Scrisoarea nevestei lui Pilat, Klavdia Procula, adresata prietenei sale, Pulvia Romelia
„PROCULA, ţie PULVIA ROMELIA, salutare!
O, tu, a mea credincioasă tovarăşă, mă întrebi şi mă rogi a-ţi descrie evenimentele care s-au petrecut în ziua despărţirii noastre. Ştirile unora din ele au ajuns şi până la tine, însă taina în care sunt învăluite, trezeşte în tine neliniştea şi dorinţa de a şti starea mea.
Dând atenţie delicatului tău apel, mă voi strădui să-mi aduc aminte inelele lanţului de amintiri împrăştiate ale vieţii mele şi dacă vei întâlni asemenea împrejurări care ar uimi mintea ta, atunci adu-ţi aminte că puterile creatoare sunt nepătrunse şi înconjurate de întuneric pentru priceperea noastră neputincioasă şi muritoare şi că este cu neputinţă pentru fiinţele muritoare de a schimba soarta vieţii lor.
Eu nu o să-mi amintesc primele zile ale vieţuirii mele care au zburat aşa de repede, în pace, la Narbona, sub paza şi grija părintească şi sub ocrotirea prezenţei lor. Tu ştii că odată cu sosirea celei de-a 16-a primăveri a fecioriei mele, m-am unit prin legământ conjugal cu Romanul Ponţiu Pilat, nepot al unei renumite familii care ocupa pe atunci în Italia un loc de Guvernator.
Imediat după ieşirea noastră din templu, eu a trebuit ca să urmez pe Ponţiu în provincia care i-a fost încredinţată. Am plecat fără bucurie, dar nici de tot cu îndoială, după soţul meu. Eu am regretat mult pentru voi... locuinţa liniştită a părinţilor mei, fericitul cer al Narbonei..., frumoasele monumente, gingaşele dumbrăvi ale patriei mele..., eu vă salut cu ochii plini de lacrimi.
Primii ani ai vieţii mele conjugale au trecut liniştiţi. Cerul mi-a dăruit un fiu: el mi-a fost mai drag decât lumina zilei; am împărţit cu el ceasurile mele de îndeletnicire, de tristeţe, de bucurie. Fiul meu era de numai cinci ani când Ponţiu după mila împăratului a fost numit Procurator peste Iudeea.
Atunci noi am plecat cu oamenii noştri reangajaţi ca servitori, pe un drum foarte greu de descris. Cu timpul m-am îndrăgostit de acea provincie bogată şi fructiferă pe care soţul meu trebuia să o cârmuiască în numele Romei, stăpâna popoarelor. În Ierusalim am fost înconjurată de aplauze şi cinste, totuşi eu am trăit în deplină singurătate şi izolare, din cauza mândriei şi dispreţului cu care evreii ne întâmpinau pe noi, „străinii” şi „păgânii”, după cum ne numeau ei pe noi. Ei susţin că noi spurcăm, prin prezenţa noastră, pământul sfânt pe care Dumnezeul lor l-a făgăduit strămoşilor lor.
Eu mi-am petrecut timpul cu copilaşul meu, prin pădurile mele liniştite, unde mistreţul se nutrea cu ramurile măslinilor, unde palmierii, cu frunzele lor delicate, mai frumoase ca cele din Delossa, se ridicau peste portocalii sălbatici care înfloreau, şi printre narvii fructiferi; acolo, sub acea umbră răcoroasă, am cusut învelitoare pentru altarele zeilor sau citeam versurile lui Vergiliu, atât de plăcute auzului şi tot atât de răcoritoare inimii.
Soţul meu numai puţine minute le putea rezerva pentru mine. El era întunecat şi trist, oricât de tare era mâna lui; ea se arăta totuşi foarte slabă de a ţine în supunere pe acest popor care a fost atâta timp independent şi pornit din fire pentru răscoală, care este despărţit în mii de secte furtunoase, dar care se uneşte într-un singur punct: în ura lor contra Romanilor.
Numai o singură familie de înaltă clasă în Ierusalim îmi arăta o prietenie relativă. Aceasta este familia Conducătorului Sinagogii, iar eu am găsit o mare plăcere în vizitarea soţiei lui, Salomeea, un exemplu de bunătate şi blândeţe îndeosebi, cu facerea de cunoştinţă a fiicei sale în vârstă de 12 ani, Semida, iubită şi preafrumoasă ca zarea Saronului, care înfrumuseţează părul ei.
Câteodată ele îmi vorbeau despre Dumnezeul părinţilor lor, îmi citeau pasaje din sfintele lor cărţi. Şi ce să spun, PULVIO, amintindu-mi despre cunoscutele lor cântări de laudă compuse de Solomon pentru Dumnezeul lui Iacob! Acel singur Dumnezeu veşnic şi nepătruns de obiceiurile şi proverbele cărora noi le dăm ascultare la altarele noastre, numindu-le ca dumnezeieşti; Acel atotputernic şi milostiv, care uneşte în Sine bunătatea, curăţenia şi mărirea!
Amintindu-mi de glasul Semidei care răsuna ca sunetul de harpă când cânta sfântul imn al Binefăcătorului şi Marelui împărat al lui Israel... căruia şi eu la rândul meu am încercat să cânt la instrumentul meu, aşa de des folosit pe atunci!
În singurătatea mea, lângă leagănul copilului meu, mă aruncam în genunchi, îl chemam de multe ori, chiar contra voinţei mele, rugam pe acel Dumnezeu pentru smerenia şi liniştea inimii mele, căruia îi supuneam soarta şi judecata mea, mâinii lui tari de fier, ca o roabă unui domnitor şi să vezi minune!.... eu întotdeauna m-am ridicat ajutată şi mângâiată.
După un timp oarecare Semida se îmbolnăvi. Într-o dimineaţă când m-am deşteptat mi s-a spus că ea a murit în braţele mamei ei şi fără prea mari suferinţi. Cuprinsă de întristare, auzind această ştire, eu am apucat copilaşul meu pentru a merge în grabă la ele, ca să plâng împreună cu plângătoarele şi cu maica ei, Salomeea.
Sosind în strada unde era casa lor, servitorii mei cu mare greutate au putut să facă drum prin mulţime, pentru mine şi însoţitoarele mele, pentru că plângătoarele şi cântăreţele, împreună cu imensa mulţime de popor se îngrămădiseră în jurul casei. Deodată am văzut că mulţimea se retrage, făcând loc de trecere unui grup de oameni ce veneau, la care mulţimea privea cu mare interes şi respect. La primul om, eu am recunoscut pe tatăl Semidei; dar în loc de a-l vedea întristat, după cum mă aşteptam să-l văd, pe stimata lui faţă eu am văzut trăsătura unei ferme convingeri şi nădejdi, ce nu putea fi înţeleasă de mine.
Cu el mergeau încă trei inşi îmbrăcaţi în haine aspre şi cam sărăcăcioase, ce dădeau aspectul că sunt oameni simpli şi neştiutori. Iar după ei mergea unul îmbrăcat, un bărba în anii de plină frăgezie a tinereţii lui. Eu am ridicat ochii ca să-l privesc, dar a trebuit imediat ca să-mi retrag privirea de la el spre pământ, ca dinaintea soarelui strălucitor. Mi se părea că fruntea lui era luminată, iar în jurul capului se forma o strălucire, care părea ca o coroană, iar părul lui lucitor se lăsa pe umeri potrivit cu obiceiul locuitorilor din Nazaret.
Îmi este imposibil a-ţi explica ce am simţit eu când l-am privit! Aceasta a fost cea mai puternică emoţie pe care am simţit-o vreodată, pentru că în fiecare trăsătură el insufla şi o temere tainică prin privirea ochilor săi, ce părea că ne preface în ţărână!
Eu am plecat după El, fără să ştiu unde merge. Uşa casei se deschisese şi eu am putut vedea pe Semida care zăcea în pat înconjurată de sfeşnice şi miresme. Era încă frumoasă dar palidă ca şi culoarea crinilor ce erau îngrămădiţi la picioarele ei. Degetul morţii lăsase urme în jurul ochilor ei şi peste buzele ei uscate. Salomeea stătea lângă ea mută de durere şi aproape lipsită de orice simţire; mi se păru că ea nici nu mă vedea. Iar tatăl Semidei s-a aruncat la picioarele ACELUI necunoscut mie, care se apropia de aşternutul celei moarte, şi arătând-o cu degetul, a strigat: „Domnul meu, fiica mea este în mâinile morţii; dar dacă TU voieşti, ea va învia!”
Atunci eu am început să tremur când am auzit aceste cuvinte. Inima mea încetă a mai bate, din cauza măreţiei ACELUIA, pe care eu nu îl cunoşteam. El a prins mâinile Semidei, aţintindu-şi puternica-i privire la ea şi i-a zis: „Fetiţă, scoală-te”.
Şi Semida s-a ridicat de pe patul ei, ca şi cum ar fi fost ajutată de o mână nevăzută. Ochii ei se deschiseseră, simţul, fiu al vieţii, înflori iarăşi pe buzele ei, apoi a întins mânuţele ei şi a strigat: „mamă!”.
La acest strigăt s-a trezit şi Salomeea. Mama şi fiica ei tremurând s-au îmbrăţişat una pe alta, iar Iair, tatăl, îngenunchind în faţa ACELUIA, căruia îi zicea „DOMN”, sărutându-i ciucurii de la poalele veşmântului lui, zise: „Ce trebuie să fac pentru a avea viaţa veşnică?”
„Să iubeşti pe Dumnezeu şi pe oameni”, a fost răspunsul. După aceste cuvinte, el se făcu nevăzut, ca şi o fantomă în umbra luminii.
Eu eram în genunchi, fără să-mi dau seama. După ce m-am trezit ca o deşteptare din somn, am plecat acasă, lăsând fericita familie în culmea bucuriei, o bucurie pe care nicio pană nu o poate descrie.
Pe timpul când luam masa de seară, eu am istorisit lui Ponţiu tot ce am văzut şi am auzit. El plecă capul şi îmi zise:
„Tu ai văzut pe Iisus Nazarineanul care este obiectul de ură şi de dispreţ al fariseilor şi al saducheilor, al partidului lui Irod şi al leviţilor îngâmfaţi din templu. Această ură creşte din zi în zi tot mai mult şi unicul lor gând este ca să-i ia viaţa, dar cuvintele Nazarineanului sunt cuvintele unui înţelept, iar minunile lui, ale adevăratului Dumnezeu.”
- Dar pentru ce îl urăsc ei aşa de mult? zisei eu.
- Pentru că el mustră obiceiurile şi făţărnicia lor. Eu l-am auzit odată zicând fariseilor: „morminte văruite”, „pui de năpârci otrăvitoare, voi puneţi fraţilor voştri sarcini grele pe umeri, care voi nu voiţi să le atingeţi nici măcar cu degetul cel mic al vostru! Voi plătiţi zeciuiala din chimen şi mărar dar foarte puţin vă interesaţi de îndeplinirea legii, de credinţă, dreptate şi milă”. Înţelesul acestor cuvinte este adânc şi adevărat. El a supărat pe aceşti oameni îngâmfaţi şi mândri şi atmosfera este întunecată pentru viitorul Nazarineanului.
- Dar tu o să-l aperi, nu-i aşa?!!!... am strigat eu plină de indignare.
- Puterea mea este foarte slabă, faţă de acest popor răsculător şi stricat; de altfel aş suferi şi eu foarte mult sufleteşte dacă ar trebui să vărs sângele acestui înţelept!
După aceste cuvinte Ponţiu se sculă şi se retrase în altă cameră, adânc îngrijorat şi îngândurat. Eu am rămas într-o durere şi întristare de nedescris. Ziua Paştelui se apropia. La această mare sărbătoare, aşa de importantă pentru evrei, se îngrămădea la Ierusalim o mare mulţime de popor din toate părţile Iudeii, pentru a aduce în templu jertfa de solemnitate a sărbătorilor care aveau loc.
Joi, înainte de această sărbătoare, Ponţiu mi-a spus întristat că viitorul Nazarineanului este foarte nemângâietor. Asupra capului lui s-a făcut deja o conjuraţie şi se poate ca încă în această seară să fie predat în mâinile Arhiereilor. Eu m-am cutremurat la auzirea acestor cuvinte şi l-am întrebat: „Tu o să-L aperi, nu-i aşa?”
- Voi putea face eu asta? răspunse Ponţiu cu o privire întunecoasă; soarta despre care Platon prezicea pentru unii neprihăniţi mi se pare că o să-l lovească şi pe Iisus. El va fi persecutat şi dispreţuit şi predat spre a fi osândit la moarte crudă.
Veni timpul pentru culcare ca să dormim. Pe dată ce am plecat capul pe pernă ca să dormim, nişte puteri tainice stăpâniră gândirea mea. Eu am văzut pe Iisus, aşa după cum Salomeea descria pe Dumnezeul ei. Faţa lui strălucea de mărire ca soarele. El zbura deasupra aripilor Heruvimilor, flăcările ce împlinesc voinţa Sa, oprindu-se pe nori. Mi se părea că El este gata de a judeca popoarele adunate în faţa Sa. Cu întinderea dreptei Sale puternice, El despărţi pe drepţi de cei nedrepţi. Cei dintâi se urcau spre el plini de mărirea tinereţii veşnice şi mărirea dumnezeiască; dar cei din urmă au fost aruncaţi în lacul cel de foc, pe lângă care Erba şi Flegatova sunt nimica.
Atunci Judecătorul Divin, atrăgând atenţia asupra rănilor care împestriţau corpul său, a zis cu glas de tunet puternic: „Daţi-mi înapoi sângele pe care l-am vărsat pentru voi!” Atunci cei nenorociţi rugau munţii şi peşterile pământului ca să-i înghită şi să-i acopere pe ei. În zadar se simţiseră nemuritori şi nesupuşi disperării cât fuseseră pe pământ! Ei pieiră în marea cea de foc!
O, ce fel de vis, sau mai bine i s-ar zice descoperire!
Îndată ce zorile începură să se ivească şi să lumineze auriu turnurile templului, eu m-am sculat cu inima apăsată de groază pentru cele văzute în vis. M-am aşezat la fereastră pentru a lua aer proaspăt. Mi se păru că în centrul oraşului se aude, din ce în ce mai tare, un strigăt zgomotos; strigătele, ţipetele, blestemele care erau mai înspăimântătoare decât valurile înfuriate ale oceanului, ajungeau la urechile mele. Eu ascultam mereu; inima îmi bătea aşa de tare, înspăimântată, iar fruntea mi se umplu de o sudoare rece.
Nu peste mult timp am auzit că acel zgomot se apropia tot mai mult, până ce treptele ce conduceau la palatul de justiţie se cutremurară sub greutatea gloatei nenumărate.
Adânc îngrijorată de cele ce vor urma, pe neaşteptate eu am luat în braţe pe fiul meu, acoperindu-l cu o învelitoare subţire, şi am alergat la soţul meu. Sosind la uşa cea dinăuntru care conducea la sala de judecată şi auzind zgomot mare de glasuri, eu nu am mai îndrăznit să intru înăuntru, decât numai am privit prin perdeaua de purpură.
Ce privelişte, PULVIO! Ponţiu sta pe tronul său făcut din oase de elefant, în toată mărirea cu care Roma înconjoară pe reprezentanţii săi şi, în aparenţă fără teamă, cum voia el să se prezinte, arătând prin expresia feţei lui că nu se teme; eu totuşi am putut percepe grozăvia neliniştii lui.
În faţa lui, cu mâinile legate, cu hainele rupte de maltratările suferite, cu fruntea plină de sânge, sta Iisus Nazarineanul liniştit şi neclintit. În trăsăturile feţei Lui nu se putea semnala nicio mândrie, nicio frică. El era liniştit ca un nevinovat, supus ca un miel.
Blândeţea lui mă umplu de frică şi groază pentru că în urechile mele încă mereu răsunau cuvintele visului meu: „Daţi-mi sângele pe care eu l-am vărsat pentru voi!”
În jurul lui, plină de furie şi turbată, sta mulţimea care îi adusese la judecată; la această gloată se mai adăuga şi o mare mulţime de gardieni şi servitori, de leviţi şi de farisei, cu privirile încruntate şi mânioase. Aceştia din urmă se puteau deosebi după tăbliţele de pergament însemnate în diferite semne, texte de lege pe care le aveau legate de frunţile lor.
Toate aceste feţe fierbeau şi erau pline de ură, mi se părea că în faţa lor străluceşte iadul şi că spiritele lui Himera amestecă glasurile lor cu strigătele sălbatice ca ale fiarelor turbate. În cele din urmă, după facerea unui semn din partea lui Ponţiu, se făcu tăcere.
- Ce voiţi de la mine? întrebă el.
- Noi vrem moartea unui om, Iisus Nazareul, Irod îl trimite la tine pentru ca tu să pronunţi osânda!!!
- Cu ce îl învinuiţi voi? În ce constă gravitatea faptei lui? După care întrebări începu din nou ecoul ţipetelor lor.
- El a prezis distrugerea templului, El se intitulează rege al Iudeilor, Hristos Fiul lui Dumnezeu, El a supărat pe preoţii seminţiei lui Aron, strigau leviţii. Să fie răstignit, ţipa mulţimea înfuriată.
Acest strigăt îşi are şi acum ecoul în urechile mele şi chipul jertfei neprihănite se perindă mereu prin faţa ochilor mei. Atunci Pilat, întorcându-se către Iisus i se adresă cu cuvintele lui prefăcute:
- Aşadar, tu eşti împăratul iudeilor?
- Tu zici aceasta! răspunse Iisus.
- Tu eşti HRISTOSUL, FIUL LUI DUMNEZEU, întrebă iarăşi Pilat, dar Iisus nu i-a mai răspuns niciun cuvânt.
Ţipetele se reînnoiră şi mai accentuat ca înainte şi întocmai ca urletul unui tigru flămând, ei strigară:
- Daţi-ni-l nouă ca să moară pe cruce!
Ponţiu le făcu din nou semn să tacă zicându-le: „Eu nu găsesc nicio vină în acest om şi am să-l eliberez!”
- Daţi-ni-l nouă! Răstigneşte-l!, se repetă strigătul mulţimii.
Eu nu am putut asculta mai departe, şi chemând un rob al meu, l-am trimis la soţul meu ca să-l cheme, pentru a sta de vorbă cu el puţin. Ponţiu părăsi fără întârziere sala de judecată şi veni la mine. Eu m-am aruncat la picioarele lui, zicând cu lacrimi: „Pentru tot ce mi-e mai drag şi mai scump, pentru copilul acesta, arvuna acestei sfinte a noastre uniri, să nu te faci părtaş la vărsarea sângelui acestui neprihănit, care este asemenea lui DUMNEZEU, cel nemuritor.
Eu l-am văzut în vis în astă noapte, înconjurat de mărire dumnezeiască. El judeca lumea care tremura în faţa Lui, şi printre nefericiţii aceia, care au fost aruncaţi în flăcările Gheenii, eu am recunoscut faţa acestora care cer acum moartea Lui! Păzeşte-te a nu ridica prea puternica ta mână împotriva Lui! O, crede-mă, că o singură picătură de sânge, va desemna în veşnicie osândirea ta!”
- Tot ce se petrece acum mă înfricoşează şi pe mine însumi, îmi răspunde Ponţiu. Dar ce pot face eu? Scutul gărzii romane este de un număr foarte redus şi ca atare, o asemenea apărare este foarte slabă faţă de acest popor, care este înţesat de demoni. Nenorocirea ne ameninţă şi asemenea judecată este întocmai ca a Evmediţilor, de unde se aşteaptă nu dreptate, ci răzbunare. Linişteşte-te, Klaudio! Mergi cu copilul în grădină, ochii tăi nu sunt creaţi pentru a privi această scenă sângeroasă!
După cuvintele acestea el a ieşit şi m-a lăsat singură şi eu am căzut în descurajare şi jale.
Iisus era mereu ţinta tuturor batjocorelilor şi a maltratărilor la judecată din partea mulţimii şi a soldaţilor brutali; patimile lor se aprindeau şi mai mult din cauza răbdării lui nemărginite. Ponţiu se întoarse îngrozit la tronul său. Când gloatele îl văzură, ţipetele „la moarte, la moarte” răsunară şi mai asurzitor ca înainte. După o veche tradiţie, Guvernatorul elibera, în timpul Paştelui, totdeauna câte unul din condamnaţii la moarte, ca semn al facerii de bine şi al graţierii. În această faptă Dumnezeiască Ponţiu se adresă poporului, văzând în acest obicei un mijloc de a-l elibera pe Iisus.
Deci Ponţiu întrebă pe popor, cu glas tare: „Pe cine să vă eliberez pentru sărbători, pe Varava (Baraba) sau pe Iisus numit Hristos?”
„Eliberează-l pe Varava (Baraba)”, strigă mulţimea. Varava este un tâlhar şi un omorâtor, cunoscut în toată împrejurimea din cauza cruzimilor săvârşite de el. Ponţiu întrebă din nou: „Dar ce să fac acestui Iisus Nazarineanul?”
- Să fie răstignit! strigară ei.
- Dar ce rău a făcut el? Cu şi mai multă furie, ei strigară:
- Să fie răstignit!
Ponţiu plecă capul descurajat. Îndrăzneala gloatei creştea mereu şi lui Ponţiu i se părea că este ameninţată autoritatea sa şi autoritatea romană pe care el o apăra aşa de mult. În Ierusalim el nu avea altă apărare decât escorta lui, fiindcă numai foarte puţini dintre militarii localnici depuseseră jurământ semnului nostru de vultur.
Tulburarea creştea cu fiecare minut ce trecea. Niciodată n-a fost o furtună aşa de zgomotoasă a circului, niciodată încăierările din Forum nu au avut atâta influenţă asupra auzului meu: Nicăieri nu se vedea linişte. Liniştea deplină se vedea numai pe fruntea victimei.
Maltratările, batjocurile, dispreţul general şi moartea chinuitoare, nimic dintre acestea nu au putut întuneca acea privire cerească şi luminată. Acei ochi care dăduseră viaţă fiicei lui Iair priveau la chinuitorii săi cu un reflex nedescris de pace şi iubire. El suferea fără îndoială, dar suferea cu bucurie şi spiritul Lui – mi se părea mie – se înalţă către tronul Celui Nevăzut, ca o flacără curată pentru arderea de tot.
Judecătoria era plină de poporul care dădea aspectul unui râu înfuriat, ale cărui ape se îngrămădeau, începând de la muntele Sion, unde era ridicat templul şi până în faţa Pretoriului, şi fiecare minut adaugă glasuri noi, la acel cor al infernului.
Bărbatul meu obosit şi ameninţat a fost silit să cedeze în cele din urmă. O, ceas fatal al pierzării!!!... Ponţiu se ridică. Pe faţă se descria îndoiala şi groaza morţii, îşi spală mâinile în mod simbolic, în ligheanul cu apă, zicând:
- Eu sunt nevinovat de sângele acestui drept!
- Să fie asupra noastră şi a copiilor noştri, zbieră nefericitul şi nebunul popor, care se îngrămădea în jurul lui Iisus. Călăii turbaţi îl răpuseră.
Eu am petrecut cu ochii mei jertfa care era condusă la înjunghiere... Deocamdată, ochii mi se întunecară ca din cauza bătăii de inimă; MI SE PARE CĂ VIAŢA MEA A ATINS MARGINILE EI. Am fost luată de mâinile femeilor mele servitoare şi condusă la o fereastră care privea în curtea Tribunalului.
Eu m-am aplecat şi am văzut urmele de sânge vărsat.
- Aici a fost bătut cu biciul Iisus Nazarineanul! îmi spunea una din roabele mele; „Acolo l-a încoronat cu spini”, spunea o altă roabă. „Soldaţii l-au batjocorit, zicându-i regele Iudeilor, lovindu-l peste faţă”.
- Acum el îşi dă sufletul, spune o altă roabă.
Fiecare cuvânt din acestea străpungea inima mea ca un cuţit. Amănuntele acestei fărădelegi înmulţeau întristările mele, suferinţele ce le simţeam în pieptul meu; am simţit că s-au întâmplat evenimente supranaturale în nenorocita zi de astăzi. Mi se părea că cerul se aseamănă cu jalea inimii mele.
Nori negri şi înfricoşători, de diferite forme, pluteau asupra pământului şi din atingerea norilor se descărcau fulgere care aduceau ecoul tunetelor. Astfel oraşul cel plin de zgomot se linişti ca pus pe gânduri în tăcere, ca şi când moartea ar fi întins peste el aripile ei negre.
O groază de nedescris îmi răpi privirea către un punct. Când mi-am strâns la piept copilaşul meu, eu aşteptam ceva fără să ştiu ce anume. Pe la ceasul al nouălea din zi (ora 15), întunericul se îngroşă şi un puternic cutremur de pământ zgudui totul. Putea să creadă omul că a venit pustiirea lumii şi stihiile se prefac în haosul primitiv.
Eu m-am lăsat la pământ. În acel timp, una din femeile mele, născută evreică, intră în camera mea palidă, disperată şi cu ochii îngroziţi, strigă:
- A venit ziua de apoi! Dumnezeu anunţă aceasta prin minuni. Catapeteasma care desparte sfânta de sfânta sfintelor s-a despicat în două de sus până jos. Vai de sfântul lăcaş!
Se spunea că multe morminte se deschiseseră şi mulţi au văzut pe drepţii înviaţi, care fuseseră de mult dispăruţi din Ierusalim, profeţi şi preoţi din timpul lui Zaharia, care a fost ucis în templu, şi până la Ieremia, care a prezis căderea Sionului.
Morţii ne prevestesc mânia lui Dumnezeu. Pedeapsa celui Atotputernic se răspândeşte ca o flacără, ziceau unii. Când am auzit aceste cuvinte, mi s-a părut că-mi pierd raţiunea. M-am ridicat şi aproape că abia îmi târam picioarele. Am ieşit la scări; aici am întâlnit sutaşul care luase parte la maltratarea lui Iisus. El era un viteaz încărunţit şi prea oţelit în lupte. Niciodată n-a bătut o inimă în piept aşa îndrăzneaţă ca a acestuia. Dar în acea clipă el era indispus şi istovit de chinuri, căindu-se.
Eu doream ca să-l întreb mai amănunţit despre cele întâmplate, însă el trecu pe lângă mine repetând întruna: „Acela pe care noi l-am omorât, a fost cu adevărat Fiul lui Dumnezeu”.
Eu am intrat apoi în sala de judecată. Acolo sta Ponţiu, care îşi acoperea faţa cu mâinile. Când şi-a ridicat capul, la intrarea mea, a zis disperat:
- Ah, pentru ce nu te-am ascultat, Klavdio!... Inima mea întunecată nu va mai gusta nicio linişte. Pentru ce nu am putut să apăr cu viaţa mea, pe acest înţelept?!...
Eu nu am mai avut îndrăzneala de a-i răspunde. Nu puteam găsi cuvintele spre a-l înviora şi de a-l întoarce de la acea nefericire care ne va pecetlui pe veci, pierzania. Tăcerea noastră înmormântată era întreruptă numai în ecoul tunetelor care răsunau prin coridoarele palatului. Fără a ţine seama de furtună, un bătrân oarecare s-a prezentat în faţa locuinţei noastre. El a fost condus în faţa noastră, iar el cu lacrimi în ochi se aruncă la picioarele bărbatului meu, zicând:
- Mă numesc Iosif Arimateiu şi am venit să te rog a-mi permite să iau de pe cruce trupul lui Iisus, ca să-l înmormântez în mormântul meu, nou săpat în stâncă.
- Du-te şi ia-l, fu răspunsul lui Ponţiu, fără a ridica ochii ca să-l privească, fiindcă fusese informat de sutaş că Iisus a murit.
Bătrânul ieşi. Eu am văzut că el s-a unit cu o grupă de femei care erau îmbrăcate în haine lungi cu care se acopereau şi care aşteptau pe bătrân la poartă. Astfel se termină acea zi urâtă.
Iisus a fost înmormântat într-un mormânt, adică într-o peşteră care era săpată în piatră, iar la uşa peşterii s-au pus santinele de pază. Dar, o, Pulvio, a treia zi, plin de strălucire, mărire şi de biruinţă, El se arătă asupra acestui oraş.
El a înviat, împlinind prezicerile Lui triumfând de biruinţă asupra morţii, s-a arătat ucenicilor, prietenilor Lui şi mai pe urmă la o mare mulţime de popr. În felul acesta mărturiseau despre El ucenicii lui, confirmând mărturia lor cu sângele lor propriu şi ducând vestea despre DOMNUL lor IISUS, în faţa tronurilor mai marilor şi judecătorilor.
Dar ca o dovadă şi mai autentică despre aceasta, învăţătura Lui a fost încredinţată la câţiva pescari din Tiberi. Această învăţătură se răspândeşte în întreg Imperiul. Aceşti neştiutori pescari au devenit pe dată oameni de renume şi vestiţi cu cuvintele lor dulci, spuse în toate limbile, şi plini de putere de sus.
Noua credinţă creşte ca o sămânţă de muştar, adevărată rădăcină roditoare, căreia avea să i se supună orice rădăcină. De la această dată soţului meu a început să-i meargă din ce în ce mai rău. Învinuit fiind de procedeul lui, din partea Senatului şi din partea lui Tiberiu însuşi, care era stăpânit de ura contra iudeilor, şi bănuit fiind chiar de acei a căror patimă şi dorinţă o împlinise, viaţa lui se transformă în chinuri şi otravă.
Salomeea şi Semida mă priveau cu frică; ele vedeau în mine o femeie a prigonitorului şi o cursă pentru Domnul lor, pentru că ele deveniseră urmaşele Lui. Eu am văzut în locul blândeţii şi bunătăţii lor o neîncredere care le făcea să tremure faţa lor când le priveam şi îndată am încetat a le mai vizita.
În acest timp al singurătăţii mele, m-am predat cu totul cercetării neîntrerupte a unor învăţături morale ale lui Iisus, ce-mi fuseseră predate de Salomeea şi păstrate de mine. O, scumpă prietenă, cât de neînsemnată şi deşartă este înţelepciunea mai marilor noştri în comparaţie cu învăţătura aceasta, pe care singurul Dumnezeu a făgăduit-o pe pământ!
O, cât de adânci sunt aceste cuvinte înţelepte. Ce pace şi bunătate inspiră ele. Unica mea mângâiere constă în a le citi şi reciti mereu.
După trecerea câtorva luni, Ponţiu a fost demis din postul său de autoritate. Noi a trebuit să ne întoarcem în Europa, peregrinând din oraş în oraş. El purta cu sine, în toată împărăţia, greutatea umilirii şi întristării sale şi a chinurilor descurajării lui sufleteşti.
Eu am mers împreună cu el, dar cum era vieţuirea mea cu el?!!! Prietenia familiară a vieţii, persoana mea, martorul viu al amintirii despre crima lui; eu de asemenea văd în el chipul şi crucea plină de sânge a Aceluia pe care el, nefericitul şi nelegiuitul judecător, a osândit pe Cel Neprihănit.
Eu nu mai am îndrăzneala ca să-mi ridic ochii ca să-l privesc în faţă. Sunetele cuvintelor lui, acel glas care a pronunţat osânda îmi străpunge şi răneşte inima. Iar când el, după servirea mesei, îşi spală mâinile, mi se pare că el nu le înmoaie în apă curată, ci în sângele cald al lui Iisus, ale cărui urme nu se mai pot şterge.
Într-un timp eu am vrut să-i vorbesc de pocăinţa şi regretarea păcatului; dar niciodată nu voi uita privirea lui sălbatică şi cuvintele pline de furie şi de deznădejde. Nu peste mult timp copilul meu muri în braţele mele, dar eu nu l-am plâns. Fericitul! El a murit ca fericit, a scăpat de blestemul care ne urmăreşte; el descarcă din spatele lui uriaşa povară a numelui tatălui său. Nefericirea ne urmărea întruna, din cauză că în toate părţile existau creştini; chiar şi aici în această sălbatică patrie, unde noi ne rugăm a ni se acorda ocrotirea, lângă valurile mării şi ale stâncilor ciudate, chair şi aici se poate auzi cu câtă îndârjire şi indignare se pronunţă numele bărbatului meu!
Cei care erau trimişi să predice învăţăturile lui Iisus au scris între explicaţiile lor de credinţă şi cuvintele: „El a fost răstignit din ordinul lui Ponţiu Pilat”. „Possus este sub Ponţio Pilato!”, grozav blestem care în toate veacurile se va repeta.
Iartă, Pulvio! Să plângi şi tu şi să mă doreşti: să-ţi ajute dreptul judecător Dumnezeu şi să-ţi dea toată fericirea pe care noi o dorim una, alteia.
Scuză-mă.
Klavdia”
Notă: Originalul acestei scrisori se păstrează în Bibliotecile Vaticanului. Pe la mijlocul secolului al XVII-lea ea a fost copiată şi trimisă Episcopului Dionisie din Constantinopol care a dat-o publicităţii, fiind apoi republicată în anul 1878. În ce o priveşte pe Klavdia, dacă, după cum spun unele documente, Ponţiu Pilat s-a sinucis cuprins de deznădejde, ea a murit creştineşte, rostind cu dragoste numele lui Hristos.
Grecii o numără printre sfinţii lor, celebrându-i amintirea în fiecare an la 24 decembrie.
Marturii despre Hristos (scrisoare publicata cu binecuvântarea PS Părinte Galaction, Episcopul Alexandriei si Teleormanului) – culegere text Istrate Iordan
Agentia de Stiri Religioase Lacasuri Ortodoxe®
sursa: logos.md
La cumpana dintre ani
Acum 7 luni
Postări
