Totalul afișărilor de pagină

Faceți căutări pe acest blog

duminică, 31 octombrie 2010

FRUMOASE SAU BOLNAVE?

MACHIAJUL PROVOACA ALERGII

Pudra, fardul, rujul, crema pentru fata, vopseaua pentru par se pot transforma din produse de infrumusetare in adevarate pericole. In cazul persoanelor predispuse, ele provoaca iritatii sau alergii ale pielii. De cele mai multe ori, reactiile alergice nu sunt produse de componenta principala, ci de ingrediente secundare – coloranti, conservanti. Eozina, un colorant din rujuri, produce dermatita alergica sau iritativa, care se manifesta prin descuamare, usturime, mancarimi la nivelul buzelor. Pentru a evita aceste neplaceri putem inlocui rujul cu un luciu de buze incolor. Cosmeticele expirate sunt, de asemenea, un pericol pentru piele. Singurele solutii sunt inlocuirea si renuntarea definitiva la produsul respectiv, pentru ca ori de cate ori substanta va intra in contact cu pielea va aparea reactia alergica.
"Cosmeticele sunt produse cu aplicatie locala, iar principalele probleme pe care le creeaza pe piele sunt dermatitele de contact iritative si dermatitele de contact alergice. Dermatitele iritative sunt acele iritatii, inrosiri, mancarimi pe care o substanta le provoaca la contactul cu pielea. Spre deosebire de iritatii care apar imediat, dermatitele alergice de contact apar la cateva ore sau a doua zi dupa ce au fost folosite cosmeticele respective", arata dr. Carmen-Madeleine Curea, medic primar dermato-venerolog la Spitalul Clinic Colentina. Trebuie facuta si o alta distinctie intre iritatii si alergii. Iritatiile apar strict pe locul aplicarii produsului respectiv, in vreme ce alergiile pot aparea si in alte zone. Dr. Carmen Curea ne da un exemplu in acest sens: o persoana este alergica la un ingredient din crema anticelulitica. Dupa utilizare, reactia alergica nu apare pe coapse, acolo unde a fost aplicata crema, ci pe fata. Si crema pentru fata poate provoca reactii alergice la distanta – mancarimi ale pielii de pe maini sau picioare, chiar daca crema a fost aplicata in alta zona.
RECOMANDARI "Partea proasta este ca, dupa un asemenea episod – de iritatie sau de alergie, din proprie initiativa sau la recomandarea farmacistului, unele femei se ung pe fata cu creme pe baza de cortizon. Acesta este tratamentul corect, dar nu trebuie urmat fara sfatul medicului. Nu e bine sa te grabesti sa iei crema cea mai puternica, pentru ca poate avea efecte secundare", avertizeaza dr. Carmen Curea. Pe langa alergii, produsele cosmetice, sapunurile sau parfumurile pot provoca si dereglari hormonale, sterilitate, pot contribui la aparitia unor forme de cancer. Vinovate de acest lucru sunt trei familii de substante, cunoscute drept poluanti ai mediului si ai organismului – ftalati, mosc artificial si alchifenoli, care se gasesc in unele produse cosmetice, arata un studiu al organizatiei ecologiste internationale Greenpeace.

Georgeta Licsandru, Jurnalul National

PARACETAMOLUL- OTRAVITOR

ADITIVI PERICULOSI PENTRU COPII IN SIROPURI CU PARACETAMOL SI DE TUSE. COLORANTII SI CONSERVANTII DIN MEDICAMENTE POT PRODUCE REACTII ALERGICE

E-urile din alimente au patruns, in forta, si in medicamentele destinate copiilor. Pentru a le da un aspect atractiv, producatorii au introdus coloranti care dauneaza sanatatii. Specialistii atrag atentia ca Paracetamolul si siropurile de tuse contin aditivi care produc reactii alergice. In replica, producatorii sustin ca minorii consuma mai multi coloranti din dulciuri si alimente.
Un studiu realizat in Marea Britanie atrage atentia ca cele mai în voga medicamente pentru copii existente pe piata contin coloranti care pot creste nivelul de hiperactivitate la copii. In prezent, in Marea Britanie se desfasoara o ampla campanie pentru interzicerea aditivilor. Aceasta a început dupa ce cercetatorii de la Universitatea din Southampton, Marea Britanie, au efectuat teste de evaluare asupra comportamentului copiilor si au confirmat faptul ca aditivii alimentari pot contribui la cresterea nivelului de hiperactivitate la copii. O parte dintre copiii participanti la studiu au primit cocktailuri de aditivi alimentari prezenti în mod obisnuit în produsele alimentare, cealalta parte au primit simple sucuri de fructe. Cocktailul de aditivi alimentari a continut un conservant, benzoatul de sodiu (E211) si diferiti coloranti alimentari, precum galben auriu (E110), azorubina (E122), tartrazina (E102), ponceau 4R (E124), quinolina (E104) si rosu alura (E129).
Studiul, coordonat de Food Standards Agency (Agentia pentru securitatea alimentelor din Marea Britanie), a confirmat, spun cercetatorii, rezultatele analizelor precedente efectuate asupra copiilor hiperactivi - cu tulburari deficitare de atentie/ hiperactivitate (sindromul ADHD n.r.). Hiperactivitatea este asociata cu tulburari de concentrare si atentie si cu dificultati în a acumula anumite cunostinte, precum scrisul, cititul sau socotitul.
In ultimul timp, cercetatorii au fost tot mai preocupati de securitatea medicamentelor destinate copiilor. Printre produsele riscante pentru copii se numara Paracetamolul Calpol, care are o culoare roz, obtinuta cu ajutorul azorubinei, si siropul de tuse Sudafed, care contine ponceau 4R si benzoat de sodiu, un conservant utilizat în mod curent la fabricarea bauturilor nonalcoolice. Conservantul benzoat de sodiu a fost deja asociat cu reactii alergice si a fost eliminat din compozitia bauturilor de mai multe firme producatoare. “Parintii care au copii bolnavi au o problema, aceea ca adesea au de ales dintr-o gama limitata de medicamente si, deci, nu pot evita întotdeauna acesti aditivi”, a afirmat Ian Tokelove, de la Food Commission, grupul care a initiat campania.
McNeil Products, care produce Paracetamolul Calpol, a declarat ca s-a utilizat azorubina pentru a spori atractivitatea medicamentului în rândul copiilor.
Proprietary Association of Great Britain, organizatie care reprezinta interesele producatorilor de medicamente comercializate fara prescriptie medicala, a declarat ca un copil cu vârsta medie de trei ani consuma, în medie, 30 de miligrame de coloranti proveniti din dulciuri si alte alimente si ca doza de aditivi din medicamente este “mica în comparatie” cu acestea.

Gardianul.ro

vineri, 29 octombrie 2010

CONCLUDENT, NU?

FMI pune condiţii pentru următoarea tranşă: apărați băncile nu populația!!!!!!!!

FMI vrea modificarea ordonanţei 50. Ordonanţa se referă la comisoanele bancare. FMI vrea să nu se aplice retroactiv. Modificarea ar trebui făcută până la 15 decembrie.

"Aceasta ar fi noutatea care a rezultat din discuţa de azi, că tranşa care ar trebui accesată de România până pe 15 decembrie ar putea să fie acordată sub rezerva rezolvării acestei probleme legată de OUG 50", a spus Viorel Ştefan, care a arătat că şi FMI, şi Banca Mondială, dar şi Comisia Europeană vor un text de lege care să nu conţină ambiguităţi.
El a explicat că una dintre condiţiile pe care FMI le va pune se referă la eliminarea din textul legii a prevederilor legate de retroactivitatea ordonanţei privind creditele pentru populaţie.
"OUG 50 se va aplica în conformitate cu legea pe care Parlamentul o va aproba. Şi este foarte posibil să aducă modificări, modificări care nu exclud varianta ca să se introducă un amendament de eliminare a prevederilor care vizează contractele în derulare. Nu e o decizie, nu e decizia mea, noi suntem în fază de consultări", a spus Viorel Ştefan, după discuţia cu şeful misiunii FMI în România, Jeffrey Franks.
El a arătat că doar FMI a condiţionat acordarea tranşei de modificarea legislaţiei, nu şi Comisia Europeană.
"Ar trebui până în 15 decembrie să avem OUG 50 modificată într-o formulă agreată de Comisia Europeană, pentru că, iată, s-a pus din nou în discuţie faptul că, aşa cum s-a făcut extinderea prevederilor Directivei prin transpunere în legislaţie prin OUG 50, ar exista şi o posibilitatea de declanşare a procedurii de infrigement. Sigur, analiza nu e făcută până la capăt de cei de la Comisia Euroepană, dar e o discuţie la zi", a spus Viorel Ştefan.

Un sfert din portavioanele nucleare ale lumii, în preajma Iranului

Un sfert din portavioanele nucleare ale lumii, în preajma Iranului

Marea Arabiei, situată în apropierea Golfului Persic şi a Iranului, a devenit locul de întâlnire a portavionului Charles de Gaulle cu USS Harry S. Truman, care deserveşte Flota a V-a a Statelor Unite. În timp ce Iranul şi Statele Unite nu reuşesc să ajunga la un acord pentru începerea negocierilor în dosarul nuclear al Teheranului, Washingtonul a trimis şi portavionul Abraham Lincoln în sprijinul Flotei a V-a. SUA deţin 11 din cele 12 portavioane nucleare operaţionale din lume, Charles de Gaulle fiind singurul asemenea vas neamerican. Aşadar, în Marea Arabiei se află un sfert din portavioanele nucleare ale lumii.
Nava amiral a marinei militare franceze, portavionul Charles de Gaulle, a pornit către Marea Arabiei cu misiunea oficială de a combate pirateria şi de a sprijini operaţiunile aeriene ale NATO din Afganistan. Portavionul este însoţit de două fregate, un submarin de atac şi un tanc de realimentare. În total, Franţa a trimis în Marea Arabiei 3.000 de militari şi 27 de avioane militare.
Franţa şi-a inaugurat, în 2009, prima sa bază militara din zona Golfului şi prima construită în afara teritoriului naţional după mai bine de 50 de ani. Este vorba de baza militară din Abu Dhabi. Franţa are o bază militară şi în Djibouti, pe coasta vestică a peninsulei arabice, acolo unde portavionul Charles de Gaulle are programate două escale, ultima la întoarcerea în Franta, în februarie 2011.

NO COMMENT!

A tăiat limba unui bebeluş ca să le facă pe plac zeilor

O indiancă din Uttar Pradesh a fost arestată zilele trecute după ce i-a despicat, cu un cuţit, limba fetiţei din vecini. Femeia spera că astfel o să fie ajutată de zei să se îmbogăţească.
Manju Devi, în vârstă de 35 de ani, vorbise cu un vraci despre nişte practici care ar fi ajutat-o să se îmbogăţească. Aceasta trebuia să taie limba unui copil şi apoi ar fi fost ajutată de zei să câştige bani.
Pentru că avea încredere în sfaturile primite, Manju a mers în casa vecinilor ei, unde i-a tăiat limba fetiţei de patru luni a acestora, lăsând-o apoi să sângereze abundent. Din fericire, părinţii copilei au intrat la scurt timp după incident în camera nou-născutului şi au chemat autorităţile.
Micuţa a fost internată la spital, unde se află în stare gravă deoarece a pierdut foarte mult sânge, iar femeia care spera să se îmbogăţească a fost arestată.

Sedinta Solemna a Sfantului Sinod

Or fi discutat si pe tema ecumenismului? Cum sa-l promovam cat mai mult? Cum sa tradam ortodoxia?

Sedinta Solemna a Sfantului Sinod dedicata Anului Omagial al Crezului Ortodox si al Autocefaliei Romanesti

Sedinta a avut loc in Aula Magna „Teoctist Patriarhul” a Palatului Patriarhiei
La aceasta sedinta din 28 octombrie, au participat Preafericitul Parinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, Sanctitatea Sa Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, si ierarhi ai Bisericii noastre, membri ai Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. De asemenea, au fostprezenti la acest eveniment membrii delegatiilor Patriarhiei de Constantinopol si Bisericii Greciei, membrii Permanentei CNB si Permanentei Arhiepiscopiei Bucurestilor, cadre didactice, protopopi, preoti, monahi, studenti teologi si elevi seminaristi. Sedinta a fost deschisa prin cuvantul Preafericitul Parinte Patriarh Daniel. Preafericirea Sa a vorbit despre fenomenul secularizarii. Apoi, a urmat alocutiunea Sanctitatii Sale Bartolomeu, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, dedicata Anului Crezului Ortodox si al Autocefaliei Romanesti. Dupa sustinerea alocutiunii Patriarhului Ecumenic a fost prezentat “Raportul-sinteza intitulat 2010 – Anul Crezului Ortodox si al Autocefaliei Romanesti”, sub aspect religios-duhovnicesc, cultural-editorialistic si mediatic, in cuprinsul eparhiilor din Patriarhia Romana de catre Preasfintitul Parinte Ciprian Campineanul, Episcop-vicar patriarhal si Secretarul Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane. De asemenea, toti participantii la aceasta Sedinta Solemna a Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane au vizionat Filmul intitulat “Binecuvantare pentru popor. Patriarhia Romana – Istorie – Organizare – Misiune”, prezentat de TRINITAS TV.Sursa: basillica.ro

Până unde poate ajunge prostia umană

Ateiștii din Elveția cer ca copiilor cu vârsta de până la 16 ani să le fie interzisă citirea Bibliei
”Un nou atac asupra Bisericii” – sub această denumire a publicat revista elvețiană ” Aargauer Zeitung”, anunțul despre noua inițiativă a mișcării ”Gândire liberă”, care cer ca copiilor de până la 16 ani să nu aibă acces la Sfânta Scriptură, pentru că, adicătelea în text se conțin multe scene ”crude, dure” și ”pornografice”, care sunt de nedorit pentru copii și tineri.
Mai mult ca atât, conducătoarea acestei rătăcite organizații, Reta Kaspar, consideră că ”Biblia nu dă răspunsuri la soluționarea problemelor actuale”.
În petiția ateiștilor se remarcă că ”Biserica procedează necinstit, când propune pentru citire Biblia, cenzurând anumite texte și special evidențiând altele, care sunt mai frumoase și mai puțin periculoase”.
Reacționând prompt la aceste aberații, pres secretarul Conferinței episcopilor Catolici din Elveția, Valter Muler, a declarat că elevii de astăzi sunt capabili de sine stătător să clasifice textele biblice în aspectele sale religioase sau istorice. În același timp, acesta a chemat societatea țării să se comporte tolerant cu oponenții Bibliei, în persoana ateiștilor, dat fiind faptul că aceștia nu pot fi excluși din spațiul social

joi, 28 octombrie 2010

HOTARATI BAIETI, ASTIA DIN UE! GUVERN MONDIAL CAT MAI REPEDE- ASTA E SLOGANUL LOR?

UE e gata să modifice Tratatul de la Lisabona

Statele membre UE şi Comisia Europeană dau semne că vor accepta propunerea franco-germană privind modificarea Tratatului de la Lisabona în scopul prevenirii unei noi crize financiare precum cea care a ameninţat anul acesta zona euro.

Reuniţi la Consiliul European de la Bruxelles, unii oficiali europeni au subliniat că ar accepta schimbări limitate ale documentului, dar că se opun ideii privind suspendarea dreptului de vot în Consiliu pentru statele indisciplinate.

Şeful Comisiei Europene (CE) a fost unul dintre cei care şi-au exprimat un acord limitat pentru ceea ce vicepreşedinta CE Viviane Reding numea, marţi, „dictatul” franco-german. Jose Manuel Barroso a declarat că e gata să aibă în vedere o modificare limitată a Tratatului UE, pentru dotarea „zonei euro” cu un sistem de securitate financiară.

„Dacă schimbarea Tratatului va servi la reducerea drepturilor de vot, atunci o consider inacceptabilă”, a declarat însă el. „Sincer, nu va fi ceva realist. Va fi incompatibil cu ideea unei modificări limitate a Tratatului şi nu va fi niciodată acceptat în unanimitate de către statele membre ale UE”, a adăugat preşedintele CE, potrivit AFP.

Ce vor Parisul şi Berlinul

Includerea unei astfel de sancţiuni pentru ţările care depăşesc limita acceptată a deficitului bugetar şi a datoriei publice, aşa cum a fost cazul multor state UE anul acesta, este exact ceea ce doreşte cancelarul german. Angela Merkel vrea să se asigure că, după ce a susţinut financiar planul de salvare a Eurozonei, spre nemulţumirea electoratului intern, va primi ceva în schimb. Sancţiunile nu sunt singurele solicitări.

Împreună cu Parisul, Berlinul a cerut şi crearea unui Fond de sprijin permanent pentru ţările din zona euro care se confruntă cu dificultăţi financiare grave.

Darul franco-german

Există încă reticenţă la nivel european, dar mai multe state au dat de înţeles că pot fi convinse. Premierul finlandez Mari Kiviniemi, anterior o opozantă a propunerii, a precizat ieri, într-un comunicat, că zona euro are nevoie de un mecanism permanent de criză şi că, „dacă acest sistem necesită schimbări ale tratatului, „atunci acestea ar trebui făcute”. Grecia s-a declarat de asemenea gata să susţină modificări limitate ale documentului.

Cât despre secretarul francez de stat pentru afaceri europene, Pierre Lellouche, acesta părea convins că statele membre încep să accepte ideea franco-germană, pe care el o vede drept un dar pentru Europa, potrivit Reuters.

TOT DESPRE HALLOWEEN

O sărbătoare care ne arată că sîntem lipsiţi de raţiune

După cum ne anunţă mass-media internaţională şi locală în seara de 31 octombrie spre 1 noiembrie se sărbătoreşte sărbătoarea Halloween. Această sărbătoare îşi are originea în tradiţia celtă prin care se încerca izgonirea duhurilor rele în preajma sărbătorii Tuturor Sfinţilor care este sărbătorită în această zi de Biserica Catolică. Această sărbătoare a început să fie sărbătorită în secolul al XIX-lea în SUA de către diaspora irlandeză, iar în secolul al XX-lea s-a răspîndit şi în alte ţări din lume (Franţa, Italia etc.). În multe ţări această sărbătoare şi-a pierdut, oarecum, semnificaţia religioasă şi a devenit o formă de afacere profitabilă (în Italia circuitul financiar în urma acestei sărbători constituie 250 mln de euro, în SUA se cheltuiesc aproximativ 7 milioane de dolari pentru această sărbătoare ). Recent, această sărbătoare a început să se sărbătorească şi prin şcolile noastre.

Una dintre poveştile celtice spune că în această zi sufletele celor morţi se întorc şi caută corpului în care vor să trăiască în anul următor. Pentru celţi această zi simbolizează începutul unui an nou care reprezintă o trecere de la “sezonul soarelui” spre “sezonul întunericului şi frigului”. În această zi, în timpul nopţii sînt suspendate toate legile care guvernează spaţiul şi timpul şi spiritele pot lua contact cu cei vii. Această noapte mai este numită şi Samhain, după numele zeului morţii. În această noapte în case focul era stins pentru ca ele să fie reci şi întunecoase, iar oamenii se îmbrăcau cît mai înspăimîntător pentru a alunga spiritele. În ziua următoare focul era aprins de la o sursă comună care ardea în Usinach, considerat centrul Irlandei. Acest foc era considerat druidic (de la druizi) şi făcea parte din religia vechilor celţi.

Pentru a modifica conţinutul acestei sărbători Biserica Romano-Catolică, în anul 1835, a stabilit în această zi sărbătoarea tuturor sfinţilor (All Hallows’Eve ceea ce în traducere înseamnă noaptea tuturor luminilor sau sfinţilor) în conformitate cu o tradiţie mai veche prin care sărbătorile păgîne erau înlocuite de altele creştine.

Această sărbătoare a ajuns în America la începutul sec. al XIX-lea, o data cu imigranţii irlandezi. Americanii au preluat această sărbătoare treptat, abia în 1846, cînd un mare val de imigranţi irlandezi a sosit în America, iar obiceiurile de Halloween au devenit tot mai populare.

Obiceiul trick-or-treating care s-a păstrat pînă în zilele noastre pare să vină de la sărbătoarea romano-catolica. În Ziua Tuturor sufletelor, creştinii mergeau prin case pentru a cere “prăjiturele pentru suflete”, bucăţi de pîine în formă pătrată, ornate cu stafide. Cu cît primeau mai multe prăjiturele, cu atît mai multe rugăciuni spuneau aceştia pentru sufletele morţilor. Acest obicei trebuia să ajute sufletele morţilor să ajungă în Rai.

Cu timpul însă oamenii au început să revină la vechile obiceiuri păgîne, iar această sărbătoare a căpătat o nouă formă care se îndepărtează tot mai mult de conţinutul ei creştin. Sărbătoarea de astăzi are semnificaţia sărbătorii vechi Samhain cu unele elemente din creştinism. Din anii ’50 ai secolului al XX-lea această sărbătoare devine preponderent a tinerilor, în care ei se pot masca pentru a alunga spiritele rele.

În ultimul timp se observă o întoarcere tot mai pronunţată la credinţele păgîne şi exemplu poate servi această sărbătoare care îşi pierde caracterul său creştin. Pe de altă parte, halloween-ul arată cît de neclară este părerea multora despre viaţa veşnică, suflet, duhuri, iar dorinţa omului de a renunţa la propriul său chip (îmbrăcînd o mască înspăimîntătoare) indică lipsa conştiinţei legată de valoarea omului ca creaţie a lui Dumnezeu după chipul Său. Dorinţa de a-şi schimba chipul denotă o tendinţă firească spre chipul pierdut pe care l-a avut omul în rai. Schimbarea chipului său spre rău, înspăimîntător, urît etc. îl îndepărtează pe om de chipul său adevărat, iar consecinţa acestei transformări pune în pericol identitatea persoanei umane ceea ce este o lucrare a celui rău.

În acest context preotul catolic din Italia, Gabriel Amort, care este exorcistul oficial al eparhiei din Roma, spune că această sărbătoare este o cinstire a diavolului, iar societatea italiană îşi pierde raţiunea devenind tot mai bolnavă. Este greu să nu fii de acord cu această constatare, deoarece mulţi oameni cred că aceste jocuri nu au nici o influenţă negativă asupra lor. Naivitatea lor este speculată de însăşi duhurile rele, spre dauna omului. Cea mai mare minciună a diavolului este aceea cu ajutorul căreia sînt convinşi oamenii că el nu există sau că el nu este periculos. Istoria Evei este grăitoare în acest sens arătîndu-ne rolul (ne)vinovat pe care l-a avut diavolul în această “campanie de spălare a creierilor” a primilor oameni.

Într-adevăr, el nu este periculos pentru cei care sînt cu Iisus Hristos Mîntuitorul lumii căzute în păcat, iar pentru cei care, din naivitate, cred că totul este doar un joc, s-ar putea să aibă surprize neplăcute. Interesant este faptul că mulţi oameni au o imagine eronată despre această sărbătoare, habar neavînd de unde provine, care este semnificaţia ei, care este conţinutul ei spiritual, religios etc. Şi mai interesant este faptul că unii dintre ei pretind că cunosc foarte bine cum stau lucrurile cu această sărbătoare (o părere o puteţi citi la anexe, mai jos). Îmi este greu să fiu optimist privind la această dorinţă morbidă de a scăpa de propriul tău chip, iar parafrazîndu-l un pic pe Descartes, putem spune: “Ai chip, ai raţiune, ai raţiune înseamnă că exişti”.

Morala:

“Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă; temeţi-vă mai curînd de acela care poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă” (Matei 10, 28).

“Pentru că ce-i va folosi omului, dacă va cîştiga lumea întreagă, iar sufletul său îl va pierde? Sau ce va da omul în schimb pentru sufletul său?” (Matei 16, 26)

Anatolie Negruţă

Anexe:

Povestea unor liceeni din Republica Moldova

Părerea mea e că Halloween-ul e interesant şi distractiv, fiind o sărbătoare nereligioasă. Copiii pregătesc bostani şi măşti, pentru a produce groază celor din jur. Prima oară am auzit despre Halloween de la televizor. Ştiu că el se serbează anual, cu petreceri grandioase. Cred că s-a creat cu ocazia lichidării vrăjitorilor. Dintr-o sărbătoare a unui anumit popor, s-a transformat în una internaţională, unica în felul ei.

(Vlad Frolov şi Gorpin Artur, clasa 9A. http://www.soroca.iatp.md/pm/arhiva/obicei.htm)

Povestea lui Jack O’Lantern

Jack O’Lantern este numele dovleacului care luminează casele în noaptea de Halloween. Originea sa este relatată de o poveste irlandeză, despre un bărbat numit “Zgîrcitul Jack “. Acesta a băut cu Diavolul şi, cum nu vroia să plătească pentru băutură, l-a convins să se transforme într-o monedă de aur pentru a putea plăti. Dar Jack a păstrat moneda şi a pus-o într-un buzunar alături de o monedă de argint care făcea imposibil ca Diavolul să îşi revină la starea iniţială. Jack l-a eliberat, în cele din urmă, pe Diavol, cu promisiunea ca acesta să nu îl deranjeze timp de un an, iar în cazul în care va muri, să nu-i revendice sufletul. În anul următor, Jack l-a ademenit pe Diavol şi l-a rugat să se urce într-un copac pentru a-i aduce un măr. Între timp, Jack a scrijelit pe scoarţa copacului semnul crucii şi Diavolul nu a coborît din copac pînă nu i-a promis că nu îl va deranja timp de zece ani. La scurt timp, Jack a murit iar Dumnezeu nu l-a primit în Rai. Nici Diavolul, aşa cum s-au înţeles, nu l-a primit în Iad, nerevendicîndu-i sufletul. L-a trimis afară, în noapte, doar cu un cărbune aprins care să îi lumineze drumul. Jack a pus cărbunele într-un nap şi, de atunci, călătoreşte pe Pămînt. O dată ajunşi în America, irlandezii au adus cu ei obiceiul de a face napi luminoşi şi de a-i pune în geam, pentru a speria spiritele morţilor şi pe cel al lui Jack. Aici au descoperit dovleacul, perfect pentru a-l transforma în “Jack O'Lantern”.(http://www.reportaje.ro/rt,Happy-Halloween,9.htm).

sursa: moldovanoastra

SA VA GANDITI BINE INAINTE SA VA LASATI COPIII LA PETRECERE DE HALOWEEN! MERITA SA PIARDA TIMPUL CA SA CELEBREZE MORTI SI STAFII?

Halloween-ul, o sarbatoare de care nu avem nevoie

Crestinii nostri mai putin dusi la Biserica serbeaza pe 31 octombrie Halloween-ul (acesta fiind al doilea import in materie de sarbatori, dupa celebrul de pe acum Valentine’s Day). Multi considera ca sarbatoarea Haloween-ului (All Hallow’s Eve) este doar seara (ajunul) de dinaintea Zilei tuturor sfintilor (All Saint’s Day), praznicul romano-catolic din 1 noiembrie. Americanii isi amintesc acum de mortii lor, celebreaza victoria lui Hristos asupra mortii si puterilor intunericului, rad de… rau si de moarte. Se considera, deci, ca este sarbatoare crestina chiar daca e importata, dupa toate probabilitatile, din paganismul celt (druid). Greu insa de convins un om rational ca aceasta sarbatoare ar avea duh crestinesc…

Adevarul e insa altul. Ea e o sarbatoare 100% pagana, oculta, “ziua cand mortii, fantasmele parasesc mormintele…”. Ea e cea mai mare sarbatoare a slujitorilor satanei: vrajitori, spiritisti sau satanisti. Americanii au dezvoltat o adevarata industrie legata de aceasta sarbatoare. Se achizitioneaza cu aceasta ocazie accesorii macabre: masti, costume de vampiri, diavoli, dragoni, zombi, leprosi, schelete si nelipsitii dovleci, ajungandu-se pana la vanzari de o jumatate de miliard de dolari anual. Vanzarile filmelor horror cresc in aceasta perioada, promotorii filmelor de groaza speculand si ei interesul mare pentru acest praznic. Industria filmelor horror exploateaza la maxim setea de senzatii tari, dovedind nepasare fata de psihicul omului, caruia nu-i ofera nimic altceva decat angoase.

America face cu ocazia Halloween-ului pregatiri mai mari decat de Craciun sau Paste. Copii se costumeaza in stil horror, se amuza prin sperieturi si merg (colinda) din casa in casa pentru a primi prajituri. Tinerii, mai curajosi, merg in cimitire in miez de noapte si se distreaza facand spiritism. S-a constatat ca in noaptea Halloween-ului se savarsesc foarte multe crime in Statele Unite.

De altfel, in cunoscutul documentar TV Invazia pagana se spunea ca la intrebarea “Cum ati vrea sa serbati Halloween-ul?”, 80% din elevii americani de clasa a IV-a de la o scoala au raspuns zambind : “As vrea sa omor pe cineva…” Acesta este impactul sarbatorii !

Ca si in anii precedenti si in acest an (2002 n.n.), la noi s-a promovat aceasta sarbatoare: gradinite si teatre pentru copii speculand momentul. De nu vom fi cu luare-aminte, copii nostri isi vor forma treptat gustul pentru macabru, ocult, sadism si violenta (ii ajuta in acest sens desenele animate cu monstrii, jocurile agresive pe calculator, filmele horror si cartile pentru copii, deja clasice, din seria Harry Potter, etc.).

Biserica, adica noi, madularele ei vii, nu trebuie sa luam parte la aceasta sarbatoare oribila si demonica.

Atunci cand Binecredinciosul Stefan cel Mare si Sfant ridica biserici, americanii abia auzeau de invatatura lui Hristos! De ce ar trebui sa luam aminte acum la ce si cum ne invata ei sa sarbatorim? Sa speram ca ai nostri credinciosi vor intelege desertaciunea acestei false sarbatori si ca pe viitor o vor ocoli.


Laurentiu Dumitru

BINE PUNCTAT!

Cand capitalismul ne spală creierul
Matei Visniec

Despre cum funcţiona îndoctrinarea pe vremea comunismului, toată lumea ştie câte ceva. Unii au trăit-o pe viu, iar generaţia mai tânără a aflat destule lucruri de la cei vârstnici. Este disecată însă mult mai rar îndoctrinarea din lumea occidentală şi din noua eră capitalistă.

Despre cum ne îndoctrinează societatea de consum şi mai ales doctrina ultraliberală, care a fost dominantă în ultimele două decenii se vorbeşte mai puţin. Şi pe bună dreptate, pentru că este o formă de spălare pe creier mai subtilă, mai puţin directă decât cea pur ideologică. Este tipul de îndoctrinare infinit mai complexă, la care suntem noi înşine complici şi la care participă maşina mediatică şi foamea noastră de imagini, complexele noastre istorice şi mai ales distanţa, faptul că suntem departe de modelul nostru suprem care este cel american.

Faptul că sistemul comunist a fost unul dezastruos pentru om şi pentru natură nu înseamnă însă că nu trebuie să observăm derivele, excesele şi tendinţele monstruoase ale orândurii comerciale excesive în care trăim. Folosesc această formulă pentru a spune de fapt că lumea globală de astăzi este din ce în ce mai mult o creaţie a negustorilor. În jurul mesei unde s-au adunat “arhitecţii” lumii globale nu a fost invitat nici un filosof, nici un artist, nici un scriitor, nici un profesor, nici un medic, nici un fermier, nici un sindicalist. Nu, cei care ne organizează viaţa şi viitorul sunt exclusiv negustori şi bancheri, oameni de afaceri şi traderi. Altfel spus, indivizi care au nevoie de un spaţiu vast, fără oprelişti, în care să circule liber în primul rând mărfurile şi nu oamenii, întreprinderile şi nu democraţia, banii şi nu ideile.

Iar lucrul cel mai grav pe care îl ascunde această arhitectură este, de altfel, faptul că ea nu mai are nevoie de democraţie, dovadă că pentru foarte multe ţări de pe Pământ, China este principalul partener comercial. În naivitatea noastră, înainte de căderea comunismului, unii dintre noi credeam că liberalismul economic emana din sfera democraţiei, dar nu, cele două dimensiuni nu sunt legate între ele, capitalismul poate funcţiona şi fără democraţie, ba chiar la un moment dat începe să fie jenat de ea.

Europa de Est – ochelari de cal ?

Toate aceste aberaţii sunt observate de mult de unii intelectuali occidentali, dar mai rar într-o Europă de Est scăpată de comunism şi care are tendinţa de a trece de la o extremă la alta, cu o stupefiantă auto-cenzură faţă de evoluţia ultra-liberalismului şi mai ales cu o incredibilă diminuarea a spiritului critic.

Până şi americanii sunt uneori mai critici faţă de propria lor societate, decât est-europenii, când vine vorba de modelul american. Faptul că noul tip de capitalism ultra-liberal începe să-şi bată joc nu numai de om, ci şi de democraţie este disecat în sute de articole, eseuri şi de cărţi şi aş cita doar un titlu, o carte scrisă de americanul Neil Postman, intitulată “Amusing ourselves to Death” (Să ne distrăm până când ne dăm sufletul), publicată în 1985. Pentru a rezuma, această carte reeditată anul acesta în Franţa denunţă abrutizarea oamenilor prin divertisment, precum şi modul în care televiziunea distruge democraţia.

Revin însă la subiectul enunţat iniţial, spălarea creierelor în Occident. Iată cum am putea rezuma îndoctrinarea ultra-liberală sub formă de sfaturi, pe care un bun “tată” le-ar putea da fiului său :

- tu, fiule, ai să-ţi doreşti toată viaţa ta un singur lucru : să ai bani; iar aceşti bani pe care îi vei câştiga cu îndârjire nu trebuie să doarmă, îi vei investi mereu şi în aşa fel încât să fie în mişcare continuă;

- toată viaţa ta va trebui să consumi cu îndârjire, pentru că numai consumul este motorul economiei; ce trebuie să-ţi cumperi ca să te simţi realizat şi fericit ai să vezi la televizor, de altfel cam trei sau patru ore pe zi ar fi bine să le dedici televizorului ;

- din când în când ţi se va spune că eşti un “tigru” şi atunci vei face ca irlandezii din Irlanda (“tigrul celtic” era numele ei prin anul 2000), adică te vei îndatora până la sânge, ca să cumperi case şi alte bunuri, chiar cu preţuri astronomice şi vei fi mândru că ai cele mai mari venituri din Europa şi vei fi mândru şi de faptul că în ţara ta se instalează mii de întreprinderi din toată lumea; însă, atunci când brusc vei descoperi că eşti ruinat şi că salariul tău va fi redus cu 25%, să nu încerci să înţelegi ce s-a întâmplat, continuă să munceşti şi ascultă ce-ţi spune Guvernul;

- marele tău model, dragul meu va fi America; crede orbeşte în Statele Unite ale Americii şi nu încerca să înţelegi nici acest lucru, cum de a fost posibil ca ţara care dădea lecţii de gestiune întregii lumi să fie şi ţara de unde izbucneşte una dintre cele mai grave crize financiare din ultima sută de ani; nu încerca să înţelegi nici ce înseamnă aceea “produs financiar toxic”, sute de experţi încearcă, chiar în America, să o facă, pentru a descâlci hăţişul celor opt sute de bănci, care au dat faliment în lanţ şi nu le este uşor;

- tu, fiule, în ţara ta mică din Estul Europei vei învăţa la un moment dat limba engleză; fără ea eşti mort; să nu te intereseze cum se spune “bună ziua” în limbile din ţările vecine cu tine (de exemplu în ucraineană, în bulgară, în sârbă sau în maghiară); nu, tu vei învăţa engleza şi numai engleza : hello, coca-cola, shit, time is money… shit este un cuvânt important, foloseşte mult în viaţă, ca să înţelegi valoarea unor doctrine şi al unor bunuri de consum;

- şi pentru că vorbeam de vecinii tăi : tu, fiule, nu te vei uita niciodată la ei, nu te vei interesa niciodată de ei, tu vei privi spre Occident şi spre America; nu vei şti niciodată cum se spune shit în bulgară, ucraineană, sârbă sau maghiară; nu vei citi niciodată vreo carte scrisă de vreun bulgar, ucrainean, sârb sau maghiar şi nu vei vedea niciodată vreun film făcut de ei; nu, tu vei citi numai cărţi traduse din engleză, vei vedea filme făcute la Hollywood şi vei asculta muzică anglo-saxonă;

- când ai să auzi că în diverse ţări (Franţa, Grecia, Spania) unii încep să manifesteze, să facă greve şi să spună că poate există şi un alt model socio-economic de viaţă (adică nici comunist, dar nici ultra-liberal) tu să nu-i crezi, să-ţi spui că a face grevă şi a ieşi în stradă este un lux, că democraţia este o imensă pierdere pentru economie; de altfel uite ce realizări are China şi fără democraţie şi uite cum nu crâcneşte nimeni în Marea Britanie (ţara în care se învârte o mare parte din banii Planetei), chiar dacă se anunţă suprimarea a jumătate de milion de posturi;

- ca să fii trendy în privinţa concepţiilor tale despre viaţă şi lume, nu încerca niciodată să spui ceva de rău despre modelul suprem ango-saxon, că rişti să fii tratat de comunist, de populist, poate chiar de fascist sau, cine ştie, s-ar putea să ţi se reproşeze ceva extrem de grav, că ai început să gândeşti; or, dragul meu, lumea globalizată nu are nevoie de cetăţeni, ea are nevoie de buni consumatori; fă-ţi, deci, datoria ta de consumator şi nu uita să priveşti din când în când în pubelele tale : când vei vedea că ele sunt pline ochi şi că ai ajuns să arunci zilnic tot atâtea cantităţi de deşeuri menajere ca un american (adică de patru ori mai multe decât un european), atunci să ştii că ţi-ai atins ţelul.

sursa: hotnews

PLOSNITELE ANTISISTEM...

Epidemie de ploşnite la New York

O epidemie de ploşniţe la New York a afectat două imobile ale Organizaţiei Naţiunilor Unite, care a luat imediat măsuri pentru a le elimina. Aceste ploşniţe au fost localizate în mobilierul de la etajele 19 şi 20 ale clădirii secretariatului ONU, pe 15 octombrie, iar pe 22 octombrie alte ploşniţe au fost găsite la primul nivel al subsolului în clădirea bibliotecii ONU. Mobilierul a fost deplasat într-un loc care nu este frecventat de angajaţi, unde va fi tratat prin fumigaţie. Niciun membru al personalului organizaţiei nu a fost înţepat de aceşti paraziţi, fiind realizate şi teste cu ajutorul câinilor special antrenaţi. Ploşniţe au fost descoperite în ultimele luni în locuri celebre din New York, precum Empire State Building, mari magazine ca Bloomingdale’s şi hoteluri de lux.

Sfaturi şi îndemnuri ale Părintelui Arsenie:

Sfaturi şi îndemnuri ale Părintelui Arsenie:

- Păcatele se înregistrează în codul genetic al fiecăruia.
- Să nu credeţi ca veţi intra după moarte întru Împărăţia în care n-aţi trăit pe pământ!
- Sufletul e trimis de Dumnezeu în momentul conceperii şi Dumnezeu singur, ştie ce va fi cu copilul acela, cu ce capacităţi ar fi venit în lume şi ce va fi şi ce va face în lume. Numai te trezeşti la bătrâneţe cu ispăşirea pentru copiii pe care nu i-ai lăsat să se nască sau chiar i-ai avortat.
- Cei ce cred nu au voie să nu creadă. De aceea, când fac rău, Dumnezeu îi pedepseşte, ca să nu mai poată lucra nimic, pentru ca să-şi vină în fire şi să-şi revizuiască poziţia, atitudinea faţă de Dumnezeu.
- Numai cât necaz îi trebuie omului ca să se mântuiască dă Dumnezeu omului. Este cu
dreptate să tragi scurta (necazul) pentru necredinţă. Când omul îşi revizuieşte poziţia faţă de
Dumnezeu, faţă de Domnul Iisus Hristos, faţă de Biserică, atunci şi Dumnezeu va fi cu el. Va fi mai greu de copiii celui ce nu-şi revizuieşte poziţia faţă de Dumnezeu.

- Nu-1 judeca pe cerşetor că fumează.
- Diavolul prezintă patimile din om ca plăcute şi uşoare.
−Nu suntem din maimuţă; dar mergem cu paşi repezi spre ea

MARTURII DIN TARA FAGARASULUI DESPRE PAR ARSENIE BOCA

Va sfatuiesc din tot sufletul sa cititi cartea aceasta extraordinara. Par Arsenie Boca ar trebui canonizat.
danutza

Capitolul 2
Părintele Arsenie… un Moise care ne-a despărţit Marea Roşie

Părintele Arsenie a fost un om extraordinar, un om al lui Dumnezeu, un mare părinte al
Biscricii noastre. Pentru mine personal, cel mai mare din veacul nostru… Despre Părintele Arsenie trebuie să vină vremea, cât mai curând posibil, să se scrie mai mult, să se vorbească mai mult; şi eu sunt absolut sigur, şi mărturisesc cu toată responsabilitatea mea de episcop ca va veni timpul rânduit de Dumnezeu, când Părintele Arsenie Boca va fi canonizat… Despre Părintele Arsenie încă se vorbeşte în termeni prea lumeşti. Dar se va vedea mai târziu. Eu îndrăznesc să spun că Părintele Arsenie Boca a fost pentru România asemeni Sfântului Serafim de Sarov pentru marea Rusie.

…Aflându-te în prezenţa şi în apropierea Părintelui Arsenie, simţeai prezenţa lui Dumnezeu, Îl simţeai pe Hristos trăind şi vorbind în Părintele Arsenie. Era şi este un lucru extraordinar - cum spunea cineva - în viaţa noastră, în viaţa oamenilor, să întâlnim un sfânt. Eu pot să spun că acest lucru 1-am simţit şi 1-am trăit şi sunt absolut convins şi responsabil de ceea ce spun acum.
Părintele Arsenie ştia că la tinereţe se pune temelia vieţii omului, a dezvoltării omului pentru mai târziu şi pentru totdeauna şi de aceea era înconjurat de tineri. (PS. Daniil Partoşanul) Un complex de factori, din harul lui Dumnezeu, pe deplin favorabili, m-au ajutat să cunosc pe tânărul diacon celib Zian Boca (viitorul Părinte Arsenie), după venirea sa de la Muntele Athos şi pe părintele Dumitru Popescu, viitorul arhimandrit Serafim Popescu, stareţ la Mănăstirea Sâmbăta între anii 1949-1955.
Părintele dr. Dumitru Stăniloae, fiind numit rector al Academiei Teologice „Andrei Şaguna”
din Sibiu (de către mitropolitul Nicolae Bălan, în 1936), a primit locuinţă pentru familia sa, în
clădirea Academiei, la parter. Părintelui Zian Boca şi părintelui Dumitru Popescu li s-a dat o
locuinţă tot în curtea Academiei. Cu ei mai stătea şi tânărul profesor de teologie dr. Nicolae Mladin, viitorul mitropolit, formând împreună o triadă de oameni ai lui Dumnezeu, cu totul deosebiţi .Camera din dreapta mi s-a acordat mie, după terminarea Teologiei, de către părintele rector dr. Dumitru Stăniloae, care m-a angajat ca secretar şi dactilograf al său, respectiv al Academiei Teologice „Andreiene”, începând cu 1 ianuarie 1940. Lucram amândoi în acelaşi birou.
Seara, după ce se linişteau studenţii teologi, cei trei călugări ieşeau în holul locuinţei unde
împreună, înfrăţiţi în acelaşi ideal de preamărire a lui Dumnezeu, cântau imnuri religioase, încheind cu „Apărătoare Doamnă”. Îmi era imposibil să rămân izolat în camera mea de vis à vis şi să nu apar şi eu între dânşii, frământat de acelaşi dor de preamărire a Lui, a Ziditorului a toate, Dumnezeu.

Fireşte că, peste zi, când Părintele Arsenie mai scăpa de la Părintele Stăniloae, unde împreună
lucrau la traducerea manuscriselor Filocaliei, pe care Părintele Arsenie le adusese de la Muntele
Athos, mai profitam şi stăteam de vorbă cu el.

În astfel de momente de fericită ocazie de a sta de vorbă cu tânărul diacon celib, Arsenie Boca, am prins, între altele, un moment - unic - cu totul remarcabil: mi-a arătat, centura monahală de piele, pe care a realizat-o singur, cu monogramul metalic: IS HS NI KA (Iisus Hristos biruie), pe
care urma să o poarte după tunderea în monahism (pe data de 3 mai 1940, la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, primind numele de Arsenie). După centură, îmi destăinuia din tainele monahismului, cum trebuia să fie un adevărat călugăr, ca un adevărat ostaş al lui Hristos, îmbrăcat în toate armele lui Dumnezeu (cf. Ef. 6, 11-17). Cu acel prilej mi-a arătat o intimitate a îmbrăcămintei călugăreşti (pe care o aştepta şi pentru care se pregătea): pe o coală de hârtie a desenat schima călugărească pe care o poartă un călugăr până la moarte. Am pus mâna pe ea şi îndată m-a atenţionat: „Mă, ai grijă, asta nu-i jucărie!”… zâmbind foarte discret, căci nimeni nu-1 văzuse (până atunci) râzând, ci plângând adeseori pentru păcatele oamenilor. În sfârşit, 1-am văzut şi în bucătăria cantinei studenţeşti, unde singur îşi pregătea mâncarea de post (predominau morcovii raşi pe răzătoare, cruzi), dar fără a face caz de aceasta. Când îl ajuta pe Părintele Stăniloae la traducerea Filocaliei, Părintele Arsenie scria cu mâna
tot textul filocalic tradus. Mai târziu a creat în cadrul Mănăstirii Brâncoveanu o adevărată mişcare filocalică împreună cu credincioşii din ţinuturile făgărăşene, care s-a extins apoi în aproape toată ţara, cum remarca Nichifor Crainic. La această mişeare participa inclusiv studenţimea universitară, ca într-o „bulboană spirituală uriaşă”, pentru a-1 vedea şi asculta pe călugărul care răscolea sufletele credincioşilor ce-1 ascultau, Părintele Arsenie.

Duhul filocalic străbătea în mintea şi în sufletul ascultătorilor prin cuvintele de foc ale
Părintelui. Aşa a reuşit să devină primul ctitor al Filocaliei româneşti de la Sibiu, nu numai prin
colaborarea cu Părintele Stăniloae, la îmbrăcarea textului original în haina cuvântului românesc, ci, acum, şi prin câştigarea de abonaţi din rândul ţărănimii româneşti (în criza groaznică din anii 1946 şi anii următori, ţăranii, după colectarea cerealelor şi valorificarea lor, au făcut un mare număr de abonamente pentru tipărirea primelor volume), la Sibiu. Toţi aceştia, în frunte cu Părintele Arsenie, sunt ctitori ai Filocaliei româneşti, cum avea să evidenţieze Părintele Stăniloae în prefaţa primelor volume ale Filocaliei. Este un moment istoric pentru cultura românească, când oamenii simpli din popor au făcut cauză comună cu oamenii de cultură, pentru promovarea acestor valori şi dăinuirea lor. Fiind contemporan cu aceste evenimente unice, m-am trudit să ajung în posesia tuturor celor 12 volume ale Filocaliei, inclusiv cele tipărite la Bucureşti, după transferul Părintelui Stăniloae la universitatea bucureşteană. Nu ştiu prin ce întâmplare nu am prins volumul II, care-mi lipsea astfel din colecţie. Fără să fac publicitate din aceasta, prin 1964, aflându-mă la parohia „Sf. Arhangheli”de pe str. Ştefan cel Mare din Sibiu, m-am pomenit cu o credincioasă, fiică duhovnicească de-a Mănăstirii Sâmbăta, că, fără să o cunosc, vine la mine cu volumul II al Filocaliei semnat pe pagina titlului „Arsenie” şi mai jos scris numele ei, Miclea Paraschiva, cu cerneală. Îmi spune:„ Păr inte, vă dau dumneavoastră această carte.” I-am mulţumit din inimă şi am zis: „Mari şi minunate sunt lucrurile tale Doamne!” Revin la intrarea mea în preoţie. După ce m-am căsătorit şi am fost hirotonit preot şi
duhovnic, cu data de 1 ianuarie 1941 am plecat cu soţia, renunţând la confortul oraşului, într-o
parohie, la peste 40 de km. de Sibiu, pe Valea Hârtibaciului, unde am întâlnit o sărăcie lucie între
oameni bogaţi, oameni rupţi de credinţă, care nu ştiau ce-i postul de miercuri şi vineri, nespovediţi de 25-45 de ani, cu biserica în paragină. Aici a trebuit să fac o pastoraţie de zi şi noapte pentru a sparge carapacea indiferentismului.

Într-o zi, pe neaşteptate, m-am pomenit cu Părintele Arsenie, care mă cercetează acasă, la
parohia respectivă, foarte scurt la vorbă, serios ca un mare şi adevărat călugăr, privind mai mult în pământ decât în faţa persoanei (eram şi cu soţia) şi spunându-mi că doreşte să mergem împreună peste deal, în satul vecin, unde avea mulţi credincioşi care-1 cercetau la Mănăstirea Sâmbăta, mergând pe jos sau cu căruţele. Ajunşi acolo, într-o sală de la şcoală, le-am rostit amândoi câte o predică cu sfaturi duhovniceşti. De acolo, după ce a înnoptat, Părintele a trecut prin alte sate, ca o recunoştinţă a bunului păstor pentru cei ce 1-au căutat.

După ce m-am mutat în parohia Turnişor-Sibiu, la câţiva ani, desfiinţându-se mănăstirile de
maici, Părintele Arsenie a îndemnat un grup de măicuţe pripăşite prin Răşinari, fără duhovnic, să mă caute la parohie şi să le fiu duhovnic. Şi am rămas aşa până când ele s-au readunat la Mănăstirea Prislop în jurul Părintelui Arsenie. Spre anul 1980, fiind în căutare de pictor, m-am dus la Drăgănescu, să-1 caut pe Părintele Arsenie, să-1 rog să-mi picteze noua biserică. Am stat amândoi de vorbă, i-am admirat pictura şi 1- am rugat să vină la Sibiu, dar m-a refuzat pe motiv că aici nu ar putea lucra. Ştia dânsul de ce! M- am mâhnit ori de câte ori Părintele era acuzat pe nedrept. Este greu să te transpui în situaţia unui călugăr urmărit de Securitate şi cu domiciliu aproape forţat, a unui călugăr care a trăit călugăria ca puţini alţii, ştiind prea bine ce a scris Sf. Antonie cel Mare, că „un călugăr care iese din mănăstire e ca peştele pe uscat”. De aceea nu se aventura, avea evlavie, nu sta la taifas - scurt la vorbă, fără grija de a se lansa şi face cunoscut. Dialogul său era cu sufletul şi inima credincioşilor. Cu toate acestea, într-o zi a venit la Sibiu să-mi vadă noua biserică. A fost pentru mine o surpriză şi adevărată bucurie. La plecare 1-am rugat să scrie ceva în cartea de aur a parohiei şi a scris scurt: „Aici credinţa şi.faptele sunt una şi aceeaşi evidenţă. 18.12.1986 Arsenie”.

Un fost cântăreţ de la Mănăstirea Sâmbăta îşi aminteşte că, atunci când Părintele Arsenie era
stareţul mănăstirii, într-o dimineaţă, ieşind cu Părintele Arsenie din vechea mănăstire spre Altarul din pădure pentru a săvârşi Sf. Liturghie, el uitându-se în urmă ca să vadă dacă vine Părintele, s-a cutremurat şi a zis: „Vai Părinte, sunteţi tot, foc!”. „Am simţit eu că mă arde ceva” şi atât; s-a ferit să comenteze sau să comunice şi altora stările de har a milei lui Dumnezeu, care nu 1-a părăsit niciodată.

Ne spunea Părintele că ne ştie toate păcatele noastre şi ale neamului nostru; că a vorbit cu sfinţii care-i pictează. Cei care mergeau la el îi simţeau puterea şi ajutorul şi pe mulţi îi vindeca pe loc. Prima întrebare pe care o punea Părintele la fiecare era: „Câţi copii aveţi?” şi „De ce nu vă faceţi copii? Vedeţi voi, mă- spunea Părintele - toţi cei care vă, feriţi de copii, o să suferiţi”.( P r. Todor Nichifor -Sibiu) Prima predică pe care am auzit-o - prima şi ultima - ţinută de Părintele Arsenie Boca, mi-o aduc aminte foarte bine, am ţinut-o minte poate pentru că ştiam că o ţine un om deosebit. Mai întâi Parintele a vorbit despre «haina de nuntă» şi a spus că pentru el cuvântul din Sfânta Evanghelie despre cel care a intrat fără haina de nuntă a fost un cuvânt de care s-a poticnit el de multă vreme, în înţelesul că la un moment dat şi-a văzut haina cu care era îmbrăcat, ca rezultat al vieţii pe care a dus-o probabil Părintele Arsenie, şi zicea Părintele că şi-a văzut haina, expresia este a lui, “ca o spălătoare”, murdară ca o spălătoare. Şi atuncea, după ce şi-a văzut haina murdară ca o spălătoare, a fost preocupat de curăţirea hainei, ca să ajungă să aibă “haină de nuntă”. Şi spunea el că ar fi făcut orice numai să-şi vadă haina curată, orice lucru de jos, din lumea aceasta, din câte se pot face 1-ar fi făcut; a zis atunci: „Aş fi mutat şi ceea ce nu se poate spune aici”. După o vreme, nu a spus câtă vreme a trecut de atunci, fiind la Mănăstire la Sâmbăta, n-a spus unde a avut intuiţia hainei de nuntă, adică a hainei pe care o purta, dar la Sâmbăta fiind, după ce s-a încadrat în Mănăstire, a avut o vedenie. Se tăcea că e în biserica Mănăstirii, în locul acela unde se trece din pronaos în naos, în locul acela mai strâmt, a văzut un copil care plutea în aer. Nu se sprijinea de pereţi, zicea Părintele, plutea în aer şi copilul a arătat cu mâna spre Părintele. El, atunci, s-a uitat la el însuşi şi şi-a văzut haina cu care era îmbrăcat, de “data aceasta curată, cu o pată pe ea cam de o jumătate de metru, şi asta reprezenta un păcat. Nu a spus ce păcat, doar că copilul i-a atras atenţia că el mai are un păcat pe lânga cel care se arăta în pata de pe haină şi păcatul acela, şi-a dat Părintele seama că e din
pricină că a întâmpinat vedenia cu “Doamne”, şi atunci a spus el despre cuvântul “Doamne” că se adresează numai lui Dumnezeu şi Domnului Hristos, nici măcar Maicii Domnului, şi şi-a dat seama că el a făcut acest păcat, păcat care atunci când şi-a dat seama că 1-a făcut, copilul a zâmbit, ceea ce însemna că a nimerit…

…A doua zi a ţinut un cuvânt de îndrumare pentru credincioşii care erau de faţă, deşi el a şi
exceptat pe unii, erau nişte copii, pe mine nu m-a exceptat, era vorba despre necazurile care le vin părinţilor prin copii. Le-a zis despre cazuri când părinţii sunt responsabili pentru copiii lor, care vin în lumea aceasta cu defecte. A atras atenţia asupra faptului de a fi oamenii cununaţi la biserică, de a avea slujba cununiei, a pus în atenţie faptul că soţii nu trebuie să consume băuturi alcoolice, deoarece şi un pahar de vin pe care îl bea cineva, care după aceea se angajează la conceperea unui copil, este dăunător pentru copilul care urmează să se nască. A atras atenţia că atâta vreme cât cineva care a fost în război şi se întoarce acasă şi încă mai are visuri cu groaza pe care a trăit-o pe front în timpul războiului, câtă vreme mai are astfel de traume să zicem, nu are voie să se angajeze la conceperea copiilor, deoarece copiii pot să aibă neputinţe de pe urma faptului că părinţii nu sunt destul de liniştiţi. Aşa că Părintele era de atunci, din 1942, preocupat de chestiuni de felul acesta, de responsabilitatea părinţilor pentru copiii lor.

…Părintele, având şi cunoştinţe de artă, putea să-şi dea seama şi de pe figura omului despre starea lui sufletească. Chiar şi de pe fotografii. Veneau oamenii la el cu fotografia cuiva şi ziceau: „Uite, asta este fata cu care vreau să mă căsăloresc”, şi Părintele zicea: „Nu-i bună”s au „Îi bună”, contând, cred, şi pe ceea ce îi spunea figura. …Un bărbat a vrut să se căsătorească cu o fată. Fata avea ceva la un ochi. Părintele şi-a dat seama că ceva nu e în regulă şi i-a spus băiatului: „O iubeşti?”. Şi el a zis:“ D a” . Şi atuncea Părintele a zis:“ Ia-o!” . Şi a luat-o. Şi, după ce s-au căsătorit ei, s-au dus la Cluj, la o clinică şi s-a constatat că femeia e bolnavă, are sângele contaminat. Şi omul nu a mai vrut să stea cu ea. Şi aceasta s-a socotit un eşec al Părintelui Arsenie. În realitate, nu a fost un eşec al Părintelui, de vreme ce i-a spus că, dacă o iubeşte, să o ia. Că el, dacă ar fi iubit-o, ar fi susţinut-o şi în suferinţă şi nu ar mai fi făcut nici un caz. Or, el s-a despărţit de ea, s-a recăsătorit, el trăieşte şi acum, are vreo 80 de ani. Însă acum a ajuns şi el în declin. Nu mai recunoaşte oamenii, nu mai are ţinere de minte. Copiii îi sunt sănătoşi. (Amintiri despre duhovnici pe care i-am cunoscul, Teognost - 2003) (Arhim. Teofil Părăian - Mân. Brâncoveanu) Prin anul 1943 s-a organizat o capelă pentru elevii de liceu şi fetele de la gimnaziu (numai 4 clase) în cetatea Făgăraşului, tocmai în sala tronului lui Mihai Viteazul, care atunci nu era folosită…
Când m-am dus la mănăstire, i-am spus Părintelui Arsenie despre capela din cetate pentru elevi şi s- a bucurat mult şi mi-a zis să ajutăm din toate puterile cântarea la strană, dar să înţelegem şi mai bine valoarea Sfintei Liturghii. …Mai târziu, explicând citirea Evangheliei, a spus: “Nu preotul citeşte Evanghelia, ci însuşi Domnul nostru Iisus, cel contemporan cu noi. Cel viu, ne-o propovăduieşte şi nouă, ca oarecând în timpul vieţii Sale pământeşti”, prin gura preotului liturghisitor. …Ca studenţi la teologie am învăţat despre misterul liturgic şi despre mistica liturgică, lucruri pe care Părintele Arsenie le cunoştea, dar le şi trăia, cu un simţământ pe care nu 1-am înţeles şi descifrat la nici un preot liturghisitor, mai apoi, fie că era vorba de preoţi de mir sau de monahi şi chiar ierarhi. Trecând de imnele mari de la Anaforaua liturgică, Părintele ajungea la momentul când se rosteau cuvintele Domnului, de instituirea Sfintei Euharistii, spuse de Domnul Hristos la Cina de Taină din Joia cea mare: “Luaţi, mâncaţi, acesla este Trupul Meu, Care se frânge pentru voi, spre iertarea păcalelor”şi “Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei nouă(aş a rostea Părintele Arsenie), care pentru voi şi pentru mulţi se varsă, spre iertarea păcatelor” şi apoi “Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate”, momente sublime ale Sfintei Liturghii la Epicleză. Dar cum au fost rostite de Părintele Arsenie nu auzisem niciodată la vreun preot şi nici după aceea. Rostirea cuvintelor era amestecată cu plânsul Părintelui Arsenie, era plânsul mistic, de care am auzit mai târziu. Era plânsul omului ce se afla în faţa celui mai mare mister, al nimicniciei omului în faţa lui Dumnezeu, al omului ce se socotea nevrednic să facă acest lucru dumnezeiesc, să aducă aminte credincioşilor momentul instaurării Sfintei Euharistii, la Cina cea de Taină… Era plânsul amestecat cu lacrimi al Părintelui Arsenie, moment de o trăire şi încărcătură spirituală cum nu mai auzisem. În acelaşi timp, credincioşii, îngenunchiaţi, trăiau şi ei momentul: se auzeau în surdină oftaturi sau chiar plânsete. Credincioşii fiind şi ei luminaţi, de mai înainte, despre sublimitatea momentului liturgic respectiv.

…Este aici, la Epicleză, momentul de trăire maximă duhovnicească a conştiinţei umane a credincioşilor şi preoţilor, luminată de harul Sfântului Duh, momentul sublim şi dumnezeiesc al Sfintei Liturghii Ortodoxe. (Mărturii despre Părintele Arsenie, Ed. Imago, 2003, p. 29-34)( P r. Nicolae Streza)

LIRICA DIN INCHISOARE

Imnul Învierii

Valeriu Gafencu

Vă cheamă Domnul slavei la lumină,
Vă cheamă mucenicii-n veşnicii.
Fortificaţi Biserica Creştină
Cu pietre vii, zidite-n temelii!

Refren: Veniţi, creştini, luaţi Lumină,
Cu sufletul senin, purificat!
Veniţi, flămânzi, gustaţi din Cină,
E Nunta Fiului de Împărat!

Să crească-n inimile noastre-nfrânte
Un om născut din nou, armonios,
Pe chipurile voastre să se-mplânte
Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul nopţii bate,
Iisus coboară pe pământ;
Din piepturile voastre-nsângerate
Răsună Imnul Învierii Sfânt.

Smulgeţi-vă din ceata celor răi,
Intraţi în cinul oastei creştineşti,
Priviţi spre Porţile Împărăteşti,
Căci cei din urmă fi-vor cei dintâi!

miercuri, 27 octombrie 2010

MI-E TOT UNA...


Doctorul Radu Bălănescu şi Mircea Gheordunescu, fost director adjunct al Serviciului Român de Informaţii, au intrat în finala pentru ocuparea funcţiei de Mare Maestru al Marii Loje Naţionale din România (MLNR).

La sfârşitul săptămânii trecute s-a încheiat prima etapă a campaniei electorale pentru cea mai înaltă funcţie din MLNR. După aproape o lună de zile de campanie electorală a celor opt candidaţi, în atelierele din MLNR s-a decis cine va intra în finala mare. Bătălia se va da pe 6 noiembrie 2010, la Palatul Parlamentului, cînd când se va da votul final în Convent.
Jocurile nu sunt făcute, în această perioadă având loc discuţii intense între echipele de campanie ale lui Traian Caramanian, Nini Florea şi Cornel Visoianu privind modul cum vor fi redistrubuite voturile în favoarea lui Gheordunescu sau Bălănescu.

Icoana Maicii Domnului "Siriaca"

Comoara Manastirii Ghighiu: Icoana Maicii Domnului "Siriaca"

Lacrimile arhiereului Faima icoanei Maicii Domnului "Siriaca" de la Manastirea Ghighiu atrage multimi de oameni. De sarbatori si duminica, sirurile de masini se intind spre Ploiesti, pe kilometri intregi. E o icoana aparte, tulburatoare si plina de forta. Din orice colt ai privi-o, Maicuta Domnului pare ca te urmareste cu ochii ei plansi, ingreunati de durere si, brusc, fara sa intelegi prea bine ce se intampla, nu te mai simti singur. Cu ea alaturi, ai cu cine vorbi. Ai cui cere sfat si ajutor. Icoana facatoare de minuni de la Ghighiu este aparte, macar pentru ca este una din putinele reprezentari ortodoxe in care Maicuta Domnului pare intrista
ta amarnic de suferintele Fiului si de pacatele oamenilor. Jos, la baza gatului (dupa o straveche moda athonita), se insiruie puzderie de lantisoare si inele de aur, ca semn de multumire si recunostinta pentru toate minunile savarsite prin mila si rugaciunile Sfintei Fecioare. Alaturi, in strana din dreapta, discreta ca o umbra, o maica isi face canonul de rugaciune. La cei 80 de ani ai sai, a vazut cu ochii ei nu numai vindecari si impliniri minunate, dar, peste toate, a apucat sa traiasca, in toata intensitatea clipei, momentul intrarii Sfintei Icoane in biserica Ghighiului. Totul s-a intamplat in 1958. Adusa din Siria si daruita manastirii de episcopul Vasilios Samaha, icoana zugravita pe lemn de santal savarsise deja prima minune, cerand in vis sa fie adusa in Romania - chiar la Ghighiu, nu in alta parte. Amintindu-si toate cate au fost in acea perioada, maica cea batrana cade pe ganduri. E limpede ca nimic, dar absolut nimic nu e intamplator.

Impodobita cu darurile celor vindecati, icoana Maicii Domnului se lasa greu fotografiata

Pe vremuri, in spatele manastirii era un izvor tamaduitor, cu apa rece si bogata, care tasnea chiar pe locul unde (se zice) ar fi calcat Maica Domnului, poruncind logofatului Coresi sa ridice din nou manastire, cea veche fiind in ruine. Izvorul mai este si astazi, dar, parca pe masura credintei noastre, a mai sleit - abia picura, cam cat s-ar umple o sticla intr-o ora.Da, orice ar fi si orice s-ar intampla, maica nu poate sa uite. Pe 25 februarie 1958, cand alaiul arhiereilor, in frunte cu Patriarhul Iustinian, a intrat in biserica, maicutele au incremenit de uimire. Nu numai ca procesiunea era de o mare traire emotionala, dar, la un moment dat, fara nici o explicatie, oaspetele sirian, episcopul Samaha, a izbucnit in plans. Cu lacrimile siroind amarnic pe obraji, a cazut in fata icoanei si a inceput sa-si ceara iertare Maicii Domnului, ca a luat-o de la locul ei, ca necredinta oamenilor a alungat-o din Siria, din biserica ei.Cei de fata au amutit. Din toate minunile, cea mai grea si mai rascolitoare este pocainta si darul lacrimilor, roua sufletului si rugaciunea cea adevarata a inimii. De fapt, numai prin lacrimi putem discuta cu Dumnezeu. Tasnite din strafundurile necazurilor sau ale bucuriei, lacrimile vorbesc singure. Se urca slobode direct la cer."Du-te acasa, omule, copilul tau se va face bine"Asa l-am cunoscut: ingenuncheat si cu ochii in lacrimi. Inca tanar, abia trecut de 40 de ani, Ninel Toma statea ghemuit in fata icoanei si plangea cu suspine. Intr-un tarziu, cand s-a ridicat, un zambet ii stralucea discret pe buze. Din durerea lui de altadata nu-i mai ramasese decat o cuta adanca pe mijlocul fruntii si parul albit intr-o singura noapte. La inceput, cand l-am intrebat ce i se intamplase, de ce plangea, a refuzat sa vorbeasca. Apoi, privind din nou la icoana, s-a razgandit, grabindu-se sa adauge ca toata marturia lui e data doar spre marirea Maicii Domnului si spre intarirea celor aflati in disperare si nevoi.

Tulburatoarea lui poveste incepe cu ani in urma, pe timpul comunistilor, cand, in ciuda vremurilor grele, Ninel Toma era deja un om aranjat - avea casa la curte, masina, o familie minunata si, ca fotograf profesionist, castiga destui bani ca sa traiasca linistit si fara probleme. Peste toate, socrul sau, marinar de cursa lunga, ii rasfata familia cu toate bunatatile pamantului, ajutandu-i financiar ori de cate ori era nevoie. "Traiam fara nici o grija", isi aminteste. "Nimic, dar absolut nimic, nu anunta ce urma sa se intample. In ziua aceea, stateam cu sotia in gradina, cand, deodata, am auzit o bufnitura cumplita, care m-a scrijelit parca pe creier. Cand m-am dus sa vad ce se intamplase, am inlemnit. Adormit intr-un hamac, Danut, copilul meu de sase ani, cazuse, izbindu-se cu capul de ciment. A fost ceva cumplit - era plin de sange, capul ii crapase ca un pepene, si chiar daca mai respira inca, isi pierduse cunostinta, era inert, era o leguma. Nu mai avea memorie, nu mai recunostea pe nimeni. Cand l-am dus la Urgenta, doctorul a ridicat din umeri si, aratandu-mi radiografiile in care se vedea o fisura prelunga, de un centimetru, mi-a zis fara nici un ocol: "Numai Dumnezeu ti-l poate salva! Oricum, chiar daca traieste, va fi un handicapat toata viata".

Frumusete si liniste
Pe vremea aceea nu stiam prea multe despre Biserica, nici despre Hristos. Impins de disperare, m-am suit in masina, am demarat si, fara sa stiu unde merg, m-am trezit in fata manastirii Ghighiu. Atunci mi-am adus aminte ca mai fusesem o data la manastire, ocazie cu care mi se intamplase ceva ciudat. Pentru ca intrasem in biserica sa fotografiez o nunta, maica Lavrentia (ghidul manastirii) m-a rugat sa pozez si Icoana Preasfintei Fecioare, desi tot ea ma avertizase: "Ai grija, cei necredinciosi nu o pot fotografia". Dar eu mi-am vazut de meserie cum stiam mai bine. Spre surprinderea mea, la developare, nunta a iesit perfect, dar chipul Maicii Domnului nu era nicaieri. Am mai incercat o data. Am consumat doua filme (72 de imagini) din toate unghiurile posibile, dar rezultatul a fost acelasi. Abia a treia oara, cand maica mi-a zis: "Fa ce fac eu" si a inceput sa mearga in genunchi, din pridvorul bisericii pana la icoana, abia atunci am reusit sa-i redau chipul Maicii Domnului pe pelicula. Cu tulburarea acestei amintiri, am intrat in biserica si, ajuns in dreptul icoanei, am simtit ca in sufletul meu se produce un vartej teribil. Am inceput sa plang. Boceam fara rusine. Din ochi tasneau lacrimile, iar din piept rabufneau toate strigatele mele de disperare, incat pana si parintele, iesind din altar, a intrebat speriat: "Ce-i aici? Cine a murit?". Impresionate cu totul, maicutele au facut cerc in jurul meu si asezandu-se in genunchi, potopite si ele de lacrimi, au inceput sa se roage intr-un singur glas, cerand milostivirea Maicii Domnului si vindecarea copilului, care se zbatea intre viata si moarte la spital, urland de durere la cea mai mica atingere. Va marturisesc ca in acea clipa, in fata icoanei, am simtit ca minunea incepe sa lucreze. Brusc, niste palme uriase s-au asezat asupra mea, iar din toate partile ma invaluia o caldura ca de forja, de ziceam ca mi se vor lichefia si parul, si hainele. Apoi, la fel de inexplicabil, mainile s-au ridicat si am simtit pe cap o mangaiere pe care nu o voi uita toata viata, mangaiere insotita de o voce calda, invaluitoare: "Du-te acasa, omule Copilul tau se va face bine". M-am ridicat si am privit in jur. Nu era nimeni, decat maicile care se rugau la cativa metri distanta in genunchi, cu mainile impreunate.

Stapana florilor
Glasul si rostirea erau doar pentru mine, invaluindu-ma intr-o liniste de necuprins. Senin si luminat la fata, ca si cum nimic nu i s-ar fi intamplat copilului, mi-am luat sotia de mana si am mers direct la spital, spunandu-i: "Aurelia, Danut al nostru va fi bine", fara sa stiu ca minunea se savarsise deja, ca Danut al nostru ne astepta insanatosit sa-l luam acasa. Se daduse jos din pat, alerga prin salon, cerea de mancare, se juca vesel cu asistentele. Nimeni nu stia ce anume se petrecuse - nici medicii de salon, nici specialistii in neurologie, care l-au consultat cu uimire. Danut se vindecase de la sine, fara medicatie, fara nici o interventie chirurgicala. Cand l-am dus pe copil la Bucuresti, pentru un consult mai aprofundat, la tomografie, rezultatul a iesit perfect. Fisura prelunga din craniu disparuse, ca si cum n-ar fi fost vreodata. M-am intors acasa cu copilul sanatos, bucurandu-ma si strangandu-l in brate ca un nebun. In acelasi timp, mi-am amintit ca, atunci cand am dus baiatul la spital, in salon mai era o femeie usor lovita la cap, ce se internase pentru niste analize simple, de rutina. Cateva zile mai tarziu, in timp ce completam hartiile de externare ale copilului, rudele femeii tocmai ii tineau lumanarea. Cu o leziune minora la cap, femeia murise, in timp ce copilul meu (considerat de doctori irecuperabil) traia".
Icoanele sunt vii
La Ghighiu, Maica Domnului "Siriaca" vegheaza necontenit.

Departe de orice lauda publicitara, icoana lucreaza dupa credinta si ravna fiecaruia. Cand si cand, ingaduie cate o marturie spre luare-aminte, spre intarirea celor slabi. In manastire, despre minunile icoanei facatoare de minuni se vorbeste putin. Pe peretele din pridvor nu gasesti decat un scurt istoric: "Manastire ridicata pe terenul donat de Uta Rafoveanca, prin sarguinta calugarului Agape, cu cheltuiala ctitoriei si din agoniseala cuviosilor calugari parinti, in timpul lui Ioan Caragea Voievod". Nicaieri nu se face vreo referire la icoana adusa cu atata zbucium din indepartata Sirie. La Ghighiu, istoria cea adevarata a locului se scrie in memoria maicutelor. Sunt fapte si intamplari pe care nu le poate sterge nimeni si nimic. Fiecare a vazut si a trait ceva peste fire: o lacrima curgand din ochiul Preasfintei Fecioare, un tamaduit de cancer sau de epilepsie. Maica Lavrentia, de pilda, isi aminteste cum, in timpul lui Ceausescu, un bolnav de rinichi plangea la icoana ca nu i se dadea pasaport sa plece in Germania pentru un transplant. Mult a plans omul acela, de dimineata pana dupa vecernie, si cand a ajuns acasa, cineva de la securitate l-a sunat spunandu-i cu repros: "Pe unde umbli tovarase? Te-am sunat toata ziua. Vino sa-ti iei pasaportul!". Omul a ajuns in Germania, si-a facut transplantul, si traieste si acum.

Alta maica, Arsenia, e convinsa ca icoanele sunt vii. Discuti cu ele, iti spui necazul si ele iti dau raspuns. Te mangaie, te intaresc, te scot din disperare. Maica Arsenia ar putea vorbi cum s-a vindecat o demonizata, doar atingand rama icoanei, sau despre cum o femeie si-a recapatat banii furati chiar in biserica. Pentru ea, minunea adevarata e altceva - e chiar vietuirea ei la Ghighiu, alaturi de familia ei, de surorile ei dupa trup (Evlampia si Atanasia) si de mama lor, de curand mutata la cele vesnice, Macrina. Alungate din Basarabia inca din 1940, alungate si din manastire de catre comunisti, cele trei surori continua sa traiasca la Ghighiu, in casa lor, casa Domnului si a Maicii Domnului "Siriaca", cea intunecata la chip de suferintele intrevazute ale Mantuitorului, de suferintele spre izbavire la care suntem cu totii supusi.Izvorul intemnitat de comunistiManastirea e frumoasa mereu, dar, o data in an, de ziua Tamaduirii, Ghighiul se gateste aparte, in straie albe si curate, de sarbatoare.

Puhoaie de oameni la Izvorul Tamaduirii
Curtea manastirii e ca o stupina. Fara exceptie, toate maicutele trebaluiesc la agheazmatar sau in jurul bisericii, sadind fiecare in dreptul chiliei sale brauri multicolore de irisi, pascalute, butonasi, pansele, violete sau margaritar. Nimic nu mai razbate din chipul posomorat al orasului, care pandeste undeva, in zare. In spatele zidurilor inalte ale manastirii, turlele fumegoase ale Ploiestiului dispar. Marea lavra Ghighiu e aparata prin doua minuni - de icoana Maicii Domnului si de izvorul tamaduirii, ce susura in spatele gradinii. Ca doua suflete pereche, icoana si izvorul intregesc aceeasi lucrare. Intr-un caiet cu scoarte ingalbenite de vreme, s-au pastrat multe din minunile implinite la Ghighiu. Apoi caietul a disparut. Nimeni nu l-a mai gasit vreodata. Parca ar fi intrat in pamant. Din toate, a mai ramas doar amintirea unor intamplari fericite, despre care maica Maria (ingrijitoarea gradinii) vorbeste cumva cu teama si fereala. Siriaca e o icoana smerita, careia nu-i place fala desarta - acoperamant cu pietre pretioase sau cuvinte exagerate de lauda. De cele mai multe ori refuza sa fie pozata in albume, asa cum refuza sa fie mutata de la locul ei, ingreunandu-se peste fire, daca cel ce se apropie de ea nu se afla in post curat si rugaciune. Fara nici o explicatie si fara legatura cu momentul zilei, uneori Siriaca se innegureaza la chip, incat nu-i mai zaresti nici o trasatura pe lemnul de santal; alteori, fata i se lumineaza dumnezeieste, dezvaluind o piele catifelata si curata, de femeie tanara si fara prihana. Vindeca demonizati si paralitici, dezleaga zamislirea de prunci si aduce pace in casa, dar isi ia darul inapoi, daca cei insanatositi uita sa multumeasca si sa faca la randul lor milostenie. Multe din intamplarile trecute s-au pierdut, dar asta nu inseamna ca nu au fost. Cea mai minunata dintre ele s-a petrecut chiar la aducerea icoanei din Siria, cand episcopul Samaha a lacrimat, asa cum a doua zi avea sa lacrimeze, strop cu strop, izvorul acoperit de comunisti cu o dala imensa de beton - semn ca puterea lui Dumnezeu era de neoprit, ca ura si vrajmasia celor fara de credinta nu puteau sa dainuie prea mult. *

Maica Maria ofteaza, dar nu se tulbura. Ea este cea care ingrijeste izvorul, il curata si-i asterne jur imprejur delicate vesminte florale. Acolo isi face pravila si se roaga. Acolo plange cand e necajita si tot acolo isi gaseste linistea. Ca nimeni altcineva, maica Maria cunoaste puterea acestei ape. Stie prea bine ca izvorul pustnicului Agapie e unic si miraculos, ca, adeseori, se poarta de parca ar avea vointa proprie - fie se prelinge in picaturi lenese, fie se inalta intr-o coloana acvatica, de pana la 10 metri inaltime. O data in an, maica Maria se grabeste cu mainile ei ostenite de munca sa intregeasca randul de flori ce duce spre izvor. Cu o privire usor adumbrita de tristete, priveste straturile de albastrele, salvie si petunii, stiind ca a doua zi, de hramul manastirii, oamenii vor calca totul in picioare, grabindu-se sa ia apa si sa se inchine la icoana. Maica nu se supara, cauta sa ierte. De fiecare data, se intampla acelasi lucru multimea dezlantuita distruge iarba si florile, iar a doua zi incepe o ploaie binecuvantata, ce reface intreaga frumusete a naturii. Cu sticle si bidoane in mana, oamenii se roaga si asteapta o minune. Asteapta, fiecare dupa credinta lui, fara sa banuiasca macar ca minunea se afla chiar in fata lor - izvorul cuviosului Agapie si dragostea Maicii Domnului "Siriaca". Apa si dragostea reprezinta inceputul si sfarsitul a toate cate sunt; il reprezinta chiar pe Hristos - izvorul nesecat, din care cine bea nu mai inseteaza niciodata.

Sorin Preda

sursa: formula as

Despre valoarea simbolica, sacramentala si morala a sfintelor icoane


Sfintele icoane - valoarea simbolica, sacramentala si morala

Cu multa bucurie sufleteasca constatam faptul ca despre sfintele icoane s-au spus foarte multe lucruri folositoare, din punct de vedere duhovnicesc, de catre multi avizati si insemnati teologi, publicandu-se, in acest sens, volume intregi. Sfintii Parinti au vorbit despre rolul icoanelor din perspectiva istorica, duhovniceasca si dogmatica, in acelasi timp invatandu-ne sa ne inchinam la ele ca la sfintii ce sunt inchipuiti pe ele. „Caci cinstea data icoanelor se urca la chipul cel dintai” spune Sfantul Vasile Cel Mare. Sunt multi dintre aceia care considera si pretuiesc sfintele icoane mai mult ca valori artistice si istorice, decat ca obiecte putatoare de har si sfintenie. Ei au admirat indeosebi vechimea, culorile, maiestria si arta cu care sunt lucrate, realitate subliniata si remarcata si de catre autorul cartii, dar nu reusesc sa surprinda si nici nu sunt in stare sa simta duhul ce vibreaza si care se transmite prin aceste sfinte obiecte!...
Caci prin intermediul sfintelor icoane, noi suntem permanent in comuniune cu Hristos, cu Fecioara Maria – Nascatoarea de Dumnezeu si cu toti sfintii, datorita sfintelor rugaciuni. Prin icoane intretinem un continuu dialog cu Creatorul cerului si al pamantului si cu toti sfintii. Este suficient numai sa vezi o icoana, sa ingenunchezi in fata ei, ca te si inalti imediat, cu mintea la Domnul Hristos. Bineinteles, ne putem ruga si fara sa avem in fata icoane, dar crestinul obisnuit isi aduna mintea cel mai usor si intra in atmosfera rugaciunii, stand in fata unei icoane facatoare de minuni, insa pana la urma, toate icoanele pot fi si trebuie sa fie savarsitoare si izvoratoare de minuni!... Atunci simte imediat, Harul Sfantului Duh in inima sa, simte o prezenta divina neintrerupta, caldura si incredere duhovniceasca, pe care le-ar simti mult mai greu daca s-ar ruga in lipsa unei astfel de icoane – iata, asadar, valoarea sacramentala, harica si sfintitoare a sfintelor icoane!... Cu alte cuvinte icoanele scurteaza calea intre cer si pamant, intretin un permanent dialog intre Dumnezeu si om, il urca pe om spre cer, dupa masura smereniei lui si il coboara pe Dumnezeu spre pamant, dupa nemasurata Lui dragoste!...Asa stand lucrurile, noi suntem chemati sa recunoastem felul in care Crestinismul este perceput ca fiind relatia omului cu Dumnezeu. Aceasta relatie are caracter istoric, prin urmare problema omului si a lui Dumnezeu se studiaza, se intelege in sens teandric-istoric. De asemenea, religia crestina, care este revelata, este cautarea omului de catre Dumnezeu. Aceasta cautare este lunga, avand origini in creatie, cand omul a fost creat dupa „chipul si asemanarea lui Dumnezeu”, pana la cuvintele Evangheliei: „si cuvantul trup s-a facut”.
Prin icoana, ca reprezentare a lui Dumnezeu Intrupat, Biserica Ortodoxa marturiseste despre asumarea firii omenesti in ipostasul Cuvantului lui Dumnezeu, adica despre mantuirea firii noastre. Icoana „izvoraste astfel din invatatura despre mantuire”. Argumentul principal al cinstirii icoanelor este deci, Intruparea lui Hristos: „Odinioara Dumnezeu, cel netrupesc si fara forma, nu se repreeinta nicidecum in icoana. Dar acum, dupa ce s-a aratat in trup si cu oamenii a petrecut, infatisez in icoana ceea ce este vazut al lui Dumnezeu” - ne spune Sf. Ioan Damaschinul in Cuv.I despre Icoane.
Dar, inainte de a intra in aceasta problema, voi prezenta ca argument al cinstirii icoanei, fata de interdictia mozaica a chipului cioplit, o pretioasa precizare a deosebirii intre idol si simbol. Realitati pe care le abordeaza si le dezbate si Parintele Cios in aceasta lucrare. Aceasta diferentiere si deosebire a fost discutata pentru prima oara in istorie de catre Parintii Bisericii in timpul marilor contoverse iconoclaste. Prin ea a putut fi impacata in constiinta crestina, contradictia aparenta din Vechiul Testament intre interdictia chipurilor cioplite (Exod. 22, 4-6; 22, 25; 32, 1-4; Levitic 26, 1; Deuteronom 4, 19-20; 27, 15) si porunca de a se turna doi heruvimi in cortul sfant (Exod. 25, 18-21), sau de a se turna un sarpe de arama ca semn a lui Hristos (Numeri 21, 8-9). Spre argumentare si confirmare vom arata, in cele ce urmeaza, un citat clasic a Sf. Teodor Studitul din Antioh I, care zice: „O ce nebunie! Negatia (inchinari la idoli), opreste a se asemana Dumnezeu cu o faptura din cele ce sunt, cu soarele, cu luna, cu stelele, sau cu alceva dintre celelalte, care e una cu construirea de idoli; afirmatia vrea sa ridice pe Israel pe o cale simbolica, prin anumite clipuri si forme la contemplarea si slujirea unicului Dumnezeu. Oare nu este si chipul (paradigma) intregului cort o manifestare vazuta a slujirii in duh, desemnata prin vedenii simbolice marelui Moise, De Dumnezeul tuturor?”. Acest text face o diferentiere clara intre idol si simbol. Idolul fixeaza spiritul inchinatorului la lumea creata, simbolul priveste la inaltarea mintii omenesti dincolo de el, la contemplare si inchinare spirituala a lui Dumnezeu. El nu este o realitate pentru sine, ci in functie de o alta realitate pe care o simbolizeaza. El este o scara care ajuta spiritul sa urce la realitatea simbolizata. Este vazut prin urmare, in functie de transcedenta. Idolul nu inalta spiritul la o trascendenta, ci il coboara in creatie, il reduce la datele imanentului, dar acest imanent este divinitatea. Patriarhul Nichifor Marturisitorul sustine ca „Sensul idolilor si al inclinarii lor de catre cei rataciti, ramanand la ceea ce se vede si neputand indica mai mult... indreapla mintea omului la pieire si la materia nensufletita”. De aceea Sfantul Apostol Pavel in Epistola I catre Corinteni 8,4 afirma ca „Nu este vreo putere in idoli, ci sunt pietre si demoni...”. Tocmai pentru faptul ca idolii simbolizeaza forte imanente, exagerate demonic, s-au asociat mituri, care personifica aceste forte, iar cultul lor e legat de mituri animand si el acele patimi in oameni. Acest cult a fost numit idolatrie. In schimb simbolul sacru este un semn delicat si sensibil al prezentei lui Dumnezeu, cum ar fi, de pilda: „Sa faci doi heruvimi din aur... sa fie aripile intinse pe deasupra... „Acolo Ma voi intalni cu tine”, iata asadar, imagini aseazate pe Chivotul Legamantului, chiar deasupra sulurilor Legii care le interzice. Prin simbolurile sale, Vechiul Testament marturiseste credinta sa in comunicabilitatea lui Dumnezeu prin mijloace sensibile si o anticipare a icoanelor, precum Vechiul Testament este o anticipare a lui Hristos.Icoana nu mai este nici idol, care identifica sau confunda natura ori diferitele ei forte cu Dumnezeu, nici simbol care atesta prezenta lui Dumnezeu dar Ii afirma distinctia de el, ci reprezentarea lui Dumnezeu insusi devenit ipostasul personal a firii umane. Icoana pastreaza distinctia intre creatura si Dumnezeu, dar vede intr-o fata umana creata pe ipostasul dumnezeiesc insusi devenit subiectul ei. Ea este locul unei prezente harice, ea face trecerea de la tip la prototip, de la ceea ce este zugravit la ceea este in original. Invatatura Bisericii despre icoana se bazeaza pe fundamentul ei hristologic, intruparea lui Hristos da sens icoanei, iar aparand icoana, ea a avut constiinta ca apara temeiurile credintei.Pentru iconoclasti icoana veritabila este aceea identica cu prototipul, ajungand la concluzia ca singura icoana a lui Hristos este Euharistia. Pentru Biserica Sfintele Daruri nu sunt o icoana tocmai pentru faptul ca sunt identice cu Prototipul lor, ele nu se prefac in imaginea, ci in „prea curat Trup si scump Sange” a lui Hristos. Notiunea de „icoana” presupune diferentierea esentiala dintre imagine si prototip. Ea este, potrivit afirmatiilor Patriarhului Nichifor, o asemanare a prototipului, dar se deosebeste prin natura de acesta. Daca nu se accepta aceasta distinctie se ajunge la idolatrie. Pentru acestia nu poate fi icoana, decat aceea care poate reprezenta cele doua naturi ale lui Hristos - umana si divina. Dogma de la Sinodul IV Calcedon (451) face insa o distinctie clara intre naturi pe de o parte si persoana, pe de alta. De aici plecand, observam ca icoana nu reprezinta nici natura umana, nici cea divina, ci persoana unei Fiinte Divine Intrupate - Care este Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos - dupa cum ne relateaza Sfantul Teodor Studitul. Icoana se leaga de prototip pentru ca ii reprezinta persoana si ii poarta numele. Dar se face distinctia clara si limpede: „In Treime, Hristos se deosebeste de persoana Sa. In icoane, El se deosebeste de propia Sa reprezentare prin natura” ne declara acelasi Sfant Teodor Studitul.De la interzicerea picturii, a reprezentarii lui Hristos s-a ajuns la respingerea tuturor celorlalte icoane. Impotriva lui Leon al III - care a dat un Edict in sensul acesta, Sfantul Ioan Damaschin arata sensul acestei interziceri: „Daca pictezi imagini ale lui Hristos fara sa le pictezi si pe cele ale sfintilor, e limpede ca ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfintilor”. El percepe legatura intima si insurmontabila ce exista intre venerarea icoanelor si cea a sfintilor. Refuzand venerarea sfintilor se sfarseste logic prin a se respinge venerarea moastelor si in general, a tot ceea ce este material. Pentru Ortodoxie, mantuirea este legata tocmai de materie, fiindca ea este realizata prin unirea ipostatica dintre Dumnezeu si trupul omenesc. Sfantul Ioan Damaschin raspunde in acest sens: „Nu ador materia, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit sa locuiasca in materie si Care, prin cele materiale, mi-a dus mantuirea”... Pentru Sfantul Teodor Studitul, icoana este o confirmare a chenozei Fiului lui Dumnezeu; ca atare nu este urata si nici respingatoare Domnului: „Nu e urata de Dumnezeu, o, cugetator al desertaciunii, ci e chiar foarte iubita”. Fiindca altfel, cum ar fi facut ceea ce I-a fost urat sa faca? Caci nimic nu are atat de primordial omul intre insusirile Lui, ca putinta de a fi infatisat in chip. Iar ceea ce nu poate fi infatisat in chip nu este nici om, ci doar vreun avorton. Vezi, prin desartele tale cuvinte, ce deduci ca este Hristos, cel ce, pentru imensa Lui bunatate, a iubit sa se faca om adevarat in toate?... Si cum se va crede ca si-a luat trup din Sfanta Fecioara, daca nu se zugraveste in icoana la fel ca noi?... Cu alte cuvinte, Sfantul Teodor vede implicata in negarea icoanei, negarea intregii opere de mantuire a lui Hristos, a patimii si a mortii Sale. El constata paralelismul intre cuvantul despre Iisus Hristos si Icoana Lui. Caci si cuvantul zugraveste in mintea ascultatorilor un chip al lui Hristos... A nega lui Hristos putinta de a fi zugravit in icoana, inseamna a ignora toate insusirile Lui trupesti, deci a cadea in dochetism. Nicaieri nu se spune ca Hristos a fost fara chip. Icoana aceasta arata ca a avut chip, a luat chip de rob, dupa cum spune Sfantul Apostol Pavel in Epistola sa catre Filipeni 2, 9; In inima iconoclasmului si a tuturor ereziilor tipice. Sfintii Parinti ai Bisericii au descoperit „reductia si chiar refuzul misterului kenozei”. Icoana devine o confirmare mai mult a misterului kenozei devine ca mijloc paradoxal de realizare a teoriei umane a indumnezeirii.In alta ordine de idei, ma gandeam in aceste vremuri, la modul in care istoria este ciclica, la felul in care ea se repeta, fiindca, iata, asistam la pervertirea unora dintre noi cu maladia iconoclasmului (unul modern, contemmporan, de aceasta data) care evidentiaza Icoana ca fiind un instrument al stressului si al discriminarii si care, in consecinta, invoca indepartarea si inlaturarea acesteia din preajma copiilor nostrii caci ar putea fi contaminati de duhul indoctrinarii, te pomenesti, si de cel al bigotismului ori al pietismului!... Si acest fapt ar fi in opozitie cu icoana moderna a televizorului sau a calculatorului, nu?!...Am senzatia tot mai pregnanta ca spiritul cel autentic cu toate ale sale, incomodeaza si deranjeaza pe unii, deoarece constituie o realitate existentiala, puternica si cat se poate de compacta, continand niste precepte moral-crestine foarte clare si corect definite. Acest lucru estompeaza sau atenueaza unora duhul lor foarte zdruncinat si de-a dreptul exhaustiv, ajungand (sarmanii) niste victime ce revendica „libertatea de constiinta” care, chipurile, ar fi inrobita de icoanele, slujbele ori simbolurile Crestinismului sau, de ce nu, si ale altor religii!... Cred ca, in primul rand, unii ca acestia sunt victimele secularizarii, sau nostalgicii vremurilor prigonitoare impotriva Bisericii, ori sclavii propriei lor constiinte lipsita de o articulare spirituala autentica!... Se ignora insa, urmatorul aspect, si anume ca: libertatea de constiinta inseamna (si) respectarea libertatii constiintei semenului, mai cu seama in cazul in care, aceasta constiinta – care agreeaza, ba chiar apara existenta Icoanei, lucreaza in majoritatea covarsitoare a membrilor acestei tari!... Suntem intru totul de acord cu respectarea drepturilor unei minoritatii – fie si aceea a iconoclastilor, dar acestia sa nu uite totusi faptul, ca in spiritul reciprocitatii, trebuie aplicata si vice-versa, in caz contrar, vom vorbi intr-adevar, de discriminare!... O alta problema este aceea a aparitiei unui precedent destul de primejdios, asa incat ne intrebam si chiar asteptam cu infrigurare sa vedem ce va mai urma: Cine, de unde (de nicaieri si de aiurea), cu ce petitii, reclamatii, idei si solutii nastrusnice va mai veni, pentru ca mintea (si constiinta in virtutea libertatii de expresie) lucreaza, mai cu seama intr-un stat democratic ca acesta unde, culmea, este invocata discriminarea in conditiile in care altii ne lauda sau poate, chiar ne acuza de prea multa toleranta!... Prin urmare, ni se cere sa refuzam si sa renuntam la Chipul lui Hristos din Icoana. Oare se doreste cumva, sa se ajunga si la respingerea Chipului Hristic din om?... Stim cu totii ca asemenea incercari s-au mai facut in istoria (chiar recenta) a poporului nostru, asa incat ar trebui sa dispunem de o oarecare experienta si imunitate!... Si mai cunoastem un lucru, si anume ca: atunci cand vrei sa faci pe victima sau pe eroul cuiva, se impune existenta si enuntarea unor dovezi, a unor probe, ori eu nu am vazut si nu am cunoscut, la noi in ultimii 17 ani, de exemplu, nici o victima a vreunei icoane, in schimb oameni care au primt daruri si multe binefaceri de la Hristos Domnul prin intermediul rugaciunilor facute la Icoana Sa, am cunoscut si cunosc foarte multi, inclusiv copii; asa incat cu toti acestia ce facem acum, ii trecem asa, cu vederea, fara sa-i intrebam si pe ei ceva?... De fapt acesti iconoclasti contemporani au intrebat ei pe cineva, ceva?!... In aceasta directie, autorul lucrarii de fata aduce foarte multe argumente pertinente, in sprijinul efectului si a consecintelor pozitive sau benefice a prezentei si existentei icoanelor in casele noastre, abordand toate laturile si aspectele folositoare si sfintitoare ale acestora, pentru noi oamenii!...Remarcam si constatam cu indignare si stupoare ca este invocata adeseori, filozofia absurdului, si ca se urmareste chiar impunerea unei evidente si a unei realitati a absurdului, pana la ajungerea tocmai la culmile acestuia!... Oricum, cu teoria imposibilului care poate deveni posibil oriunde si oricum, ne-am obisnuit deja, astfel incat de ce nu ne-am putea acomoda si cu absurdul ca fiind o norma si o componenta fireasca si chiar indispensabila vietii noastre, ajungand sa zicem „raului bine si binelui rau”, caci si aceasta problema (a icoanelor) face parte tot din categoria lucrurilor ce au fost rasturnate, din punct de vedere axiologic; drept pentru care intr-adevar, volumul de fata are un caracter profund aparator, marturisitor si misionar, caci daca „noi nu vom vorbi, atunci pietrele vor striga”!...De aceea, pentru toate acestea noi trebuie sa-i multumim lui Dumnezeu, odata pentru faptul ca ne trezeste la realitate si ne invita la trezvie, scotandu-ne din ispita si din pacatul triumfalismului ori al autosuficientei, iar in al doilea rand pentru ca ne da atatea prilejuri de cultivare si chiar de inmultire a constiintei apologetice in vederea (re)activarii laturii marturisitoare si misionare, toate cu scopul dobandirii mantuirii noastre in Imparatia Cerurilor – unde nu vom mai avea nevoie de icoane fiindca ii vom vedea pe toti cei reprezentati in ele fata catre fata!... Sa dea Dumnezeu sa putem sa le primim pe toate cu bucurie, cu folos duhovnicesc si cu smerenie si sa indraznim inainte cu Mantuitorul, caci „El a biruit lumea” pacatelor, inclusiv cea a iconoclastilor, pentru care suntem datori sa ne rugam, chiar la icoanele si la slujbele pe care ei le resping si za zicem cu totii: „Iarta-i, Doamne ca nu stiu ce fac!” sau: „Nu le socoti lor pacatul acesta”... Totodata autorului, pe care tinem sa-l felicitam pentru aceasta lucrare – pe care o recomandam tuturor cu toata caldura, ii dorim sa ne mai hraneasca mintile si sufletele noastre si cu alte lucrari ziditoare si folositoare noua si urmasilor nostri, aratandu-ne prin toate acestea tineretea spirituala cu care l-a inzestrat Dumnezeu pe devotatul si iubitul Sau fiu - slujitor!...
Drd. Stelian Gombos

marți, 26 octombrie 2010

Noi, gadarenii şi CIP-ul!

O parere interesanta si plina de morala asupra problemei cipurilor, oferita de un om minunat, traitor in ortodoxie care incearca sa faca cu adevarat ceva pentru hrana sufletului si mantuirea noastra, in Constanta: dl Marcel Bouros de la Curtea Brancoveneasca si Fundatia Sf Martiri Brancoveanu, Constanta
Ii multumesc pentru faptul ca mi-a incredintat gandurile domniei sale spre publicare!

Noi, gadarenii şi CIP-ul!

În 1923 Căpitanul spunea: „Dacă vor intra trupele bolşevice la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi, înainte de a ne sataniza. Consecinţele? Inutil să le mai discutăm”. Şi, într-adevăr, ne-au demonizat. Puţinii nedemonizaţi, asemeni unor fire de iarbă ieşite prin asfalt, sunt cei care potenţial au acceptat moartea!
Demonizarea noastră este greu sesizabilă deoarece s-a produs la nivel mental, ne-a fost materializat (demonizat) modul de a gândi, asemeni gadarenilor!
Gadarenul de azi se confruntă cu pericolul CIP-ului! În faţa acestui pericol o gândire spiritualizată, centrată în transcendent ar răspunde simplu: nu-l iau pentru că n-am chef! Nu vreau să fiu sclavul tău!
Dacă acest răspuns ar fi unanim, ce ne-ar putea face?
Iată însă că nu doar omul nedus la Biserică ezită, ci tulburarea a cuprins în special pe credincioşi!
Credinciosul nostru (adică eu) „gândeşte” că dacă ar fi singur nu l-ar lua (aş fi erou! Chiar martir!), dar am copii, am nevastă, am oameni care depind de mine, am activităţi filantropice, culturale... Va trebui deci să-l iau, căci, altfel, toate acestea vor muri!

În realitate, îl va lua pentru că e demonizat. El (eu) nu crede în Dumnezeu decât teoretic! În mod practic, îşi închipuie că „El” creşte copiii, „El” întreţine nevasta, „El” face milostenie, „El” face totul, iar Dumnezeu, dacă, eventual, nu doarme, stă în extaz şi-l admiră pe „El” cum face şi drege!
„El” creşte porcii, îi vinde sau îi face cârnaţi, îi mănâncă, dar face şi milostenie... şi îl trimite pe Dumnezeu departe, ca nu cumva să-i strice lucrarea frumoasă pe care o face, bineînţeles, în numele lui Dumnezeu!
Suntem deci, teoretic, înţeleşi că nu noi creştem şi educăm copii, nu noi facem şi dregem, căci ştim „fără de Mine nu puteţi face nimic”. Cum, dar, îi vom ajuta pe copiii noştri, dacă vom accepta, împotriva voinţei lui Dumnezeu, sclavia?
Cu adevărat îi putem ajuta servindu-le drept model, iar modelul e clar: Hristos răstignit sau capul pe butuc!
De ne vom proteja copiii, şi-i vom îndopa şi le vom da maşini luxoase, nimic nu le va folosi! Vor fi slabi şi egoişti... Dar de vom muri, nimic nu le va sta 'mpotrivă! ...Şi noi, şi ei, vom fi fericiţi în veşnicie.
În aceasta poveste „el=eu” şi am scris-o pentru a o citi atunci când starea mea de spirit se va schimba şi voi fi, ca de obicei, fricos şi ticălos.
Asadar, este acceptarea actului biometric o opţiune?Este placut lui Dumnezeu sa devin sclav ?

Marcel Bouros

Duminică 24.10.2010
vindecarea demonizatului
din ţinutul Gadarei

SINAXAR: 27 OCTOMBRIE


Sfântului Marelui Mucenic Nestor cu Sf Dumitru, izvoratorul de mir

În aceasta luna, în ziua a douazeci si saptea, pomenirea Sfântului Marelui Mucenic Nestor

Acest Sfant, tanar si frumos, a fost din Tesalonic, pe vremea imparatiei lui Maximian Galeriu (293-311) si era cunoscut cu Sfantul Mare Mucenic Dimitrie, ca unul ce, de la dansul, invata sa creada in Hristos. Si s-a aratat credinta lui o data cu venirea Imparatului la Tesalonic.
Deci, dupa ce Sfantul Dimitrie a fost pus sub paza in temnita, pentru Hristos, imparatul lua parte la luptele din stadion, care aveau loc in cinstea sa si se desfata foarte, privind la lupta voinicilor cu Lie, luptatorul imparatului. Si era Lie acesta ca un alt Goliat, de neam vandal, cu trup mai mare decat alti oameni, infricosator la cautatura, cu chip si narav de fiara. Puterea lui era nebiruita si nimeni nu-i putea sta impotriva. Si era foarte iubit de imparatul, pentru puterea si nesatiul lui de a ucide oameni. Ca pe cei invinsi ii arunca in sulite, puse cu ascutisul in sus, ca sa-i strapunga si sa-i omoare. Si au fost ucisi astfel si multi crestini, pusi sa se lupte cu Lie, fara voia lor. La aceasta priveliste fara de lege luand parte si Sfantul Nestor, s-a aprins sufletul lui de ravna sa se lupte cu Lie si sa-l biruiasca, ridicand astfel ocara aceasta de pe numele Domnului.
Deci, a alergat la locul unde se afla Sfantul Dimitrie sub paza si, cazand la picioarele lui, i-a zis: "Robule al lui Dumnczeu, vreau sa ma lupt cu Lie. Ci, te roaga pentru mine, chemand numele Domnului Hristos." Iar Sfantul, insemnandu-l cu semnul Sfintei Cruci, pe frunte si pe piept, i-a zis: "Du-te si pe Lie vei birui si pe Hristos vei marturisi! ". Deci mergand acolo unde era pus podul de lupta, sub privirea lui Maximian si zicand: "Dumnezeul lui Dimitrie, ajuta-ma!", l-a apucat pe acel grozav ucigas Lie si, lovindu-l cu lovitura de moarte, drept in inima, l-a omorat. Si s-a tulburat imparatul in sufletul lui si a trimis indata ostasi de au omorat pe Sfantul Dimitrie, in temnita, cu sulitele, ca pe pricinuitorul junghierii lui Lie, iar Sfantului Nestor a poruncit de i-au taiat capul, cu insasi sabia lui, la 27 octombrie.

Tot în aceasta zi, Sfintele Mucenite Capitolina si Erotiida
Acestea au fost pe vremea împaratului Diocletian si a lui Zilichinhie, guvernatorul Capadociei. Capitolina de neam mare fiind si bogata, împartindu-si toata averea la saraci si iertându-si robii sai cu cinste, lua îndraznire si merse înaintea guvernatorului de s-a martu-risit ca este crestina. Si bagând-o în temnita, a doua zi au scos-o si i-au taiat capul; iar Erotiida, care era roaba sfintei, de vreme ce si cu pietre a zvârlit în eparh de l-a lovit, a fost batuta cu toiege; si cu harul lui Hristos facându-se sanatoasa, i-au taiat si ei capul.
Tot în aceasta zi, cel dintre sfinti Parintele nostru Chiriac, patriarhul Constantinopolului.
Tot în aceasta zi, pomenirea Sfintei Procla, sotia lui Pilat.
Povestire pentru ivireni (georgieni), cum au venit la cunostinta dumnezeiasca, printr-o femeie roaba.
În zilele celui între sfinti Constantin marele împarat, oarecare femeie a fost adusa roaba la iviri, care era învatata din copilarie desavârsit cu viata sihastreasca si ajungând la robie, asemenea se ostenea. Ivirii fiind lipsiti de tot de mestesugul doctoricesc, au obicei de merg unii la altii, de se întreaba de leacul bolii ce li se întâmpla. Deci a mers alta femeie la acea vrednica minunata femeie, având un copil, care se îngreuia si se chinuia de o boala cumplita, sa o întrebe ce sa faca? Iar roaba aceea luând pruncul l-a pus în patul sau si s-a rugat lui Dumnezeu, ca sa-l izbaveasca din boala. Si a auzit-o Cel ce cunoaste ascunsurile inimilor si fara de zabava a dat sanatate copilului. De care lucru a fost vestita acea minunata femeie încât a ajuns si la urechile împaratesei ivirilor, care îndata a trimis sa o aduca pentru ca si împarateasa avea o boala grea. Iar femeia smerindu-se nu vrea sa mearga, socotindu-se pe sine nevrednica a merge la împarateasa.
Nebagând nicidecum seama de marirea ei, împarateasa s-a pogorât si a mers ea la acea roaba. Si aceasta facând loc împaratesei sa sada pe patul ei cel sarac, unde pusese si copilul, a adus rugaciunea în loc de iarba pentru leacul bolii; si izbavindu-se împarateasa de boala, voia sa-i dea aur si argint si haine si alte daruri împaratesti, ca rasplatire pentru ca asa curând cu tot harul a izbavit-o de boala. Iar acea femeie minunata a zis ca nu-i trebuie nici unele de acelea, ci socotea plata mare a fi cu-nostinta bunei credinte. Ci a cerut ca sa zideasca o biserica lui Dumnezeu Celui ce o iz-ba-vise de acea boala si o mântuise. Auzind împarateasa cuvintele acestea a mers la împaratie si a facut pe împarat de se minuna de acea minunata tamaduire, povestindu-i si în ce chip, si adeverea ca Dumnezeul roabei, Acela este Dumnezeul cel adevarat. Si cum ca se cade, cât mai curând sa zideasca o biserica si sa întoarca pe tot poporul spre închinarea Aceluia.
Împaratul de acel lucru minunat s-a mirat, dar de zidit biserica nu vrea. Si peste putina vreme iesind împaratul la vânat, ceilalti toti faceau vânarea fara de nici o sminteala, iar împaratul singur ramasese, ca-l lovise nevederea si mirându-se de ceea ce i se întâmplase îsi aduse aminte de neascultare si chemând într-ajutor pe Dumnezeul roabei, se izbavi îndata de întunecare si mergând la acea minunata roaba, a rugat-o sa-i arate chipul zidirii si ea însemna si închipuia, iar mesterii zideau.
Daca s-a ispravit biserica si a fost acoperita si ramasese lucrul numai despre preoti, a aflat prilej si pentru lucrul acesta minunata femeie. Si a înduplecat pe împaratul ivirilor sa trimita solie la împaratul romanilor sa-l roage sa trimita dascali de dreapta credinta si a facut dupa pofta ei si trimise. Iar împaratul Constantin primind solia prieteneste si cu cinste a multumit lui Dumnezeu si a trimis pe un oarecare om de cinste, împodobit fiind cu credinta si cu întelepciune si cu buna viata si vrednic arhiereu a propovaduit dumnezeiasca cunostinta la neamul acela cu multe daruri, care mergând si tragând pe toti cu minuni si cu învataturi spre adevarata credinta crestineasca si botezându-i si zidindu-le multe biserici si sfintind preoti si întorcând toata tara ivrilor spre dumnezeiasca cunostinta, s-a mutat catre Domnul. Într-acest chip au cunoscut ivirii pe Dumnezeu.

Tot în aceasta zi, pomenirea Preacuviosului Parintelui nostru Dimitrie cel nou de la Basarabi

Acest cuvios Parinte, a fost pe vremea evlaviosilor împarati bulgari, dintr-un sat din Bulgaria ce se chema Basarabi, de pe marginea apei Lomului; si întâi a fost pazitor de vite la numitul sat, apoi vazând ca toate ale lumii sunt trecatoare, a iesit din satul acela si s-a dus într-o pestera ce era aproape de Basarabi si s-a facut calugar la o mânastire ce era înauntrul pesterii. Si cine poate spune luptele ce a suferit? Postul, rugaciunea si privegherile ce facea! încât si de harul facerii de minuni s-a învrednicit; înca si vremea iesirii sufletului sau din trup a cunoscut-o, pentru care intrând în mijlocul a doua pietre, asa si-a dat prealuminatul sau suflet în mâna lui Dumnezeu.
Trecând multa vreme, a venit acea apa a Lomului mare de surpa lemnele si pietrele de primprejur. Atunci au cazut în apa si cele doua pietre ce erau în cuprinsul pesterii, dimpreuna cu moastele sfântului; si mult timp au fost acolo. Deci vrând Dumnezeu sa-l descopere, s-a aratat îngerul Domnului în vis la o copila, a unui credincios, ce patimea de duh necurat, zicându-i: "De ma vor scoate parintii tai din apa, eu te voi tamadui"; si daca s-a sculat copila dimineata, a spus visul ce a vazut la parintii ei si asa adunându-se preoti si oameni multi, s-au dus la locul acela, unde de multe ori se arata lumina si cei ce vedeau socoteau a fi comoara si au gasit pe sfântul, precum a zis îngerul, întreg si luminat ca soarele si luându-l l-au dus în sat si mergând vestea în toate partile de aflarea sfântului, a ajuns si la urechile domnitorului de la Bucuresti, care îndata a si trimis preoti si boieri, sa aduca pe sfântul la biserica Curtii domnesti.
Mergând trimisii aceia la Basarabi, au luat pe sfântul si au purces sa mearga la Bucuresti, si sosind pâna aproape de Rusi, unde este o fântâna, n-a vrut sa mearga mai înainte. Deci vazând preotii si boierii acea minune si nestiind ce sa faca, s-au socotit cu sfat de obste de au înjugat doi junci tineri neînvatati, ca sa vada unde este voia sfântului sa mearga si asa o, minune! S-a întors îndata sfântul la Basa-rabi în mijlocul satului si acolo a stat. Iar preotii si boierii întorcându-se la Bucuresti, au spus toate cele ce au vazut. Deci domnitorul a trimis boieri cu cheltuiala de au facut o biserica în numele Cuviosului Dimitrie la Basarabi, unde a si fost asezat sfântul. Si multe minuni a lucrat acolo la cei ce cu credinta au nazuit; si macar ca fiind satul mic si simplu si lipsit de oameni de stiinta, nu s-au însemnat toate câte minuni s-au întâmplat, dar câte s-au scris de cei ce au vazut minunile sfântului, prin cucernici crestini le însemnam:
Doua femei oarecare surori, Aspra si Ecaterina, de la satul ce se numeste Cernavoda, au facut o biserica prea frumoasa, punându-i hramul Adormirea Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria si au gândit întru sine, doara ar putea sa ia vreo particica din moastele Sfântului Dimitrie si sa o aduca în biserica lor; ca de a le lua cu totul, socoteau ele ca nu va vrea sfântul, precum a si fost. Deci venind prea cu smerenie si cu evlavie si închinându-se la sfântul, în taina au luat o mica particica din moastele lui si vrând sa se duca, sezând în carutele lor, nicidecum n-au putut a se misca caii din locul acela, macar de-i si batea foarte vizitii. Iar ele cunoscând pricina si din carute pogorându-se, cu lacrimi au alergat si au cazut la sfântul si punând particica la locul ei, s-au rugat sa le ierte greseala, si asa s-au dus cu pace la satul lor. Altadata a venit preasfintitul mitropolitul Târnovului, anume Nichifor, cu sinodia lui, ca sa se închine sfintelor moaste ale Sf. Dimitrie. Si închinându-se mai întâi mitropolitul si sarutând sfintele moaste si departându-se a sezut pe un scaun; apoi pe rând mergând si ceilalti ai sinodiei lui toti si sarutând sfintele moaste un oarecare monah anume Lavrentie, în vremea sarutarii, ispitindu-se sa rupa cu gura o mica particica din sfintele moaste ale Sfântului, a ramas cu gura cascata si toti cautând la dânsul si vazându-l cu gura cascata, nu se pricepeau ce a patimit. Iar mitropolitul i-a poruncit sa se dea înlaturi ca sa se închine si ceilalti. Iar el mut si fara de glas fiind deabea s-a departat putin de la sicriul sfântului. Iar dupa ce au iesit toti a cazut cu lacrimi rugându-se sfântului si cerându-si iertare si asa i s-a dezlegat limba si a grait ca mai înainte. Dupa aceea a mers cu mitropolitul la gazda si i-a spus toate cele ce a patimit. Iar el i-a zis: "O, omule, cum n-ai socotit ca de ar fi fost sa se împarta moastele la toti câti vin spre închinarea lor, pâna acum n-ar fi ramas nimic. Ci de acum caieste-te, ca ai gresit lui Dumnezeu si sfântului.
Un iubitor de Dumnezeu episcop al Preslaviei, anume Ioanichie, cazând într-o boala foarte grea, încât de patru insi era purtat si neputând sa se vindece l-au adus la biserica Sfântului Dimitrie si l-au pus cu asternutul lui înauntru în biserica si slujindu-se Sfânta Liturghie, dupa trei ceasuri s-a sculat sanatos si umbla pe picioarele sale, laudând pe sfântul si multumindu-i. Acestea si alte minuni a facut Sfântul Dimitrie, care nu s-au scris dupa cum s-a zis, pentru nestiinta locuitorilor.
Iar în anii 1769 si 1774 fiind razboi între împaratia Rusiei si între Poarta Otomana si cuprinzând muscalii amândoua tarile acestea si trecând generalul Petru Salticov Dunarea, si dând razboi Rusciucului, a calcat si câteva sate de peste Dunare, orasul Cernavoda si altele; între care a calcat si satul Basarabi, unde se aflau moastele sfântului pe care luându-le mai susnumitul general, vrea sa le trimita în Rusia. Iar un evlavios crestin anume Hagi Dimitrie, întâmplându-se într-acea vreme lânga general, a cazut la dânsul cu rugaminte, ca sa nu înstraineze sfintele moaste, ci sa le daruiasca tarii ca rasplata pentru prazile si jafurile care au patimit din pricina razboiului si sa o mângâie cu acest dar al sfintelor moaste; si plecându-se generalul, le-a daruit tarii. Pe care primindu-le cu mare cinste si evlavie tot poporul, le-au asezat în biserica cea mare a sfintei Mitropolii a Ungrovlahiei, în zilele preasfintitului mitropolit al tarii Chir Grigorie. Si îndata a simtit tot poporul ocrotirea si patimirea sfântului; ca nu numai razboiul dintre muscali si dintre turci l-a încetat, ci si boala ciumei cea înfricosatoare a contenit-o. Si mult ajutor si mare folos câstiga, toti cei ce cu credinta nazuiesc catre sfântul, pentru ale carui rugaciuni Dumnezeule miluieste-ne si ne mântuieste pe noi pe toti, acum si pururea si în vecii vecilor, Amin

Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin

Tot despre Sf. Dimitrie cel Nou din Basarabi

Sfântul Dimitrie cel Nou din Basarabi (sau Dimitrie Basarabov) a trăit în secolul al XIII-lea, în vremea ţaratului vlaho-bulgar. S-a născut în satul Basarabi (în Bulgaria de azi) şi s-a nevoit într-o peşteră în apropiere. Moaştele sale se găsesc în Catedrala Patriarhală din Bucureşti, drept pentru care, datorită evlaviei credincioşilor de aici, Sfântul a primit şi numele de Ocrotitor al Bucureştilor. Prăznuirea sa se face pe 27 octombrie.

Viaţa
Sfântul Dimitrie cel Nou a trăit în secolul al XIII-lea.

S-a născut în satul Basarabi, lângă Rusciuc (Bulgaria de azi) aflat pe marginea râului Lom, în vremea ţaratului vlaho-bulgar al lui Petru şi Ioniţă Asan. A fost o vreme păstor. Îmbrăţişând însă viaţa monahală, a intrat într-o mânăstire orânduită într-o peşteră din apropierea locului său de origine (mănăstirea mai există şi în zilele noastre). Nevoindu-se cu post, rugăciune şi priveghere, s-a învrednicit de darul facerii de minuni. Cunoscându-şi dinainte ceasul morţii, şi-a ales ca mormânt un loc apropiat, între două pietre unde singur s-a dus şi şi-a dat sufletul în mâinile lui Dumnezeu. Mai multe nu se cunosc despre viaţa Sfântului, care ar fi rămas necunoscut dacă nu ar fi fost descoperit din mila lui Dumnezeu.

Mănăstirea în stâncă de la Basarabi, unde s-a nevoit Cuviosul Dimitrie cel Nou






Descoperirea Sfintelor sale Moaşte şi mutarea lor

După mai multă vreme, crescând apele râului Lom, s-a surpat malul de lângă peşteră şi au căzut mai multe pietre din stâncă, între care cele între care se aflau moaştele Sfântului, care au căzut în apă. Iar după o vreme, Sfântul s-a arătat unei fete bolnave, zicându-i să-l scoată din apă, iar el o va tămădui. Copila a zis părinţilor ei, care au mers împreună cu preoţi şi cu o mulţime mare de oameni, au aflat moaştele oamenilor neputrezite şi luminate.
Ştirea despre aflarea moaştelor Sfântului s-a răspândit repede, astfel că domnitorul de atunci al Ţării Româneşti a trimis mai mulţi preoţi şi boieri ca să le ia şi să le aducă la biserica de la Curtea domnească. Însă nevoind atunci Sfântul să meargă la Bucureşti, după ce au mers o vreme, în dreptul unei fântâni, moaştele s-au făcut foarte grele şi nu au mai putut fi mutate. Atunci, punând moaştele Sfântului într-un car la care au înjugat doi junci neînvăţaţi, i-au lăsat să meargă unde vor voi, iar aceştia s-au întors în satul Basarabi. Întorcându-se trimişii la Bucureşti şi povestind cele întâmplate, domnitorul Ţării Româneşti v a trimis atunci bani şi s-a ridicat o biserică în cinstea Cuviosului Dimitrie acolo, unde au fost aşezate şi moaştele Sfântului, făcând multe minuni.
În vremea războiului între Imperiul Rus şi cel Otoman, între 1769-1774, cucerind ruşii întreaga zonă, au ajuns şi în câteva sate de peste Dunăre, între care şi Basarabi, de unde moaştele Sfântului au fost luate de generalul Petru Salticov spre a fi duse în Rusia. Însă un creştin din Ţara Românească, Hagi Dimitrie, le-a cerut de la general ca răsplată şi răscumpărare pentru cele suferite în timpul războiului. Generalul a dăruit atunci moaştele Sfântului Ţării Româneşti, fiind primite de mitropolitul de atunci, Grigorie al II-lea al Ungrovlahiei şi de tot poporul cu mare cinste. Moaştele Sfântului au fost aşezate în Catedrala mitropolitană a Ungrovlahiei, la Bucureşti, unde se găsesc până astăzi. În vremea aceea, pentru rugăciunile Sfântului, a încetat nu doar războiul, ci şi o epidemie de ciumă ce se pornise în acea vreme. Mâna dreaptă a Sfântului a fost trimisă însă la Kiev.
În timpul Primului Război Mondial, în perioada ocupaţiei germane, mai mulţi soldaţi bulgari au încercat să ia moaştele Sfântului din Catedrală, pentru a le duce în Bulgaria. Dar aflând bucureştenii, s-a făcut tulburare mare în oraş, astfel încât chiar germanii au dat dispoziţii ca aliaţii lor bulgari să înapoieze moaştele Sfântului.

Minunile
Mai multe din aceste minuni s-au petrecut şi cu moaştele sale, încă de când erau încă la Basarabi. Căci din prea multa evlavie către sfântul, mai mulţi credincioşi şi credincioase au încercat să fure părticele din acestea, fie nu s-au putut mişca din loc, fie au rămas ca împietriţi, pentru că sfântul nu voia să îngăduie asemenea lucruri, astfel că numai după ce şi-au cerut iertare de la Sfântul Dimitrie au putut pleca vindecaţi.
Un episcop de Preslav, pe nume Ioanichie, îmbolnăvind-se greu, a fost adus la biserica Sfântului şi, adus fiind de cei care îl purtau în vremea Sfintei Liturghii, după trei ceasuri s-a ridicat sănătos, putând să umble singur.
De asemeni, de când moaştele Sfântului au fost aduse la Bucureşti, Cuviosul Dimitrie a făcut multe minuni, aducând vindecări, ocrotind oraşul şi dăruind multe binecuvântări celor ce se închină cu credinţă la Sfintele sale Moaşte.


Cinstirea Sfântului Dimitrie cel Nou în România
Sfântul Dimitrie a fost primit cu mare bucurie şi evlavie în România. Aducând multe binecuvântări oraşului şi ţării, evlavia credincioşilor faţă de acesta a crescut mereu. Se obişnuia a scoate moaştele sale în procesiune prin oraş sau pe câmpuri în vremea epidemiilor, a secetei sau ploilor. În ziua de prăznuire a Sfântului, uneori chiar dinainte, racla cu moaştele Sfântului este deschisă, spre a fi cinstită de credincioşi.
În perioada comunistă, pelerinajele la moaştele Sfântului nu au mai putut avea aceeai amploare. Totuşi evlavia credincioşilor faţă de dânsul nu a scăzut, iar el a continuat să ocrotească oraşul, ţara şi Patriarhia însăşi. În anul 1950, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a decis generalizarea cultului său în întreaga Biserică Ortodoxă Română, ceea ce s-a şi făcut, printr-o slujbă specială, în 27 octombrie 1955.
După mărturia fericitului întru adormire patriarh Teoctist, ajutorul Sfântului Dimitrie s-a făcut simţit şi în ultimii ani ai comunismului, când regimul Ceauşescu a încercat, fără succes, mutarea Patriarhiei de la locul său.
După căderea comunismului, pelerinajele s-au reluat, crescând în amploare an de an, spre a ajunge unul din cele mai importante din România, după cel al Sfintei Parascheva de la Iaşi. Racla cu moaştele sfântului, deschisă, este scoasă în fiecare an spre cinstire de către credincioşi, fiind aşezată sub un baldachin, lângă Catedrala Patriarhală din Bucureşti.

În anul 2005, o icoană cuprinzând părticele din moaştele Sfântului a fost dăruită de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române Bisericii Bulgariei, fiind aşezată în mănăstirea de la Basarabovo, locul unde s-a nevoit sfântul.
Datorită numărului mare al credincioşilor veniţi, care stau ore, uneori zeci de ore la rând spre a se închina Sfintelor Moaşte la Catedrala Patriarhală din Bucureşti, numărul zilelor în care racla este aşezată spre cinstire aici a crescut progresiv, ajungând în 2008 la şase zile (23-28 ctombrie). Cu ocazia pelerinajului din 2008, spre bucuria credincioşilor evlavioşi, au fost aduse din Grecia, spre cinstire împreună cu moaştele Sfântului Dimitrie cel Nou, părticele din moaştele Sfântului Apostol Pavel.


Cu ale lor sfinte rugăciuni, Doamne, miluieşte-ne şi ne mântuieşte pe noi. Amin.