Despre inselare
A cazut in inselare mintea ta: a gustat din fructul oprit de Dumnezeu. Fructul a parut minunat privirii iscoditoare si nesocotite; minunat a parut el celui nestiutor, neincercat si lesne crezator; sfatul cel cu gand rau, sfatul viclean indemnand la gustare; gustarea fructului a adus moartea asupra celui ce a gustat. Amaraciunea mancarii otravite fierbe, inca, pe buzele tale; launtrul tau se sfasie din pricina otravii care lucreaza in el. Tulburarea, nedumerirea, intunecarea, necredinta cuprind sufletul tau. Istovit, ravasit de pacat, te uiti "indarat", dupa ce, mai inainte, erai "indreptat spre Imparatia lui Dumnezeu" (Lc. IX, 62; Plansul I).
Episcopul IGNATIE (Briancianinov)
Despre inselare
Partea I
Ucenicul: Fa-ma sa inteleg intocmai si in amanunt cele despre inselare. Ce este inselarea ?
Staretul: Inselarea este vatamarea firii omenesti prin minciuna. Inselarea este starea in care se afla toti oamenii, pana la unul, stare nascuta din caderea pro- toparintilor nostri. Cu totii suntem in inselare (incepu- tul celui de-al treilea Cuvant al Preacuviosului Si- meon, Nou! Teolog, ed. Pustiei Optina, l852). Consti- inta acestui fapt este cea mai de nadejde pavaza im- potriva inselarii. Cea mai mare inselare este a te crede liber de inselare. Cu totii suntem inselati, cu totii sun- tem amagiti, cu totii ne aflam intr-o stare mincinoasa, avand nevoie sa fim sloboziti de catre adevar; iar Adevarul este Domnul nostru Iisus Hristos (Ioan 8, l4-32). Sa ne facem ai acestui Adevar prin credinta in El; sa strigam prin rugaciune catre acest Adevar - si El ne va scoate din prapastia amagirii de sine si a amagirii de catre demoni. Jalnica este starea noastra. Ea este temnita din care ne rugam sa fie scos sufletul nostru, "ca sa se marturiseasca numelui" Domnului. (Ps. l4l, l0). Ea este acel pamant intunecat in care a fost surpata viata noastra de catre vrajmasul care ne pizmuieste si ne prigoneste (Ps. l42, 3). Ea este cugetarea trupeasca (Rom. 8, 6) si stiinta cea cu nume mincinos ( l Tim. 6, 20), de care a fost molipsita intreaga lume, care nu-si recunoaste boala, numind-o sus si tare sanatate infloritoare. Ea este "trupul si sangele", care "nu pot sa mosteneasca Imparatia lui Dumnezeu" ( l Cor. l5, 50). Ea este moartea vesnica, tamaduita si nimicita de Domnul Iisus, Care este "Invierea si Viata" (Ioan ll, 25). Astfel este starea noastra. Privelistea ei este o noua pricina de plans. Cu plangere sa strigam catre Domnul Iisus ca sa ne scoata din inchisoare, sa ne traga din prapastiile pamantului, sa ne smulga din falcile mortii. "Domnul nostru Iisus Hristos", spune Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, "de aceea S-a si pogorat la noi, pentru ca a vrut sa ne scoata din robie si din cea mai amarnica inselare" (Inceputui Cuvantului al 3-lea).
Ucenicul: Aceasta lamurire nu este destul de lesnicioasa pentru intelegerea mea: am nevoie de o lamurire mai simpla, mai apropiata de priceperea mea.
Staretul: Drept mijloc de pierzanie a neamului omenesc a fost intrebuintata de catre ingerul cazut, minciuna (Fac. 3, l3). Din aceasta pricina, Domnul l-a numit pe diavol "mincinos, tatal minciunii si ucigas de oameni dintru inceput" (Ioan 8, 44). Domnul a unit strans notiunea de minciuna cu cea de ucidere de oameni, intrucat cea din urma este urmarea nemijlocita a celei dintai. Cuvantul "dintru inceput" arata faptul ca minciuna a slujit diavolului, chiar de la inceput, ca arma pentru uciderea de oameni, si ii slujeste in chip statornic ca arma pentru uciderea de oameni, spre pierzarea oamenilor. Inceputul rautatilor este gandul mincinos. Izvorul amagirii de sine si al amagirii demonice este gandul mincinos !. Prin mijlocirea minciunii, diavolul a lovit omenirea cu moarte vesnica chiar in radacina ei - protoparintii ! Protoparintii nostri "s-au amagit", adica au recunoscut minciuna drept adevar si, primind minciuna ascunsa sub chipul adevarului, s-au vatamat pe sine, fara putinta de tamaduire, cu pacatul aducator de moarte, lucru marturisit si de stramoasa noastra. "Sarpele m-a amagit", a zis ea, "si am mancat" (Fac. 3, l3). De atunci, firea noastra patrunsa de otrava raului tinde "cu voie si fara voie" spre raul care se infatiseaza vointei pervertite, intelegerii schimonosite, simtirii pervertite a inimii, in chipul binelui si al desfatarii. "Cu voie" pentru ca in noi mai este inca o ramasita de libertate si de alegere intre bine si rau. "Fara voie" - pentru ca aceasta ramasita de libertate nu lucreaza ca o libertate deplina; ea lucreaza sub inriurirea de neinlaturat a stricaciunii facute de pacat. Ne-am nascut asa; si nu putem sa nu fim asa; si de aceea ne gasim cu totii, pana la unul, in stare de amagire de sine si de inselare demonica. Din acest fel de a privi starea oamenilor in legatura cu binele si raul, starea in care se afla, in mod obligat, fiecare om, reiese urmatoarea definitie a inselarii, care o lamureste in chip cu totul multumitor: inselarea este insusirea de catre oameni a minciunii luate de ei drept adevar. Inselarea lucreaza mai intai asupra felului de a gandi; dupa ce a fost primita si a corupt felul de a gandi, ea nu intarzie sa se impartaseasca inimii, corupand simtirile inimii; luand stapanire asupra fiintei omului, ea se revarsa in toata activitatea lui, otravindu-i si trupul ca pe unul care a fost legat in chip nedespartit cu sufletul de catre Ziditor. Starea de inselare este starea de pierzanie sau de moarte vesnica.
Incepand din clipa caderii omului, diavolul a primit cale libera catre el (Citat din Preacuviosul Simeon, Noul Teolog, in cuvantul lui Nichifor din Singuratate, Filoc.; Preacuviosul Macarie cel Mare, Omila 7, cap. 2). Diavolul are dreptul la aceasta: supunandu-i-se, omul a intrat sub puterea lui de bunavoie, lepadand ascultarea fata de Dumnezeu. Dumnezeu l-a rascumparat pe om. Omului rascumparat i s-a lasat libertatea de a supune fie lui Dumnezeu, fie diavolului; si ca aceasta libertate sa se arate nesiluita, diavolului i s-a lasat cale libera spre om. Fireste ca diavolul intrebuinteaza toate sfortarile ca sa-l tina pe om in legatura de mai inainte cu sine, sau chiar sa il aduca intr-o si mai mare inrobire. Pentru aceasta, el intrebuinteaza arma sa de mai inainte si de totdeauna - minciuna. El se straduie sa ne amageasca si sa ne insele, sprijinindu-se pe starea noastra de amagire de sine; patimile noastre - aceste inrauriri bolnavicioase - el le pune in miscare; cuvintele lor pierzatoare le invesmanteaza intr-o haina placuta straduindu-se sa ne plece spre saturarea patimilor. Cel credincios Cuvantului lui Dumnezeu nu-si ingaduie aceasta, ci isi infraneaza patimile, impotrivindu-se navalirilor vrajmasului (Iacov 4, 7), lucrand, sub calauzirea Evangheliei, impotriva propriei amagiri de sine, ostoind patimile. Nimicind prin aceasta, putin catre putin, inraurirea duhurilor cazute asupra sa, el iese, incetul cu incetul, din starea de inselare, in tinutul adevarului si al libertatii (Ioan 8, 32), a caror plinatate o aduce adumbrirea harului Dumnezeiesc. Cel necredincios invataturii lui Hristos, care urmeaza propriei sale voi si intelegeri, se supune vraj- masului, si trece din starea de amagire de sine in starea de amagire demonica, isi pierde si ramasita de libertate pe care o avea, ajunge la o supunere deplina fata de diavol. Starea oamenilor aflati in inselare demonica e foarte felurita, potrivit cu patima de care a fost omul amagit si inrobit si potrivit cu masura in care omul a fost inrobit de patima. Toti, insa, care au cazut in inselare demonica, adica au intrat, prin dez- voltarea amagirii de sine, in comuniune cu diavolul si in robie fata de el, se afla in inselare, sunt temple si unelte ale demonilor, jertfe sortite mortii vesnice, petrecerii in inchisorile iadului.
Despre ravna sufleteasca si cea duhovniceasca
Monahul trebuie foarte mult sa se pazeasca de rava trupeasca si sufleteasca, ce se infatiseaza la aratare ca evlavioasa, iar de fapt este nesocotita si stricatoare de suflet. Oamenii din lume si multi dintre cei ce duc viata monahiceasca, datorita nestiintei lor, lauda mult o asemenea ravna, nepricepand ca izvoarele ei sunt parerea de sine si trufia. Aceasta ravna ei o preamaresc ca ravna pentru credinta, pentru evlavie, pentru Biserica, pentru Dumnezeu. Ea consta in osandirea si acuzarea mai mult sau mai putin aspra a celorlalti, pentru greselile lor in privinta moralei si pentru cele impotriva bunei oranduieli si intocmiri bisericesti. Amagiti fiind de o falsa conceptie despre ravna, ravnitorii lipsiti de intelepciune socot ca, lasandu-se in voia acestei ravne urmeaza Sfintilor Parinti si sfintilor mucenici, uitand ca ei - ravnitorii - nu sunt sfinti, ci pacatosi.
Daca sfintii ii mustrau pe pacatosi si pe necredinciosi, o faceau din porunca lui Dumnezeu, fiind datori sa faca aceasta, potrivit insuflarii Sfantului Duh, nu insuflarii propriilor patimi si a demonilor. Iar cel ce se hotaraste, de capul lui, sa-l acuze pe fratele sau sa ii faca observatie, acela arata limpede ca se socoate mai intelept si mai virtuos decat cel acuzat de el, ca lucreaza sub inraurirea patimii si a amagirii cugetelor demonice. Se cuvine sa ne aducem aminte de porunca Mantuitorului: "De ce vezi paiul din ochiul fratelui tau, si barna din ochiul tau nu o iei in seama ? Sau cum vei zice fratelui tau: Lasa sa scot paiul din ochiul tau si iata barna este in ochiul tau ? Fatarnice, scoate intai barna din ochiul tau si atunci vei vedea sa scoti paiul din ochiul fratelui tau" (Mat.7, 3-5).
Ce este aceasta - barna ? Este cugetarea trupeasca, groasa ca o barna, care rapeste orice putere si orice corectitudine puterii vazatoare daruite de Ziditor mintii si inimii. Omul manat de cugetarea trupeasca nu poate nicicum sa judece drept - nici despre propria lui stare launtrica, nici despre starea aproapelui. El judeca despre sine insusi si despre ceilalti dupa felul in care se inchipuie el insusi pe sine si dupa felul in care ii apar ceilalti pe dinafara, potrivit cugetarii sale trupesti - bineinteles, gresit; si de aceea l-a numit Cuvantul lui Dumnezeu, pe buna dreptate, fatarnic. Crestinul, dupa ce a fost tamaduit prin Cuvantul lui Dumnezeu si Duhul lui Dumnezeu, primeste o vedere dreapta a propriei sale intocmiri sufletesti si a intocmirii sufletesti a aproapelui. Cugetarea trupeasca, lovind ca o barna pe aproapele care a gresit, intotdeauna il tulbura, nu arareori il pierde, niciodata nu aduce si nici nu poate aduce folos, nu are nici un pic de putere asupra pacatului. Dimpotriva, cugetarea duhovniceasca lucreaza numai asupra neputintei sufletesti a aproapelui, miluindu-l, tamaduindu-l si mantuindu-l.
Este vrednic a fi luat in seama faptul ca, dupa dobandirea intelegerii duhovnicesti neajunsurile si pacatele aproapelui incep sa para de foarte mica insemnatate, rascumparate fiind de Mantuitorul si lesne de tamaduit prin pocainta aceleasi greseli si neajunsuri care pentru intelegerea trupeasca pareau necuprins de mari si insemnate. Apare lesne de vazut ca aceasta cugetare trupeasca le dadea o insemnatate atat de uriasa pentru ca ea insasi este barna. Cugetarea trupeasca vede la aproapele pacate care nu sunt nicidecum: din aceasta pricina, cei atrasi de ravna lipsita de judecata au cazut adesea in clevetirea aproapelui si s-au facut unealta si jucarie a duhurilor cazute. Preacuviosul Pimen cel Mare povestea ca un oarecare monah, fiind manat de aceasta ravna, s-a supus urmatoarei is~ite: l-a vazut pe un alt monah culcat peste o femeie. Indelung s-a luptat monahul cu gandul care-l silea sa-i opreasca pe cei ce pacatuiau si, fiind in cele din urma biruit, i-a impins cu piciorul zicand: Ci incetati ! Atunci s-a aratat ca era vorba de doi snopi (Pateric).
Preacuviosul Avva Dorotei povesteste ca, pe cand petrecea in chinovia Avvei Serid, un frate oarecare l-a clevetit pe un alt frate, manat fiind de ravna cea lipsita de judecata, care este intotdeauna impreunata cu banuieli si cu pareri, fiind foarte plecata spre nascociri. Invinuitorul il invinuia pe cel invinuit ca in acea dimineata, devreme, ar fi furat niste smochine din livada si le-ar fi mancat: la cercetarea facuta de egumen, insa, s-a aratat ca cel barfit nu se afla in manastire in dimineata cu pricina, ci intr-una din asezarile vecine, fiind trimis acolo de iconom, si se intorsese in manastire doar dupa terminarea Dumnezeiestii Liturghii (Invatatura a 9-a a Preacuviosului Avva Dorotei).
Daca vrei sa fii un fiu credincios si ravnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ti telul prin implinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele. Nu indrazni sa-l lauzi ! Nu indrazni sa-l inveti ! Nu indrazni sa-l lovesti si sa-l mustri ! Acestea nu sunt fapte ale credintei, ci ale ravnei lipsite de judecata, ale parerii de sine, ale trufiei. L-au intrebat pe Pimen cel Mare: ce este credinta ? Cel Mare a raspuns: "Credinta sta intr-aceea ca sa petreci in smerenie si sa faci milostenie" (Pateric), adica a te smeri inaintea aproapelui si a-i ierta toate supararile si jignirile, toate greselile lui. Intrucat ravnitorii lipsiti de dreapta socoteala aduc credinta ca pricina a ravnei lor, sa afle unii ca acestia ca adevarata credinta (aici se intelege credinta lucratoare, nu cea dogmatica. Despre deosebirea lor, vezi in Filocalie la Calist si Ignatie), prin urmare si adevarata ravna, se arata prin smerenia inaintea aproapelui si milostivirea catre el. Sa lasam judecata asupra oamenilor si acuzarea lor in seama acelora pe ai caror umeri a fost asezata indatorirea de a-i judeca pe fratii lor si de a-i indrepta. "Cel ce are ravna mincinoasa - a spus Sf. Isaac Sirul - boleste de boala grea. O, omule care crezi ca-ti pui ravna impotriva bolilor straine, tu te-ai lepadat de sanatatea sufletului tau ! Osteneste-te cu osardie pentru sanatatea sufletului tau. Iar daca vrei sa doftoricesti pe cei neputinciosi, apoi afla ca bolnavii au mai multa nevoie de ingrijire decat de mustrari aspre. Ci tu, fara a ajuta pe altii, te bagi pe tine insuti in boala grea si chinuitoare. Aceasta ravna nu se vadeste in oameni prin vreunul din chipurile intelepciunii, ci se numara printre neputintele sufletului, este semn al saraciei intelegerii (duhovnicesti), semn al nestiintei celei mai de pe urma.
Inceputul intelepciunii Dumnezeiesti este linistea si blandetea, care tin de masura sufletului mare si intarit, de cel mai trainic chip al cugetarii si poarta neputintele omenesti. "Ci voi, cei tari", spune Scriptura, "purtati neputintele celor neputinciosi" (Rom. l5, l) si: "pe cel ce greseste indreptati-l cu duhul blandetii" (Gal. 6, l ). Pacea si rabdarea le numara Apostolul printre darurile Sfantului Duh" (Cuvantul 89). In alt cuvant Preacuviosul Isaac graieste: "Sa nu urasti pe pacatos, caci cu totii suntem pacatosi. Daca tu pentru Dumnezeu te pornesti impotriva lui (a pacatosului), atunci varsa pentru el lacrimi. Dar pentru ce il urasti ? Uraste pacatele lui, iar pentru el roaga-te, si prin aceasta te vei asemana lui Hristos, care nu S-a maniat asupra celor pacatosi, ci se ruga pentru ei. Nu vezi, oare, cum a plans El pentru Ierusalim ? Si noi, in multe prilejuri, suntem batjocoriti de diavol. Si de ce sa uram pe cel batjocorit de diavol, care ne batjocoreste si pe noi ? Pentru ca, omule, urasti pe pacatos ? Pentru ca nu-i asa de drept ca tine ? Dar unde este dreptatea, daca nu ai dragoste ? De ce n-ai plans mai bine, pentru el,~ ci il gonesti ? Oarecari, ce gandesc despre sine ca judeca sanatos despre faptele pacatosilor si se manie pe ei, lucreaza astfel din nesocotinta" (Cuvantul 90).
Mare nenorocire este parerea de sine ! Mare nenorocire este lepadarea de smerenie ! Mare nenorocire este acea intocmire si stare sufleteasca in care aflandu-se monahul, fara a fi chemat sau intrebat, manat de constiinta "valorii sale", incepe sa invete, sa acuze, sa mustre pe aproapele ! Fiind intrebat, refuza sa dai sfat si sa-ti spui parerea, ca unul care nu stii nimic, sau la mare nevoie, vorbeste cu cea mai mare chibzuinta si modestie, ca sa nu te ranesti pe tine cu slava desarta si cu trufia, iar pe aproapele cu un cuvant greu si nesocotit. Atunci cand, pentru osteneala ta in via poruncilor, Dumnezeu te va invrednici sa simti in suflet ravna Dumnezeiasca, atunci vei vedea limpede ca ravna aceasta te. va indemna la tacere si smerenie inaintea aproapelui, la iubire fata de el, la miluirea lui si la compatimirea pentru el, precum a spus Sfantul Isaac Sirul (Cuvantul 38). Ravna Dumnezeiasca este foc, dar care nu aprinde sangele ! Ea stinge in acesta aprinderea, aducandu-l intr-o stare de tihna (Filocalia rom. vol. VII, Convorbirea Preacuviosului Maxim Capsocalivitul cu Preacuviosul Grigorie Sinaitul). Ravna cugetarii trupesti este intotdeauna impreunata cu aprinderea sangelui, cu navalirea a numeroase patimi si inchipuiri.
Urmarile ravnei oarbe si nestiutoare, daca aproapele i se impotriveste, sunt de obicei, mania asupra lui, ranchiuna, spiritul de razbunare in felurite chipuri, iar daca acesta se supune - multumirea de sine plina de slava desarta, atatarea si inmultirea cugetarii trufase si a parerii de sine.
Despre vise
Demonii se folosesc de vise pentru a tulbura si vatama sufletele omenesti; chiar si monahii neincercati, luand aminte la vise, isi aduc vatamare si din aceasta pricina trebuie neaparat sa aratam aici ce insemnatate au visele in ceea ce priveste omul a carui fire nu este inca innoita prin Duhul Sfant.
In vremea somnului omenesc, starea celui ce doarme este astfel randuita de Dumnezeu, ca orice om se afla intr-o deplina odihna. Aceasta odihna este atat de deplina, incat omul, pe durata ei, pierde constiinta existentei proprii si intra intr-o stare de uitare de sine. Pe timpul somnului, orice activitate care se face cu efort, in mod deliberat, sub imperiul ratiunii si al vointei, conteneste: ramane doar acea activitate care este indispensabila existentei si nu poate fi despartita de aceasta. In corp, sangele isi continua miscarea, stomacul mistuie hrana, plamanii respira, pielea asuda; in suflete continua sa se nasca ganduri, inchipuiri si simtiri, insa nu dependent de ratiune si liberul-arbitru, ci prin lucrarea inconstienta a firii. Din asemenea inchipuiri, insotite de o gandire si simtiri caracteristice, se alcatuieste visul. El este adesea straniu, dat fiind ca nu apartine sistemului de inchipuiri si cugetari voluntare si deliberate, ci apare spontan si de sine statator, potrivit legii si necesitatii firii. Uneori visul poarta amprenta incoerenta a cugetarilor si inchipuirilor voluntare, iar uneori constituie o urmare a dispozitiei sufletesti. In acest fel, visul in sine insusi, nu poate si nu trebuie sa aiba nici o insemnatate. Asadar, este ridicola si cu totul ilogica dorinta unora de a vedea in himerele viselor pe care le au, prevestiri asupra viitorului propriu sau asupra viitorului altora sau vreun oarecare alt talc. Cum poate exista un lucru care nu are nici o pricina ca sa existe ?
Demonii, care au cale libera spre sufletele noastre in vremea cat suntem treji, au cale libera spre ele si atunci cand dormim. Si in vremea somnului, ei ne ispitesc cu pacatul, amestecand cu inchipuirea noastra si inchipuirea faurita de ei. De asemenea, vazandu-ne ca luam aminte la vise, se silesc sa ne faca visele cat mai interesante, iar in noi sa starneasca o mai mare atentie fata de aceste naluciri, sa ne faca, incetul cu incetul, sa ne incredem in ele. Aceasta incredere este intotdeauna impreunata cu parerea de sine, iar parerea de sine, falsifica modul in care ne vedem cu mintea pe noi insine, iar drept urmare, intreaga noastra activitate se lipseste de dreapta socoteala - exact ce le trebuie demonilor. Celor ce au sporit in parerea de sine, demonii incep sa li se arate in chip de ingeri de lumina, in chip de mucenici si preacuviosi, chiar si in chipul Maicii lui Dumnezeu si al lui Hristos Insusi, fericesc petrecerea lor, le fagaduiesc cununile ceresti, ridicandu-i prin aceasta la inaltimea parerii de sine si a trufiei. Aceasta inaltime este, totodata, si prapastia pierzarii. Trebuie sa stim si iarasi sa stim ca in starea noastra, neinnoita inca prin har, nu suntem in stare sa vedem alte vise in afara de cele alcatuite de aiurarea sufletului si de barfirea demonilor. Asa cum, in stare de veghe, din firea cazuta, rasar in noi, sau sunt aduse de demoni in chip statornic si neincetat, cugete si inchipuiri, si in vremea somnului vedem vise doar prin lucrarea firii cazute si prin lucrarea demonilor. Asa cum mangaierea noastra in vreme de trezie sta in strapungerea inimii, care se naste din constiinta pacatelor noastre, din aducerea-aminte de moarte si de judecata lui Dumnezeu (numai ca aceste ganduri apar in noi din harul lui Dumnezeu, care traieste in noi, sadit prin Sfantul Botez, si sunt aduse de ingerii lui Dumnezeu, potrivit starii noastre de oameni aflati sub pocainta) tot asa si in somn, foarte rar, la mare nevoie, ingerii lui Dumnezeu ne infatiseaza fie sfarsitul nostru, fie muncile din iad, fie infricosata judecata care incepe odata cu apropierea mortii si continua dupa moarte. Aceste vise ne aduc frica de Dumnezeu, strapungerea inimii, plansul pentru noi insine. Asemenea vise se dau, insa, foarte rar unui nevoitor, sau chiar si unui pacatos vadit si inrait, prin osebita si nestiuta iconomie a lui Dumnezeu; sunt date rar nu din zgarcenia Dumnezeiescului har, fata de noi - nu ! Ci din acea pricina, ca tot ce se intampla cu noi in afara randuielii obisnuite ne duce la parere de sine si clatina in noi smerenia, care este neaparat trebuincioasa pentru mantuirea noastra.
Voia lui Dumnezeu, in a carei implinire sta mantuirea omului, este infatisata in Sfanta Scriptura atat de viu, atat de puternic, atat de amanuntit, ca a lucra pentru mantuirea oamenilor prin incalcarea obisnuitei randuieli a lucrurilor apare ca o fapta de prisos si nefolositoare. Celui ce a cerut invierea celui mort si' trimiterea lui catre fratii sai spre a-i vesti sa treaca de pe calea cea larga pe cea stramta, i s-a zis: "Au pe Moise si pe prooroci: sa asculte de ei". Iar cand cel ce ceruse aceasta s-a impotrivit: "Nu !..., ci daca cineva dintre morti se va duce la ei, se vor pocai", a primit raspunsul: "Daca nu asculta de Moise si de prooroci, nu vor crede nici daca ar invia cineva din morti" (Lc. 16, 27-31 ). Experienta a aratat ca multi dintre cei care s-au invrednicit in vis de vedenia vamilor, a Infricosatei Judecati si a altor lucruri cumplite de dincolo de mormant, au fost cutremurati de vedenie pentru scurt timp, iar apoi au cazut in imprastiere, au uitat de cele vazute si au trait in negrija; dimpotriva, unii care nu au avut nici un fel de vedenii, ci s-au invatat cu osardie in legea lui Dumnezeu, au venit treptat la frica lui Dumnezeu, au atins sporirea duhovniceasca si au trecut din pamanteasca vale a plangerii in fericita vesnicie cu bucuria nascuta din incredintarea mantuirii. Sfantul Ioan Scararul cugeta despre partea pe care o au demonii in visele monahilor, folosind cuvintele de mai jos: "Atunci cand parasim, pentru Domnul, casa si rudeniile noastre, dandu-ne pe noi insine strainatatii pentru dragostea lui Hristos, demonii, din razbunare, incearca sa ne tulbure prin visuri, aratandu-ne rudeniile noastre plangand, fie murind, fie inchise, fie stramtorate pentru noi. Deci, cel ce crede viselor e asemenea celui ce alearga dupa umbra sa si incearca sa o prinda. Dracii slavei desarte se fac, in visuri, prooroci. Ei ghicesc ca niste vicleni, cele viitoare si ni le vestesc mai dinainte, ca implinindu-se vedeniile sa ne minunam si sa ne inaltam cu gandul ca unii ce ne-am afla deja aproape de darul proorociei. In cei care cred dracului acestuia, el se face adeseori prooroc. Iar pentru cei ce-l defaima, el este pururea mincinos. Duh fiind, el vede cele ce se savarsesc in cuprinsul vazduhului si cunoscand pe cineva ca moare, vesteste despre aceasta, in vis, celor usurei la minte. Dracii nu stiu nimic din cele viitoare, dintr-o cunostinta de mai inainte, altminteri si vrajitorii ar fi in stare sa ne prezica ceasul mortii.
Demonii se prefac deseori in ingeri de lumina si in chipuri de mucenici si ne arata pe aceia venind la noi in visuri. Iar cand ne desteptam, ne afunda in bucurie si inaltare. Dar aceasta sa-ti fie semnul inselarii (amagirii dracesti). Caci ingerii ne arata muncile, judecata si moartea, iar odata treziti, ne umplem de cutremur si tanguire. Cand incepem sa ne plecam in vis dracilor, ei vor incepe sa-si bata joc de noi si cand suntem treji. Cel ce crede visurilor e cu totul necercat. Iar cel ce nu crede nici unora, e cu adevarat filosof. Crede numai celor care-ti vestesc tie chinuri si judecata. Dar daca acestea iti pricinuiesc deznadejde, si ele sunt de la draci" (Sf. Ioan Scararul, Adaos la cuvantul al 3-lea).
Preacuviosul Casian Romanul povesteste despre un monah oarecare, de loc din Mesopotamia, cum ca ducea o viata cat se poate de anahoretica si postniceasca, dar a pierit, amagit fiind de demoni prin vise. Demonii, vazand ca monahul nu prea lua seama la cresterea lui duhovniceasca, ci isi indrepta toata luarea-aminte spre nevointa trupeasca, au inceput sa-i infatiseze vise care, prin reaua viclenie a dracilor, se implineau in fapta. Atunci cand monahul s-a intarit in increderea in visele sale si in sine, diavolul i-a infatisat intr-un vis maret pe iudei desfatandu-se de bunatatile cele ceresti, iar pe crestini chinuindu-se in muncile iadului. Facand aceasta, demonul - bineinteles, in chip de lumina sau de oarecare drept al Vechiului Testament - l-a sfatuit pe monah sa primeasca iudaismul spre a avea putinta de a se impartasi de fericirea iudeilor, ceea ce monahul a si facut fara sa mai intarzie catusi de putin. (Cuvant despre dreapta socotinta, Filoc. slav. V, VI).
Cele spuse sunt de ajuns pentru a lamuri iubitilor nostri frati, monahilor din vremea de astazi, cat de nesocotit lucru este a lua aminte si, cu atat mai mult, a te increde in vise, precum si cumplita vatamare care poate sa se nasca dintr-o asemenea incredere. Din luarea-aminte la vise totdeauna se furiseaza in suflet increderea fata de ele: de aceea este oprita cu asprime chiar si aceasta simpla luare-aminte.
Firea innoita prin Duhul Sfant se carmuieste dupa cu totul alte legi decat faptura cazuta si impietrita in caderea ei. Carmuitorul omului innoit este Duhul Sfant. "Caci peste acestia a stralucit harul Dumnezeiescului Duh," a spus Preacuviosul Macarie cel Mare, "si S-a salasuit in adancul mintilor: pentru acestia, Domnul este ca sufletul lor" (Omilia 7, cap.l2). Si in trezie, si in somn, ei petrec in Domnul, afara de pacat, afara de gandurile si inchipuirile pamantesti si trupesti. Gandurile si inchipuirile lor, care se afla in timpul somnului in afara de carmuirea ratiunii si vointei omenesti si lucreaza in ceilalti oameni in mod inconstient, sub impulsul firii, in acestia lucreaza sub indreptarea Duhului, iar visele lor au o insemnatate duhovniceasca. Astfel, dreptul Iosif in vis a fost invatat despre taina inomenirii lui Dumnezeu-Cuvantul; in vis i s-a poruncit sa fuga in Egipt, precum si sa se intoarca de acolo (Mat. cap.I si II). Visele trimise de Dumnezeu poarta in ele insele o nebiruita putere de convingere. Aceasta putere de convingere este de inteles in ceea ce-i priveste pe sfintii lui Dumnezeu, insa de neatins pentru cei aflati in lupta cu patimile.
Despre adevarata si fatarnica smerita-cugetare
"Nimeni sa nu va insele printr-o prefacuta smeritacugetare" (Col. 2, 18), a spus Sfantul Apostol Pavel.
Adevarata smerita-cugetare sta in ascultarea si urmarea lui Hristos (Filip. 2, 5-8).
Adevarata smerita-cugetare este intelegerea duhovniceasca. Ea este un dar al lui Dumnezeu; ea este lucrarea harului Dumnezeiesc in mintea si in inima omului.
Este si o "smerita-cugetare" dupa bunul plac al omului: pe aceasta si-o alcatuieste pentru sine sufletul iubitor de slava desarta, sufletul amagit si inselat de invatatura mincinoasa, sufletul care se linguseste pe sine, sut~letul care cauta maguliri din partea lumii, sufletul care nazuieste cu totul spre sporirea lumeasca si spre desfatarile lumesti, sufletul care a uitat de vesnicie, de Dumnezeu.
"Smerita cugetare" pe care si-o scorneste omul dupa bunul sau plac este alcatuita din fel de fel de nenumarate tertipuri prin care trufia omeneasca se straduieste sa capete slava smeritei-cugetari de la lumea oarba, lumea care iubeste cele ale sale, de la lumea care preamareste viciul atunci cand viciul isi pune masca virtutii, de la lumea care uraste virtutea atunci cand virtutea se infatiseaza privirilor sale in sfanta ei simplitate, in sfanta si neclintita supunere fata de Evanghelie.
Nimic nu este atat de vrajmas smereniei lui Hristos ca "smerita cugetare" dupa bunul plac, care a lepadat jugul ascultarii fata de Hristos si, savarsind furt de cele sfinte, slujeste satanei sub acoperamantul unei fatarnice slujiri lui Dumnezeu.
Daca vom privi neincetat la pacatul nostru, daca ne vom stradui sa-l vedem in amanuntimea lui, nu vom gasi in noi insine nici o virtute - nu vom gasi nici smerita-cugetare. Cu adevarata smerenie se acopera adevarata si sfanta virtute; asa isi acopera frumusetea, cu basmaua, fecioara infranata; asa se ascunde, prin catapeteasma, sfanta sfintelor de privirile gloatei.
Adevarata smerita-cugetare inseamna un fel de a fi evanghelic, obiceiuri evanghelice, un fel de a gandi evanghelic.
Adevarata smerenie este o taina Dumnezeiasca: ea este de neatins pentru faptele omenesti. Fiind cea mai inalta intelepciune, ea pare nebunie pentru intelegerea trupeasca.
Domnul Iisus descopera Dumnezeiasca taina a smereniei adevaratului Sau ucenic, care sade pururea la picioarele Sale si ia aminte la cuvintele cele de viata facatoare. Si descoperita fiind, ea ramane ascunsa: ea este de netalcuit pentru cuvantul si limba omeneasca.
Smerenia este viata cereasca pe pamant. Harica si minunata vedere a maretiei Dumnezeiesti si a nenumaratelor faceri de bine ale lui Dumnezeu catre om, cunoasterea prin har a Rascumparatorului, urmarea Lui cu lepadare de sine, vederea adancului pierzaniei in care a cazut neamul omenesc - iata semnele nevazute ale smereniei, iata primele trasaturi ale acestei camari duhovnicesti zidite de catre Dumnezeul- Om.
Smerenia nu se vede pe sine smerita. Dimpotriva, ea vede in sine multa trufie. Ea se ingrijeste ca sa afle toate ramurile acesteia; aflandu-le, descopera ca inca au mai ramas foarte multe de aflat.
Preacuviosul Macarie Egipteanul, pe care Biserica il numeste cel Mare, pentru virtutile sale cele covarsitoare si mai ales pentru adanca lui smerenie, Parinte purtator de semne si purtator de Duh, a spus in inaltele, sfintele si tainicele sale omilii ca cel mai curat si mai desavarsit om are in sine ceva trufas. (Omilia 7, cap. 4).
Acest bineplacut al lui Dumnezeu a atins cea mai inalta treapta a desavarsirii crestine, a trait intr-o vreme imbelsugata in sfinti, l-a vazut pe Antoriie cel Mare, cel mai mare dintre sfintii monahi, si a spus, totusi, ca el nu a vazut nici un om care sa poata fi numit desavarsit pe deplin si in adevaratul inteles al cuvantului (Omilia 8, cap. 5). Smerenia cea mincinoasa se vede pe sine smerita: se mangaie in chip caraghios si jalnic cu aceasta vedere amagitoare, pierzatoare de suflet.
Satana ia chip de inger de lumina; "apostolii" lui iau chip de Apostoli ai lui Hristos (Cor. 9, 13-l5); invatatura lui ia chip de invatatura a lui Hristos; starile care vin din amagirile lui iau chip de stari duhovnicesti si harice; trufia si slava sa desarta, amagirea de sine si inselarea nascute din acestea iau chipul smereniei lui Hristos. Ah ! Unde s-a ascuns de nefericitii visatori, de visatorii ce in chip jalnic sunt multumiti de sine si de starile lor de amagire de sine, de visatorii care socot ca se desfata si sunt fericiti, unde s-au ascuns de acestia cuvintele Mantuitorului: "Fericiti cei ce plang acum, fericiti cei ce flamanzesc acum si vai voua, celor ce sunteti acum satui, vai voua celor ce radeti acum" (Luca 6, 21,25).
Priveste mai cu luare-aminte, priveste fara patima la sufletul tau, iubite frate ! Nu este mai de nadejde oare, pentru el pocainta, decat desfatarea ? Nu este mai de nadejde, oare, pentru el, a plange pe pamant, in aceasta vale a plangerii lasata anume pentru plans, decat a nascoci pentru sine desfatari mai inainte de vreme, desfatari amagitoare, vrednice de ras si pierzatoare ?
Pocainta si plansul pentru pacate aduc cu sine vesnica fericire - acest lucru este sfant; acest lucru este vrednic de crezamant; acest lucru a fost vestit de Domnul. De ce, oare, sa nu te cufunzi in aceste stari sufletesti, de ce sa nu petreci in ele, de ce sa-ti nascocesti tie desfatari, sa te saturi cu ele, sa te indestulezi cu ele, prin ele sa nimicesti in tine fericita foame si setea de dreptatea lui Dumnezeu, fericita si mantuitoarea intristare pentru pacatele tale si pentru pacatosenie.
Foamea si setea de dreptatea lui Dumnezeu sunt martorii saraciei cu duhul: plansul este semnul smereniei, glasul ei. Lipsa plansului, indestularea cu sine si desfatarea cu parutele stari duhovnicesti dau pe fata trufia inimii.
Teme-te ca nu cumva, din pricina desfatarii desarte si amagitoare, sa mostenesti vesnicul "vai" fagaduit de catre Dumnezeu celor ce se satura acum dupa bunul lor plac, impotriva voii lui Dumnezeu.
Slava desarta si odraslele sale sunt desfatari duhovnicesti mincinoase, care lucreaza in sufletul care nu s-a patruns de pocainta si zidesc o smerenie paruta. Sufletul schimba adevarata smerenie pe aceasta parere de smerenie. Adevarul cel inchipuit, punand stapanire pe casa sufletului, ingradeste pentru Adevarul cel adevarat toate intrarile in aceasta casa.
Vai, suflete al meu, biserica de Dumnezeu zidita a adevarului ! Primind in tine adevarul cel fatarnicit, inchinandu-te minciunii in locul Adevarului, tu te faci capiste !
In capiste e inaltat un idol: "parerea" smereniei. "Parerea smereniei" este cel mai cumplit fel de trufie. Anevoie se goneste trufia si cand omul si-o recunoaste, dar cum s-o izgonesti atunci cand i se pare ca este smerenie ? !
In aceasta capiste se afla uraciunea cea amarnica a pustiirii ! In aceasta capiste se revarsa tamaia slujirii la idoli, se inalta cantari de care se veseleste iadul. Acolo, cugetarile si simtirile sufletului austa mancarea cea oprita a jertfelor idolesti, se imbata de vinul amestecat cu otrava aducatoare de moarte. Acolo, cugetarile si simtirile sufletului gusta mancarea cea oprita a jertfelor idolesti, se imbata de vinul amestecat cu otrava aducatoare de moarte. Capistea, salas al idolilor si a toata necuratia, este de neajuns nu numai pentru harul Dumnezeiesc, pentru darul Dumnezeiesc, pentru darul duhovnicesc, este de neajuns pentru orice virtute adevarata, pentru orice porunca evanghelica.
Smerenia mincinoasa orbeste omul in asa hal, ca il sileste nu numai sa creada ca e smerit si sa dea de inteles celorlalti ca este astfel, ci sa o spuna deschis, propavaduind-o cu mare glas. ("Urmarea lui Hristos", cartea III, cap.2).
Amarnic isi bate joc de noi minciuna atunci cand, amagit fiind de ea, o recunoaste drept adevar.
Smerenia cea din har este nevazuta, asa cum nevazut este si Daruitorul ei - Dumnezeu. Ea este acoperita de tacere, simplitate, nefatarnicie, lipsa de sfortare, libertate.
Smerenia cea mincinoasa poarta intotdeauna un chip prefacut; prin aceasta ea se face cunoscuta lumii. Smerenia cea mincinoasa iubeste scenele: prin aceasta ea amageste si se amageste. Smerenia lui Hristos este imbracata in haina si camasa (Ioan 19, 24), in vesmantul cel mai nemestesugit: acoperita de acest vesmant, ea nu se face cunoscuta si nu este bagata in seama de oameni.
Smerenia este o chezasie in inima, o insusire sfanta si fara de nume a acesteia, o deprindere Dumnezeiasca ce se naste in suflet, pe nesimtite, din plinirea poruncilor evanghelice. (Preacuviosul Avva Dorotei, Invatatura a 2-a).
Lucrarea smereniei poate fi pusa alaturi de patima iubirii de argint. Cel atins de neputinta credintei si iubirii fata de comorile pamantesti, cu cat le agoniseste mai mult pe acestea, cu atat se face mai lacom si mai nesatios de ele. Cu cat se imbogateste mai mult, cu atat i se pare ca e sarman si neindestulat. Tot asa si cel manat de smerenie, cu cat se imbogateste mai mult cu virtuti si daruri duhovnicesti, cu atat se vede pe sine mai sarac si mai de nimic.
Este firesc sa fie asa. Atunci cand omul nu a gustat inca din binele cel mai inalt, propriul sau bine, pangarit de pacat, are pret inaintea lui. Atunci, insa, cand se impartaseste de binele Dumnezeiesc, duhovnicesc, atunci nu mai pune deloc pret pe binele sau, care este unit si amestecat cu raul.
Scumpa ii era saracului punguta cu bani de arama adunati de el, vreme indelungata, cu truda si cu osteneala. Un bogat, insa, i-a varsat in san, pe neasteptate, o multime nenumarata de galbeni curati, iar saracul a aruncat cu dispret punguta cu aramioare, ca pe o povara care numai I-ar fi ingreunat.
Dreptul si multpatimitorul Iov, dupa ce a suferit ispite cumplite, s-a invrednicit de vederea lui Dumnezeu. Atunci el a grait catre Dumnezeu printr-o rugaciune inspirata: "Cu auzul urechii Te auzeam mai inainte, iar acum ochiul meu Te-a vazute pe Tine". Ce rod a odraslit in sufletul dreptului din vederea lui Dumnezeu ? "Pentru aceea", continua, si isi incheie Iov rugaciunea sa, "m-am defaimat pe mine si m-am topit, si ma socotesc pe mine pamant si cenusa" (Iov 42, 5-6).
Voiesti sa dobandesti smerenia ? Plineste poruncile evanghelice: dimpreuna cu ele se va salasui in inima ta, daruindu-se ei, smerenia cea sfanta, adica placuta Domnului nostru Iisus Hristos.
Inceputul smereniei este saracia cu duhul; mijlocul ei este sporirea in ea mai presus decat toata mintea si atingerea pacii lui Hristos, iar sfarsitul si desavarsirea ei este dragostea lui Hristos.
Smerenia nu se manie niciodata, niciodata nu cauta sa placa oamenilor, nu se lasa in voia intristarii, de nimic nu se infricoseaza.
Poate, oare, sa se lase in voia intristarii cel care dinainte s-a recunoscut pe sine vrednic de tot necazul? Poate sa se teama de nenorociri cel care dinainte s-a osandit pe sine la necazuri, cel care vede in acestea mijlocul mantuirii sale?
Bineplacutii lui Dumnezeu au iubit cuvintele talharului celui cu buna pricepere care a fost rastignit alaturi de Domnul. Fiind in necazuri, s-au obisnuit sa spuna: "Cele cuvenite primim, dupa faptele noastre; pomeneste-ne, Doamne intru Imparatia Ta" (Lc. 23, 41, 42). Orice necaz ei il intampina prin recunoasterea faptului ca sunt vrednici de el (Preacuviosul Avva Dorotei, Invatatura a 2-a).
Pacea sfanta intra in inimile lor dimpreuna cu vorbele smereniei ! Ea aduce paharul mangaierii duhovnicesti si la patul celui bolnav, si in temnita la cel inchis in ea, si la cel prigonit de oameni, si la cel prigonit de demoni.
Paharul mangaierii este adus de catre mana smereniei si celui rastignit pe cruce; lumea poate sa-i aduca acestuia doar "otet amestecat cu fiere". (Mat. 27, 34).
Cel smerit nu e in stare sa aiba rautate si ura: el nu are vrajmasi. Daca vreunul din oameni ii pricinuieste necazuri, el vede in acest om o unealta a dreptei judecati sau a proniei Dumnezeiesti.
Cel smerit se incredinteaza pe de-a-ntregul voii lui Dumnezeu. Cel smerit traieste nu cu propria lui viata, ci prin Dumnezeu.
Cel smerit este strain de nadajduirea in sine, si de aceea el cauta neincetat ajutorul lui Dumnezeu, neincetat petrece in rugaciune.
Ramura roditoare se pleaca spre pamant, apasata de multimea si greutatea roadelor sale. Ramura stearpa creste in sus, inmultindu-si mladitele sale neroditoare.
Sufletul bogat in virtutile evanghelice se cufunda in smerenie din ce in ce mai adanc, si in adancurile acestei mari afla margaritarele cele de mult pret: darurile Duhului.
Trufia este semnul neindoielnic al omului desert, rob al patimilor, semnul sufletului in care nu are nici o intrare invatatura lui Hristos.
Nu judeca pe om dupa cele din afara ale sale; nu-ti da cu parerea despre el ca este trufas, ori ca este smerit. "Nu judecati dupa infatisare", ci "dupa roadele lor ii veti cunoaste" (In. 7, 24; Mt. 7, 16). Domnul a poruncit sa-i cunoastem pe oameni dupa faptele lor, dupa purtarea lor, dupa urmarile faptelor lor. "Stiu eu trufia ta si rautatea inimii tale" ( 1 Imp. 17, 28), i-a zis lui David aproapele sau, dar Dumnezeu a dat marturie pentru David: "Aflat-am pe David, robul Meu; cu untdelemnul cel sfant al Meu l-am uns pe el" (Ps. 88, 21 ). "Nu cum va cauta omul va vedea Domnul: caci omul va cauta la fata, iar Dumnezeu va cauta la inima`` ( 1 Imp. 16, 7).
Judecatorii cei orbi socot adesea smerit pe cel fatarnic si josnic, care cauta sa fie pe placul oamenilor: acesta este un hau al slavei desarte.
Dimpotriva, acestor judecatori nestiutori le pare trufas cel care nu cauta laude si rasplatiri de la oameni, si de aceea nu se taraste inaintea oamenilor, ci este sluga adevarata a lui Dumnezeu; acesta a simtit slava lui Dumnezeu, care se descopera numai celor smeriti, a simtit putoarea slavei omenesti si si-a intors de la ea si ochii si mirosul sufletului sau.
Ce inseamna a crede ?" - a fost intrebat un mare "bineplacut al lui Dumnezeu. Acesta a raspuns: "A crede inseamna a petrece intru smerenie si mila" (Pateric. Despre Avva Pimen cel Mare).
Smerenia nadajduieste in Dumnezeu - nu in sine si nu in oameni; de aceea, purtarea ei e simpla, fara ocolisuri, statornica, mareata. Fiii cei orbi ai lumii acesteia numesc acest lucru trufie.
Smerenia nu pune nici un pret pe bunatatile cele pamantesti; in ochii ei, mare este Dumnezeu, mare este Evanghelia. Ea nazuieste catre acestea, neinvrednicind stricaciunea si desertaciunea nici cu luareaaminte, nici cu cautatura. Sfanta raceala fata de stricaciune si desertaciune este numita trufie de catre fiii stricaciunii si slujitorii desertaciunii.
Este o inchinaciune sfanta ce vine din smerenie si din cinstire fata de aproapele, fata de chipul lui Dumnezeu, fata de Hristos in aproapele; si este o inchinaciune stricata, interesata, care cauta sa placa oamenilor si totodata uraste oamenii, impotrivitoare lui Dumnezeu si urata inaintea Lui: pe aceasta a cerut-o satana de la Dumnezeul-Om, imbiindu-L in schimbul ei cu toate imparatiile pamantului si slava lor.
Cati nu sunt si acum cei care se inchina pentru a primi foloase pamantesti ! Cei inaintea carora se inchina acestia le lauda smerenia.
Fii cu luare-aminte, baga de seama: cel ce ti se inchina o face din cinstire fata de om, din dragoste si din smerenie ? Sau inchinarea lui iti gadila trufia, pentru a scoate oarecare folos vremelnic ?
Tu, care te numeri printre mai-marii pamantului ! Ia seama: inaintea ta se tarasc slava desarta, lingusirea, josnicia !. Acestea, dupa ce isi vor fi atins telul, te vor batjocori, te vor vinde cu cel dintai prilej. Niciodata nu-ti revarsa darnicia asupra celui stapanit de slava desarta: acesta, pe cat este de umil inaintea celor mai mari, pe atat este de obraznic, semet, lipsit de omenie cu cei mai mici" (Scara. Cuvantul 22). Pe cel stapanit de slava desarta il vei cunoaste dupa deosebita inclinare pe care o are catre lingusire, catre slugarnicie, catre minciuna, catre orice lucru ticalos si josnic.
Pilat s-a suparat pe tacerea lui Hristos, care i s-a parut trufasa. "Mie", a zis el, "nu-mi raspunzi ? Sau nu stii ca am putere sa-Ti dau drumul si putere am sa Te rastignesc ?" (In. 19, 10). Domnul Si-a lamurit tacerea punand in lumina voia lui Dumnezeu, pentru care Pilat, ce credea ca lucreaza dupa bunul sau plac, era doar o unealta oarba. Din pricina trufiei, lui Pilat i-a fost cu neputinta sa priceapa ca inaintea lui statea smerenia atotdesavarsita: Dumnezeu Cel Inomenit.
Sufletul inalt, sufletul cu nadejde cereasca, care dispretuieste bunatatile cele stricacioase ale lumii acesteia, nu este in stare de marunta dorinta de a placea oamenilor si de slugarnicie. Gresesti numind trufas acest suflet, pentru faptul ca nu indestuleaza cerintele patimilor tale. Amane ! Cinsteste trufia cea binecuvantata, lui Dumnezeu placuta a lui Mardoheu ! Aceasta, care in ochii tai este trufie - de fapt este sfanta smerenie"* .
-------------
*Cartea Esterei, cap.4-7. Aman, macedeonean de neam, era favoritul si cel dintai dintre dregatorii lui Artaxerxes, imparatul persilor. Mardoheu, iudeu de neam, se numara printre curteni si, fiind de o adanca blagocestie, nu si-a ingaduit sa caute a placea oamenilor, nu s-a tarat inaintea parvenitului. Aceasta purtare a lui Mardoheu l-a incrancenat pe Aman: acesta a pregatit o spanzuratoare inalta, ca sa dea moriii prin ea acea exceptie, pe care o ura, de la slugarnicia obsteasca. Roata soriii intorcandu-se, imprejurarile s-au schimbat, si Aman a fost atarnat in spanzuratoarea pe care i-a inaltat-o lui Mardoheu.
-------------
Smerenia este invatatura evanghelica, virtutea evanghelica, puterea tainica a lui Hristos. Dumnezeu S-a aratat oamenilor imbracat intru smerenie si acela dintre oameni care se va imbraca intru smerenie, se va face asemenea cu Dumnezeu. (Sfantul Isaac Sirul).
"Daca voieste cineva sa vina dupa Mine", vesteste Sfanta Smerenie, "sa se lepede de sine, sa-si ia crucea sa si sa-Mi urmeze Mie" (Mat. 16, 24). Altminteri este cu neputinta a fi ucenic si urmator al Celui Ce S-a smerit pana la moarte, pana la moartea pe cruce. Acesta a sezut de-a dreapta Tatalui. Acesta este Noul Adam, Incepatorul de neam al sfintei semintii a celor alesi. Credinta in El inscrie in numarul celor alesi; alegerea se primeste prin sfanta smerenie, se pecetluieste prin sfanta dragoste. Amin !
Postări
