 12, 32)!
„Biserica a fost întemeiată de Domnul Iisus Hristos” (Mt. 16, 18) şi „întărită prin harul Sfântului Duh, revărsat asupra ei în toată plinătatea în ziua Cincizecimii” (Fapte 2,1-12). „Mântuitorul a iubit-o” (Ef. 5, 25), „pentru ea şi-a vărsat Sângele său” (Fapte 20, 28), ca s-o sfinţească, curăţind-o cu „baia apei”, prin Cuvânt: „Ca să o înfăţişezi Sieşi Biserică slăvită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca să fie sfântă şi fără prihană” (Ef. 5,26-27). Într-o discuţie întreţinută cu Michael Moore, l-am întrebat dacă există vreo biserică ce ar mărturisi astăzi o credinţă dreaptă şi desăvârşită? „Nu!” - a răspuns el. „Ar trebui să combinăm credinţa tuturor bisericilor, şi atunci vom avea o biserică şi credinţă unică.” După cum arată clar acest răspuns, la baza ecumenismului stă principiul fals şi inadmisibil din punct de vedere ortodox, cel al sincretismului.
„Episcopul” anglican de Gloucester, care a participat la întrunirea din Atena (mai 1941), a teologilor greci şi anglicani, riposta energic împotriva dogmei ortodoxe , afirmând că „Biserica şi-a pierdut unitatea şi astăzi nu există decât în schisme - schisma orientală, schisma papală, schisma anglicană”. Unii ecumenişti occidentali au ajuns şi mai departe, negând nu numai unitatea de facto, dar şi unitatea principială a Bisericii. Astfel, Henri van Duzzen scrie: „Ideea de „biserică nescindată” primară unitară este o perfectă ficţiune... Istoria nu cunoaşte nimic asemănător. Niciodată nu a fost o „biserică nescindată”. Chiar şi în primele 15 secole e puţin probabil să fi fost o epocă în care să nu se fi produs o mare ruptură de la „trupul lui Hristos”.
Autorul acestor cuvinte - un protestant liberal - vede în fiecare erezie o nouă ramificaţie a Bisericii Creştine, atribuind fiecăreia dreptul de a se numi „biserică”. Fiind în afara Bisericii, el nu poate să înţeleagă şi să simtă că noile grupări, care se desprind datorită eresului, părăsesc Biserica şi nu mai aparţin Bisericii, putând să se unească cu ea numai în cazul în care vor renunţa la toate erorile lor. Fiind nişte biserici false, ele nu au dreptul să se numească biserici, pe când adevărata Biserică a lui Hristos, respingând pe eretici, continuă să existe ca o Biserică întreagă, unitară în credinţă şi indivizibilă.
Marele dogmatist sârb, Arhimandritul Iustin Popovici spune clar: „Precum Persoana lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este unitară şi unică, la fel şi Biserica întemeiată de El este unitară şi unică. Unitatea Bisericii rezultă inevitabil din unitatea Fiului lui Dumnezeu, Hristos [...] Orice divizare (a Bisericii) ar însemna moartea ei. Ea se află în întregime în Fiul lui Dumnezeu şi este înainte de toate Trupul Fiului lui Dumnezeu, şi numai după aceea o organizare umană. Toate în ea sunt divino-umane: şi viaţa, şi credinţa, şi dragostea, şi Botezul, şi Euharistia, şi toată sfânta ei Taină, şi toată învăţătura ei, şi întreaga viaţă a ei, şi toată nemurirea, şi toată veşnicia ei, şi întreaga ei organizare [...] Toate la ea sunt divino-umane şi indivizibile, toate la ea sunt legate organic şi prin har în trupul întreg al lui Dumnezeu-Omul, cu un singur Cap de către Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos [...] Uniţi cu Hristos, toţi membrii Bisericii din toate neamurile şi din toate timpurile sunt una în Hristos Iisus” (Gal. 3, 28).
Această unitate a credincioşilor începe cu prima Sfântă Taină - Sfântul Botez, continuă şi se întăreşte prin mijlocirea celorlalte Sfinte Taine şi îşi atinge desăvârşirea în Sfânta Euharistie, prin care se înfăptuieşte cea mai perfectă unitate a credincioşilor cu Domnul Iisus Hristos, ca şi unitatea dintre credincioşi [...] Temelia integrităţii Bisericii lui Hristos se făureşte pe unitatea şi unicitatea CREDINŢEI în Dumnezeu. Iar în această credinţă totul este Dumnezeu-Omul, Domnul Iisus Hristos, care a unit pe veci - în El însuşi şi prin Biserică - cerul cu pământul, îngerii cu oamenii şi, ce este mai important, - pe Dumnezeu cu oamenii. Credinţa în Dumnezeu-Omul ne dă nouă, oamenilor, absolut tot ce ne trebuie pentru viaţa veşnică. Cu această credinţă noi stăm şi fiinţăm de sus până jos, această credinţă „a fost dată sfinţilor odată pentru totdeauna” (Iuda 1,3).
Aidoma Sfinţilor Apostoli, Sfinţii Părinţi şi învăţători ai Bisericii mărturisesc unitatea şi unicitatea Bisericii Ortodoxe. De aceea este clară şi înflăcărată râvna de care dau dovadă Sfinţii Părinţi ai Bisericii ori de câte ori se produce o separare sau o sciziune de la Biserică, ca şi atitudinea lor severă faţă de eresuri şi schisme [...]
Precum Domnul Iisus nu poate avea mai multe trupuri, la fel El nu poate avea mai multe biserici [...] De aceea divizarea Bisericii, ontologic, este în esenţă cu neputinţă. Niciodată n-a fost şi nu poate fi o divizare a Bisericii: s-au produs şi se vor produce doar separări de Biserică [...] În diferite timpuri s-au desprins de la Biserica unitară indivizibilă a lui Hristos, ereticii şi schismaticii, ei încetând a mai fi astfel membri ai Bisericii [...] În felul acesta s-au separat de Biserică gnosticii, arienii, duhoborii, monofiziţii, iconoclaştii, romano-catolicii, protestanţii, greco-catolicii şi toţi ceilalţi apostaţi care aparţin legiunii eretico-schismatice.”
Ideea precum că Biserica ar exista astăzi numai în schisme este exprimată în aşa-numita „teorie a ramificaţiilor”, potrivit căreia Biserica este împărţită în „ramificaţii”: ortodoxă, catolică, anglicană (sau protestantă). Aceste ramificaţii nu se află în unitate şi relaţii reciproce, însă, conform respectivei teorii, unitatea aparentă „n-a constituit o caracteristică esenţială a Bisericii. Diversitatea în învăţătură şi în practică nu contravine esenţei ei de profunzime.”
O astfel de „diversitate în învăţătură”, denumită în mediile ecumenice „pluralism”, este astăzi susţinută în mod deosebit de C.E.B., care cuprinde numeroase confesiuni şi secte. Un asemenea pluralism ar înnobila reciproc, zice-se, pe participanţii la mişcarea ecumenică. Fiecare poate, ascultând pe altul, să cunoască ceva, să-şi „îmbogăţească” tradiţia cu alta, să-şi completeze credinţa cu elemente conservate în altă confesiune. Fostul şef al departamentului „Credinţă şi organizare”, Luca Fischer, chiar se încumeta să afirme că, în pofida eventualului pericol, „diversitatea este firească şi chiar necesară”.
Ce înseamnă aceasta din punctul de vedere strict ortodox, potrivit căruia există „un singur Domn, şi o singură credinţă” (Ef. 4, 5), „o singură adevărată şi sfântă Predanie” (II Tes. 2, 15) şi „o singură Biserică” (Mt. 16, 18).
Pluralismul, admis şi chiar aprobat de ecumenism, nu este altceva decât transformarea adevărului dumnezeiesc absolut în ceva relativ. Căci cum ar putea să nu fie relative adevărurile credinţei, dacă diferite tradiţii confesionale, adesea contradictorii şi reciproc exclusiviste, sunt socotite în egală măsură purtătoare ale unui anumit „adevăr”?! Relativizarea adevărului - iată principala ţintă a „teologiei ramificaţiilor”!
După cum afirma de drept Vedernikov, „această teorie a ramificaţiilor este ademenitoare cel puţin de aceea că nivelează adevărul cu rătăcirea, zugrăvind totodată falsa perspectivă a creării unei noi biserici ecumenice, în care trebuie să se reunească toate confesiunile creştine existente, fără a-şi pierde valorile ce le sunt proprii. O asemenea perspectivă nu este doar înşelătoare, ci e şi periculoasă pentru creştini, pentru că îi abate de la Biserica cea adevărată, întemeiată de Mântuitor, le sugerează ideea irealităţii acestei Biserici, transformând religia noastră dintr-o îmbinare ontologică reală cu Dumnezeu într-o stare de spirit deşartă, stare în care e lesne să accepţi orice compromisuri în credinţă şi în viaţă.”
Ideea pluralismului, propagată perseverent în mediul ecumenic, cuprinde tot mai mult inimile creştinilor, pasionându-se pentru ea şi unii teologi catolici. De pildă, după părerea cardinalului belgian Souenince, „Biserica a fost creată după chipul Treimii, Care este Una în Trei şi Trei în Una”. Ceea ce înseamnă că unitatea există în pluralitate şi pluralitatea există în unitate... De aceea s-ar cuveni să tratăm unitatea ca o unitate multiplă.”
Exemplul cu Sfânta Treime pus în legătură cu actualul pluralism „bisericesc”, adică cu divergenţele dogmatice ale diferitelor comunităţi religioase, este lipsit de temei, potrivnic lui Dumnezeu şi profanator, fiindcă aşa-numitele „biserici” sunt biserici false în comparaţie cu Biserica unică şi unitară, întemeiată de Domnul Iisus Hristos, şi nu pot face o unitate comună cu ea. În Sfânta Treime totul este Adevăr: Adevărul - Dumnezeu Tatăl (Ier. 10, 10), Adevărul - Fiul lui Dumnezeu (In. 14, 6), Adevărul - Duhul Sfânt (I In. 5, 6). Adevărul face ca Sfânta Treime să fie Una (I In. 5, 7). Adevărul trebuie să reunească Bisericile, dacă ele vor să fie un tot întreg, căci Adevărul nu se poate multiplica sau îmbina cu minciuna. Tocmai acest lucru i-a scăpat din vedere cardinalului Souenince.
Comisia teologică a Vaticanului, adoptând în unanimitate cincisprezece propuneri cu privire la „unitatea credinţei şi pluralismului teologic”, a instituit in doctrina oficială a Bisericii catolice „dreptul la diferite atitudini faţă de Taina exclusivă a lui Hristos” - drept care, în principiu, a şi fost recunoscut de Conciliul II Vatican în Decretul cu privire la ecumenism (III, 17), şi în Decretul privind activitatea misionară a Bisericii (III, 22). În propunerile vizate, care sunt adecvate poziţiei ecumenismului, se afirmă: „Credinţa este una, exprimările ei însă sunt multiple. Această multiplicitate nu necesită confirmare. Ea este o realitate ce rezultă din însăşi necesitatea întruchipării credinţei creştine în diferite culturi.”
Oare formulările eretice ale Tainei lui Hristos pot fi justificate prin „diversitatea culturilor”? De parcă Taina creştinătăţii este condiţionată de culturile omeneşti, şi nu de realitatea cerească cea mai presus de fire, şi de revelaţia dumnezeiască, căreia cultura şi raţiunea trebuie să i se supună (II Cor. 10, 5).
Pe timpurile Sfântului Irineu din Lion, Biserica era răspândită de la Răsărit la Apus şi învăţătura bisericească se propovăduia printre popoare cu diferite culturi şi zeităţi. Dacă ar fi să urmăm logicii ecumenice, ar fi trebuit să constatăm că de pe atunci aceste culturi şi-au lăsat amprenta asupra Tainei lui Hristos şi au imprimat „pluralism” credinţei. Nimic asemănător însă nu s-a întâmplat. Dimpotrivă, după cum arată Sfântul Ierarh Irineu din Lion:
„Biserica, deşi e răspândită în lumea întreagă până la marginile pământului, a primit de la apostoli şi de la ucenicii lor credinţa.. Biserica trăieşte ca şi într-o casă comună: păstrează cu râvnă această propovăduire şi credinţă şi crede în unicitate, de parcă ar avea un singur suflet şi o singură inimă şi, potrivit cu aceasta propovăduieşte, învaţă şi predică, de parcă ar avea o singură gură. Şi cu toate că în lume se vorbesc diferite limbi, puterea Predicii e una şi aceeaşi. Bisericile, întemeiate în ţările germane nu cred şi nu propovăduiesc credinţa cumva într-un fel al lor; nici bisericile din Iberia, nici cele ale celţilor, nici cele de la Răsărit, din Egipt, din Libia, nici bisericile întemeiate pe pământurile mediteraneene. Ci aşa cum soarele - această creaţie a lui Dumnezeu, este unul şi acelaşi în toată lumea, la fel şi propovăduirea adevărului pretutindeni străluceşte şi luminează pe toţi oamenii care doresc să ajungă la cunoaşterea Adevărului.”
Astfel stând lucrurile, e clar că nu culturile au schimbat expresia Tainei lui Hristos şi împreună cu ea - adevărul despre Dumnezeire, ci unii eretici aparte, inspiraţi de duşmanul Bisericii - diavolul, precum Arie, Nestorie, Macedonie, Eutihie, ş.a. Astăzi, însă, ecumenismul a început a învinovăţi „culturile” de vina ereticilor, pentru a justifica schismele apărute în rândul creştinilor, ca fiind, chipurile, un fenomen firesc şi aproape necesar.
O conştiinţă ortodoxă nepărtinitoare îşi dă seama că Biserica nu poate exista în schisme. A considera Biserica o entitate scindată e totuna cu a o nega, căci „orice împărăţie care se dezbină în sine, se pustieşte” (Mt. 12, 25). Cum ar fi putut Biserica să reziste împotriva porţilor iadului, care născocesc rătăciri şi pun la cale dezbinări, dacă nu ar fi unitară în credinţă, dacă şi-ar pierde unitatea şi ar trăi astăzi numai în schisme? Odată cu pierderea unităţii sale în credinţa cea dreaptă, Biserica îşi pierde şi menirea sa dumnezeiască -aceea de a fi Biserica lui Dumnezeu - „stâlpul adevărului” (I Tim. 3, 15).

sursa:
http://orthologos.blogspot.com/2009/01/simbolul-credinei-teoria-ramificaiilor.html

CARAGIALE-MEREU ACTUAL

I.L. Caragiale - „Noi şi Biserica"

Încă de mult, lumea noastră românească nu mai merge la biserică. Oamenii de sus, de mijloc şi de jos au uitat de mult cărarea ce duce la locaşul icoanelor. Boieri, ostaşi, meseriaşi, negustori, dascăli, slujbaşi, mari şi mici s-au lepădat de datoriile către legea lor creştinească – toţi sunt astăzi liber–cugetători. Şi, fireşte, dacă dumnealor sunt astfel, trebuie şi femeile dumnealor să fie astfel, adică liber-cugetătoare; şi, prin urmare, cum ar putea să fie copiii dumnealor astfel decât mamele, adică liber-cugetători!
Dar să nu exagerăm!
Boierimea, ostaşii şi slujbaşii, deşi liberi-cugetători, tot mai merg uneori să audă, dacă nu chiar să asculte, Evanghelia – anume când M. S. Regele se duce cu ceremonialul obicinuit, la zile mari, ori la Mitropolie, ori la Sf. Nicolae-n Şelari, ori pe malul gârlii la Bobotează.
De altă parte, tinerimea şi damele se abat uneori la câte o biserică high-life şi spre cinstea lor, trebuie să mărturisim că sunt pătrunse de tot respectul cuvenit casei Domnului: atât tinerimea cât şi damele se prezintă acolo cu toată-ngrijirea. Atât numai că vorbesc cam tare.
O fi aceasta bine sau rău – că s-a lăsat adică lumea noastră de biserică – nu o spune, căci n-am în această privinţă nici o părere hotărâtă.
Poate, după cum unii, să fie bine; poate că lipsa de aplecare spre religie să fie dovada unui spirit care se emancipează lesne de ideile învechite şi devine astfel mai susceptibil de idei noi, de progres intelectual şi moral.
Poate, dinpotrivă, după cum zic alţii, să fie de rău; poate că lipsa aceasta să fie dovada unei porniri la descreierare, la o scădere, la o înjosire progresivă intelectuală şi morală, la o din ce în ce mai mare pierdere a omeniei.
Nu ştiu deocamdată cine să zic că au dreptate – pesimiştii ori optimiştii; trebuie să mă gândesc mult la această întrebare. Dar până s-ajung a-mi da un răspuns, voiu să comentez aici, în fuga condeiului, câteva observaţii, pe cari le fac de mult.
Pe câtă vreme bisericile noastre ortodoxe româneşti părăsite de credincioşi, mai ales în Capitală şi-n oraşele mari, decad pe văzute; pe câtă vreme toaca şi clopotele noastre fac sgomot de-a-surda, ne mai aflându-se urechi care să le înţeleagă glasul şi chemarea; pe câtă vreme o biată prescură şi câteva linguri de vin ajung unui trist altar pe mai multe duminici – ce se-ntâmplă în altă parte?
Ia să vedem.
Treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, astăzi liber-cugetători, treceţi duminică dimineaţa pe la frumoasa catedrală catolică a Sfântului Iosef, pe la biserica protestantă şi pe la cea calvină; treceţi, vă rog, foşti creştini ortodocşi, compatrioţii mei, liber-cugetători astăzi, treceţi vineri seara pe la sinagogile mozaice – şi vedeţi ce se petrece acolo, în acele locaşuri clădite de oameni pentru adăpostirea sintei credinţe în Dumnezeu, lăsate lor de la moşi strămoşi.
Vedeţi, ce de lume! Ce de oameni, ce de femei şi de copii!
Priviţi-i! Bogaţi şi săraci, voinici şi neputincioşi, tineri şi bătrâni. Sunt între ei învăţaţi deosebiţi şi oameni de rând, fiinţe, pe drept ori nu, mândre şi fiinţe umile, oameni cu griji sdrobitoare şi oameni fără nici o grije; toţi vin acolo să se roage împreună Lui, cum I s-au rugat şi părinţii lor şi să-nveţe pe copii lor a se ruga cu dânşii.
Sunt între ei bravii şi cuminţii Germani, Francezii cei subţiri la minte şi nobilii Italieni, şi alte neamuri strălucite ale Europei şi îndrăzneţii Unguri şi neînduplecaţii Evrei.
Intraţi, foşti creştini ortodocşi, astăzi, liber-cugetători; intraţi după aceşti credincioşi în sfântul, pentru ei, locaş. Ascultaţi cum răsună, legănându-se-ntre-nalte bolţi, acele cântări înălţătoare în slavă. Ia uitaţi-vă cum, cu capetele plecate, se lasă acei oameni pătrunşi de binefacerea A-tot-Ţiitorului. Vedeţi voi, cari sunteţi totdeauna posomorâţi, cum, după ce s-au împărtăşit de acea binefacere, ies toţi cu feţele senine şi vesele.
Şi dacă, liber-cugetători, nu mai puteţi crede în Dumnezeu, căci nu mai sunteţi în stare să-L vedeţi, pe El care s-arată pretutindeni, afară decât în sufletul vostru, nu puteţi crede nici măcar în ce vedeţi la aceşti semeni ai voştri? Nu înţelegeţi voi, cari tot vă plângeţi de slăbiciunea “noastră” faţă cu ei, ce întăriţi ies după ce s-au rugat şi au primit binecuvântarea?
Şi dacă nici atâta nu-nţelegeţi, nu v-aduceţi aminte barem de o vreme nu tocmai depărtată, când părinţii nori, cari dorm sub umbra crucii, cunoşteau izvorul acelei întăriri binefăcătoare şi ştiau să s-adape la el?
Părinţii voştri!
Prăpastie de vreme nemăsurată între ei şi voi! Mii de mii de ani de va fi trecut de la viaţa lor până la a noastră şi tot nu li s-ar fi şters mai bine din inimile copiilor, pomenirea şi dragostea şi evlavia şi felul. Ei au crezut şi s-au închinat şi sufletele lor găseau mângâiere şi tărie în închinăciune.
Noi nu ne mai închinăm fiindcă nu mai credem. Sufletele voastre nu mai au nevoie de mângâiere; inimile noastre nu mai au nevoie de tărie, fiindcă sunt de piatră şi din piatra aceasta scăpărăm scânteile liberei-cugetări, noi românii, foşti ortodocşi, cari suntem mai deştepţi, mai luminaţi, mai mândri, mai puternici decât toate neamurile lumii.
Închină-se Asia – bătrână înţeleaptă şi nobila şi ingenioasa ei fiică Europa! Închină-se Africa, cu toate negrele ei seminţii! Închină-se iscusita Americă!
Noi – nu ne închinăm. Închină-se nerozii!
Filosofia noastră se pune mai presus de nevoia înţelepciunii! Clopotele – sgomot! Icoanele – fleacuri! Credinţa – moft!
Închiză-se bisericile, surpe-se zidurile lor!
Părinţii noştri cari le-au zidit erau nişte barbari, nişte primitivi, fără nici o cultură serioasă; ei nu aveau spiritul de examen. Noi suntem oameni moderni.
Mătură-se dărâmăturile bisericilor, ca să se deschidă locuri largi, pieţe vaste, pe cari, după cerinţele progresului, să se zidească oţeluri măreţe şi cluburi politice, teatre de varietăţi şi burse de comerţ!
Şi nu care cumva să-ndrăznească a ridica glasul cineva! În cazul cel mai bun pentru dânsul ar fi un om ridicul. E destul că biserica e tolerată!
Un slujitor al altarului, când stetea sub loviturile unei cumplite prigoniri, unei năpăstuiri strigătoare la cer, izgonit şi maltratat ca odinioară Sf. Ignatius al Cosntantinopolei, mi-a spus cu adânc amar:
Nu le e frică, fiule, de bătaia lui Dumnezeu?

OARE CARE ESTE SUBSTRATUL? CE SE ASCUNDE IN SPATELE ACESTOR DECLARATII?

Am trait s-o aud si pe-asta: PDL si biserica???
PDL doreste ca Biserica sa aiba un rol mai activ in relatia cu statul

Vicepresedintele democrat-liberal Gheorghe Flutur a declarat, luni, ca PDL doreste ca Biserica sa aiba un rol social, de educatie si filantropic "mai activ" in relatia cu statul, precizand ca reprezentantii formatiunii vor sustine un proiect de lege privind Parteneriatul Stat-Biserica, potrivit Mediafax.

"Dorim un rol activ sau mai activ, exista si o initiativa legislativa in acest sens, al Bisericii in relatia cu statul si aici ne referim la rolul social, rolul de educatie, rolul filantropic si sigur ca parteneriatul ar presupune o colaborare mai stransa cu Biserica", a spus Flutur, precizand ca acesta a fost unul dintre subiectele discutate la sedinta de luni a BNP a PDL.

El a aratat ca exista o initiativa legislativa in Parlament privind Parteneriatul Stat-Biserica, pe care PDL o sustine.

"Exista o initiativa legislativa in Parlament si, astazi, s-a discutat despre sustinerea ei, cu amendamentele care ar putea fi", a adaugat Flutur

CELE 14 REGULI PENTRU MERGEREA LA BISERICĂ

CELE 14 REGULI PENTRU MERGEREA LA BISERICĂ
vă vorbeşte părintele Cleopa Ilie

Fraţilor, trebuie să ştiţi că un creştin care merge la biserică are 14 reguli canonice de bună cuviinţă, dacă vrea să-i folosească sfânta biserică. Dacă nu le împlineşte, se duce la biserică spre osândă.
Am să vă spun regulile de bună cuviinţă pentru un creştin care merge la sfânta biserică.
Dacă vreţi să fiţi fii cu adevărat ai Bisericii lui Hristos celei dreptmăritoare, care ne naşte pe noi prin apă şi prin Duh la Botez, de aproape 2000 de ani, în Biserica lui Hristos, care este stâlp şi întărire a adevărului, să ştiţi regulile de mergere la biserică, după cum urmează :

1. Prima condiţie canonică pentru a merge la Sfânta Biserică este să te ierţi cu toţi. Dacă merge mama la biserică, sau tata, să zică: " Iertaţi-mă, măi băieţi ! Iartă-mă, soţie!"

2. A doua condiţie canonică. Când mergi la Biserică să duci un mic dar din casa ta. Măcar o lumânărică, măcar un bănuţ, o prescură, un pahar de vin, ce poţi. Că prin acel mic dar pe care-l duci tu la biserică se binecuvintează toată averea ta, căci îl dai jertfă lui Dumnezeu.

3. A treia condiţie canonică. La biserică este bine să mergi mai de dimineaţă, ca să poţi apuca Evanghelia Învierii de dimineaţă şi Slavoslovia. Şi totodată dacă te duci mai devreme, te poţi închina liniştit, nu-i lume multă la biserică, te duci la locul tău fără să deranjezi slujba.

4. A patra condiţie canonică. Totdeauna bărbaţii în biserică trebuie să stea în partea dreaptă, iar femeile în partea stângă. Şi în ordinea aceasta trebuie să stea în biserică: bărbaţii bătrâni în frunte, cei mai puţin cărunţi la spate, cei mai tineri în spatele lor, flăcăii şi băieţii tot aşa. La fel şi femeile. Iar între bărbaţi şi femei, să lăsaţi o cărare în biserică, ca să meargă cine vine să se închine şi să ducă darul la Sfântul Altar.

5. A cincea condiţie canonică este să nu vorbiţi în biserică, că este mare păcat. Dacă este mare nevoie să vorbeşti, vorbeşte în şoaptă sau prin semne.

6. A şasea condiţie canonică. Dacă mergi la biserică, să nu ieşi până nu se termină slujba. Numai, Doamne fereşte, dacă eşti bolnav, sau dacă păţeşti ceva. Dar altfel să nu ieşi, că, dacă ieşi înainte de terminarea Liturghiei, eşti asemenea cu Iuda, care a ieşit de la Cina de Taină, unde erau la masă Mântuitorul cu Apostolii şi s-a dus şi L-a vândut pe Hristos. Aşa arată Sfântul Ioan Gură de Aur.

7. A şaptea condiţie canonică pentru cei ce merg la biserică. Când vă închinaţi la sfintele icoane, să nu sărutaţi sfinţii pe faţă , că-i păcat. Nu-i voie. Dacă sfântul este pictat în picioare, îi săruţi picioarele, dacă este pictat pe jumătate, îl săruţi la partea de jos.

8. A opta condiţie canonică. Să ştiţi că după ce dă preotul binecuvântare de Sfânta Liturghie, nimeni nu mai are voie să se închine la icoane în biserică sau să mai ducă daruri la altar, că este mare păcat.
Când auzi că zice preotul : " Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii vecilor ", este gata ! De atunci fiecare stă la locul lui liniştit, nu se mai duce să se închine. Chiar de-ai venit cu un dar în biserică, cu lumânare şi cu prescură, le dai la urmă.
Că din timpul acela preotul intră în Sfânta Liturghie şi nu mai are timp să ia darul. Că dacă te duci şi el se opreşte de la Liturghie, îi rămân o mulţime de rugăciuni şi are păcat. Deci darurile se dau la biserică până se dă binecuvântarea de Liturghie.
De atunci înainte nu mai este voie nici să te închini la icoane, pentru că îi tulburi pe cei care vor să asculte Sfânta Liturghie.

9. A noua condiţie canonică. Creştinii trebuie să stea în genunchi când se sfinţesc preacuratele daruri, când se cântă : " Pe Tine Te lăudăm, pe Tine bine Te cuvântăm... !" Alţii stau în genunchi şi la Evanghelie. Nu-i o greşeală. La Axionul Maicii Domnului şi la Tatăl nostru, atunci se stă. Şi după ce se cântă Tatăl nostru se face sărutarea păcii. Aşa se făcea înainte. Acum în unele biserici s-a uitat.
Cei ce au dezlegare şi vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să-şi ceară iertare de la toţi, de la cei mai bătrâni până la cei mai tineri. Dacă sunt bărbaţi, se duc la cei mai bătrâni oameni din frunte şi de la care au avut vreo supărare, Doamne fereşte, să ceară iertare : " Iartă-mă, frate ! Iartă-mă, cumetre sau vecine !"
La fel şi femeile să se ducă la cele mai bătrâne şi să ia iertare, să le sărute mâna, iar acelea să le sărute pe frunte. Această rânduială se face înainte de a merge la Sfânta Împărtăşanie. Şi apoi iei o lumânărică aprinsă şi la iconostas o dai în mâna paraclisierului; nu mergi cu ea înaintea preotului, în faţa Sfântului Potir.
Pentru că în faţa Sfântului Potir, când mergeţi, nu aveţi voie să fiţi cu lumânarea aprinsă, nici să mai faceţi Sfânta Cruce, că-i mare primejdie. Mulţi, făcând cruce, s-a întâmplat că au lovit Sfântul Potir, pe preot, şi au vărsat Sfintele. S-a întâmplat în multe biserici.
Eu am păţit-o. A venit unul de la Sasca Mare la împărtăşanie; eram stareţ la Mănăstirea Slatina, şi m-a lovit peste Sfântul Potir şi, dacă nu-l ţineam, îl zvârlea în mijlocul bisericii. Aveam Sfintele în el. Şi tot mi-a vărsat cele nouă cete îngereşti. Trei au căzut din acelea. Am avut de făcut canon şi rânduială.
Un băieţan când şi-a făcut cruce, a dat peste Sfântul Potir. Şi dacă nu-l ţineam strâns mi-l vărsa tot şi nu mai puteam să fiu preot din cauza asta . A încremenit şi el. Şi doar le-am spus, că erau sute de oameni cu lumânări aprinse : " Nu mai faceţi cruce când ajungeţi în faţa Sfântului Potir, şi lumânările lăsaţi-le colo la iconostas !"
Când mergi în faţa Sfântului Potir pui mâinile cruciş pe piept. Şi atunci preotul ia cu linguriţa Preasfintele şi Preacuratele Taine şi ţi le dă să le mănânci.

10. A zecea condiţie canonică. După ce-ai primit Preacuratele Taine ale lui Iisus Hristos, treci la uşa diaconească, ca acolo să-ţi dea anaforă şi un păhăruţ de vin. Apoi treceţi la strană sau în pridvor, să vă citiţi molitfele sau rugăciunea de mulţumire după Sfânta Împărtăşanie.

Trebuie să ştiţi că nimeni nu are voie să se împărtăşească dacă nu şi-a citit rugăciunile de împărtăşire ( molitfele ). Apoi, cele de mulţumire.

Cel ce s-a împărtăşit, nu mai are voie să sărute mâna preotului. Până nu stai la masă nu mai ai voie să săruţi nici sfintele icoane, nimic, că ai primit pe Hristos atunci. După masă poţi să săruţi mâna şi sfintele icoane.
După împărtăşanie n-ai voie să scuipi trei zile şi trei nopţi. Aşa-i după rânduială canonică. Dar măcar până a doua zi, măcar 24 de ore să ţineti minte. Dar, trei zile arată cartea. Aşa este după Sfânta Împărtăşanie.
Cei căsătoriţi, care vor să se împărtăşească cu Preacuratele Taine, trebuie să păzească curăţia în familie, măcar trei zile, iar după ce s-au împărtăşit să ţină măcar două zile. Iar în posturi, trebuie să trăiască toate zilele în curăţie.

11. A unsprezecea condiţie canonică. Cel ce a venit la biserică dintr-o familie, se cheamă apostolul familiei. El trebuie să ia sfânta anaforă pentru toţi cei de acasă.
Cei de acasă n-au voie, Doamne fereşte, în Duminici şi sărbători, să mănânce ceva, până nu vine cel de la sfânta biserică, să le aducă sfânta anaforă, să se împărtăşească cu sfânta anaforă în locul Preacuratelor Taine. Că sfânta anafora pe greceşte se cheamă antidoron, adică contra chip, ţine locul Preacuratelor Taine pentru cei ce nu pot să se împărtăşească.
Duminica şi în sărbători, în timpul Sfintei Liturghii, n-ai voie să faci mâncare, că este mare păcat. Fă mâncarea de sâmbătă seara şi pune-o undeva la rece, că aveţi acum frigidere, şi o încălzeşti când veniţi de la biserică. În caz de mare nevoie, după ce ieşi de la Sfânta Liturghie, ai voie să faci mâncare. Dar în timpul Sfintei Liturghii, când preotul leagă cerul cu pământul şi scoate părticele pentru milioane de suflete, tu să nu te apuci atunci să faci mâncare, că-i mare păcat !
Aşa a fost la strămoşii noştri. Întrebaţi bătrânii, că aşa ţineau înainte ! Nu se făcea mâncare Duminica. Este mare păcat. Nu-i voie să faci focul şi să faci mâncare când preotul face dumnezeiasca Liturghie pentru atâtea milioane de creştini, unde mijloceşte iertarea atâtor suflete, şi pentru cei din iad şi pentru cei din ceruri şi pentru cei de pe pământ.

12. A douăsprezecea condiţie canonică. Cel ce a fost la sfânta biserică, când a zis preotul : " Cu pace să ieşim ! Întru numele Domnului" şi a făcut otpustul, adică sfârşitul Liturghiei, face trei închinăciuni în mijlocul bisericii şi merge acasă.
De la biserică să nu se oprească până la uşa lui. Nu cumva să-l ducă diavolul de la biserică la crâşmă sau la joc, că atunci e vai de el. A început cu Dumnezeu şi termină cu diavolul. Că aşa face vrăjmaşul : " Da, oare să mă duc pe la cutare cumătru?; dar, să mă duc până la cutare?; dar, să merg oleacă la crâşmă? ".
Bucuria diavolului că te-a scos din raiul lui Dumnezeu şi te duce în iad, căci crâşma este gura iadului. Aşa o numesc toţi Sfinţii Părinţi.
Dracul, când ai intrat în crâşmă îţi bate trei cuie. Primul cui, când ai pus piciorul pe pragul crâşmii; al doilea, când ai stat pe scaun la masă, în crâşmă; şi al treilea, când ai luat primul pahar. Pe urmă eşti al lui; te ţine el acolo, nu scapi degrabă. Ţi-a bătut trei cuie.
Deci, de la uşa bisericii du-te direct acasă !

13. A treisprezecea condiţie canonică. Când mergi acasă, zi o rugăciune la sfintele icoane şi când toţi stau la masă, tu să le povesteşti ce ţi-a rămas şi ţie în cap de la biserică. " Uite, a fost Apostolul cutare, Evanghelia cutare; preotul a ţinut predica cutare; uite aşa a cântat dascălul, aşa frumos a fost !", ca să audă şi cei ce n-au putut merge la biserică, din motive binecuvântate.

14. A paisprezecea condiţie canonică. După ce ai stat şi tu la masă, să te odihneşti două ore. Apoi trebuie să te duci în Duminici şi sărbători să faci vizite şi să cercetezi pe cei bolnavi şi săraci.
Dacă ştii un bătrân bolnav sau o femeie bolnavă sau un copil, sau cineva care zace de mulţi ani, du-te şi-l cercetează, că auzi ce spune Hristos în ziua Judecăţii : "Bolnav am fost şi nu m-aţi cercetat" (Matei 25, 36).
Dacă nu poţi duce un dar cât de mic la cel bolnav, du-te şi-i spune un cuvânt de mângâiere : " Rabdă, frate ! Roagă-te lui Dumnezeu că te iubeşte ! Dumnezeu, pe care-L iubeşte, îl ceartă. Şi dacă ai să rabzi în lumea asta, n-ai să mai rabzi dincolo. Aşa a răbdat Iov, aşa a răbdat Lazăr !"
Deci regula a paisprezecea este să cercetăm pe bătrâni şi pe cei bolnavi în Duminici şi sărbători.
Acestea sunt pe scurt cele paisprezece reguli de bună cuviinţă pentru creştinii care merg la sfânta biserică în Duminici şi în sărbători.

Învãtãtura Ortodoxã despre Bisericã si unitatea ei

Învãtãtura Ortodoxã despre Bisericã si unitatea ei

O sintezã eclesiologicã a pãrintelui prof. Dumitru Stãniloae
alcãtuitã de Mihail Pruteanu

1. Fiinta Bisericii

Mîntuirea oamenilor se realizeazã prin încorporarea si cresterea lor în Hristos, pînã la "mãsura bãrbatului desãvîrsit", care este Hristos (Ef. 4, 13). Hristos este cel care-i mîntuieste pe oameni întrucît se extinde în ei, întrucît îi încorporeazã în Sine si întrucît îi asimileazã treptat cu omenitatea Sa înviatã. Biserica este tocmai aceastã extindere a lui Hristos în oameni, acest laborator în care se realizeazã treptat asimilarea oamenilor cu Hristos cel înviat. Dacã credinciosii sînt adunati în acelasi Hristos, dacã El este Cel care-i încorporeazã pe toti cei ce se mîntuiesc, ridicîndu-i la starea umanitãtii sale, prin energia harului ce o transmite din Sine - mîntuirea nu se poate obtine în izolare. Mîntuirea se obtine numai în Bisericã si numai ea este cîmpul de actiune al energiei harului ce tîsneste din Hristos, adicã al Duhului Sînt care sãlãsluieste deplin în umanitatea lui Hristos cea înviatã si din ea ni se comunicã nouã.

Biserica, în esenta sa, este "trãirea comunã a oamenilor cu Sfînta Treime", participarea în comun a lor la viata lui Dumnezeu, e "o societate de persoane umane cu persoane divine, e viata care este de la început în sînul Tatãlui si care, fecundatã în taina lui Dumnezeu, se comunicã nouã si ne face sã trãim cu Hristos, în Dumnezeu, o viatã care e viata familiei Tatãlui Însusi".

Deci în Dumnezeu gãsim temeiul etern al Bisericii în ambele întelesuri: a) întrucît Treimea e comuniunea perfectã de Persoane si b) întrucît Fiul e locasul în care se aflã rãdãcinile tuturor fãpturilor si în care sînt chemate toate sã se adune.
Prin urmare Hristos, atît ca persoanã a Sfintei treimi, cît si ca Dumnezeu devenit Om, este principiul Bisericii, capul Bisericii (Ef. 1, 22), pe care "a iubit-o si S-a dat pe Sine pentru Ea, ca s-o sfinteascã, curãtind-o cu baia apei prin cuvînt. Si ca s-o înfãtiseze Siesi Bisericã slãvitã, neavînd patã sau zbîrciturã ori altceva de acest fel, ci ca sã fie sîntã si fãrã de prihanã" (Ef. 5, 25-27).

Biserica nu este, prin urmare, o institutie în sensul unui sistem de norme lipsit de Hristos si supravegheat de o autoritate impersonalã, nu e o institutie ce desparte pe oameni de Hristos, ci o institutie plinã de Hristos Cel iubitor, care îi priveste si îi ascultã pe toti, dar, în acelasi timp, o institutie plinã de Hristos Cel neschimbat în bunurile pe care le oferã si în poruncile ce le cere împlinite de la oameni ca mijloc de desãvîrsire al lor.

Aceastã comuniune între Hristos si Bisericã se bazeazã pe participarea Bisericii la Patima Învierii Domnului si se activeazã în ea. Aceasta însã se împlineste mai întîi sacramental în Taine, în Botez (Romani ca. 6), apoi prin Euharistie, pe care Clement Alexandrinul o numeste "hrana Bisericii si a membrilor ei". Aceastã putere sacramentalã a Bisericii izvorãste desigur din taina personei lui Hristos, lucru enuntat si de Origen în "Cuvînt asupra genezei" (Omilia 1) cînd spune cã "dupã cum luna ia lumina de la soare, pentru ca prin aceasta sã poatã fi luminatã chiar si noaptea, tot astfel si Biserica luînd luminã de la Hristos, lumineazã pe toti cei ce sînt cufundati în noaptea nestiintei".
Biserica, în calitate de Trup tainic, fiind încredintatã de Mîntuitorul cu administrarea Sfintelor Taine, ca organe ale harului, si cu pãzirea si propovãduirea nealteratã a învãtãturii revelate, este singurul cîmp în care se cîstigã în mod ordinar mîntuirea, si este înzestratã cu infailibilitate.

Sfintii Pãrinti au asemãnat Biserica cu corabia lui Noe, care singurã scapã de la pierzanie. Iar pierderea ereticilor si schismaticilor anatemei, au înteles-o ca o predare a lor satanei, dupã cuvîntul Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 5, 5). Desigur, Biserica a fãcut aceasta cu durere, dar a trebuit s-o facã pentru apãrarea corpului credinciosilor de infectare, iar expresia "Extra Ecclesiam nulla salus" s-a înteles în sensul cã "singurã Biserica este calea orînduitã de domnul spre mîntuire, pe cînd erezia si schisma nu sînt laboratoare de aceeasi putere ale mîntuirii rînduite de Dumnezeu. Cine se alãturã lor nu ajunge sigur la mîntuire. Ele amãgesc pe om cu false lumini, îl îndepãrteazã de la adevãrul revelat si deci, îl îndepãrteazã de la mîntuire. "De aici nu urmeazã cã toti cei din afarã de Bisericã (Ortodoxã) se pierd fãrã deosebire". Desigur, întrebarea cine din cei din afarã se mîntuieste nu poate fi decisã de oameni, care amestecã elemente personale într-o asemnea discutie si nu cunosc tainele sufletelor cum le cunoaste Dumnezeu. În ce priveste pe cei excomunicati din Bisericã, este evident cã "Biserica nu vrea sã-i lipseascã pe acestia de viata vesnicã, ci sã-i aducã la cunostintã si îndreptare. Soarta sufletului lor rãmîne în seama lui Dumnezeu, deoarece Biserica nu cunoaste ce s-a întîmplat în ultimele clipe ale vietii lor" (Hristu Andrutsos, Simbolica). Iar cei nãscuti în afarã de Bisericã si stãpîniti fãrã voia lor de nestiintã, pot sã fie judecati mai blînd. "Si precum revelatia lui Dumnezeu în natura externã duce pe multi la o cunoastere mai dreaptã a Lui, tot asa, si cu atît mai mult, adevãrul pe care-l propovãduiesc cei din afarã, în mãsura în care judecã drept, si desigur conformarea vietii lor cu acest adevãr, poate sã le foloseascã drept bazã de viatã si comunicare supranaturalã cu "Lumina care lumineazã pe tot omul ce vine în lume" (Ioan 1, 9). Aceasta cu atît mai mult, cu cît multi, desi sînt dornici sã îmbrãtiseze învãtãtura cea dreaptã si sã vinã la Biserica cea adevãratã, sînt împiedicati de o nestiintã de neînvins", iar nestiinta e scuzatã oarecum înaintea lui Dumnezeu. Astfel "extra Ecclesiam nulla salus" înseamnã cã "purtãtorul ordinar si orînduit al conditiilor mîntuirii e numai Biserica". Dar prin aceasta, dupã cum spune teologul grec H. Andrutsos, nu se exclud vehicolele extraordinare ale harului la cei ce petrec fãrã vinã în rãtãcire, nici nu se limiteazã atotputernicia lui Dumnezeu. Minunile sînt posibile si în ordinea naturalã si în cea supranaturalã. În general, putem zice cã afarã de Bisericã nu existã mîntuire, "dar e adevãrat de asemenea cã, Dumnezeu printr-o minune a harului Sãu dispune duhurile si inimile unor persoane ce nu apartin Bisericii în exterior, insuflîndu-le cunostinta si dragostea lui Hristos. Aceasta nu desfiinteazã dogma "extra Ecclesiam nulla salus", deoarece numai printr-o minune în ordinea supranaturalã se poate mîntui cineva dintre cei ce nu apartin Bisericii celei Una si Adevãrate". Dar întrucît numai Dumnezeu stie în cine lucreazã astfel harul dumnezeiesc si la cine e o nestiintã nevinovatã si la cine una vinovatã, chestiunea în concret cine în afarã de Bisericã se mîntuieste, nu o poate decide nici un om. Nouã ne este de ajuns sã stim cã numai Biserica Adevãratã (Ortodoxã) este organul ordinar si sigur al mîntuirii, pentru cel ce trãieste în conformitate cu învãtãtura Ei.

2. Însusirile Bisericii.

Simbolul niceo-constantinopolitan îi atribuie Bisericii patru însusiri. Ele constituie notele, prin care trebuie sã se caracterizeze adevãrata Bisericã.

a. UNITATEA. Biserica este una. Aceasta în întelesul de "unicã" si în întelesul de "unitarã".
În primul înteles existã o unicã Bisericã, pentru cã unul este Iisus Hristos. "Este un singur trup si un singur duh, dupã cum ati fost chemati la o singurã nãdejde... Este un singur Domn, o credintã, un botez, un Dumnezeu si Tatã al tuturor" (Ef. 4, 4-6). Unitatea Bisericii este o comunicare si o extensiune a unitãtii lui Dumnezeu. "Oare S-a împãrtit Hristos?" întreabã Sf. Apostol Pavel în fata tendintelor din Corint de a se constitui diferite grupuri (1 Cor. 1, 13). Dintre diferitele biserici crestine, care prezintã adevãrul revelat schimbat în diferite feluri, numai una poate fi cea adevãratã, cãci Dumnezeu-Adevãrul este Unul si nu Se poate contrazice cu Sine Însusi. Si anume Biserica cea Unicã este aceea în care s-a pãstrat adevãrul revelat neschimbat. "Ortodoxia este acea Bisericã unicã si adevãratã, care pãstreazã continuitatea vietii bisericesti, adicã a unitãtii traditiei" (Serghei Bulgakov, Ortodoxia). "Celelalte confesiuni crestine, care se pretind si ele adevãrata Bisericã, nu reprezintã nici una deplinãtatea Bisericii, ci au pãstrat ceva din fiinta Bisericii numai în mãsura în care au rãmas fiecare într-un real contact cu profunzimile Bisericii celei una" (Ibidem).

b. SFINTENIA. Aceasta este o calitate esentialã a Bisericii. Sfintenia Bisericii este sfintenia lui Hristos Însusi. Sfintirea ei, fãcutã prin Sîngele lui Hristos, a fost împlinitã de Duhul Sfînt care locuieste în ea. "Biserica este marele laborator de sfintire a membrilor ei. Ea a dat si dã nenumãrati sfinti. În ea se petrece un necontenit proces de sfintire a oamenilor. Dacã n-ar fi sfîntã prin puterea ei, prin mijloacele ei, n-ar putea sfinti; iar prezenta oamenilor pãcãtosi în ea, nu desfiinteazã sfintenia Bisericii. Un lac vindecãtor nu înceteazã a fi izvor de sãnãtate prin faptul cã se scaldã si bolnavii în el.

c. UNIVERSALITATEA (SOBORNICITATEA SAU CATOLICITATEA). A treia însusire recunoscutã Bisericii de Sinodul niceo-constantinopolitan este universalitatea (καφολικη). Aceasta are mai ξntîi un sens extensiv: Biserica e universalã întrucît e destinatã tuturor popoarelor, nu numai unui popor ales, ca Sinagoga iudaicã.
Dar universalitatea are si un alt înteles: ea indicã Biserica de peste tot si de totdeauna, spre deosebire de erezie care are o existentã localã si trecãtoare. Cînd apãrea într-o localitate vreo erezie, membrul comunitãtii crestine spunea ereticilor: "Noi sîntem Biserica Universalã; comunitatea noastrã e în legãturã cu Biserica din tot trecutul si de pretutindeni! Voi sînteti o aparitie localã si trecãtoare". Universalitatea în acest înteles exprimã ideea cã Biserica "rãmîne în tot timpul si în tot locul aceeasi si nesurpatã, în opozitie cu bisericile eretice locale" (H. Andrutsos, op. cit.).

Traducerea slavã a Simbolului de Credintã a redat termenul "καφολικη" prin "ρξáîðíîñòü". Acest termen aratã cã Biserica stã pe temelia Soboarelor Ecumenice Universale, spre deosebire de confesiunile care s-au rupt de Biserica Ortodoxã si care nu mai stau pe baza Sinoadelor Bisericii din vremea cînd cuprindea toatã crestinãtatea. Deci numai Biserica Ortodoxã este continuatoarea Bisericii Universale.
Tankov observã cã termenul grecesc "καθ ‘ολον" ξnseamnã "un întreg care nu se schimbã în fiinta lui prin împãrtire", ca, de exemplu, focul si scînteia, marea si rîul. E un întreg care si în cea mai micã parte pãstreazã aceeasi fiintã. Încã din primele veacuri s-a dat Bisericii atributul de catolicã (soborniceascã) si anume de Sf. Ignatie Teoforul (Epistola cãtre Smirnieni, 8, 2), în baza cã "aceastã comunitate e un întreg, o plenitudine sfîntã si totodatã o unitate desãvîrsitã, cu alte cuvinte, sfînta comuniune generalã", "umplutã întreagã cu puterea aceleeasi iubiri divino-cosmice, înnoitoare si formatoare, de aceeasi prezentã unificatoare a lui Hristos. El este în toti membrii Bisericii regionale (locale) ca principiu unificator, fãcîndu-i pe toti si pe toate, pãrti organice si nedespãrtite ale Bisericii celei Una" (D. Stãniloaie).
d. APOSTOLICITATEA. Însusirea aceasta aratã cã Biserica adevãratã este numai aceea care a pãstrat învãtãtura Domnului Iisus Hristos asa cum au comunicat-o Apostolii, martorii Lui, primele organe cãrora li S-a împãrtãsit, Proorocii Dumnezeului întrupat. Biserica aceasta este cea Ortodoxã, care n-a schimbat si n-a omis nimic din învãtãtura scrisã si oralã a Apostolilor si aceasta reprezintã semnul distinctiv esential al Bisericii Ortodoxe (M. P. Bratsiotis). Biserica noastrã n-a introdus înnoiri ca cea Romano-catolicã, spre exemplu. Ea stã pe temelia Apostolilor, Hristos fiind "piatra cea din capul unghiului" (Ef. 2, 20).

A sta pe temelia Apostolilor înseamnã a pãzi nu numai revelatia cuprinsã în Sf. Scripturã, ci si pe cea predatã oral de Sf. Apostoli, conform poruncii Acelora (2 Tes. 2, 15); 1 Cor. 11, 2; 2 Tim. 2, 2; 2 Tim. 3, 14). De aceea apostolicitatea stã în strînsã legãturã cu persistenta Bisericii Ortodoxe pe lîngã Sf. Traditie.

Apostolicitatea Bisericii Ortodoxe se aratã si prin succesiunea apostolicã a ierarhiei datoritã cãreia, harul episcopiei precum si învãtãtura nealteratã sînt transmise, fãrã întrerupere, de la Apostoli, prin episcopii timpurilor trecute, pînã la cei de azi.

Prin urmare, aceste patru însusiri sînt cele care caracterizeazã o adevãratã Bisericã. Adunarea care nu are mãcar una din însusiri este o falsã bisericã. Mai mult decît atît, pierderea unei singure însusiri duce la desprinderea de integritatea Trupului Tainic al lui Hristos Cel nedespãrtit si la pierderea tuturor celorlalte însusiri.

Dupã cum spune arhiepiscopul rus Serafim (Sobolev), nici nu poate fi numitã bisericã acea grupare care s-a desprins de adevãrata bisericã; acea grupare care a eliminat sfintenia prin excluderea preotiei si a unui sir întreg de Sfinte Taine fãrã de care nu ne putem mîntui. De asemenea nu poate fi vorba de o bisericã Protestantã sau Romano-Catolicã atunci cînd este vorba de cineva care a încãlcat hotãrîrile Sinoadelor Ecumenice prin dogma ereticã "Filioque", sau a mutilat si chiar a eliminat Sf. Traditie. Nu putem vorbi de o bisericã Protestantã pretinsã si Apostolicã, nici atunci cînd citim Faptele Apostolilor si vedem cã Apostolii hirotoneau (6, 6), spovedeau (19, 18), fãceau Taina Sf. Maslu (19, 12) etc. Noi nu putem pune nicidecum toate inovatiile apusene pe seama Sf. Apostoli, deci: nici biserica Romano-Catolicã, nici cea Protestantã nu sînt apostolice, nici sobornicesti, nici sfinte si prin urmare nu fac parte din Biserica cea Una întrucît s-au rupt din ea.

3. Necesitatea refacerii Unitãtii Bisericii

Refacerea Unitãtii Bisericii este o datorie si o misiune, pentru cã aceasta o vrea Însusi Mîntuitorul atunci cînd se roagã: "Ca toti sã fie una, dupã cum Tu, Pãrinte, întru Mine si eu întru Tine, asa si acestia în Noi sã fie una, ca lumea sã creadã cã tu M-ai trimis" (Ioan 17, 21). Dezbinarea Bisericii este condamnatã si de Sf. Apostol Pavel de nenumãrate ori: Ef. 4, 4-6; Filip. 2, 2-4; etc. Despre Unitatea Bisericii avem nenumãrate referiri si la Sfintii Pãrinti, în special la Sf. Ignatie Teoforul, Policarp al Smirnei, Irineu de Lion si Ciprian al Cartaginei. Cel din urmã spune astfel: "Mireasa lui Hristos este curatã si neprihãnitã, nu poate fi adulterã, o singurã casã cunoaste, cu o castã pudoare pãzeste jurãmîntul unui singur pat (Os. 1, 1-2)". Cine pãreseste Biserica lui Hristos nu va avea rãsplatã de la El, cãci devine un strãin, un profan, un dusman. "Cine nu are ca mamã Biserica nu poate avea ca Dumnezeu ca tatã" (Sf. Ciprian, Despre Unitatea Bisericii Universale, cap. 6); si tot el învatã în continuare: "Cãmasa Domnului Iisus Hristos n-a fost tãiatã si împãrtitã în mai multe bucãti, ci s-a tras sorti pentru ea, ca sã fie primitã întreagã si cel ce se îmbracã cu ea s-o aibã fãrã vreo lipsã si neîmpãrtitã cu altcineva. Cãci spune Sf. Scripturã: "Iar cãmasa, fiindcã nu era cusutã, ci fãcutã de sus pînã jos dintr-o singurã tesãturã, au zis între ei: sã n-o sfîsiem, ci sã tragem sorti pentru ea, si cui va cãdea a lui sã fie" (Ioan 19, 23-24). Ea avea acea unitate venind de sus în jos: adicã venind de la Tatãl ceresc si nu putea fi sfîsiatã de cãtre cel ce avea s-o foloseascã, fiindcã era una si indivizibilã prin formatia ei. Nu poate îmbrãca ves-mîntul lui Hristos cine scindeazã si divide Biserica lui Hristos" (Ibidem, cap. 7).

Deci, Dumnezeu vrea ca Biserica sã fie Una, Dar aceastã unitate oamenii o privesc diferit. Unii zic cã si biserica Romei face parte din Biserica Una si separatia lor este doar la suprafatã. Aceastã pãrere este sustinutã de un sir întreg de teologi rusi ca: Alexei Homeacov, Nicolai Afanasiev, Gheorghii Florovski si Alexandr Smemann.

Alti teologi, precum arhiepiscopul Serafim (Sobolev) si teologul Alexandr Gusev sustin cã Biserica a fost dintotdeauna una si unitarã si niciodatã n-a existat vreo dezbinare în corpul ei, ci a avut loc doar o "desprindere de organismul ei a unor elemente strãine [eretice], exact cum se întîmplã în permanentã în trupul nostru" (A. Gusev, "Starocatoliceskii otvet").

O adevãratã lãmurire a acestei probleme aduce pãrintele prof. Dumitru Stãniloae, atunci cînd spune: "Mãdularul este egal totului, dar numai în cadrul totului. Se poate merge mai departe: mãdularul nu e mai putin necesar totului decît totul mãdularului, dar se întelege nu în sensul cã fãrã unul sau mai multe mãdulare ar înceta sã mai fie un tot, ci în sensul cã totul nu poate exista fãrã mãdulare în principiu, aceasta se aratã în faptul cã nici totul nu existã înaintea mãdularelor, nici mãdularele înaintea totului, ci ambele încep sã existe odatã, asa cum oul, oricît de nediferentiat la început, cuprinde în sine virtual toatã diversitatea sa. Cînd a luat nastere la Ierusalim prima comunitate, ea a avut caracterul totului. Dar îndatã ce s-au nãscut încã douã-trei comunitãti, ele aveau nevoie de unitatea totului (comuniune) pe care îl constituiau si totul avea nevoie de ele". Prin urmare, "Universalitatea Bisericii întemeiatã pe recapitularea tutror în acelasi Hristos si pe lucrarea aceluiasi Duh în toti se manifestã empiric prin mãrturisirea aceleeasi credinte, pãstrate neschimbate de la Apostoli. În acest sens totul eclesial "rãmîne ca orice organism, continuu fidel" sie însusi. În aceasta se aratã nu numai unitatea si integritatea Bisericii dintr-o localitate, ci unitatea Bisericii de pretutindeni si de totdeauna" (D. Stãniloae, Biserica Universalã si soborniceascã, în "Ortodoxia" 2/1966).

Din aceastã învãtãturã de credintã a pãr. D. Stãniloae desprindem douã lucruri:

1. Biserica este Una de la Cincizecime. Dacã cineva se alipeste acestei unitãti sau se dezlipeste de ea, Unitatea în Sine nu este afectatã.
2. Dezlipirea de unitatea Bisericii se produce automat atunci cînd se denatureazã Învãtãtura de credintã a Bisericii Celei Una, iar alipirea la Biserica Cea Una se poate realiza doar prin renuntarea la învãtãtura gresitã si conformarea cu adevãrul universal al Bisericii.
Acelasi lucru îl desprindem si din forma simbolului de credintã. În el avem mai întîi expusã despre Tatãl, Fiul Cel de o fiintã cu tatãl si nãscut din tatãl si Sf Duh Purces numai din Tatãl, nu si din Fiul, cum zic apusenii; si numai dupã aceea se spune «Si întru Una Sfîntã, Soborniceascã si Apostoleascã Bisericã…», deci este nevoie ca mai întîi sã avem aceeasi cu privire la persoanele Sfintei Treimi si numai atunci putem avea o singurã bisericã, cãci «învãtãtura de credintã sau mãrturisirea aceleasi credinte apostolice, luatã în totalitatea ei declarativ-practicã este criteriul Bisericii universale adevãrate. Învãtãtura identicã, spune pãr. D.Stãniloae, e un inel de legãturã universalã. Acesta e criteriul empiric vizibil cel mai cuprinzãtor în care se cuprinde însãsi Biserica. Cãci biserica nu se poate defini numai ca comunitate ce se împãrtãseste de Domnul (dupã cum credea în mod gresit N. Afanasiev), chiar dacã aceasta ar reprezenta momentul culminant al ei, ci si ca comunitatea celor ce s-au botezat pe baza aceleeasi credinte apostolice în Cuvîntul lui Dumnezeu cel întrupat, rãstignit si înviat, înãltat la ceruri, care va veni sã judece viii si mortii, trecînd pe cei drepti dupã învierea lor cu trupul în Împãrãtia Cerurilor» (Ibidem).

Deci nu ne putem uni, ba nici nu ne putem ruga, spune canonul 33 de la Laodiceea, cu cei ce nu mãrturisesc acelasi adevãr neschimbat si care a fost «dat sfintilor odatã pentru totdeauna» (Iuda 3).

În ce priveste primirea sau excomunicarea eterodocsilor din sînul Bisericii, Sf. Pãrinti s-au folosit atît de acribia (strictetea ) canoanelor, cît si de iconomia lor. În prezent, prin avîntul pe care l-a luat miscarea Ecumenicã, nu se prea tine cont de prevederile stricte ale Sf. Pãrinti si aceasta este în primul rînd o încãlcare a canoanelor, iar în al doilea rînd duce la sminteala «mãdularelor slabe» ale Bisericii. Desi biserica foloseste principiul iconomiei, iar Biserica Ortodoxã nici nu reboteazã, nici nu rehirotoneste pe romano-catolicii întorsi la ortodoxie, Tainele lor, afirmã pãr. Prof. D. Stãniloae, nu sînt valabile, adicã nu au har lucrãtor, pînã ce acestia nu se întorc la Biserica-Mamã. (Dogmatica, vol.3). Hotãrîrea privind aplicarea iconomiei la întoarcerea romano-catolicilor, a fost luatã la o întrunire a ortodocsilor de la Constantinopol în 1718 sub patr. ecum. Ieremia al III-lea, dar acest lucru era fãcut la Kiev încã din 1646 sub mitropolitul Petru Movilã. Si aceasta tocmai în scopuri misionare, dar nu pentru agravarea sau evidentierea rupturii ce s-a fãcut.

O adevãratã claritate în ce priveste pozitia ce ar trebui s-o aibã Biserica ortodoxã în legãturã cu aceasta, o aduce patr. Serghie al Moscovei prin publicatiile sale din anii treizeci. Pe atunci el spunea: « Biserica nu considerã pe eterodocsi ca ceva de sine stãtãtor si cu totul strãin pentru ea, în rînd cu cei de alte religii, cã eterodocsii sînt în esentã o categorie de cãzuti si penitenti; cãzutii sînt scosi de la comuniunea în taine (deci nu le pot primi pînã nu se întorc), iar unii si în rugãciuni, dar totusi ei se aflã încã în bisericã si sub lucrarea ei. Eterodocsii sînt mai înstrãinati de Bisericã, desigur, decît cei cãzuti; ei nu numai cã pãcãtuiesc, ci si contestã biserica si lupta împotriva ei. Cu toate acestea, relatia Bisericii cu ei rãmîne aceeasi ca si în general cu cei cãzuti, scosi de la Sf. Împãrtãsanie si de la comuniunea rugãciunii, dar nu cu totul strãini pentru bisericã. Calea spre restabilirea comuniunii pierdute si prin aceasta si mîntuirea vesnicã, e pentru cei cãzuti din comuniune aceeasi ca si pentru orice cãzut. Ei trebuie nu numai sã-si recunoascã gresalele înaintea Bisericii (adevãrate), ci si sã primeascã iertare de la Bisericã, care singurã are putere de a lega si a dezlega» (Patr. Serghie, Jurnal Moscovscoi Patriarhii nr. 23-24/ 1934).

Din cele relatate conchidem cã Biserica ortodoxã trebuie sã mãrturiseascã adevãrul ortodox si în spatiul crestin eterodox, dar trebuie sã-si pãstreze în acelasi timp identitatea Bisericii celei Adevãrate si una. Chiar dacã putem trece cu vederea unele lucruri ce tin de formele exterioare si care, dupã cum spune teologul S. Bulgacov, «Sînt create de oameni si pentru oameni», nu putem trece peste dogme, punînd adevãrul nostru alãturi de orice minciunã ereticã. Desigur, unii spun cã romano-catolicii (sau chiar protestantii), nu sînt eretici, ci doar schismatici, afirmatie fãcutã destul de des în cadrul, (sau în afara) conferintelor Miscãrii ecumenice, dar aceasta nu e nici pe departe asa. Schisma înseamnã rupere, dar care nu are în vedere si alterarea adevãrului dogmatic, ci este vorba mai mult de orgoliu si principii care ar putea fi depãsite prin dragoste si întelegere; dar din moment ce latinii au oficializat dogma ereticã «Filioque» (lzon, 1274), apoi multe alte învãtãturi gresite la conciliul din trident, ei au devenit eretici, de rînd cu macedonenii care de asemenea greseau în privinta Persoanei Sfîntului Duh; ei s-au opus în contradictie atît cu Traditia Bisericii, cît si cu Sf. Scripturã, lucru pe care nici un Sf. Pãrinte nu l-ar fi accepat ca fiind normal si posibil de trecut cu vederea.

În prezent, sub masca unei false iubiri crestine si în baza unui moralism occidental lipsit de spirit autentic crestin, se cam trece peste dogme si mai ales peste formularea concretã si strictã a lor. Se încearcã , printr-un înalt spirit speculativ, de a se da asa-numitele «declaratii comune» privind anumite învãtãturi de credintã crestinã, fãrã a se accentua prea mult deosebirile atît de mari dintre aceste confesiuni crestine. Totul se bazeazã pe o formulare cît mai scolasticã a învãtãturii, încît sã poatã împãca toate taberele. Pînã la sfîrsit nu se rezolvã nimic, cãci Dumnezeu nu vrea o realizare a unirii crestine bazatã pe relativism si interese politice sau materiale. N-a vrut o astfel de unire nici la Sinodul de la Constantz (1414-1418), nici la cel de la Ferara-Florenta (1438-1439). Cãci si atunci, ca si acum, se uitã de faptul cã «Adevãrul nu este conciliabil!» (S. Bulgakov, Lumina neinseratã).

Poate cã ar trebui sã avem mai multã tãrie a credintei si mai multã bãrbãtie pentru a apãra ceea ce au apãrat si Sfintii, adicã credinta Apostolilor. Nimic nu trebuie sã ne momeascã: nici cãlãtoriile în occident, nici dolarii occidentalilor. În acelasi timp, nu trebuie sã fim nici absurzi si nici exclusivisti. Noi detinem credinta adevãratã, dar avem în acelasi timp, datoria sfîntã de a o împãrtãsi si altora, cãci «cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mãrturiseste spre mîntuire» (Rom. 10, 10).

Fie ca Dumnezeul pãcii si al iubirii care are vointa vesnicã ca «tot omul sã se mîntuiascã si la cunostinta adevãrului sã vinã» (1 Tim. 2,4), sã ne ajute pe toti crestinii «sã ne iubim unii pe altii, ca într-un gînd sã mãrturisim: «pre Tatãl, pre Fiul si pre Sfîntul Duh, Treimea cea de o fiintã si nedespãrtitã».


sursa: sihastru.net