8 SEPTEMBRIE-NASTEREA MAICII DOMNULUI. PREDICA PAR CLEOPA. LA MULTI ANI CELOR CARE POARTA NUMELE SFINTEI FECIOARE!

Trebuie sa stim fratilor, ca afara de cununa Duminicilor de peste an si afara de cununa sarbatorilor Domnului Hristos, anul duhovnicesc mai cuprinde si cununa sarbatorilor Sfintilor. Cea dintai mare sarbatoare din cununa Sfintilor de peste an este sarbatoarea Nasterii Maicii Domnului, praznuita la 8 septembrie, adica ziua de astazi. Se si cuvenea, de altfel, sa intalnim sfintenia Maicii Domnului din cele dintai zile ale anului nou bisericesc, Maica Domnului fiind sfintenia omeneasca cea mai inalta, cunoscuta si cinstita in Biserica.


Este drept, stirile Bisericii privind sarbatoarea de astazi nu se intemeiaza pe Scriptura canonica, ci in intregime numai pe Traditia Bisericii, dar pentru acesta, ea nu este mai putin indreptatita. Astfel, din Traditie stim ca parintii Maicii Domnului erau Dreptii Ioachim si Ana; tot din Traditie stim ca erau sterpi si ca erau in varsta. In sfarsit, din Traditie, de asemenea, aflam ca ei doreau totusi, aprig, un copil si ca Maica Domnului a fost rodul rugaciunilor, lacrimilor si frangerilor inimii parintilor ei, un rod al indurarii lui Dumnezeu, un copil dorit, cerut si dobandit prin rugaciune. Un copil cu o chemare dumnezeiasca pe umeri: chemarea de a fi mama care a dat trup de om lui Dumnezeu, Mantuitorului nostru Iisus Hristos.

Si asa a venit pe lume aceea ce a fost, este si va fi, fiica Parintelui Ceresc, Mama Fiului si mireasa Duhului Sfant, Imparateasa tuturor Sfintilor, sprijinitoarea pacatosilor, atotputernica ajutatoare si rugatoare pentru toti oamenii, Maica indumnezeirii si mantuirii noastre a tuturora, mai cinstita decat Heruvimii si mai marita decat serafimii, careia, rugandu-ne, ii zicem: "Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi. Amin".

Predică la Naşterea Maicii Domnului a par Ilie Cleopa



( 8 septembrie )

Naşterea ta, de Dumnezeu Născătoare Fecioară, bucurie a vestit la toată lumea;

că din tine a răsărit Soarele dreptăţii, Hristos Dumnezeul nostru... (Troparul praznicului)


Iubiţi credincioşi,

Gîndindu-mă la cinstea şi slava cea mare cu care Preabunul şi Preaînduratul Dumnezeu a împodobit în cer pe Maica Domnului, gîndindu-mă la slavoslovia cea veşnică cu care o laudă pe dînsa puterile cereşti, apoi, cugetînd şi la slujbele şi rugăciunile care i se aduc ei de către toţi fiii Bisericii lui Hristos aici pe pămînt, precum şi la cuvintele de laudă pe care le-au alcătuit în cinstea ei sfinţii şi aleşii lui Dumnezeu, silinţa gîndului mă îndeamnă, ca astăzi, la luminatul praznic al Naşterii Maicii Domnului, să adaug şi eu nepriceputul, o mică picătură lîngă noianul cel mare al laudelor ei. Şi iată ce am a zice:
Iubiţii mei fraţi în Hristos, v-aţi gîndit vreodată pentru care pricină Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, care au alcătuit sinaxarul, au rînduit ca praznicele împărăteşti, care împodobesc crugul anului, să înceapă cu Naşterea Maicii Domnului şi să se sfîrşească cu Adormirea ei? După cum se ştie, în prima lună a anului nou bisericesc, în a opta zi a lunii septembrie, prăznuim Naşterea Maicii Domnului, iar în luna ultimă a anului bisericesc, la 15 august, prăznuim Adormirea ei. Pricina cea tainică, pentru care anul bisericesc începe şi se sfîrşeşte cu praznicele Maicii Domnului, este aceasta că prin mijlocirea Maicii Domnului, Preamilostivul Dumnezeu a binevoit a începe şi a termina planul mîntuirii neamului omenesc din robia diavolului şi din munca iadului.

Să ştiţi, fraţii mei, că acest plan al lui Dumnezeu de a mîntui lumea prin mijlocirea Maicii Domnului, l-a arătat Dumnezeu în chip tainic şi umbros chiar de la începutul lumii, cînd a zis Evei că sămînţa ei va zdrobi capul şarpelui (Facere 3, 15). Căci despre Hristos se zice: sămînţa femeii, ca Unul ce nu S-a născut din sămînţă de bărbat. Încă de la începutul lumii, Preabunul Dumnezeu a arătat în chip tainic prin Eva cea veche, pe cea nouă, duhovnicească, adică pe Maica Domnului ce avea să nască, la plinirea vremii, pe noul Adam, Hristos, Care, prin întruparea Lui, a zdrobit capul şarpelui şi al morţii şi al păcatului, căci precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos toţi vor învia (I Corinteni 15, 22).

Dar să ştiţi, fraţilor, că în planul mîntuirii neamului omenesc, Maica Domnului a mai fost închipuită de porumbiţa lui Noe. Căci precum aceea a adus lui Noe vestea cea bună a încetării potopului, aşa şi Maica Domnului - porumbiţa cea aleasă de Dumnezeu şi de Duhul Sfînt -, prin naşterea lui Hristos, a adus în lume vestea cea mare a răscumpărării din robia păcatului. Iarăşi, pe Maica Domnului a închipuit-o scara lui Iacov, pe care se suiau şi se coborau îngerii lui Dumnezeu (Facere 28, 12), căci Maica Domnului a fost scara pe care S-a pogorît Dumnezeu pînă la noi şi prin care firea noastră s-a suit pînă la dreapta lui Dumnezeu (Canonul Acatistului Maicii Domnului).

Pe Maica Domnului a mai închipuit-o rugul cel aprins, care ardea şi nu se mistuia de flacăra focului dumnezeirii (Ieşire 3, 2), căci ea a fost rugul cel duhovnicesc care a primit în sine focul dumnezeirii şi nu s-a ars de el (Sfîntul Ioan Damaschin, Bogorodişna gl. 1, Mînăstirea Neamţ, 1816). Maica Domnului a fost închipuită şi prin toiagul lui Aaron care a odrăslit (Numerii 17, 8), căci şi ea a răsărit din părinţi sterpi şi neroditori şi întru feciorie petrecînd, de la Duhul Sfînt a zămislit şi a născut pe Hristos (Luca 1, 35). Pe Maica Domnului a închipuit-o sfeşnicul cel cu şapte lumini (Ieşire 37, 17-24) fiindcă ea a strălucit în lume cu toate cele şapte daruri ale Duhului Sfînt. Maica Domnului a mai fost închipuită prin cădelniţa cea cu totul de aur (Ieşire 37, 16; 40, 26-27), fiindcă ea a purtat în sine focul dumnezeirii.

Maica Domnului a fost închipuită prin cortul sicriului şi prin tablele Legii Vechi (Ieşire 40, 20-22), căci ea este cortul cel sfînt şi sicriu însufleţit şi tablă a Legii Darului (Canon de panihidă, pesna a 8-a). Maica Domnului a fost închipuită şi prin uşa cea încuiată, pe care a văzut-o Proorocul Iezechiel, căci prin ea a trecut singur Dumnezeu şi încuiată a lăsat-o, nestricînd cheile fecioriei ei (Iezechiel 44, 2). Maica Domnului este împărăteasa cea preasfîntă, preafrumoasă şi preaîmpodobită, pe care fericitul ei strămoş, David proorocul şi împăratul a văzut-o prin Duhul Sfînt, stînd de-a dreapta scaunului dumnezeirii, fiindcă Cel ce stăpîneşte fulgerele cerului în ea s-a oprit şi a locuit (Psalm 44, 11). Maica Domnului a mai fost închipuită prin norul cel uşor, prin care S-a pogorît la noi Dumnezeu.

Maica Domnului este muntele cel sfînt, întru care a binevoit Dumnezeu (Isaia 2, 2). Maica Domnului este norul cel în chipul porfirii, cu raze de aur, întru care s-a ascuns soarele cel înţelegător, Hristos Dumnezeul nostru. Maica Domnului a fost închipuită şi prin chivotul Legii Vechi înaintea căruia a săltat de bucurie David proorocul şi împăratul (II Regi 6, 2-5).

Iubiţi credincioşi,

Din cele prea multe mărturii şi simboluri care închipuiesc pe Maica Domnului, v-am adus aici cîteva spre a vă da seama că taina şi temelia praznicului de astăzi îşi are obîrşie foarte veche şi este vestită de patriarhii şi proorocii lui Dumnezeu.
Acum este vremea să arătăm, măcar pe scurt, cum s-a împlinit în Legea Harului această dumnezeiască faptă a naşterii Maicii Domnului. În Palestina, în oraşul Nazaret, era un om ce se chema Ioachim şi soţia lui, Ana. Aceşti soţi erau drepţi şi plini de toată fapta cea bună, fiind de neam cinstit şi împărătesc. Dar aveau mare mîhnire în această viaţă, căci nu aveau copii. Şi, în acea vreme, cei ce nu aveau copii erau socotiţi ca oameni urgisiţi de Dumnezeu şi blestemaţi, după mărturia Sfintei Scripturi, care zice: "Blestemat este cel ce nu are sămînţă în Sion şi nu are urmaşi în Ierusalim". De la asemenea oameni, nimeni nu avea voie să primească hrană, iar în biserică nu erau luaţi în seamă şi nu li se primeau jertfele pe care le aduceau lui Dumnezeu.

Într-una din zile, fiind un mare praznic al iudeilor, s-au dus şi Ioachim cu soţia sa Ana la biserică şi, pentru multa lor osîrdie, au vrut să dea şi ei ceva jertfă lui Dumnezeu din averile lor. Dar preotul nu a voit să le primească şi cu cuvinte grele îi mustră, zicîndu-le: "Pentru ce îndrăzniţi să aduceţi jertfă lui Dumnezeu, fiind voi sterpi şi neroditori?" Atunci Ioachim şi Ana, umplîndu-se de ruşine şi de mîhnire, au ieşit afară din biserică. Şi mergînd spre casă foarte întristaţi, a zis Ioachim către soţia sa Ana: "Pe mine nu mă îndeamnă inima să mai intru în casa mea, căci noi sîntem urgisiţi de Dumnezeu. Iată eu mă duc la munte şi acolo voi posti şi mă voi ruga lui Dumnezeu, doar se va milostivi şi ne va da nouă un copil".

Deci, se despărţiră unul de altul, iar Ana se duse acasă, la Nazaret. Şi, după ce făcu multă milostenie, a intrat în grădină şi acolo a început să se roage lui Dumnezeu cu durere şi cu multe lacrimi, zicînd: "Doamne, Atotţiitorule, Cela ce numai cu cuvîntul ai făcut cerul şi pămîntul şi toate cîte se văd; Cela ce ai zis făpturilor Tale să trăiască şi să se înmulţească; Cela ce ai binecuvîntat pe Sarra, femeia lui Avraam şi a născut pe Isaac la bătrîneţe şi ai dăruit Anei fiu, de a născut pe Samuel proorocul, dă-mi şi mie roadă pîntecelui meu şi nu lăsa să fiu de ocară între oameni, că de voi naşte fiu, sau fiică, îl voi închina Ţie cu toată inima şi-l voi da să slujească în biserica slavei Tale" (I Regi 1, 11).

Deci, acestea grăind Ana, cu lacrimi se ruga lui Dumnezeu; la fel şi Ioachim, bărbatul ei, mult rugîndu-se în munte şi plîngînd cu durere din inimă, a auzit Dumnezeu rugăciunea şi suspinurile lor. Apoi trimiţînd pe arhanghelul Gavriil la Ioachim în munte, i-a zis: "Bucură-te, Ioachime, şi te veseleşte că am venit să-ţi vestesc că vei avea o fiică ce va naşte în feciorie pe Împăratul lumii, Dumnezeu! Deci, lasă întristarea şi amărăciunea sufletului tău şi te du la casa ta, că a auzit Dumnezeu rugăciunea ta. Numai să ai nădejde tare în cuvîntul meu şi să-i mulţumeşti lui Dumnezeu".

Acestea zicînd îngerul lui Dumnezeu, s-a dus în grabă şi la Ana şi îi zise aceste cuvinte: "Ano, Ano, s-a auzit rugăciunea ta şi, iată, vei naşte o fiică şi-i vei pune numele Maria, de care toate popoarele pămîntului se vor bucura". Deci, Ioachim, auzind cuvîntul arhanghelului Gavriil, se duse vesel la casa sa şi află pe Ana foarte bucuroasă pentru vestea primită de la înger. Apoi Ana, rămînînd însărcinată, după nouă luni a născut o fiică, pe care, după obiceiul Legii Vechi, la opt zile o duseră la preotul bisericii spre a-i pune numele. Deci, cu chip tainic, i s-a dat pruncii acest nume de Maria, căci Maria înseamnă împărăteasă, ca ceea ce avea să fie Împărăteasa îngerilor şi Doamna întregii lumi. Încă şi altă taină ascunde în sine numele de Maria. Numele acesta se compune din cinci litere ce închipuiesc tainic numele celor cinci mari şi renumite femei din Vechiul Testament. Astfel, litera "M" arată pe "Mariam", sora lui Moise şi a lui Aaron. Litera "A" este Avigheia, femeia lui Nova. Litera "R" este Rahila, soţia lui Iacob. Litera "I" este Iudit, văduva cea sfîntă; litera "A" este Ana, femeia lui Elcana.
Prin aceasta se înţelege că toate darurile şi faptele bune cu care au fost încununate aceste femei, pe toate la un loc le întruneşte dumnezeiasca pruncă Maria, întrecîndu-le cu neasemănare. Fiindcă Mariam, sora lui Moise strălucea cu două daruri: cu fecioria şi cu proorocia; iar în cea plină de dar, Maria, fecioria şi proorocia rămîn de-a pururea. Avigheia s-a măritat întru smerenie, iar fecioara Maria, mai ales pentru smerenie este lăudată, că a căutat Dumnezeu spre smerenia roabei Sale (Luca 1, 48). Rahila a fost vestită prin frumuseţea ei, iar Fecioara Maria este însăşi podoaba şi frumuseţea cerului. Iudita a fost vestită pentru că prin înţelepciunea ei a omorît pe Olofern (Cartea Iuditei 13, 9) iar Fecioara Maria s-a făcut pe sine sălaş al înţelepciunii şi al Cuvîntului lui Dumnezeu (Sfîntul Ioan Damaschin, Bogorodişna, gl.3), care prin puterea Lui a omorît pe Olofern cel fără de trup, adică pe diavolul.

Ana fiind stearpă s-a slăvit, pentru că a devenit maica marelui Samuel (I Regi 1, 20) dar şi Preasfînta Fecioară Maria este mult mai vestită, căci nu stearpă, ci fecioară fiind, a devenit Maica marelui Emanuel (Isaia 7, 14). Dar, fraţii mei, ce asemănare s-ar putea face între darurile sfinţilor şi ale drepţilor şi între aceea care a fost şi este comoara tuturor darurilor Sfîntului Duh? Căci, după mărturia Fericitului Ieronim, toţi sfinţii au luat de la Dumnezeu numai cîte o parte din daruri, iar Preasfînta Fecioară Maria a fost plinirea tuturor darurilor.

Iubiţi credincioşi,

Ziua de astăzi a sosit la noi cu lumină duhovnicească, cu bucurie sfîntă, fiindcă astăzi se naşte Maica luminii şi a bucuriei. Astăzi se vesteşte mila şi izbăvirea neamului omenesc, căci s-a născut Maica milei şi a milostivirii. Nu prăznuim astăzi naşterea vreunui sfînt, ci naşterea aceleia ce este mai sfîntă decît toţi sfinţii. Nu sobor de îngeri se cinsteşte astăzi, ci naşterea Împărătesei îngerilor. Nu maică de împărat pămîntesc se naşte, ci însăşi Maica Domnului şi Dumnezeului slavei. Astăzi, Împărăteasa făpturii şi Doamna lumii, din pîntece sterp şi neroditor a răsărit. Şi cine va putea, după vrednicie, să cinstească naşterea ei? Însăşi Biserica lui Hristos arată că este cu neputinţă acest lucru, zicînd: "Nu se pricepe toată limba a te lăuda după vrednicie, căci se întunecă şi mintea cea mai presus de lume a cînta ţie, de Dumnezeu Născătoare" (Axionul din ziua Botezului Domnului).

Deci, fraţii mei, dacă David, împăratul şi proorocul, a săltat bucurîndu-se şi s-a veselit foarte, înaintea chivotului Legii Vechi, care tainic închipuia pe Maica Domnului (II Regi 6, 5), apoi cîtă bucurie şi veselie se cade nouă să avem azi, cînd, nu tainic şi cu închipuire, ci într-adevăr prăznuim Naşterea Maicii Domnului, chivotul cel viu şi însufleţit, întru care Dumnezeu a locuit? Dacă cele întunecate şi tainice, atîta veselie au adus preafericitului strămoş al Maicii Domnului, apoi cîtă bucurie are el acum în cer, şi cîtă bucurie şi mîngîiere se cuvine să avem şi noi astăzi, cei de pe pămînt, cînd a răsărit în lume prunca lui Dumnezeu, Fecioara Maria, prin care S-a arătat Soarele mîntuirii neamului omenesc?

Cu adevărat astăzi, Preabunul şi Preînduratul Dumnezeu, a cercetat cu milă zidirea Sa şi a bucurat cu mare bucurie, nu numai pe David împăratul şi proorocul, ci şi pe dumnezeieştii ei părinţi Ioachim şi Ana, care cu atîtea lacrimi şi suspine se rugau lui Dumnezeu să le dea lor rod. Dar şi toată făptura omenească s-a bucurat, de vreme ce tot neamul omenesc aştepta să se nască în lume Sfînta Fecioară, care la vreme avea să nască pe Emanuel, ce se tîlcuieşte "Cu noi este Dumnezeu" (Isaia 7, 14).
Astăzi prăznuim naşterea Împărătesei cerului şi a pămîntului, ca rod al rugăciunii, al milosteniei şi al facerii de bine, cîştigată de la Dumnezeu de Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana. Deci cum trebuie să prăznuim noi astăzi şi cu cîtă cinste şi evlavie, cu cîtă sfinţenie şi curăţie? Astăzi cei sterpi şi neroditori să se mîngîie cu nădejdea că, prin milostenii şi faceri de bine, prin post şi rugăciune, vor dobîndi şi ei copii de la Dumnezeu.

Astăzi cei tineri să se înfrîneze şi cu curăţie şi cinste să prăznuiască naşterea Maicii Domnului. Astăzi fecioarele şi copiii să salte de bucurie că le vine în lume Maica fecioriei. Astăzi bătrînii şi bolnavii să se bucure că sprijinitoarea bătrînilor şi mîngîierea bolnavilor a venit în lume. Astăzi cei căzuţi în păcate grele şi cei deznădăjduiţi de mîntuirea lor, cu nădejde să se mîngîie, că ridicarea celor căzuţi şi nădejdea celor deznădăjduiţi pe pămînt s-a născut. Fiecare din cei ce sînteţi de faţă să vă gîndiţi cîtă osteneală şi milostenie au făcut şi cîte lacrimi au vărsat dumnezeieştii părinţi Ioachim şi Ana, ca să le dea Dumnezeu copii. Apoi, prin cîtă osîrdie şi rugăciune din adîncul inimii au dobîndit o fiică, pe Preasfînta Fecioară Maria, de a cărei naştere s-au bucurat cerul şi pămîntul.

Şi acum să vă fac o întrebare. Oare cîtă muncă şi urgie, cîtă pedeapsă vor lua de la Dumnezeu acei părinţi care, nu numai că nu se roagă lui Dumnezeu să le dea copii, ci îi omoară prin avorturi sau prin alte mijloace împiedică naşterea fiilor lor? Dacă pentru uciderea unui singur om cu voia, dumnezeieştile canoane pedepsesc cu 20 de ani de canonisire şi oprire de la Sfînta Împărtăşanie, apoi în ce fel trebuie canonisiţi acei creştini care ucid cu voia, nu unul, ci doi, trei şi chiar mai mulţi copii? Poate veţi zice că copilul avortat nu era de nouă luni şi deci păcatul nu ar fi deplin. Să nu gîndiţi aşa ceva, că mare neadevăr gîndiţi.

Dumnezeieştii Părinţi spun că precum atunci cînd fulgeră sau tună, deodată se vede şi lumina, aşa şi la împreunarea soţilor, în acea clipă cînd s-au împreunat, cu puterea lui Dumnezeu se zămisleşte în pîntecele mamei şi sufletul şi trupul şi începe a lua fiinţă copilul. Iar cine după împreunare, chiar şi după un ceas, va încerca în vreun fel să împiedice naşterea, ucigaş de om este şi mare osîndă va primi. La fel păcătuiesc şi cei ce se feresc a zămisli copii. Aceştia să-şi aducă aminte că pe Onan, feciorul patriarhului Iuda, numai pentru acest păcat l-a omorît Dumnezeu (Facere 38, 10).

Luaţi aminte, fraţilor, că cel ce face avort sau în alt chip împiedică naşterea copiilor, nu odată, ci de două ori este ucigaş. Cel ce ucide vreun om care a fost botezat, poate să-i omoare numai trupul său, dar dacă acel om a fost în dreaptă credinţă şi în fapte bune, sufletul său rămîne viu în veci, fiindcă se duce din moarte la viaţă. Dar cei ce omoară copiii mai înainte de dumnezeiescul Botez, de două ori sînt ucigaşi, căci atît trupurile lor cît şi sufletele le lipsesc de fericirea cea veşnică, după mărturia Mîntuitorului care zice: Cel ce crede şi se va boteza se va mîntui, iar cel ce nu crede se va osîndi (Marcu 16, 16).

Iubiţi credincioşi,

Astăzi, însă, se cade să ne veselim, căci s-a născut pe pămînt Maica Vieţii, Fecioara Maria, cea mai sfîntă fiinţă omenească pe care a ales-o Dumnezeu mai înainte de întemeierea lumii, ca să nască pe Iisus Hristos de la Duhul Sfînt în Betleemul Iudeii. Să se bucure astăzi pruncii şi fecioarele, copiii şi tinerii, mamele şi văduvele, preoţii şi călugării că ni s-a născut nouă mamă duhovnicească şi cea dintîi rugătoare, mîngîietoare şi mijlocitoare înaintea Preasfintei Treimi.

Să mergem deci în Nazaretul Galileii, să-i aducem laude îngereşti, pruncii şi Fecioarei Maria, Preacuratei de Dumnezeu Născătoarei, care s-a născut din Sfinţii Părinţi Ioachim şi Ana, la bătrîneţile lor. Însă, pentru a lăuda pe prunca şi Fecioara Maria, trebuie să avem inimă fără răutate, ca pruncii, şi viaţă curată şi neîntinată de păcate trupeşti. Pentru a lăuda pe aceea care avea să fie Maica Fiului lui Dumnezeu, trebuie să avem inimă de mamă, blîndeţe şi răbdare de mamă, iubire şi milă de mamă către toţi. Altfel, rugăciunile noastre, darurile noastre, dacă ies din inimi pline de păcate, de ură şi de răutate, nu vor fi primite de Preasfînta Fecioară Maria.

Cu aceste gînduri de bucurie şi nădejde şi cu inimi pline de milă şi smerenie, să intrăm în sfintele biserici şi, sărutînd icoana Maicii Domnului, să-i adresăm cu credinţă această scurtă rugăciune: Uşa milostivirii deschide-ne-o nouă, binecuvîntată Născătoare de Dumnezeu Fecioară, ca să nu pierim cei ce nădăjduim întru tine, ci să ne mîntuim prin tine de nevoi, că tu eşti mîntuirea neamului creştinesc. Amin.

DESPRE CINSTIREA ICOANELOR

Predică la Duminica Ortodoxiei

Pr. Ilie Cleopa

Iubiţi credincioşi,

Biserica lui Hristos dreptmăritoare prăznuieşte astăzi un mare aşezămînt apostolesc şi sobornicesc, anume cultul sfintelor icoane. Acesta s-a aşezat prin hotărîrea Sfîntului şi marelui Sinod Ecumenic al şaptelea de la Niceea din anul 787, la care au luat parte trei sute şaizeci şi şapte de Sfinţi Părinţi şi o sută treizeci şi şase de arhimandriţi şi stareţi de mănăstiri. Sinodul a fost condus din partea Bisericii Ortodoxe de Răsărit de Sfîntul Tarasie patriarhul Constantinopolului. Din partea Bisericii de Apus a fost Petru, arhiepiscopul Romei, însoţit de Petru, prezbiter şi egumen al mănăstirii Sfîntul Sava din Roma, din partea papei Adrian.

Toţi aceşti Sfinţi Părinţi au hotărît cinstirea Sfintelor Icoane şi au dat anatema pe toţi ereticii luptători de icoane, de la care mulţi sfinţi au suferit mari prigoane şi moarte timp de aproape două secole, de la Leon Isaurul, primul luptător împotriva sfintelor icoane şi pînă la Teofil cel de pe urmă. După moartea lui Teofil, prin rîvna împărătesei Teodora şi a Sfinţilor Părinţi s-a stabilit din nou dreapta credinţă şi cinstirea Sfintelor Icoane, cum a fost şi pe vremea Mîntuitorului şi a Sfinţilor Apostoli, căci Iisus Hristos prin minune nefăcută de mîini, a zugrăvit chipul feţei Sale pe maramă şi l-a trimis lui Avgar, regele Edesei (Combaterea sectelor, Chişinău, 1929, p. 510-532). După tradiţia apostolică, Sfîntul Apostol şi Evanghelist Luca, fiind mare pictor, a zugrăvit chipul Maicii Domnului cu Pruncul Iisus în braţe pe cînd era ea în viaţă.

Acest mare adevăr îl adevereşte şi Sfîntul Sinod al 7-lea ecumenic, zicînd: "Noi păstrăm predaniile Bisericii, întăririle înscris sau în nescris. Una din ele porunceşte a face noi închipuiri de icoane pictate, fiindcă aceasta în unirea cu istoria Evangheliei slujeşte spre adeverirea că Dumnezeu Cuvîntul adevărat, şi nu după nălucire, s-a făcut om, şi este spre folosul nostru. Pe temeiul acesta, noi, mergînd pe calea împărătească şi urmînd învăţătura dumnezeieştilor Sfinţilor Părinţilor noştri şi predaniile Bisericii Ecumenice, căci ştim că în ea locuieşte Duhul Sfînt, cu toată stăruinţa şi luarea aminte hotărîm ca Sfintele Icoane să se pună înainte la fel cu închipuirea cinstitei şi de viaţă făcătoarei Cruci, fie ele făcute din vopsele sau cu mozaic sau din oricare material. Numai să fie făcute în chip cuviincios" (Ibidem, p. 532-533).

Sfîntul Ioan Damaschin, care a suferit mult pentru Sfintele Icoane, scrie despre ele: "În orice lucru este bine de cunoscut ce este în el adevărat sau mincinos şi care este scopul lui, bun sau rău". Tot aşa, cînd este vorba despre Sfintele Icoane trebuie de cercetat dacă ele sunt adevărate şi pentru care scop sunt făcute. Dacă ele sunt adevărate şi slujesc spre slava lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Lui, spre a îndemna la fapte bune, spre îndreptarea fără de prihană şi spre mîntuirea sufletelor, apoi noi trebuie să le primim şi să le cinstim, însă nu în alt fel, decît ca pe închipuiri, ca pilde, ca exemple, ca pe nişte cărţi pentru oameni, ca pe monumente (Ibidem, p. 537).

Fiindcă nu toţi ştiu a citi şi nu pot să se îndeletnicească cu citirea, Părinţii au judecat ca toate faptele lui Hristos vrednice de mărire să le închipuiască pe icoane care ar sluji la scurte amintiri. De multe ori se întîmplă că noi nu gîndim la patimile Mîntuitorului, dar îndată ce vedem icoana răstignirii lui Hristos ne aducem aminte de mîntuitoarele Lui patimi, cădem şi ne închinăm, nu materialului, ci Celui ce este închipuit, asemenea cum ne închinăm, nu materialului din care este făcută Evanghelia sau Crucea, ci la aceea ce se închipuieşte prin ele, adică la puterea Duhului Sfînt ce izvorăşte din ele.

Noi nu ne închinăm materialului din care sunt făcute icoanele. Dacă înaintea noastră se află icoana Domnului, noi ne rugăm, zicînd: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, ajută-ne şi ne mîntuieşte!" Iar dacă suntem înaintea icoanei Maicii Domnului: "Fii apărătoarea noastră înaintea Fiului Tău, adevăratul nostru Dumnezeu spre mîntuirea sufletelor noastre!" Iar dacă este icoana mucenicului, de pildă Ştefan, noi zicem: "Sfinte Mare Mucenic Ştefane, care ţi-ai vărsat sîngele pentru Hristos şi ai îndrăznit către Dumnezeu, ca întîiul mucenic, fii apărătorul nostru!" Aşa ne adresăm şi către oricare alt sfînt. Iată încotro trimitem noi rugăciunile noastre prin ajutorul Sfintelor Icoane.

Cînd împăratul iconomah, aidoma sectanţilor noştri, afirma pe nedrept că la cele şase Sinoade Ecumenice n-ar fi fost icoane şi că despre dînsele nu s-a vorbit, atunci papa Grigorie îi scria; "Împărate, vezi că nimic nu s-a spus nici de pîine, nici de apă, nici nu s-a spus că se cuvine a mînca sau bea. Însă tu ştii, după tradiţie, că acest lucru este necesar pentru întemeierea vieţii. Aşa şi despre icoane era cunoscut din Tradiţie. Înşişi arhiereii aduceau icoane la Sinod şi nici un om iubitor de Hristos nu porneşte la drum şi nu-şi face călătoria fără de icoane. Aşa fac oamenii lucrători de fapte bune şi plăcuţii lui Dumnezeu".

Leonte de Neapole, combătînd pe iudeii care învinuiau pe creştini pentru cinstirea icoanelor le răspunde: "Ne închinăm feţelor de pe icoane şi închipuirilor sfinţilor, nu ca lui Dumnezeu. Pentru că dacă ne-am închina lemnului icoanei ca lui Dumnezeu atunci ne-am închina la orice lemn. Şi de s-ar fi şters faţa de pe vreo icoană noi am da-o pe foc, cum facem aceasta de multe ori. Noi creştinii, sărutînd cu buzele trupeşti chipul lui Hristos, al apostolului sau al mucenicului, cu sufletul şi cu gîndul nostru sărutăm pe Hristos şi pe sfinţii Lui".

Sfîntul Grigorie de Nyssa vorbeşte despre închipuirea aducerii lui Isaac ca jertfă de către Avraam, icoana spre care cînd căuta, vărsa din ochii lui lacrimi de umilinţă. El mai vorbeşte şi despre icoana Sfîntului şi Marelui Mucenic Teodor Tiron şi despre icoana lui Hristos. Iar Sfîntul Ambrozie de Milan, vorbind despre vedeniile care le-a avut înaintea descoperirii moaştelor Sfinţilor Mucenici Ghervasie şi Protasie, mărturisea că i s-a arătat lui Apostolul Pavel, aşa cum este închipuit pe icoană (Scrisoarea 35). Sfîntul Atanasie cel Mare scrie, despre cinstirea Sfintelor Icoane: "Noi credincioşii ne închinăm la icoane, nu ca la Dumnezeu cum fac elinii. Nu! Ci noi arătăm buna închinare şi iubire către acea faţă care este închipuită pe icoane. Pentru aceasta noi, de multe ori cînd chipul de pe dînsa se şterge, o ardem ca pe un lucru fără de folos".

După cum Iacob, înainte de sfîrşitul său, s-a închinat deasupra toiagului lui Iosif şi prin aceasta a cinstit, nu toiagul, ci pe cel ce îl ţinea, aşa şi noi credincioşii ne închinăm şi sărutăm icoanele, nu pentru altceva, decît că le sărutăm ca pe copiii şi pe părinţii noştri, ca să le arătăm prin aceasta dragostea noastră sufletească; după cum şi iudeii se închinau Tablelor Legii şi celor doi heruvimi turnaţi din aur, cinstind prin închinare nu piatra şi aurul, ci pe Însuşi Dumnezeu care a poruncit să li se facă acestea.

Mărturii despre Sfintele Icoane se află încă mai din vechime. Aşa Sfîntul Metodie de Patara, care a trăit prin veacul al III-lea, scrie: "Închipuirea îngerilor lui Dumnezeu, care se face din aur, ale începătoriilor şi ale stăpîniilor, noi le facem întru cinstirea şi slava lui Dumnezeu". Despre icoane scriu şi Clement al Alexandriei şi Tertulian, care au trăit în secolele II-III.

Sfînta Tradiţie vorbeşte şi despre chipul cel nefăcut de mînă dăruit de Mîntuitorul lui Avgar, regele Edesei. Despre acest chip nefăcut de mînă omenească scrie istoricul bisericesc Eusebiu, care a trăit prin secolul III-IV.

În sfîrşit, însuşi pămîntul vorbeşte împotriva sectarilor luptători contra icoanelor, căci şi acum se descoperă icoane, cruci şi simboluri creştine la săpăturile ce se fac în catacombele din Roma, adică în peşterile unde primii creştini se ascundeau din cauza persecuţiilor păgîne şi săvîrşeau acolo slujbe dumnezeieşti şi înmormîntări ale sfinţilor mucenici. Am vizitat catacombele Romei în toamna anului 1977 şi am văzut acolo cele mai vechi icoane ale Mîntuitorului şi imagini ale Sfintei Cruci. Din icoanele cele mai vechi aflate de învăţaţii arheologi în catacombele Romei subterane, mai importante sunt: Icoana Mîntuitorului din catacomba Sfîntului Calist şi Cina cea de taină de la sfîrşitul secolului al II-lea, Închinarea Magilor, Minunea prefacerii apei în vin, Vindecarea orbului din naştere şi altele, aflate tot în catacomba Sfîntului Calist. În catacombele Domitillei şi Priscilei s-au aflat icoanele Sfintei Familii, a Bunei-Vestiri, a Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, a Patriarhilor şi Proorocilor din Vechiul Testament şi a unor Mucenici din Noul Testament, ce se atribuie tot sfîrşitului veacului al II-lea şi începutul celui de al III-lea. Dar cea mai veche icoană pe care învăţaţii arheologi o atribuie veacului I al creştinismului este chipul Maicii Domnului care ţine în braţe pe Pruncul Cel mai înainte de veci, cu o stea deasupra icoanei.

Toate aceste reprezentări, care s-au aflat în catacombele şi în săpăturile bisericilor vechi de sub pămînt, cu o evidenţă indiscutabilă, ne impun să primim şi să credem că au fost cinstite Sfintele Icoane din cele mai vechi timpuri ale creştinismului. Astfel, în apărarea Sfintelor Icoane ne vorbeşte Sfînta Scriptură, Sfînta Tradiţie şi însuşi pămîntul care ne-a păstrat din primele veacuri ale creştinismului multe din ele. În apărarea lor ne vorbesc şi mintea şi inima noastră.

Iubiţi credincioşi,

Pînă aici am adus atîtea mărturii din Sfînta Scriptură, din Sfînta Tradiţie, de la Sfinţii Părinţi şi din Istoria Bisericii Creştine despre cinstirea Sfintelor Icoane. Acum vom arăta ce este icoana şi ce este idolul. Vă rog să ţineţi minte că "icoana este închipuirea adevăratului Dumnezeu, care într-adevăr există. Iar idolul, sau chipul cioplit este închipuirea dumnezeilor mincinoşi şi născociţi de mintea oamenilor care într-adevăr nu există". De aceea se şi spune că idolul nimic nu este în lume (I Corinteni 8, 4). Deosebirea între idoli şi icoană este ca deosebirea între zi şi noapte, între lumină şi întuneric. Ce însoţire, zice marele Apostol Pavel, este între Biserica lui Dumnezeu şi idoli? (II Corinteni 6, 15-16).

Prin ce se arată cinstirea Sfintelor Icoane? Cinstirea Sfintelor Icoane, după cum învaţă Sfîntul şi Marele Sinod al 7-lea Ecumenic, se arată prin aceea că noi nu considerăm icoana ca Dumnezeu, ci numai ca reprezentare (fotografie, portret) şi, cinstind icoana, nu ne închinăm lemnelor sau vopselelor, ci Celui care este închipuit pe icoană, adică lui Dumnezeu, sfinţilor îngeri, Preasfintei Născătoare de Dumnezeu şi sfinţilor care sunt prieteni ai lui Dumnezeu. Oare noi nu cinstim cu deosebită atenţie chipul patriarhului nostru? Şi văzînd portretul lui nu ne aflăm ca şi cum l-am vedea pe el? Dar dacă vedem în icoană chipul lui Dumnezeu, nu trebuie să-L cinstim?

Dar prin ce se manifestă închinarea la idoli? Închinarea la idoli se manifestă prin aceea că oamenii considerau chipurile cioplite drept dumnezei. Auzi ce zice dumnezeiasca Scriptură: S-au abătut curînd din calea care am poruncit lor şi au făcut viţel şi s-au închinat lui şi au jertfit lui şi au zis: Iată, Israele, Dumnezeul tău, care te-a scos din ţara Egiptului (Ieşire 32, 8; III Regi 12, 28-30). Astfel, trebuie să înţelegem că deosebirea între cinstirea Sfintelor Icoane şi închinarea la idoli este ca între lumină şi întuneric şi după cum omul orb nu deosebeşte lumina de întuneric şi pentru dînsul totul este întuneric, aşa şi omul neînţelept şi rătăcit, nu deosebeşte icoanele de idoli, pentru dînsul orice închipuire este idol, măcar de ar fi acel portret chipul tatălui său.

Însuşi cuvîntul lui Dumnezeu ne porunceşte să deosebim cele sfinte şi cele curate de cele nesfinte şi necurate (Levitic 10, 9-10).

Dar care este folosul duhovnicesc al cinstirii Sfintelor Icoane şi pentru ce ne trebuie Sfintele Icoane? Sfintele Icoane ne trebuie mai întîi în întărirea credinţei, a evlaviei şi trezirea conştiinţei noastre. Al doilea, pentru amintirea faptelor măreţe ale lui Dumnezeu (Deuteronom 6, 7-9) şi ale sfinţilor Lui, ca noi, căutînd la chipurile lor, să ne îndemnăm a urma viaţa lor (Evrei 13, 7). Icoanele ne ajută pentru exprimarea dragostei noastre către Dumnezeu. Dacă noi din dragoste purtăm la noi portretele rudelor şi ale oamenilor care ne sunt aproape, cu cît mai mult suntem datori să purtăm cu evlavie la noi icoanele Mîntuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfinţilor lui Dumnezeu.

Apoi, Sfintele Icoane pentru oamenii fără ştiinţă de carte şi pentru copii, sunt ca şi Biblia. Ceea ce în Biblie este tipărit cu litere, aceea pe icoane este zugrăvit cu vopsele. De pildă, despre patimile Mîntuitorului nostru Iisus Hristos nu va putea citi în Biblie cel ce nu ştie carte, însă, privind la icoanele suferinţelor lui Hristos, el va înţelege cu mintea ce este pictat pe icoane şi va simţi mai multă evlavie în inima sa. Biserica lui Hristos cîntă aşa: "Pe Dumnezeu a-L vedea nu este cu putinţă oamenilor, spre Care nu cutează a căuta oştile îngereşti..." Şi în alt loc zice despre Maica Domnului: "Iar prin tine Preacurată, S-a arătat oamenilor Cuvîntul întrupat, pe Care mărindu-L cu oştirile cereşti, pe tine te fericim".

Iubiţi credincioşi,

Pe Dumnezeu nu-L pot vedea oamenii după fiinţă, ca pe un duh. Dar îl pot vedea în chipuri, în imagini, în vederi cunoscute. Pe Dumnezeu L-au văzut oamenii, însă numai indirect sau prin simboluri. Aşa, de pildă, Dumnezeu S-a arătat lui Avraam în chipul celor trei tineri călători (Facere 18, 1-6). L-a văzut pe Dumnezeu şi patriarhul Iacob şi a chemat numele locului aceluia "Vederea lui Dumnezeu" (Facere 32, 30). L-a văzut pe Dumnezeu şi Moise "şi a grăit Dumnezeu către Moise faţă către faţă, ca şi cum ar fi grăit cineva cu prietenul său" (Ieşire 30, 11). Şi a zis Domnul: Auziţi cuvintele Mele: De va fi între voi vreun prooroc al Domnului, în vedenii Mă voi arăta lui şi în somn voi grăi lui. Nu este aşa credincios în toată casa lui Israel ca robul Meu Moise. Gură către gură grăiesc cu el aievea şi nu prin pilde şi el faţa Domnului vede (Numerii 12, 6-8). L-a văzut pe Dumnezeu şi (Isaia 6, 1-5). Daniil, proorocul a văzut pe Dumnezeu Tatăl şi Fiul. A văzut pe Dumnezeu şi Miheia (III Regi 22, 19). Apoi pe Domnul şi Mîntuitorul nostru Iisus Hristos L-au văzut ucenicii, atît în umilinţă, cît şi în slavă, cît a trăit cu dînşii pe pămînt (Ioan 1, 14; 6, 36).

Apostolul Ioan, vorbind despre Iisus Hristos, aşa începe epistola I-a: Ce era din început, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mîinile noastre au pipăit despre Cuvîntul Vieţii, aceea vă vestim şi Viaţa s-a arătat şi o am văzut şi mărturisim şi vă vestim viaţa cea veşnică, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă (I Ioan 1, 1-3). Iar Sfînta Evanghelie zice: Şi Cuvîntul trup S-a făcut şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a unuia Născut din Tatăl (Ioan 1, 14).

Pe Iisus Hristos L-a văzut Apostolul Pavel şi după înălţarea la ceruri. L-a văzut pe Hristos cînd Il prigonea (I Corinteni 15, 8; Fapte 9, 3-4). L-a văzut şi primul mucenic Ştefan, cînd era ucis cu pietre şi a zis: Iată văd cerurile deschise şi pe Fiul Omului stînd de-a dreapta lui Dumnezeu (Fapte 7, 56). Pe Duhul Sfînt L-au văzut poporul şi Apostolii, la botezul Domnului în chip de porumbel şezînd peste Dînsul Şi glas din cer s-a auzit: Tu eşti Fiul Meu cel iubit întru care bine am voit (Luca 3, 22). Duhul Sfînt a fost văzut şi în chipul limbilor de foc, la pogorîrea Lui din cer (Fapte 2, 1-4). Încă în multe chipuri S-a arătat Dumnezeu şi Sfinţii Lui, precum în descoperirea Sfîntului Evanghelist Ioan (Apocalipsa 4, 2-3; 5, 6-8).

Astfel, oamenii L-au văzut pe Dumnezeu şi pot să-L închipuiască pentru întărirea şi învăţătura lor în credinţă. Deci nici un motiv nu pot avea sectanţii, care zic că nimenea nu are voie să închipuiască pe Dumnezeu pe Sfintele Icoane.

Iubiţi credincioşi,

Astăzi este prima Duminică din Postul Mare, numită "Duminica Ortodoxiei" sau "a Sfintelor Icoane". Tocmai de aceea am vorbit pe larg despre cinstirea sau venerarea Sfintelor Icoane, întrucît în vremea nostră s-au ridicat în lume multe secte creştine care hulesc icoanele, crucea, biserica, preoţii şi învăţătura apostolică ortodoxă, înşelînd pe mulţi fii ai Bisericii noastre, spre veşnica lor osîndă. Noi vă sfătuim şi vă reamintim învăţătura dogmatică a Bisericii. Închinaţi-vă cu credinţă şi evlavie Sfintelor Icoane şi purtaţi-le în casă, şi oriunde călătoriţi, ca să vă fie de ajutor în izbăvirea de primejdii, ştiind că cinstea dată icoanelor se ridică la sfinţii pictaţi pe ele. Faceţi rugăciuni şi acatiste în faţa icoanelor, mergeţi în pelerinaj la icoanele făcătoare de minuni din ţară şi la moaştele sfinţilor noştri, că veţi primi uşurare şi mare ajutor în necazurile vieţii. De asemenea, cinstiţi Sfînta Cruce, pavăza credinţei, şi o purtaţi cu credinţă, că prin ea izgonim pe diavoli şi liniştim pe sectanţii hulitori de Dumnezeu.

A trecut prima săptămînă din Sfîntul Post, numită şi "Săptămîna Mare". Ne bucurăm că bisericile iarăşi s-au umplut de credincioşi, că aţi postit cu toţii şi că alergaţi cu credinţă şi evlavie la Dumnezeu Mîntuitorul şi nădejdea noastră.

Vă îndemn, fraţii mei, să continuaţi a posti Sfîntul Post şi să vă rugaţi, să citiţi cît mai mult şi să faceţi după putere milostenie şi veţi vedea cîtă bucurie şi pace veţi primi în suflet. Dar, mai ales, vă îndemn să vă spovediţi de două ori la duhovnici şi în aceste zile, şi la sfîrşitul Postului Mare, iar care aveţi dezlegare, să primiţi şi Sfînta Împărtăşanie.

Creştinii evlavioşi, mamele, copiii, bătrînii şi bolnavii sunt datori să se spovedească şi să se împărtăşească de două ori în acest mare post. Siliţi-vă la Hristos. El vă cheamă, vă aşteaptă şi vi se dăruieşte în dar tuturor celor ce păzesc poruncile Lui. Nu treceţi cu vederea dragostea şi harul lui Hristos.

Să-L rugăm pe Fiul lui Dumnezeu să întărească dreapta credinţă şi evlavia ortodoxă, ca să biruim cu puterea Lui şi pe diavoli şi pe sectanţii hulitori, şi pe necredincioşi, şi să trăim veşnic în bucuria şi iubirea lui Dumnezeu. Amin.

NE VORBESTE PARINTELE CLEOPA:CHEMAREA LUI DUMNEZEU SI ASCULTAREA OMULUI

CHEMAREA LUI DUMNEZEU SI ASCULTAREA OMULUI

Frati crestini, vreau să vă vorbesc despre chemarea lui Dumnezeu si de ascultarea omului de Dumnezeu si de ascultarea tuturor zidirilor Sale. Dar vreau mai ales să vorbesc despre chemarea neamului celui cuvântător al oamenilor si să vă spun în câte chipuri ne cheamă Dumnezeu pe noi.

Dumnezeu cheamă popoarele pământului la pocăintă prin foamete, cu secetă, cu boli, de parcă le-ar spune: Iată, Eu sunt Acela despre Care spune Ieremia proorocul că voi da ploaie peste zece cetăti si peste două nu voi ploua. Si iarăsi, voi da ploaie peste două cetăti si peste zece n-am să dau ploaie, ca să vă arăt că Eu sunt Dumnezeul norilor si Tatăl ploilor, cum a zis si Iov.

Am auzit că la televizor, când se dă buletinul meteorologic, se arată harta tării spunându-se: aici plouă, si se arată vreo 10-15 puncte unde plouă în tară, iar în cea mai mare parte a tării nu plouă. Auzind aceasta, foarte m-am folosit. Si mi-am adus aminte de cuvintele proorocului Ieremia si mi-am zis: Iată cum se împlinesc sub ochii nostri, că plouă în câteva sate si în 20-30 nu plouă.

Deci în mâna lui Dumnezeu sunt ploile si norii si furtunile si vânturile. Căci spune Hristos: Anii si vremile le-a pus Tatăl întru a Sa stăpânire. Nimeni nu-I poate cere socoteala Lui de ce a lăsat secetă sau furtună; nimeni nu poate opri vânturile si ploile, nimeni nu le poate aduce, decât mâna cea atotpu-ternică a lui Dumnezeu. Deci, iată, uneori ne cheamă Dumnezeu cu secetă, alteori cu grindină, alteori cu fulgere, când trăsneste pe multi, alteori ne cheamă cu foamete, alteori cu boli.

Alteori dă Dumnezeu boală si molimă si nu este casă unde să nu fie un bolnav. Alteori ne cheamă cu războaie, alteori cu robie, alteori cu glasul Scripturilor când zice: Veniti la Mine toti cei osteniti si împovărati si Eu vă voi odihni pe voi. Si altă dată zice: Cel ce vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-si ia crucea sa si să-Mi urmeze Mie.

Deci iată că ne cheamă Dumnezeu si prin stihii, si prin cutremure si prin secetă; ne cheamă prin boli si prin necazuri, prin scârbe, prin toate cheamă popoa-rele la El să cunoască că este un Tată în cer si că poate face cu popoarele câte voieste.

Ce spune Isaia? Doamne, Tu ai zidit pământul ca pe o nimica si toate popoarele pământului înaintea Ta sunt ca o picătură într-o cadă (Isaia 40, 15). Ce putere are o picătură într-o cadă? Sau ce este de vei lua o lingură de apă din oceanul cel fără de margini al mărilor? Asa suntem noi de mici si de slabi înaintea lui Dumnezeu. Ne cheamă Dumnezeu prin glasul Scripturii, ne cheamă prin glasul zidirilor ce pornesc asupra noastră cu secetă sau cu ploaie prea multă sau cu cutremur; ne cheamă Dumnezeu prin arsită, dar ne cheamă si în alt fel.

Cum? Prin glasul constiintei. Nu vezi, când păcătuim sau gresim, ne mustră cugetul îndată. Te întreabă: "Omule, de ce ai făcut aceasta? De ce ai furat de la vecinul? De ce ai luat femeia altuia? De ce ai omorât pruncul nevinovat în pântece? De ce ai râs de cele sfinte? De ce fumezi? De ce nu mergi la biserică Duminica si sărbătoarea? De ce nu cresti copiii în frica lui Dumnezeu? De ce nu postesti cele patru posturi de peste an si vinerea si miercurea si te faci asemenea cu iudeii? De ce urăsti pe fratele tău? De ce hulesti pe Dumnezeu când esti în scârbă?"

Prin toate ne mustră constiinta când gresim. Ea este glasul lui Dumnezeu care ne cheamă la El: "Omule, ai gresit. Eu te iert, dar să nu mai faci. Vino la Mine, căci la Mine este izvorul iertării, al iubirii si al milostivirii. Pune început bun de azi înainte, să nu mai păcătuiesti".

Deci constiinta este glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Această lege s-a pus înainte de toate legile omenesti.

Zic o seamă de oameni putin credinciosi: "Pe noi, crestinii, Dumnezeu o să ne judece si o să ne pedepsească după Evanghelie, dar popoarele care nu cunosc pe Dumnezeu, cum este China, cum este Japonia, India, care se închină la zei si la vrăjitori, cum are să le pedepsească Dumnezeu? Căci n-au avut Evanghelia si n-au stiut ce este păcat. De aceea nu se pot îndrepta".

Auzi ce spune dumnezeiescul Apostol Pavel în Epistola sa către Romani: Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, de la începutul zidirii lumii prin făpturi întelegându-se se văd, adică vesnica Lui putere si dumnezeire (Romani 1, 20). Deci toate popoarele lumii, în ziua judecătii, se vor judeca după patru legi. Asa dogmatisesc Sfintii Părinti. Cei ce n-au avut legea scrisă, se vor judeca după două legi: după legea constiintei, pe care a pus-o în om la zidirea lui, si după legea zidirilor. Cum, după legea zidirilor? Iată cum:

Toate care sunt în jurul nostru vorbesc cu noi. Căci spune Sfântul Grigorie de Nyssa în Viata lui Moise: "Ca o trâmbită din înaltul cerului vorbesc zidirile cu noi si strigă că este un Ziditor". Si ce spune proorocul David: Cerurile spun slava lui Dumnezeu si facerea mâinilor Lui o vesteste tăria. Cum vorbesc cerurile cu noi? Cum vorbeste tăria cu noi si vesteste puterea lui Dumnezeu? Iată cum:

Când te uiti seara la cerul înstelat si-l vezi plin de stele si împodobit ca un candelabru plin de lumină si vezi luna plină strălucind pe cer si rânduiala cea prea frumoasă cu care se conduc stelele si galaxiile si constelatiile cerului cu atâta precizie, încât nici cei mai mari savanti ai lumii nu ajung să facă calendarul după ele, atunci zici cu proorocul: Doamne, ce este omul, că-l pomenesti pe el sau fiul omului, să-l cercetezi pe el? Si atunci îti dai seama că aceste stele, aceste miscări ale lor sunt făcute si purtate de mâna lui Dumnezeu. El a fost Creatorul, El este Cârmui-torul lor. Îti dai seama că lumea aceasta are o minte care le îndrumă, că este un Dumnezeu Care le-a făcut si o mână nevăzută care le poartă de grijă, ca si nouă.

Asa vorbesc cerurile cu noi, încât văzându-le, cunoastem prin ele pe Ziditorul cerului. Când ne uităm la soare si-l vedem cum luminează, că nu putem să-l privim decât câteva minute si orbim, ne aducem aminte de Cel ce a făcut soarele atât de frumos, atât de luminos. Si ne dăm seama că Cel ce l-a făcut pe el, Soarele dreptătii, străluceste de miliarde de ori mai mult ca el. Si asa soarele laudă pe Dumnezeu. Căci se zice: Lăudati-L pe El soarele si luna, lăudati-L pe El toate stelele si lumina. Cum laudă soarele pe Dumnezeu? Cum Îl laudă luna, stelele, cerurile, tot firmamentul, toată zidirea?

Prin existenta si prin miscarea lor. Căci "altele sunt contemplatiile zidirilor si altele sunt legile lor", zice Sfântul Maxim Mărturisitorul în Filocalie. Contemplatia are loc când ne gândim la cine le-a făcut. Iar legile lor sunt rânduielile după care se miscă în univers. Si amândouă sunt făcute de Dumnezeu: existenta lor si legile după care se miscă ele. Asa vorbesc cu noi soarele, luna, stelele si cerurile, florile si păsările, animalele si fiarele, văile si apele, noianurile si aerul, vânturile si toate stihiile. Toate vorbesc cu noi si ne spun că este un Ziditor, un Dumnezeu în cer Care le-a făcut, le tine si le miscă.

Deci după legea constiintei si după legea zidirilor se vor judeca cei ce n-au avut legea cea scrisă. Începând de la Moise, căruia Dumnezeu i-a dat tablele Legii pe Muntele Sinai, poporul iudeu se va judeca după Legea scrisă, iar toate popoarele care au cunoscut Evanghelia, se vor judeca după Legea darului, legea dragostei si a desăvârsirii. De la începutul lumii, astăzi si vesnic, zidirea vorbeste despre Ziditorul ei.

Un necredincios oarecare mergea pe Oceanul Atlantic, pe un vapor mare, un transatlantic. Si un sărman misionar predica pe vapor noaptea despre Dumnezeu, despre minunile Lui care se văd pe cer, sus, pe pământ si în ape. Iar necredinciosul, ca să ia în batjocură pe misionar, a luat binoclul si se tot uita lung la stele. Iar misionarul lui Hristos predica cu foc, pentru că Dumnezeu dă putere multă în cuvânt celor ce-L binevestesc pe El si-L predică pe Dumnezeul Cel adevărat, pe stăpânul Zidirii.

La urmă vine cel necredincios si zice către preot: "Părinte, tot predici pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat prin binoclu la stele si nu L-am văzut. Nu stiu unde-I". Iar misionarul lui Hristos i-a spus: "Bine zici frate, că nu-L vezi, si în acest fel nici n-ai să-L vezi în veacul veacului. Dar stii de ce? Ca să-L vezi pe Dumnezeu trebuie să cureti inima de necredintă si de păgânătate, căci asa ne învată pe noi Evanghelia, spunându-ne în fericirea a sasea: Fericiti cei curati cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu. Deci drept ai zis, pentru că nu L-ai văzut si nici n-ai să-L vezi în veacul veacului, până ce nu-ti vei curăti inima ta de necredintă, de răutate si de păcate. Atunci ai să-L vezi pe Dumnezeu prin lumina credintei".

Asa si azi. Sunt multi oameni care nu aud chemarea lui Dumnezeu. Si dacă nu o auzim, o să pună biciul pe noi, o să ne cheme mai aspru. Dacă ne vom întoarce, El o să dea ploaie timpurie si belsug si sănătate si fericire, că în mâna Lui este viata si moartea. Iar dacă nu, stie El cum să tragă frâul calului. Căci zice Ilie Miniat că lumea aceasta este ca un cal sirep, care aleargă pururea spre pierzare, aleargă la păcate, spre fundul iadului. Dar Dumnezeu va pune frâu acestui cal neastâmpărat. Si care e frâul calului? Care e frâna lui Dumnezeu cu care trage lumea la Dânsul? Sunt bolile, seceta, robiile, războa-iele, moartea, suferintele si toate necazurile.

Când este război, ce cerem? "Dă, Doamne, pace!" Când suntem bolnavi cerem: "Dă-ne, Doamne, sănătate". Când nu plouă: "Dă-ne, Doamne, apă, că murim de sete!" Când suntem robi: "Scapă-ne, Doamne, de robie!" Deci bine ne face Dumnezeu. Stie El să tină în frâu această lume, care aleargă ca un cal sirep la prăpăd, la pierzare. Auzi ce spune proorocul: Însă cu zăbală si cu frâu, Doamne, fălcile lor vei strânge, ale celor ce nu se apropie de Tine. Nu ne apropiem de bună voie, ne pune zăbală si frâu si ne întoarce înapoi, pentru că are putere, căci este Dumnezeu, Care poate să coboare în iad, să ridice, să omoare si să facă viu.

Deci, fratii mei, când vom întelege că Dumnezeu ne cheamă prin boli, prin suferinte, prin pagube, prin necazuri, prin robie, prin secetă, să nu stăm împietriti, ci să ne întoarcem acasă la Tata si să zicem: "Iartă-ne nouă, Doamne, păcatele si ne miluieste pe noi". Atunci Bunul Dumnezeu ne iartă, pentru că El nu ne ceartă din ură. Adevăratul părinte nu bate copiii săi din ură. Doamne fereste! Care mamă sau tată ar vrea să-si bată copiii degeaba, să-si bată joc de dânsii? Nu! Ci dacă vede că vreunul azi nu ascultă si mâine nu ascultă si poimâine nu ascultă, si-i încăpătânat si-i răspunde împotrivă si face după voia lui cea rea, pune mâna fără să vrea pe vargă sau pe curea sau pe băt. Pentru ce? Pentru că vede că acest copil a pornit pe căi rele si merge din rău în mai rău, se duce în prăpastie si dacă îl va bate mai pe urmă, va fi prea târziu.

Asa face si Dumnezeu cu noi. Noi suntem toti fiii lui Dumnezeu după dar. Auzi ce zice Scriptura: Eu am zis: dumnezei sunteti si fii ai Celui Prea Înalt toti. Iar voi ca niste oameni muriti si ca unul din boieri cădeti, adică ca unul din diavoli. Dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar si avem darul punerii de fii prin Sfântul Botez, avem Biserica mamă si pe Dumnezeu Tată, după cum zicem pururea: Tatăl nostru Care esti în ceruri, dacă-i asa, să stăm pururea cu ochii mintii la Tatăl nostru si să stim că dacă nu vom voi de bună voie să-L iubim si să-L cunoastem că există, El va pune mâna pe vargă.

Dar mai bine să ascultăm din dragoste si să-L iubim pe Dumnezeu si să facem poruncile Lui din cumintenie, ca El pururea să aibă milă de noi si să ne poarte de grijă.

Apostolii au ascultat de Hristos, proorocii au ascultat, cerul ascultă, pământul ascultă, roua ascultă, grindina ascultă, stelele ascultă, noianurile si toată natura ascultă! Numai omul, fiinta cea ratională, nu vrea să asculte de Părintele său Cel ceresc. Dar băgati de seamă că mâna lui Dumnezeu are si vargă cu care ne poate bate.

Deci să stăm bine, să luăm aminte! Să nu uitati, de astăzi înainte, că orice necaz care vine peste noi, este o chemare a lui Dumnezeu. Căci zice: Dumnezeu bate pe tot fiul pe care-l primeste.

Si să nu cârtim dacă suntem chemati într-un fel sau altul, căci spune Apostolul Pavel: Fiecare, întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână!

Te-a chemat Dumnezeu sărac, nu dori să te îmbogătesti; te-a chemat să fii călugăr, călugăr să rămâi până la moarte; te-a chemat să fii preot, preot vrednic să fii; te-a chemat să fii meserias, meserias bun si cinstit să fii; te-a chemat să fii filosof sau mecanic sau în alt serviciu, asa să rămâi. Dar să slujesti cu cinste, să cunosti că Dumnezeu este Cel ce te-a chemat într-un fel sau altul si fiecare din noi întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână! Amin.

NE VORBESTE PARINTELE CLEOPA: DIN PRISOSUL INIMII GRAIESTE GURA

DIN PRISOSUL INIMII GRAIESTE GURA

De multe ori pierdem toată osteneala noastră si toată fapta bună, dacă nu păzim două lucruri: mintea si limba. Că tot păcatul se începe de la minte, de la gând si toată fapta rea se exprimă întâi prin limbă.
Zice Mântuitorul că din prisosinta inimii grăieste gura.
Si Solomon zice: "Mai bine este a cădea de la loc înalt, decât a cădea prin limbă". Ferească Dumnezeu! De aceea trebuie mare băgare de seamă.Limba este organ cu care lăudăm pe Dumnezeu, la fel si mintea. Dar vrăjmasul le ia pe amândouă aceste organe: mintea o întunecă cu gânduri rele si limba cu cuvinte rele. Si atunci omul devine unealta vrăjmasului, că si gândurile lui sunt spurcate, si limba si cuvintele lui. Trebuie mare băgare de seamă.

O femeie păcătoasă si-a pus îndreptare la o mărturisire si a început să ducă o viată sfântă. Post, rugăciune, milostenie, că era văduvă acum. Toată lumea se minuna în sat cum femeia aceea si-a schimbat viata. Înainte o stiau toti. Îi murise sotul, iar copiii îi avea pe toti căsătoriti. Mai avea un păcat, săraca, pe care nu-l putea lăsa. Toate celelalte le lăsase. Făcea si milostenie multă si post tinea, dar nu tăcea din gură. Să spună ceva de cumătra, de cumnata, de cutare. Când a venit la duhovnic, a zis: "Părinte, am postit posturile, am făcut milostenie, fac pravilă, citesc prin sfintele cărti; ei, dar limba asta n-o pot eu stăpâni! Mai vorbesc de unul, mai zic de altul, mai spun o minciună, mai spun o glumă, mai cutare".Era primăvară, când se arau grădinile si ogoarele. Duhovnicul îi zice: "Uite ce este, mătusă, nici eu nu-ti dau canon mare; dar n-ai voie să te împărtăsesti până nu vei face canonul acesta". "Care?" Duhovnicul avea un butoi mare cu sământă de scai. Stiti cum e sământa de scai, ca de ceapă. Măruntă. I-a dat mătusii un pumn bun de sământă de scai si i-a zis: "Uite ce! Când vei ara grădina, să te duci să semeni scaiul ăsta prin grădină, cât e grădina de lungă, si pe-o brazdă si pe alta".Si a semănat scaiul. Au crescut păpusoii, dar au iesit si scaii. La prăsit a mai tăiat din ei, dar n-a putut să-i taie pe toti. Când a venit femeia în Postul Sfintei Mării, o întreabă duhovnicul: "Ai semănat scaii?" "Da". "Ti-am spus că nu-i greu. Mata ai zis că păcatele pe care le faci cu limba nu-s grele. Eu ti-am dat să semeni scai. Du-te si-mi adu acum înapoi toate semintele acelea pe care le-ai semănat". "Vai de mine, părinte, zice, eu am prăsit, dar din nebăgare de seamă scaii aceia au făcut sământă, a venit vântul si a dus-o la megiesi, pe câmp. S-a umplut lumea de scai". Zice preotul: "Nu-ti dau împărtăsanie, până nu-mi aduci sământa înapoi". "Imposibil, părinte. S-a dus sământa de scai! A luat-o vântul, a făcut scai, s-a înmultit...".

Vezi? Asa sunt si cuvintele noastre. Cuvintele noastre, dacă sunt rele, pe unde nu au ajuns? Au făcut sământă, au prins rădăcină si s-a umplut lumea de cuvinte rele. Cuvintele noastre sunt sământă de scai. După cum nu poti aduna sământa înapoi, după ce-ai semănat-o - la vreun an de zile, după ce s-a umplut câmpia de scai -, asa nu putem să adunăm răutatea si păcatul pe care le-am semănat noi prin limbă. De aceea trebuie mare pază a limbii. Ai văzut ce spune Solomon:" Cine nu păzeste gura si limba sa, nu se poate mântui."Dar Dumnezeu nu ne-a făcut să fim muti. Ne-a dat limbă să vorbim. Dar ceea ce vorbim, să fie spre slava lui Dumnezeu si ceea ce este de trebuintă. Deci când vedem că începem a vorbi de rău pe altul, să stăm pe loc, că semănăm scai, si îl duce vântul în mai multe inimi. Să băgăm de seamă!

NE VORBESTE PARINTELE CLEOPA- Despre creatie, caderea omului, rai si iad

Convorbirea intai
Despre creatie, caderea omului, rai si iad

1. Parinte Cleopa, spuneti-mi cateva cuvinte despre creatia lumii vazute si nevazute, dupa invatatura Sfintilor Parinti.

Toata creatia este scoala a sufletelor celor cuvantatoare, spune Sfantul Vasile cel Mare in Exaimeron. Caci, privind la cele create la Dumnezeu, ne inaltam cu mintea la cele nevazute si ne intarim in sfanta credinta. Cat suntem in trup, toate le vedem " ca prin oglinda " , adica prin creatii, care formeaza icoana, imaginea celor viitoare de dincolo de mormant. Creatia este oglinda lui Dumnezeu in care se reflecta bunatatea, mila, pronia si iubirea Tatalui ceresc pentru noi oamenii. Sfintii Parinti numesc pe toate cele vazute " spatele lui Dumnezeu " , care inchipuiesc, simbolizeaza pe cele viitoare. Iar cand vom trece la cele vesnice, atunci vom vedea cu ochii cei duhovnicesti " fata lui Dumnezeu " , adica vom privi fata catre fata slava Prea Sfintei Treimi, fara sa mai avem nevoie de " oglinzile " cele de pe pamant, adica de creatii. Aici pe pamant nu suntem vrednici sa privim pe Dumnezeu in fata. Iar daca auzim pe Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, zicand : " Pe Dumnezeu nimeni niciodata nu L-a vazut " ( Ioan 1, 18 ) , sa intelegem ca nu L-a vazut dupa fiinta, dupa esenta, insa Il vedem prin creatie. Ca dupa fiinta nici ingerii din cer nu-L pot vedea si intelege pe Dumnezeu.

2. Ce spun Sfintii Parinti si mai ales Sfanta Scriptura despre ingeri si despre caderea lui Adam ?

La inceput ingerii nu stiau ca Iisus Hristos este numit de Duhul Sfant " Ingerul sfatului celui mare " , cum Il numeste proorocul Isaia, cu care se sfatuia permanent Tatal. " Ingerii nu-L stiau de Fiu al lui Dumnezeu " , spune Sfantul Vasile cel Mare in Exaimeron. Deci, cand a strigat Sfantul Arhanghel Mihail, zicand : " Inchinati-va Ingerului sfatului celui mare " , unii din ingeri n-au vrut sa I se inchine Lui si de aceea au cazut in adancul iadului, cum spune Mantuitorul : " Vazut-am pe satana, cazand ca un fulger din cer " ( Luca 10, 18 ) .Deosebirea dintre caderea ingerilor rai si a omului este ca ingerii au cazut cu voia lor, deci din libertate, iar omul a cazut din amagire si din indemnul diavolului. Iar " pacatul cu sfatuire " , spune Sfantul Ioan Gura de Aur, " jumatate este al celui ce il face si jumatate al celui ce l-a sfatuit " .
Dumnezeu a ingaduit omului in rai sa faca pacatul cel mai mic, adica sa manance din pomul cunostintei binelui si raului. Ca daca manca din pomul Vietii, cum spune Sfantul Ioan Gura de Aur, omul nu mai avea pocainta niciodata, se impietrea la inima ca diavolul, cadea ca diavolul, nu mai murea niciodata si se chinuia in veci in iad, asemenea satanei.
La caderea lui Adam au contribuit doua patimi rationale ale omului - mandria si pofta. Prin caderea sa, omul Adam nu a pierdut total harul lui Dumnezeu, caci a cazut din ispita diavolului. Astfel, harul si arvuna mantuirii au ramas in om, pentru ca a gresit din nestiinta si pentru ca este purtator de trup pamantesc. Numai celui ce se leapada de Dumnezeu i se ia harul Duhului Sfant, dar si acesta. este primit prin pocainta. Iar cel ce greseste din nestiinta, pastreaza harul, insa acoperit de pacate. Iata pentru care pricina femeia lui Adam s-a numit Eva, adica Viata, iar nu moarte, pentru ca nu a cazut total ca diavolul si apoi pentru ca prin a doua Eva, ˇ adica Maica Domnului, se va izbavi neamul omenesc.Dupa cuvantul Sfantului Ioan Gura de Aur, indoit a fost creat omul, cu trup si suflet; indoit a fost si pomul cunostintei binelui si raului; indoita si urmarea greselii lui Adam; indoit este si raiul- raiul pamantesc, sau sanul lui Avraam, unde stau sufletele dreptilor pana la judecata viitoare si raiul ceresc, adica imparatia cerurilor unde vor intra dreptii pana dupa a doua judecata. Iar mancarea din pomul cunostintei binelui si raului inseamna " cat de bine era omului daca nu manca si cat de rau este ca a mancat "
.Despre ingeri trebuie sa stim ca ei s-au zidit numai prin gandirea lui Dumnezeu, dar nu erau neschimbatori, ci i-a lasat ca ei singuri sa castige prin lupta neschimbarea. Atat ingerii cat si primii oameni nu aveau imaginatie. Cum au cazut ingerii in imaginatie, indata au cazut din cer in iad, ca doreau sa fie asemenea " celui Preainalt " . Iar oamenii au cazut in clipa cand s-au indoit de cuvantul lui Dumnezeu. Indata ce satana le-a rapit frica de moarte, zicand : " Nu veti muri, ci veti fi vii... " , omul a cazut in imaginatie si apoi in pacat. Cea mai mare paguba este sa uite omul de moarte. Cum i-a sters omului din minte frica mortii, indata a murit prin pacat. Sfantul Ioan Gura de Aur spune ca primul om a cazut prin trei lucruri : femeia, lemnul ( pomul ) si neascultarea. Si tot prin trei lucruri va fi mantuit : Maica Domnului, Crucea si ascultarea.

3. Ce spun Sfintii Parinti despre cele sapte zile ale creatiei ?

Sfantul Vasile cel Mare, in cartea sa Exaimeron ( facerea lumii in cele sase zile ) , spune ca zidirea s-a facut " ingrecata " ca o femeie insarcinata in a noua luna, cu toate zidirile din ea, gata sa le dea viata. Iar Duhul lui Dumnezeu incalzea adancul, " se odihnea deasupra apelor " , ca sa dea viata apelor si zidirilor.Deci pamantul avea viata de cand Duhul Sfant incalzea adancul, dar nu avea si suflare de viata. Sfanta Scriptura la Facere ( cap. 1,1-2 ) , spune ca " pamantul era netocmit si gol " , dar nimeni nu stie de cand era, ca cele cu ochi inca nu se creasera, nu primisera suflare de viata. Ziua intai a creatiei a fost Duminica, caci atunci a zis Dumnezeu " sa fie lumina " ( Facerea l, 3 ) . De aceea El a inviat tot duminica, caci prin inviere a innoit lumina cea dintai. Lumina cea dintai a fost creata, iar nu necreata. Ea nu izvora din energiile necreate ale Duhului Sfant. Era o lumina cereasca a carei origine omul nu poate sa o stie. De asemenea, nici despre primele trei zile ale creatiei nimeni nu stie lungimea lor, ca inca nu era soare care sa rasara si sa apuna.Soarele este numit de Sfantul Vasile cel Mare " caruta luminii " , spunand ca Dumnezeu a pus in soare numai putin din lumina creata in ziua cea dintai si a randuit ca soarele sa lumineze pamantul " ca o lampa " , adica muntii, codrii, campiile, raurile si marile, care implinesc porunca cea dintai, mereu curg si se aduna la un loc. Toate legile puse de Dumnezeu in univers, dupa care se conduce intreaga creatie, se numesc de Sfintii Parinti " temeliile lumii " si cine cugeta la ele se intareste in credinta si lauda cu mai multa tarie pe Ziditorul a toate, implinind cuvantul proorocului David care zice : " Cine va vorbi despre puterile Domnului, auzite va face toate laudele Lui " ( Psalm 105, 2 ) .
Legile universului nu se schimba niciodata pentru ca sunt " temelii " ale intregii zidiri. Iar cand auzim pe Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan, zicand : " Tatal Meu lucreaza si Eu lucrez " , sa intelegem ca Tatal lucreaza prin legile creatiei si ale vietii; iar Fiul lucreaza prin pronie, adica prin pazirea legilor universului, care formeaza temeliile lumii vazute.Frumusetea zidirilor create de Dumnezeu este asa de minunata, incat si ingerii din cer se uimesc de armonia lor, dupa cum spune Iov : " cand s-au creat stelele, laudatu-M-au cu glas mare toti ingerii Mei " ( Iov 38, 7 ) . Armonia si frumusetea zidirilor au uimit pe sfinti, pe filosofii, pe intelepti, pe poeti, pe artisti, pe crestini si chiar pe pagani, inaltandu-i cu mintea la Creatorul a toate, Dumnezeu. Prin cugetarea la zidiri multi au cunoscut pe Dumnezeu, au sporit in rugaciune, au inaltat imne de lauda Ziditorului si au ajuns chiar la rugaciunea cea mai inalta a mintii si a inimii. De aceea, spun Sfintii Parinti, ne este de mare folos sa cugetam la zidirile lui Dumnezeu, pentru a-L cunoaste si iubi mai mult pe Dumnezeu.

4. Ce ne mai puteti spune despre creatie si despre crearea omului ?Dumnezeu a facut pe om si intreaga lume din patru materii sau stihii.

Doua stihii usoare - aerul si focul - si doua stihii grele, care curg in jos - pamantul si apa -, dupa marturia Sfantului Vasile cel Mare. Aceste patru stihii lucreaza unite si neamestecate, dar si amestecate. Iar in vremea de apoi, stihia cea mai de sus, cea mai usoara, adica focul, va arde pe celelalte trei stihii, dar numai cat va fi fiinta omeneasca, dupa cuvantul Domnului care zice : " De mania Atottiitorului se vor aprinde stihiile pamantului " ( adica aerul, pamantul si apa ) . Dar zice Duhul Sfant prin gura lui David ca nu va distruge stihiile si intreaga zidire, ci numai le va innoi : " Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi si vei innoi fala pamantului " ( Psalm 103, 31 ) .Dumnezeu a creat trei ceruri. Cerul intai este vazduhul; al doilea este eterul - un fel de foc deasupra vazduhului; si al treilea cer este cerul ingerilor. Aici a fost rapit Sfantul Apostol Pavel si " a auzit cuvinte de nespus pe care nu se cuvine omului a le grai " ( II Corinteni 12, 2-4 ) . Aici este raiul.Omul a fost creat de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Sa.
El este singura faptura pe care a zidit-o Dumnezeu cu mainile Sale, iar nu numai prin cuvant, ca pe toate celelalte. L-a creat apoi cu sfatul celor trei persoane ale Prea Sfintei Treimi, ca zice la Facere : " Sa facem om dupa chipul si asemanarea Noastra " ( Facere 1, 26 ) . Trupul omului a fost creat din pamant, iar sufletul lui a fost insuflat de Dumnezeu in chip nevazut. Omul este compus din doua parti - trup si suflet - dihotomism, asa cum ne invata Biserica noastra Ortodoxa; iar nu din trei parti - trup, suflet si duh- trihotomism, cum invatau unii scriitori bisericesti vechi. Omul are duh, adica suflet animal ca toate vietatile, din care izvorasc puterile firesti ca : puterea seminala, cea crescatoare, de hranire, de conservare, instinctele etc. Dar sufletul animal al omului apartine trupului si nu trebuie sa-l confundam cu sufletul de origine divina creat de Dumnezeu in om, care se uneste cu trupul in clipa zamislirii si se duce la cele vesnice prin moarte.
Trupul se va reuni cu sufletul la judecata viitoare, insa va invia induhovnicit, iar nu cum a fost pe pamant.Omul incepe de pe pamant sa guste si sa traiasca cele ale cerului, caci inca de pe pamant materia omului se indumnezeieste, se lumineaza la fata, se dezbraca de cele pamantesti si se imbraca in cele ceresti, asa cum au fost sfintii. Caci " zidirea toata suspina, asteptand innoirea firii omului " ( Romani 8, 22-23 ) .Dumnezeu a facut trei lumi : o lume de jos, unde este numai intuneric, vapaie de foc si tartar, in care se chinuiesc diavolii si sufletele celor pacatosi. Iadul a fost creat in clipa caderii ingerilor rai. A doua lume, numita amestecata, adica pamanteasca, unde este amestecat binele cu raul, bucuria cu intristarea, fapta buna cu pacatul, placerea cu durerea, viata cu moartea. Aici pe pamant se trudeste omul sa scape de pacatesi de iad si sa dobandeasca mantuirea prin fapte bune si pocainta. Aici placerea vietii sau a nuntii se rasplateste cu durerea, cu chinurile nasterii si cresterii de copii. Altfel nu este mantuire.
Ca spune Sfantul Maxim Marturisitorul : " Cine fuge de durerile veacului de acum, are parte de durerea cea vesnica " . A treia lume este raiul si imparatia cerurilor. Acolo este numai bucurie, cantare, lumina si viata vesnica.

5. Ce altceva trebuie sa mai stim despre om ?

Omul este " regele creatiei " pentru ca este facut cu sfatul Prea Sfintei Treimi, dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu; pentru ca are suflet viu si poarta in el, prin Botez, pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh. Omul este singura fiinta care primeste darul de a spori in virtute, in sfintenie si in putere, ajungand pana la indumnezeiere. Insa prin pacat, omul a cazut din cinstea cea dintai, in starea cea de rob, de om pacatos. De aici, se poate iarasi sui la cinstea cea dintai, de fiu al lui Dumnezeu, insa cu multe si mari jertfe si osteneli. Iata ce zice despre aceasta Sfantul Grigorie de Nyssa : " Precum Dumnezeu l-a facut pe om alt dumnezeu, dumnezeu al pamantului, tot asa, prin pacat, Dumnezeu S-a suparat asa de mult pe om, incat intreaga zidire s-a razvratit asupra omului. Trupul ii este neputincios si plin de suferinte, focul il arde, frigul il omoara, sarpele il musca, lupul il ucide, marea il ineaca, pamantul il inghite, foamea il chinuie, diavolul il ispiteste pana la moarte... " .Totusi Dumnezeu nu l-a parasit pe om. I-a dat mijloace de indreptare, de pocainta si de mantuire. Mai intai i-a lasat harul mantuirii, desi inabusit de pacate. Apoi i-a dat legea constiintei ca sa-l invete si sa-l mustre pentru cele rele. I-a lasat in inima dorul raiului pierdut, adica nostalgia paradisului, care ii da omului ravna pentru rugaciune, lacrimi de pocainta, simtire duhovniceasca spre cele bune.
In Hronograf se spune ca dupa izgonirea lui Adam din rai, patruzeci de zile a plans stramosul Adam la portile raiului, cerand iertare, insa heruvimii care strajuiau portile raiului nu i-au mai deschis, caci nu mai putea sa intre in nemurire omul muritor fara pocainta si jertfa de rascumparare a lui Hristos. Atunci, intorcandu-se Adam inapoi pe pamant, a inceput a-l ara, a-l semana si a lucra in sudoarea fruntii sale, ca sa-si dobandeasca painea cea de toate zilele.Desi era departe de Dumnezeu, de aici de pe pamant omul Il putea vedea pe Dumnezeu, cum spune Sfantul Isaac Sirul, insa in chip tainic, prin cei doi ochi ai sufletului. Cu un ochi Il vedea pe Dumnezeu din zidiri, adica prin contemplarea duhovniceasca a creatiei, a tuturor celor facute asa de minunat de mainile lui Dumnezeu. Cu al doilea ochi Il vedea pe Dumnezeu prin implinirea poruneilor Lui si prin simtirea duhovniceasca a inimii. Sfantul Vasile cel Mare spune in aceasta privinta ca, cu cat sporeste omul in cugetarea sau contemplarea naturala a zidirilor, in aceeasi masura sporeste in credinta si in dragostea de Dumnezeu.

6. Ce ne invata Sfintii Parinti despre cele noua cete ingeresti ?

Dumnezeu a creat mai intai lumea nevazuta, adica pe ingeri. Sfantul Apostol Pavel si mai tarziu ucenicul sau, Sfantul Dionisie Arepagitul, in lucrarea sa Ierarhia cereasca si bisericeasca, imparte ingerii in noua cete ceresti, fiecare ceata de ingeri avand o anumita misiune dumnezeieasca ( Romani 8, 38; 1 Petru 3, 22 ) . Astfel, Serafimii cei cu cate sase aripi, Heruvimii cei cu ochi multi si Scaunele sau Tronurile, care " odihnesc pe Dumnezeu ganditor " , formeaza prima ceata de ingeri. Acestia inconjoara tronul cel de vapaie si lumina al Prea Sfintei Treimi ( Iezechiel 1, 4-28 ) . Apoi urmeaza Puterile, Stapaniile si Domniile, care formeaza a doua ceata mijlocie de ingeri. Acestia au misiunea sa stapaneasca intreg universul, planetele, stelele, vanturile, marile si puterile intunericului, adica pe diavoli si iadul. Urmeaza apoi Incepatoriile, Arhanghelii si Ingerii, care formeaza a treia ceata de ingeri si au ca misiune sa faca cunoscuta oamenilor voia lui Dumnezeu. Deci, ingerii nostri pazitori sunt numarati in ceata a noua, ca cei mai de pe urma dintre ingeri si cei mai apropiati de neamul omenesc.

7. Ce stim din Sfanta Scriptura si de la Sfintii Parintii despre rai ?

Sfanta si dumnezeiasca Seriptura ne vorbeste despre rai, zicand : " Si a sadit Dumnezeu rai in Eden, catre Rasarit, si-a pus acolo pe omul pe care l-a facut. Si a facut Dumnezeu sa rasara din pamant tot pomul frumos la vedere si bun la mancare; si pomul vietii in mijlocul raiului, precum si pomul cunostintei binelui si raului " ( Facere 2, 8-9 ) . Sfantul Ioan Damaschin, despre rai, zice asa : " Pentru ca Dumnezeu a vrut sa faca pe om dintr-o fire vazuta si una nevazuta, dupa chipul si asemanarea Sa ( Facere 1, 26 ) , ca pe un inger si stapan al intregului pamant si ale celor ce sunt intru el, i-a zidit omului inainte un fel de palat imparatesc in care traind, va avea viata fericita. Acesta este raiul dumnezeiesc, plantat in Eden cu mainile lui Dumnezeu, camara a intregii bucurii si veselii; caci Eden inseamna desfatare si este situat in partea de rasarit, mai sus decat tot pamantul. Are o clima temperata si este luminat de un aer foarte fin si curat, acoperit cu plante vesnic inflorite, plin de miros de buna mireasma, umplut de lumina, depasind notiunea oricarei frumuseti si podoabe simtite; un tinut cu adevarat dumnezeiesc si o locuinta vrednica de cel facut dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. In el nu locuia nici o fiinta rationala, ci numai omul, plasmuirea mainilor dumnezeiesti " ( Sfantul Ioan Damaschin, Dogmatica, cap.11, Despre paradis ) .Sfantul Vasile cel Mare, aratand din Sfanta Scriptura ca raiul a fost zidit de Dumnezeu la rasarit, zice : " Si a sadit Dumnezeu raiul in Eden, spre rasarit, si a pus acolo pe omul pe care l-a plasmuit. Sa intelegem, deci, ascultatorilor, sadire vrednica lui Dumnezeu si rai cuviincios iubirii de podoaba al unui Ziditor ca Acesta atat de mare " . Apoi, aratand ca nu cu lemne de obste a fost impodobit raiul, zice acelasi Sfant Parinte : " Daca cu lemnele cele de obste ar fi fost plin raiul, s-ar fi cuprins cu adevarat intru facerea cea dintai a sadurilor si nimic nu ar fi fost trebuinta de sadirea cea mai aleasa si mai deosebita... dar acum, mult mai deosebite si cu chipul si cu gusturile si cu neamurile, sadurile cele din sine, care mai inainte rasarisera din pamant, sunt felurile copacilor saditi de Dumnezeu in rai " ( Exaimeron ) .

8. Unde este locul raiului si al iadului si care este originea lor ?

Cat priveste despre locul raiului, Sfantul Vasile cel Mare nu arata locul geografic unde a fost anume. Ci zice doar atat : " Deci acolo a sadit Dumnezeu raiul unde nu era sila vanturilor, nu nepotrivire a celor patru stihii si patru vremi ale anului, nu grindina, nu trasnete care aprind, nu volburi, nici trasnete care lovesc, nici inghetare de iama, nici umezeala de primavara, nici infocare de vara, nici uscaciune de toamna... Acolo floarea nu putina vreme straluceste... Buna mireasma este fara de sat, frumoasa vopseala vesnic straluceste... Acolo sunt neamuri de feluri de pasari, care prin floarea aripilor si prin dulcea viersuire a glasului, dulceata prea minunata adauga celor ce se vad, incat sa se ospateze omul prin toate simtirile : pe unele vazandu-le, pe altele auzindu-le, pe altele pipaindu-le, pe altele mirosindu-le si din altele gustand... " ( Exaimeron, Cuvant pentru rai ) . Despre rai, atat Sfanta Scriptura, cat si dumnezeiestii Parinti ne arata ca locul lui este la Rasarit. Raiul se mai numeste si " Paradis " , care in limba persana inseamna gradina plina de saduri si flori. In limba ebraica raiul se zice " Pardus " . Teofilact al Bulgariei si Sfantul Nicodim Aghioritul spun sa nu se confunde raiul cu cerul, pentre ca altul este cerul si altul raiul, unde a fost primul om.Asadar, iata aici putine cuvinte despre rai si locul raiului. Iar despre iad stim din dumnezeieasca Scriptura ca iadul este loc de chin ( Matei 18, 8; 23, 33; Marcu 9, 43; Luca 16, 23, 28 ) . Stim ca in iad sufera trupul si sufletul celor pacatosi ( Matei 5, 30; 18, 9 ) . Stim ca in iad este pedeapsa vesnica ( Daniil 12, 2; Matei 25, 46 ) . Iadul are foc vesnic ( Matei 18, 8 ) ; flacara vesnica; are rau de foc ( Apocalipsa 20,10; 19, 20 ) ; are foc nestins ( Isaia 66, 24; Marcu 9, 43 ) ; are foc mistuitor ( Isaia 33, 14 ) ; are gheena focului ( Matei 5, 22; 10, 28; 18, 9 ) ; are tartar ( 2 Petru 2, 4; Apoc. 20,1 ) ; acolo este " viermele, plangerea si scrasnirea dintilor " ( Matei 13, 42; 51, 50 ) , cum spune Domnul nostru Iisus Hristos.Dumnezeiescul Parinte Ioan Gura de Aur, aratand cat folos aduce omului cugetarea la iad, zice : " Daca la gheena totdeauna vom gandi, nu vom cadea degraba in gheena " . Si iarasi : " Nimeni din cei ce au inaintea ochilor gheena nu va cadea in gheena " ( Impartire de grau, Cuvant despre judecata cea viitoare ) . Iar unde este locul iadului, dupa Sfanta Scriptura, acesta ni-l arata dumnezeiescul Apostol Pavel in Epistola sa catre Efeseni, zicand : " Iar aceea ca S-a suit, ce inseamna decat ca S-a pogorat in partile cele mai de jos ale pamantului " . Apoi zice : " cel ce S-a pogorat, Acela este care S-a si suit mai presus decat toate cerurile, ca pe toate sa le umple " ( Efeseni 4, 9-10 ) . Deci, iata marturia Sfintei Scripturi despre locul iadului. Locul lui este in " partile cele mai de jos ale pamantului " , adica adancul cel nemasurat al vazduhului. De aceea si dumnezeiescul Parinte Ioan Damaschin, intelegand acest lucru din Sfanta Scriptura, zice astfel in cantarile sale : " Pogoratu-Te-ai intru cele mai de jos ale pamantului si ai sfaramat incuietorile cele vesnice, care tineau pe cei legati, Hristoase, si a treia zi, precum Iona din chit, ai inviat din mormant " ( Slujba Invierii, pesna a 6-a ) .In cartea Usa pocaintei tiparita in limba romana la Brasov, in anul 1812, scrie : " Drumul cerului se face prin pogorare, dupa cum si drumul iadului se face prin suire; si macar ca cerul este deasupra crestetului nostru, iar iadul este sub picioarele noastre, cu toate acestea, ca sa ajungi in cer este trebuinta sa te smeresti si sa te pogori, pentru ca este scris in Sfanta Scriptura : " Tot cel ce se va inalta pe sine, se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta " ( Luca 14, 11 ) .Cat priveste originea raiului, el a fost creat de Dumnezeu odata cu crearea primului om, caruia i-a fost incredintat sa-l lucreze si sa-l stapaneasca. Iadul a fost creat de Dumnezeu pentru ingerii cazuti care s-au prefacut in diavoli, inainte de crearea omului, adica in clipa cand Lucifer a cugetat " sa fie asemenea " cu Dumnezeu. Altceva este raiul si altceva este Imparatia Cerurilor. Raiul a fost destinat omului inainte de cadere, in care stau si sufletele dreptilor pana la judecata de apoi, fiind numit si " sanul lui Avraam " ; iar Imparatia Cerurilor este locul unde se afla scaunul si slava Prea Sfintei Treimi si unde vor intra sufletele dreptilor dupa judecata de apoi, fiiind numita si " fericirea vesnica " ( Matei 25, 46 ) .

9. Care este numarul ingerilor cazuti din cer, dupa Sfanta Scriptura si Sfintii Parinti, in ce loc stau diavolii pana la judecata viitoare si de au voie sa ispiteasca si sa piarda pe oameni ?

Dumnezeiasca Scriptura nu ne arata exact numarul ingerilor cazuti din cer, ci numai ne spune ca cei ce au cazut din cer impreuna cu Lucifer " au fost a treia parte din stelele cerului " , adica din ingeri ( Apocalipsa 12, 4, 9 ) . Iar locuinta ingerilor cazuti este in vazduh, adica locul dintre cer si pamant ( Efeseni 6, 12 ) . In alt loc spune ca ingerii rai sunt aruncati in intuneric, adica departe de fata lui Dumnezeu, pana la judecata viitoare ( Isaia 14,12,15; II Petru 2; 4; Iuda 1, 6; Luca 8, 31 ) .Crestinii, toti oamenii drepti ai lui Dumnezeu sunt ispititi si suparati de diavoli cu ingaduinta si voia lui Dumnezeu, pentru a nu se mandri, pentru a li se incerca credinta si pentru a-si pune toata nadejdea lor numai in Dumnezeu ( II Corinteni 12, 7; I Petru 1, 6-7 ) . De asemenea, crestinii sunt ispititi de diavol, pentru incercarea dragostei lor fata de Dumnezeu ( Deuteronom 13, 3 ) ; pentru incercarea supunerii oamenilor fata de Dumnezeu ( Deuteronom 8, 2 ) ; pentru a se alege cei buni de cei rai si a se invrednici de mai multa plata. Ispitele diavolului, insa, nu intrec niciodata puterile noastre, " caci Dumnezeu nu ingaduie sa fim ispititi mai presus de puterile noastre " ( I Corinteni 10, I3; II Petru 2, 9; Apocalipsa 3,10 ) .

10. Din ce cauza a cazut omul din rai ? Din mandrie, din neascultare sau din amagirea diavolului ?

A cazut din toate aceste pricini. Si din mandrie, caci a voit sa fie asemenea Ziditorului sau; si din lacomie, pentru ca a mancat din pomul oprit; si din neascultare, si din zavistia si amagirea diavolului ( Sf. Maxim Marturisitorul, Filocalia, vol. III. pag. 153; Facere 3, 1-7; II Corinteni 11, 3; I Corinteni 7, 5; Matei 4, 1; I Tesaloniceni 3, 5 ) .

11. Ce s-ar fi intamplat cu Adam daca nu manca din pomul cunostintei binelui si raului, ci manca din pomul vietii ?

Daca Adam ar fi mancat din pomul vietii, atunci si pedeapsa lui ar fi fost fara de sfarsit, adica nu ar mai fi murit, ca prin moarte sa i se ierte pacatul, ci ar fi fost aruncat in adancul iadului, impreuna cu diavolul, fara nici o speranta de iertare si rascumparare ( Dogmatica Sfantului Ioan Damaschin, cap. 11 ) .

12. Cum s-ar inmultit neamul omenesc si ce soarta ar fi avut daca nu gresea Adam in rai ?

Sfantul Maxim Marturisitorul spune ca " scopul de mai inainte al lui Dumnezeu a fost sa nu ne nastem prin legatura nuntii, din stricaciune " . Dar calcarea poruncii a facut ca oamenii sa se inmulteasca prin nunta, intrucat Adam a nesocotit legea data de Dumnezeu. Deci, toti cei ce se nasc din Adam " se zamislesc intru faradelegi " , cazand sub osanda protoparintelui. Aceasta o spune proorocul David zicand : " in pacate m-a nascut maica mea " . Deci Eva, maica noastra, a tuturor, a nascut in pacat, adica din placere. De aceea, si noi cazand sub osanda maicii noastre Eva, zicem ca ne nastem in pacate ( Filocalia, vol. II, pag. 210 ) .Unii Sfinti Parinti afirma ca, daca Adam nu ar fi gresit, neamul omenesc s-ar fi inmultit prin cuvant. In aceasta privinta spune Sfantul Vasile cel Mare : " Ce zici, omule ? Este oare vreun lucru cu neputinta la Dumnezeu ? Oare Dumnezeu, Care inmulteste neamul multor feluri de pasari fara impreunare, nu putea face acest lucru si cu neamul omenesc ?... " ( Exaimeron, Cuvantul 8 ) .Iar daca intrebi ce soarta ar fi avut Adam daca nu gresea in rai, la aceasta zic ca " Dumnezeu l-a facut pe om pentru ca sa se impartaseasca de bucuria de a fi in preajma lui Dumnezeu si de fericirea de a cunoaste, de a-L slavi pe Dumnezeu " . El este incununarea intregii zidiri, este o lume mica, cum spun Sfintii Parinti. Prin trupul sau, omul face legatura cu lumea vazuta, iar prin suflet el face legatura cu Dumnezeu. Omul a fost facut sa fie faptura aleasa a slavei dumnezeiesti. Rostul sau in rai era sa implineasca porunca lui Dumnezeu si sa lucreze prin harul Duhului Sfant la desavarsirea sa, ajungand prin participare sa fie dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu ( Invatatura de credinta Ortodoxa, pag. 71-73 ) .

13. Cum se cuvine sa traim noi pe pamant, pentru a rascumpara pacatul stramosesc al lui Adam facut in rai ?Mai intai trebuie sa ne botezam in numele Prea Sfintei Treimi, deoarece Sfantul Botez deschide imparatia cerurilor, dupa cuvantul Sfintei Evanghelii, care zice : " De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu poate sa intre in Imparatia lui Dumnezeu " ( Ioan 3, 5 ) . Bupa botez, avem datoria sa ne pazim de pacate si sa luptam impotriva lor, fiind ajutati de harul lui Dumnezeu cel primit la Sfantul Botez. " Prin botez ne-a scos eu sila din robie, desfiintand pacatul prin cruce si ne-a dat poruncile libertatii; dar a urma sau nu poruncilor, a lasat la voia noastra libera. Deci, chiar de la Sfantul Botez, dupa harul lui Iisus Hristos, ni s-a daruit harul desavarsit al lui Dumnezeu, spre implinirea tuturor poruncilor. Dar pe urma, tot cel ce l-a primit in chip tainic, dar nu implineste poruncile, pe masura neimplinirii este luat in stapanire de pacat, care nu este al lui Adam, ci al aceluia ce a nesocotit poruncile, intrucat luand puterea lucrarii, nu a savarsit lucrul " ( Filocalia, vol. 1, Sfantul Marcu Ascetul, pag. 278 ) . " Caci in masura in care crezand, lucram poruncile, in aceeasi masura lucreaza si Duhul Sfant in noi roadele Sale... " ( Ibidem, pag. 290 ) .

14. Care este cea dintai lege data omului in rai ?

Dupa cuvantul Sfantului Isaac Sirul, cea dintai lege data de Dumnezeu omului in rai este legea cea fireasca, adica vederea si intelegerea zidirilor lui Dumnezeu ( Filocalia, vol. X, Cuvantul 5 ) .

15. Spuneti-ne cateva cuvinte despre patriarhul Avraam si urmasii Lui. Cum a ajuns el " parinte al multor neamuri " ?

Avraam a fost al unsprezecelea patriarh de la Sem, fiul lui Noe. El a avut trei femei, prin pronia lui Dumnezeu, ca prin ele sa uneasca toate cele trei grupe de popoare care se trag din semintia lui Noe. Astfel, prin Sarra, care era din neamul lui Sem, se trage semintia evreilor, adica semitii. Prin Heturia, care era din neamul lui Iafet, al doilea fiu al lui Noe, se trag popoarele Asiei si Europei, adica iafetitii. Iar prin a treia femeie, Agar slujnica, care era din neamul lui Ham, al treilea fiu al lui Noe, se trage semintia agarenilor sau arabilor, numiti si hamiti. Deci, prin cele trei femei, Avraam a devenit parinte al tuturor semintiilor pamantului, adica al semitilor ( evreilor ) , al iafetitilor, adica al crestinilor ( indo-europenilor ) si al hamitilor, adica al arabilor. Cand toate aceste trei semintii vor crede in Hristos, atunci se vor uni toate popoarele si " va fi o turma si un pastor " . Noi crestinii suntem fiii lui Avraam prin credinta lui Isaac, care simboliza jertfa lui Hristos si prin femeia lui, Heturia. Semitii sunt fiii lui Avraam prin Sarra, iar hamitii ( arabii ) sunt fiii lui Avraam, prin Agar slujnica. Dar noi crestinii suntem fiii lui Dumnezeu prin credinta in Iisus Hristos, care este mult mai de pret decat a fi fiul lui Avraam prin sange, cum sunt evreii si arabii.

16. Spuneti-ne ceva si despre Noe si urmasii lui.

Noe este al doilea Adam al omenirii, pentru ca el singur cu inca sapte suflete au fost scapati de Dumnezeu cu viata in vremea potopului. El a avut trei fii : Sem, Ham si Iafet. Pe Sem l-a binecuvantat tatal sau Noe, zicand : " Binecuvantat sa fie Domnul Dumnezeul lui Sem, iar Canaan ( fiul lui Ham ) sa-i fie rob " . Pe Iafet, de asemenea, l-a binecuvantat, zicand : " Sa inmulteasca Dumnezeu pe Iafet... " iar pe Ham l-a blestemat, pentru ca a vazut goliciunea tatalui sau, zicand : " Blestemat sa fie Canaan! Robul robilor sa fie la fratii sai. " ( Facere 9, 25-27 ) .Datorita pacatelor lui Sem, pamantul Palestinei a fost mai tarziu ocupat de popoarele canaaneice, care se trag din Ham. De aceea a fost chemat Avraam din tara Ur in Canaan ca sa mosteneasca pamantul stramosului sau Sem. Pentru aceea si Moise a intors poporul ales din Egipt in pamantul fagaduintei, adica in tara Canaanului, care era dat lor de Dumnezeu dupa potop. Dar, dupa cum stim, din Vechiul Testament, evreii au biruit aproape toate popoarele canaaneice din Palestina, " afara de cinci cetati " pe care Dumnezeu nu le-a dat in mainile evreilor; pentru ca prin aceste popoare pagane sa-i smereasca pe evrei cand vor iesi inaintea lui Dumnezeu. Deci, ori de cate ori evreii suparau pe Dumnezeu, El ii lasa sa cada in mainile celor cinci popoare pagane, printre care au fost si filistenii.Sfintii Parinti spun ca Dumnezeu face tot asa si cu crestinii si chiar cu barbatii sfinti. Le lasa unele slabiciuni si patimi firesti nebiruite de ei, precum mania, somnul, foamea, lenevirea, gandurile, imaginatia, ispitele trupesti, cu scopul sa-i smereasca, ca sa nu cada in pacatul mandriei. La sfarsitul vietii, insa, Dumnezeu le ridica aceste patimi si prin mila Lui se mantuiesc. Caci fara mila Lui, nici sfintii nu se pot mantui, dupa cuvantul care zice : " In dar sunteti mantuiti " .