Totalul afișărilor de pagină

Faceți căutări pe acest blog

luni, 23 august 2010

CU CE" BUNATATI" NE TRATEAZA ELITELE

Glutamatul de monosodiu, aditivul alimentar care ne omoară încetul cu încetul

Deja celebra vorbă a nu mai puţin cunoscutului Henry Kissinger, unul dintre strategii de vârf ai politicii americane, „Cine controlează hrana va controla populaţia”, nu are nevoie, credem, de prea multe comentarii. Sau nu a devenit oare în ultimii 20 de ani tot mai evident pentru oricine are ochi de văzut şi urechi de auzit că populaţia României se hrăneşte tot mai prost, iar numărul afecţiunilor fizice şi psihice a crescut şi s-a diversificat într-un ritm îngrijorător?

Recentele propuneri de a rezolva unele din problemele pe care le pune hrana necorespunzătoare prin închiderea reţelelor McDonald’s – ca multe alte soluţii ce vin din spaţiul politic românesc – sunt cel puţin propagandistice, pentru că nu atacă problema în cauzele ei profunde. Problema o constituie, aşa cum bine s-a observat recent într-o investigaţie a unui post local de televiziune, aditivii alimentari folosiţi la nivel industrial în hrana procesată pe care o consumăm zi de zi. Iar cauza este, înainte de toate, mai ales glutamatul de monosodiu – „nicotina alimentelor”, aşa cum a fost denumit de John Erb, autorul lucrării „The Slow Poisoning of America” („Otrăvirea lentă a Americii”).
Glutamatul de monosodiu (MSG) este, aşa cum observa neurochirurgul Russell L. Blaylock, un alt cercetător cunoscut al aditivilor alimentari şi al efectelor acestora asupra creierului, o excitotoxină, adică un element toxic ce produce supraexcitaţia unor importanţi receptori şi neurotransmiţători din creier, al cărui rezultat este moartea neuronilor. Astfel, cu toate că încă nu s-a descoperit o legătură directă între boli precum Alzheimer, Parkinson, autism sau diferite forme de scleroză (a căror principală caracteristică este afectarea unor ample zone neuronale) şi o supralicitare a consumului de glutamat de monosodiu, substanţă folosită în mod curent şi în mari doze în hrana noastră, este cu toate acestea evident pentru doctorul Blaylock că MSG-ul este un factor de agravare a acestor boli – dacă nu cumva este şi una dintre principalele cauze care le determină.


Istoria „nicotinei” din hrana noastră


Glutamatul este de fapt un aminoacid des întâlnit în hrana naturală, mai ales în roşii, drojdie, ciuperci, extracte vegetale, dar în vreme ce asimilarea lui de către corp se face treptat şi este atenuat de antioxidanţi puternici existenţi, spre exemplu, în tomate, care blochează toxicitatea glutamatului, substanţa produsă în mod artificial şi adăugată sub formă de aditivi alimentari în hrana noastră de către industria alimentară provoacă un amplu dezechilibru asupra întregului corp, chiar din pântecele mamei şi de-a lungul întregii vieţi.

Glutamatul de monosodiu este un potenţator de gust descoperit ca atare în 1907, în Japonia, de către Kikunae Ikeda. Bucătăria japoneză folosea deja de cel puţin o sută de ani un extract dintr-o plantă de mare, numită kombu. Uscată şi preparată, aceasta era folosită ca aromă specială cu rolul de potenţator de gust, fără însă a se cunoaşte cu adevărat cauza pentru care dădea un gust atât de plăcut mâncării. Cercetătorul japonez a descoperit că substanţa responsabilă pentru potenţarea gustului este glutamatul şi a vândut patentul companiei japoneze de condimente Suzuki. Împreună au pus bazele companiei Ajinomoto în 1909, denumire care în traducere ar însemna „esenţa gustului”. Aşa a început producţia în masă a glutamatului de monosodiu – substanţă produsă prin procedee chimice şi mult mai puternică decât kombu, varianta sa naturală –, iar în 1933 în Japonia se ajunsese deja la o producţie de aproximativ 5 tone.

După cel de-al Doilea Război Mondial, oficialii armatei americane şi-au dat seama că raţiile de mâncare ale soldaţilor japonezi erau mult mai gustoase decât cele americane şi au descoperit glutamatul de monosodiu – elementul cheie care potenţează gustul. Astfel, cele mai mari companii producătoare de alimente din Statele Unite s-au întâlnit în 1948 şi, aflând de acest potenţator de gust, au hotărât să-l folosească pe scară largă. Până în anii ’70 ai secolului trecut, companiile americane au folosit substanţa până şi în alimentele pentru copii, astfel încât în numai câţiva ani folosirea MSG-ului ajunsese o afacere de miliarde de dolari.

Dar în 1957 doi cercetători au descoperit că folosirea glutamatului la şoarecii abia născuţi distruge celulele din retina ochilor, iar în 1968 John Olney, un neurocercetător şi neuropatolog de la Departamentul de Psihiatrie al Universităţii St. Louis din Washington, a repetat experimentul pe şoareci şi a descoperit că glutamatul de monosodiu nu distruge numai retina, dar este responsabil şi de distrugerea unor importante zone ale creierului, producând efecte extrem de asemănătoare cu cele pe care le observăm în atacurile cerebrale sau în boli precum Alzheimer şi Parkinson.

Cercetătorul şi-a comunicat descoperirile către Congresul S.U.A., într-o audiere la care au fost prezenţi şi marii producători de alimente pentru copii. Aceştia şi-au dat seama de ameninţarea care planează asupra afacerilor lor dacă publicul află rezultatele cercetărilor şi au fost de acord să retragă singuri substanţa din alimente. Însă acest lucru s-a petrecut numai aparent, pentru că glutamatul a fost reintrodus sub multe alte forme şi denumiri. Astfel încât, de atunci şi până astăzi, folosirea glutamatului de monosodiu este o afacere în plină creştere, cu încasări anuale de miliarde şi miliarde de dolari şi de euro, folosirea acestuia răspândindu-se pe scară largă în toată lumea.

Companiile alimentare şi-au angajat armate de „cercetători” care să susţină contrariul unei evidenţe documentate foarte solid în ultimii 50 de ani. S-a creat astfel o confuzie, ce nu poate totuşi rezista în faţa sutelor şi miilor de studii şi experimente pe animale. Acestea arată că folosirea compusului chimic de glutamat de sodiu şi a altor potenţatori de gust şi îndulcitori artificiali, precum aspartamul, provoacă nu numai diabet şi obezitate (un adevărat flagel în America, dar tot mai mult şi în ţara noastră!), ci afectează şi hormonul de creştere, împiedicând creşterea normală a organelor şi a corpului, influenţează negativ funcţiile reproductive, producând infertilitate, ridică mult nivelul de agresivitate şi comportament antisocial, provoacă ample probleme cardiovasculare şi, nu în ultimul rând, distruge creierul, prin supraexcitarea neuronilor, astfel încât atât la animale cât şi la oameni se observă o diminuare a capacităţilor cognitive şi intelectuale. Distrugând neuronii şi reţelele neuronale, glutamatul distruge memoria, devenind cel mai probabil una dintre cauzele maladiei Alzheimer, ce a cunoscut în ultimii ani o amploare fără precedent.

Cum acţionează glutamatul asupra creierului

Glutamatul este unul dintre cei mai importanţi receptori şi neurotransmiţători din corp şi din creier, fiind responsabil, alături de alţii, cu buna funcţionare a sistemului nervos. Pe lângă faptul că glutamatul este o substanţă ce se găseşte în produsele naturale, acesta a fost unul din argumentele folosite de „cercetătorii” marilor companii alimentare pentru a susţine că folosirea glutamatului artificial în mâncare nu face decât să meargă pe linia naturii. Dar cercetările au arătat că supraexcitarea acestor receptori ai glutamatului din corpul nostru produce un dezechilibru în întregul corp.

Practic, glutamatul este o substanţă care, adăugată în alimente, ne poate face să mâncăm mai mult, cu poftă şi la intervale mai scurte de timp o mâncare cu slabe capacităţi nutritive şi, obiectiv, mai puţin gustoasă. S-a ajuns astfel în situaţia paradoxală – aşa cum s-a observat de multe ori în ultimii ani – de a avea o populaţie care mănâncă mult dar este malnutrită, tocmai pentru că din mâncare lipsesc acei nutrienţi fundamentali pentru buna funcţionare şi întreţinere a corpului nostru.

Cercetătorul Russell L. Blaylock descrie în lucrarea sa „Excitotoxinele – gustul care ucide” modul în care acţionează asupra celulelor şi neuronilor glutamatul produs în cantităţi industriale şi adăugat în hrana noastră. Celulele folosesc un sistem de siguranţă pentru a absorbi elementele nutritive, iar cheia acestui proces este calciul sau sodiul, substanţe care deschid „uşa” celulei. Calciul este deci şi substanţa care deschide uşile neuronilor din creier, pentru a face loc agenţilor nutritivi, care, la rândul lor, determină neuronul să transmită semnale. Dar când neuronul este expus unor excitotoxine precum glutamatul de monosodiu, sistemul de blocare al neuronului este perturbat: nu numai că o doză prea mare de calciu dăunează, dar neuronul devine supraexcitat şi transmite neîncetat semnale până ce se epuizează şi moare.

MSG-ul activează prin supraexcitarea tuturor tipurilor de receptori şi neurotransmiţători cunoscuţi. Magneziul şi zincul sunt substanţele care închid sistemul şi blochează canalul deschis de calciu pentru toxine nedorite, dar ceea ce se observă în hrana servită de fast-food-uri, de exemplu, este faptul că aceasta este extrem de săracă tocmai în substanţe precum zincul şi magneziul. Astfel, canalul neuronal nu se închide, permiţând excitotoxinelor să distrugă creierul, iar efectul este somnolenţa şi letargia, la care se adaugă o stare generală de neputinţă.

Să fie oare întâmplător faptul că în ultimul timp în ţara noastră tot mai mulţi pacienţi acuză astfel de stări şi li se administrează magneziu? Cauzele sunt multiple, cu siguranţă, dar afecţiunile raportate în ultima vreme datorită unei proaste nutriţii sunt tot mai numeroase.

Efectele documentate ale glutamatului de monosodiu

Într-un raport prezentat în 2006 în faţa comisiei de experţi pentru aditivii alimentari din cadrul Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, intitulat „Otrăvirea lentă a omenirii”, cercetătorul John Erb a rezumat sute de studii ce au tratat în ultimii 50 de ani efectele glutamatului de monosodiu asupra animalelor şi oamenilor. Urmărind acest rezumat, prezentăm în continuare câteva dintre aceste efecte.

Potrivit cercetătorilor F. Bellisle şi M. Monneuse, un procent de 0,6% de glutamat de monosodiu este suficient pentru a-i determina pe oameni să mănânce mai mult şi mai repede; se pare că în jur de 6% din dieta zilnică a unei persoane ar putea fi alcătuită din MSG. Astfel încât, la un consum de două kilograme de alimente pe zi, un adult sau un copil ar primi o doză de 12 grame de glutamat de monosodiu; o astfel de doză este suficientă pentru a omorî un şobolan de un kilogram (cf. JECFA Toxicology Study, FAO Nutrition Meetings Report Series, 1974, No. 53).

Într-un studiu realizat în 1984, cercetătorii au reuşit să provoace atacuri de epilepsie şoarecilor cărora li s-au administrat mici doze de MSG: „Severitatea convulsiilor şi frecvenţa deceselor a crescut în mod progresiv odată cu vârsta” (cf. Monosodium-L-glutamate-induced convulsions–I. Differences in seizure pattern and duration of effect as a function of age in rats, Arauz-Contreras J., Feria-Velasco A., 1984).

Glutamatul de monosodiu a fost folosit de asemenea într-un experiment din 1980 pentru a produce leziuni la nivelul creierului şi sistemului nervos central al şoarecilor şi puilor de găină: „Glutamatul de monosodiu (MSG) a fost folosit pentru a crea o leziune în sistemul nervos central al unui şoarece abia născut. Administrarea de injecţii subcutanate şoarecilor cu o vârstă de patru zile a produs un grad ridicat de necroză celulară în hipotalamus” (cf. Reaction of the hypothalamic ventricular lining following systemic administration of MSG, Rascher K., Mestres P., 1980).

În literatura de specialitate, „şoareci trataţi cu MSG” este o expresie sinonimă cu obezitatea, letargia şi creşterea nivelului de insulină. De zeci de ani, cercetătorii produc în laborator şoareci ce suferă de obezitate datorită administrării de glutamat de monosodiu în diferite doze. De asemenea, MSG-ul adăugat în hrana oilor a condus la o creştere a apetitului, astfel încât consumul de hrană de slabă calitate poate fi mărit prin tratarea acesteia cu MSG (cf. Factors affecting the voluntary intake of food by sheep, Colucci P.E., Grovum W.L., 1993). Într-un alt studiu având la bază subiecţi umani, „Umami and Appetite” („Umami şi apetitul”), realizat în 1990 de către P.J. Rogers şi J.E. Blundell, s-a constatat că atunci când un om consumă o masă la care se adaugă MSG, acestuia i se face în curând din nou foame şi va consuma o cantitate mai mare de hrană tratată cu MSG decât fără acest ingredient.

MSG-ul este responsabil şi pentru creşterea secreţiei de insulină, potrivit unui studiu din 1990 al cercetătorilor A. Niijima şi T. Togiyama: „Când cavitatea orală a şoarecelui a fost infuzată cu o soluţie de MSG, s-a constatat o creştere rapidă a nivelului de insulină din sânge la 3 minute de la stimulare”. Aceleaşi efecte au fost observate şi într-un experiment cu subiecţi umani (cf. Glutamate ingestion and its effects at rest and during exercise în humans, Mourtzakis M., Graham T.E., 2002).

Glutamatul de monosodiu reduce, de asemenea, secreţia hormonului de creştere în timpul adolescenţei. Experimentele realizate pe şoareci au arătat că MSG-ul reduce secreţia hormonului de creştere, şoarecii devenind obezi şi având o creştere deficitară. Efectele se observă însă şi la oameni: „La indivizii obezi, secreţia hormonului de creştere este împiedicată (…), iar gradul acestui defect în secreţie este proporţional cu gradul de obezitate” (cf. Growth hormone status in morbidly obese subjects and correlation with body composition, Savastano S., Di Somma C., Belfiore A., 2006).

În anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut, cercetătorii au descoperit că MSG-ul poate depăşi bariera reprezentată de placentă şi periclita, astfel, animalul sau copilul în formare. Efectele negative au fost amplu documentate pe şoarecii folosiţi în experimente, iar „aceste observaţii cresc posibilitatea existenţei unei otrăviri dincolo de placentă a fetuşilor umani, după consumul de către mamă a unor alimente bogate în glutamat” (cf. Neurotoxicity of monosodium-L-glutamate in pregnant and fetal rats, Toth L., Karcsu S., 1987).

„S-a demonstrat că glutamatul de monosodiu (MSG) penetrează bariera placentei. Activarea excesivă a receptorilor de glutamat şi supraîncărcarea intracelulară cu calciu indusă de către MSG, care duce în cele din urmă la moartea neuronilor, ar putea rezulta într-o reducere a capacităţii de învăţare şi memorare a puilor de şoareci, dacă mama a fost tratată cu MSG pe când purta puiul în uter” (cf. Transplacental neurotoxic effects of monosodium glutamate on structures and functions of specific brain areas of filial mice, Gao J., Wu J., Zhao X.N., 1994).

În urma acestor observaţii experimentale asupra efectelor nocive pe care le are glutamatul asupra sarcinii, cercetătorii M. Hermanussen şi J.A. Tresguerres au tras în 2003 un puternic semnal de alarmă: „Sugerăm cu tărie abandonarea agentului aromatizator glutamat de monosodiu şi reconsiderarea dozelor zilnice de proteine şi amino acizi recomandaţi în timpul sarcinii”.


Un alt efect deosebit de important observat de cercetători în testarea glutamatului pe şoareci este comportamentul agresiv şi antisocial pe care îl generează asupra rozătoarelor. Aceasta este de fapt o trăsătură surprinsă de către toate experimentele din domeniu, fără excepţie, aşa cum subliniază şi doctorul Russell Blaylock în cartea sa „Excitotoxinele”. Şi cum omul este de cinci ori mai receptiv la glutamat decât şoarecii, iar copiii de patru ori mai mult decât adulţii, să ne mai mire oare că, lăsaţi pe mâna televizorului şi internetului, lipsiţi de o educaţie adecvată şi îndopaţi cu glutamatul găsit mai ales în cipsuri, dresinguri şi supe, copiii noştri sunt tot mai agresivi?…

Având în vedere că studiile ştiinţifice arată tot mai concludent cum glutamatul distruge zonele cerebrale responsabile cu concentrarea şi atenţia şi, în general, slăbeşte capacităţile cognitive – atât la animale cât şi la oameni, iar aceasta chiar din faza intrauterină, dacă mama a consumat multe alimente bogate în glutamat –, de ce să ne mai mirăm de slabele rezultate cognitive ale copiilor noştri? Sau că, aşa cum arată aceleaşi studii, oamenii devin infertili?

Războiul împotriva populaţiei şi hrana

Suntem martorii unui „război împotriva populaţiei” fără precedent, unul în care omului i se cere o atenţie sporită faţă de ceea ce se întâmplă în jurul său, pentru a evita ceea ce altfel i-ar putea distruge viaţa, fără ca măcar să-şi dea seama de ce a ajuns atât de neputincios şi lipsit de vlagă. Ajungem treptat asemenea puilor din crescătoriile de păsări – o masă obeză, fără memorie şi iniţiativă, cu dată de expirare cât mai recentă, înhămată degrabă la căruţa morţii. Şi, dacă se poate – fără urmaşi!

Paradoxul epocii noastre este nu numai acela că în societăţile abundente oamenii sunt subnutriţi, ci mai ales faptul că, în societatea informaţiei, omul este tot mai dezinformat. Altfel cum ne-am putea explica faptul că, deşi avem acces la atâta informaţie, totuşi nu ştim ceea ce se petrece cu adevărat în jurul nostru?

Acest război perfid împotriva omului mizează însă nu numai pe dezinformarea lui „informată”, ci pe ceea ce este mai propriu omului după Cădere: pofta. Ceea ce aduce nou epoca noastră, a alimentelor procesate la nivel industrial, este esenţializarea poftei sau mai degrabă a elementului chimic care o produce. Tocmai de aceea, soluţia se găseşte în asceza plină de discernământ pe care Biserica o învaţă de mii de ani. Mai mult ca niciodată, trebuie să fim „înţelepţi ca şerpii şi nevinovaţi ca porumbeii”…

sursa: familia ortodoxa

DESPRE AVORT

Despre copiii lepadati - Pr. Arsenie Boca
[…] Alta durere mare pe care o aveti voi mamele, dar care atarna si-asupra tatilor, sunt copiii lepadati. E pacat strigator la cer! E ucidere la mijloc, nu e ceva mai usor. E pacat strigator la cer. Ascultati toti cu luare aminte. Sangele lor striga razbunare. De aceea nu vei avea noroc cu ceilati ci plans si jale. Razbunarea sangelui varsat se face fara mila, ori ca iti ia Dumnezeu si pe ceilalti, ori vor cere insasi capul mamei. Stiti bine ca aceasta se intampla la multe atunci pe loc. Iar aceasta asa se tocmeste, ca atata suparare vei avea in casa incat iti pierzi cumpatul si uiti de marea mila a lui Dumnezeu ce o are cu toti pacatosii. Si se apropie diavolul de tine si-ti baga-n cap gandul sa-ti iei lumea in cap si sa-ti faci capatul. Asta e glasul impotriva tuturor celor ce fac asa. Mare ispitire patesc mamele care au ucis copii. Iar daca vrei sa scapi tu si ceilalti copii pe care i-ai facut trebuie sa pui in loc tot atatia copii ai altor femei sarace si sa-i botezi. Iar daca nu, ia-i si botezati gata caci stie Dumnezeu cat te mai tine. Si sa grijesti de dansii ca si de copiii tai, cu imbracaminte si incaltaminte frumoasa, bani de scoala, pana-s in stare sa-si castige singuri painea. Si ce scoti din copiii tai aceea sa iasa si din aceia. Iar toate necazurile ce le vei avea in vremea asta fie pentru ei fie de la ei sa le rabzi toate nadajduind mila lui Dumnezeu, ca-ti va ierta pacatul. Caci prin rabdare ispasesti pacatul. Iar milostenia cu osteneala biruie inaintea judecatii.Acesta e un cuvant de mangaiere pentru voi. Dar sa faceti ce v-am spus si nu cu tandaleala. Si sa cresteti copii nu numai cu painea voastra ci si cu hainele voastre, cu banii vostri. Caci de Dumnezeu nu te poti plati cu minciuna. Si-ti va spune diavolul ca i-ai dat destul. Asta numai ca sa te bage dator, ca sa-i fi si lui datornic, sa nu-ti platesti fata de Dumnezeu datoria.
Si sa invete pe cele tinere sa nu faca si ele aceleasi stiind tu cata frigare in suflet ai patimit tu pe urma.
Vrei copii putini? Nu te atinge de barbat. Insa ca sa puteti face lucrul acesta trebuie sa va infranati cu postul, iar eu zic cu foamea. Caci trupului acestuia de pe noi nu-i pasa daca ne baga in focul iadului. De aceea ar trebui ca nici noua sa nu ne pese de poftele lui ci sa le mai ucidem cu postul.
Te sfatuieste barbatul sa ucizi copiii? Sfatul e ucigas, nu-l asculta ci mai bine rabda sa fii alungata de la casa lui si va vedea Dumnezeu osteneala ta si nu te va parasi, ca te va milui de vei fi vrednica.
In toate astea de pana aici se incurca oamenii care nu postesc. Caci aceia sunt izbiti de toate relele, dupa cum au zis Parintii, ca toate relele de la stomac incep, dupa cum vazura-ti iar eu va spun ca si de la brau in jos.
Pr. Arsenie Boca

Falsele minuni ale vremurilor de pe urmă


Falsele minuni ale vremurilor de pe urmă

Cercetătorii americani au descoperit că un medicament încorporat într-un cip şi implantat în corpul pacientului ar putea ajuta la tratarea diabetului, a osteoporozei şi a cancerului. După 17 ani şi cu un buget de 72 de milioane de dolari, John Santini de la MIT a creat primul dispozitiv de acest tip.
MicroChips, firma pe care Santini a înfiinţat-o în 1999 împreună cu Robert Langer, un coleg din cadrul laboratorului de bioinginerie de la MIT, este programată să înceapă în acest an experienţele pe subiecţi umani suferind de osteo­poroză.

Dispozitivul MicroChips, încapsulat în titan, este de mărimea unui pager şi are o antenă neobişnuită pe o parte, care poate transmite şi recepţiona semnale radio de la câţiva metri distanţă în afara corpului uman. Cofrajul fix de silicon din interior conţine 100 de micro-rezervoare - capacitatea fiecăruia fiind a 3.000-a parte dintr-un mililitru - care pot stoca şi elibera medicamente la comandă electronică. (Un mililitru reprezintă un pic mai puţin decât un sfert de linguriţă)

Primul test al MicroChips va evalua dacă un dispozitiv implantat, instalat printr-o operaţie ambulatorie, poate înlocui un an de injectări zilnice cu versiunea generică a medicamentului Forteo, un produs regenerator al masei osoase creat de firma Eli Lilly, numit şi hormonul paratiroidian. Doar 30% din pacienţi suportă un tratament complet când au de-a face cu înţepăturile acelor. Oamenii de ştiinţă de la MicroChips au conceput o formulă criogenată a hormonului, care este stocată în dispozitiv şi este eliberată la comandă, eliminându-se nevoia de injectare. O altă utilizare a tehnologiei MicroChips ar putea fi aceea de a monitoriza concentraţia de zahăr în sânge pentru diabetici. Monitoarele implantate pentru controlul nivelului de glucoză produse de Medtronic, Dexcom şi Laboratoarele Abbot trebuie introduse în piele precum o seringă şi îşi pierd abilitatea de a măsura nivelul de zahăr după o săptămână, când secreţiile corpului reuşesc să distrugă produsele chimice aflate în interiorul lor. MicroChips a creat un dispozitiv implantabil care conţine grupuri de microsenzori, fiecare etanşat sub folia de platină. Când un grup cedează, un altul se deschide, permiţând dispozitivului să funcţioneze un an întreg. "Farmacia fantastică"Implantul MicroChips conţine peste 100 de rezervoare, încastrate în cofraje de silicon. La comanda de la distanţă, „capacul", o folie-sendviş de platină şi titan, se topeşte şi eliberează medicamentul stocat în interior.

SFARSITUL OMULUI (IV)

PROOROCII ALE SFINŢILOR

4. 1. Din vedeniile lui Agatanghel Ieromonahul care a fost la anii de la Hristos 1274

AM CITIT cartea ce cuprinde aceste cuvinte: Constantin a început, Constantin va pierde împărăţia Vizantiei, a Răsăritului (Constantinopolul). Fiul omului, numără de la cel dintâi Constantin până la al doisprezecelea cu acest nume şi vei vedea numărul în care are să se întâmple ceea ce Dumnezeu a hotărât. Această sfântă hotărâre, nestrămutată va fi; şi se va împlini la anul 1452 până la 1453. Când trebuie să cadă cea mai mare împărăţie în mâinile agarenilor (turcilor). Dar, fiul omului, nu te teme; se va întoarce din nou către dar, şi va fi mult mai slăvită decât cea dintâi. După această stăpânire a lumii, care are să vină în stricăciune, vrea Dumnezeu să ne supună, nouă, din nou, nenumărate neamuri, mai multe decât cele dintâi. Aceasta va smeri grumazul tău cel mâdru, închinându-te vei merge a te închina împreună cu care va stăpâni jertfelnicul la Vizantiea. Amin.

Tâlcuire
Aici zice Agatanghel că, după ce se va face împărăţia creştinească a Răsăritului, va veni Papa de la apus şi se va uni cu Biserica Răsăritului şi Bisericile se vor face una, precum au fost şi mai înainte.
Agatanghel
Vai, ticăloase Răsărite, asemenea vei fi robit la a opta sută deplin, pentru că te vezi tare silit şi vândut de către neprietenia cea latinească. Dar mai îngăduieşte încă, intăreşte-te pentru că slava veşnicului Dumnezeu după aceasta la tine se va arăta. Fii credincios, fii statornic (în credinţă) până la moarte şi vei lua cununa vieţii veşnice.

Tâlcuire
Aici Agatanghel prooroceşte pentru Germania.
„Noaptea va fi luminată şi lină, pentru că tu vei pierde mândria cea latinească, şi vei vedea mândria ei smerită căzând cu durere, ca să cânte cântare împreună la răsărit (care este locuinţa Mea). Amin.”
Aici se arată că Germania are să silească pe Papă ca să meargă la Constantinopol să se închine şi să se unească cu Biserica Răsăritului, ca Biserica să fie una, după cum una a fost de la începutul creştinismului până la anul 1054.
Agatanghel
„Groaznic veac va face, pe al doisprezecelea număr de aur.”
Numărul acesta, despre care se zice, are să fie în vremea împăratului celui bun, care are să fie pus de îngeri, şi apoi va curge miere şi lapte. „Şi vor înceta furtunile, cincizeci de ani. Vei împărăţi cu alinare, adevărul va triumfa, cerul se va bucura de slava cea adevărată: şi se va înălţa dreapta credinţă (ortodoxă) şi va sălta, sărind ea de la răsărit către apusuri, ca să se fericească şi să se înfricoşeze barbarii ca, tremurând cu capul, degrabă să fugă, părăsind pe maica cetăţilor lumii. Atunci Dumnezeu va fi slăvit şi vor vedea oamenii lucrurile atotputerniciei Lui; aşa facă-se şi aşa să fie.” Amin.
„Se va arăta pace pe pământ;” după aceasta urmează pierderea agarenilor (turcilor), şi biruieşte Apostoleasca Biserică.
„Auzeam un glas strălucit înspre munţii dinspre ţărmurile Dunării (adică de la români), aşa zicând: „Un cinci şi cincizeci este hotărât pentru sfârşitul necazurilor” (adică la anul 1855, în care se zice de eliberarea ţării noastre de sub jugul agarenilor).
„La Crivăţ, pe movilă înaltă, s-au arătat trei focuri; şi iată, am văzut că între dânsele bătea tare război, spre pierderea unui tulburător. Şi, iată, auzeam cuvintele acestea în limba latinească; multe, vrednice de minune, trebuie a vedea, dar cele mai înalte, înaintea poftei a întinde nu se poate.”
Această inscripţie este scrisă pe piatra de deasupra mormântului Sfântului Constantin, cel dintâi împărat al creştinilor şi s-a tălmăcit de către Ghenadie Scolasticul din porunca împăratului grec Ioan Paleologul, la anii 1430 (cu 23 de ani mai înainte de a fi cucerit Constantinopolul de către Sultanul Mohamed al doilea).
Acest Ghenadie, după luarea Constantinopolului de la creştini de către turci, a fost cel dintâi patriarh, pus de Sultanul Mohamed, pentru multa lui înţelepciune.
„La indictionul întâi al împărăţiei lui Ismail, numit Mohamed, va birui neamul Paleologilor; şi cetatea de pe şapte munţi (Constantinopolul) o va lua şi încă va împărăţi.”
„Şi neamuri multe va răsturna şi ostroavele va pustii până la punctul Chesin (Marea Neagră) şi până la vecinii ei de la Istru (Dunăre). Acolo va fi hotarul şi se va opri. Şi în al 8-lea indict Peloponesul va birui. Iară în al 9-lea indict se va oşti asupra părţii Crivăţului, în al 10-lea indict va supune pe dalmaţi, şi iară se va întoarce, după un timp, cu război mare la dalmaţi; şi pe unii îi va zdrobi. Mulţimea neamurilor la război se vor aduna cu cei de la miazănoapte, pe mare şi pe uscat, şi pe Ismail vor birui, iar pe un strănepot al lui îl va lăsa să împărăţească scăzut şi mic. Iar neamul celor plăviţi (ruşii) cu celelalte puteri într-o unire, pe Ismail îl vor zdrobi desăvârşit. Apoi război mare se va face de la toate neamurile, cu cruzime până la al 5-lea ceas şi glas de sus le va striga: „Staţi, staţi cu frică! Alergaţi, cu multă sârguinţă, către părţile drepte ale cetăţii şi veţi afla un bărbat minunat şi viteaz, pe acesta puneţi-l împărat, că iubit îmi este Mie şi, pe dânsul primindu-l, voia Mea veţi împlini.”

4. 2. Vedenia lui Kir Daniil
(care a fost la anii 1763)
CA cel mai mic între monahi eu, Daniil, petrecând în Kerkira (la Corfus), pentru dragostea şi evlavia ce o aveam către făcătorul de minuni, Sfântul Spiridon, şi, petrecând într-o mănăstire de obşte opt ani, doream foarte mult să mă învrednicesc a pătimi pentru Hristos ca să mă fac mucenic, arzând de dragostea cea multă a evlaviei pe care o aveam; căutam însă vremea prielnică ca să mărturisesc în mod văzut, însă, nu e mică primejdia de a se arunca cineva într-o astfel de ispită care poate fi şi pierzătoare şi neiertată de dumnezeieştile legi.
Trimis fiind la Constantinopol pentru oarecare nevoi ale mănăstirii şi plecând de la Kerkira am venit în Constantinopol. Binevoind Dumnezeu şi văzând această cetate plină de păgânătate şi pe acei agareni (turci) îndrăciţi cu răutate asupra creştinilor, s-a aprins sufletul meu să mărturisească cu îndrăzneală pe Domnul nostru Iisus Hristos, chiar şi înaintea împăratului de m-ar fi dus. Deci, sfătuindu-mă cu duhovniceştii părinţi şi vestindu-le lor dorinţa mea, nu mi-au dat voie să fac un astfel de lucru (care nu este fără de primejdie). Dar aflând eu un duhovnic iscusit i-am spus lui scopul meu, şi mi-a poruncit să mă rog lui Dumnezeu cu lacrimi fierbinţi şi „de este bine şi plăcut Lui, gândul pe care îl ai spre folosul tău şi al altora, îţi va descoperi ţie prin vreo arătare dumnezeiască favorabilă sau potrivnică gândului tău”. Şi mi-a poruncit să adaug post îndoit şi aşa, dacă se va descoperi vreo vedenie, bine te vei încredinţa de nevoinţa mărturisirii, ca să te faci vrednic dorinţei tale. Şi am cumpărat două lumânări, ca să mă apuc de nevoinţa pe care mi-a dat-o duhovnicul.
Nevoindu-mă la rugăciuni cu lacrimi până la al noulea ceas al nopţii, slăbind de starea cea multă, am adormit. Atunci, aducându-Şi Domnul aminte de mine, văd înaintea mea un tânăr strălucind ca un fulger, întrebându-mă: „Ce ai Daniile, de ce te întristezi? Ţi se cade mai bine a te bucura decât a te întrista.” Şi a zis tânărul către mine: „Nu mă cunoşti pe mine, cel ce grăiesc cu tine? Eu sunt Anastasie, prietenul tău, cel pe care l-a trimis tatăl tău, prin mucenicie, în împărăţia cerurilor.” Şi am zis către Mucenic: „Dar cum ai primit, omule al lui Dumnezeu, a veni către mine, păcătosul şi ticălosul?” „Crede-mă, a zis el, că, de când te-ai îndepărtat tu de la casa tatălui tău, nu m-am lenevit a ruga pe Dumnezeu pentru tine, deci bucură-te şi te veseleşte că astăzi te-ai învrednicit a vedea taine mari ale Bunului Dumnezeu!” Şi am zis: „Dar ce bine am făcut ca să mă învrednicesc să văd eu taine mari, după cum zici?”
Atunci apucându-mă de mâna dreaptă, mucenicul mi-a zis: „Vino după mine!” Şi mergând noi cale multă am ajuns la o geamie turcească şi mi-a spus: „Vezi jertfelnicul acesta?” Mai înainte era Biserica Tuturor Sfinţilor. Apropiindu-ne s-a deschis uşa singură şi a ieşit un om care ne-a zis: „Veniţi după mine degrabă, că ne aşteaptă pe noi!” Şi am intrat înăuntru şi era o mulţime de oameni tineri şi bătrâni. Şi am zis lui Anastasie: „Cine sunt aceştia?” Iară el a zis: „Aceştia sunt toţi Sfinţii despre care am zis.” Unul dintr-înşii mi-a zis: „Ai venit Daniile?” Şi eu am zis: „Am venit, eu, păcătosul.” Atunci au început a ieşi câte doi şi aşa urmând lor, am ajuns la o altă geamie şi au zis: „Aceasta a fost odată Biserica celor doisprezece Apostoli” şi, apropiindu-se, s-au deschis uşile singure şi ieşind doi tineri, ţinând fiecare câte o făclie, iar doi diaconi, cu cădelniţa, stând aproape de uşă, tămâiau pe toţi Sfinţii ce intrau în biserică. Tămâindu-ne şi pe noi, am intrat înăuntru şi am văzut pe cei doisprezece Apostoli şi pe Sfântul Constantin împreună cu Sfânta Elena, ţinând cinstita Cruce care strălucea mai mult decât Soarele. Şi a ieşit Sfântul Marchian care, împărţind lumânări fiecăruia, ne-a dat şi nouă şi am aprins toţi lumânările. Şi a ieşit Sfântul Constantin, împreună cu maica lui, având crucea în mână; asemenea şi Sfinţii Apostoli şi toţi Sfinţii urmându-le lor şi ieşind cu cinstita Cruce, toate semilunele şi vârfurile geamiilor s-au scufundat.
Deci, înconjurând din destul, ne-am apropiat de Fanar, şi, trecând pe lângă o casă, în care şedea un dascăl, Hrisant, am zis Mucenicului: „Robule al lui Dumnezeu, aici şade un prieten al meu care, de multe ori m-a mângâiat şi m-a miluit pe mine. Voieşti ca să-l strig pe dânsul şi să-l văd?” Iar el mi-a zis: „îl ştiu pe el, dar tu taci şi vino după mine.” Şi, mergând încă puţină cale, iată, vedem pe Sfântul Gheorghe, purtătorul de biruinţă, care a vorbit către Sfinţi: „Treceţi şi pe la locaşul meu, care este acum geamie turcească, pentru ca să se cufunde turlele cu semnele lor.” Iar Marele Gheorghe, mai înainte de a ajunge noi a mers şi, aflând pe turci înăuntru, a luat o măciucă şi i-a gonit afară, scoţând rogoj inele şi aşternuturile ce erau aşternute de dânşii. Şi, căutând, Sfântul Gheorghe cu mânie, lea zis: „Nu mai pot suferi urâciunile voastre, prea pângăriţilor!” Şi ajungând cinstita Cruce, s-au cufundat îndată urâtele semne ale semilunii, cu turlele geamiilor. De acolo mergând am auzit cântare versuitoare (ca aceasta), adică: „Bucură-te, împărăteasă Maică” şi celelalte. Apoi, mergând înainte, am întâlnit o mulţime de turci strigând: „Vai! Vai nouă! Să fugim că au venit creştinii!” Şi, apropiindu-ne de geamia ce se numeşte Enigeami, intrând în ogradă şi înfingând Crucea drept, am cântat slavoslovia: Slavăîntru cei de sus lui Dumnezeu, şi, fiind aproape de a se termina, s-a suit hogea sus să strige. Atunci, ridicând Marele Constantin ochii în sus a zis cu mânie către dânsul: „Blestematule, nu vezi Crucea înălţată, ce strigi şi hălălăieşti bârfind?” Şi, ridicând Crucea, au căzut turlele împreună cu hogea. Şi nemaintrând înăuntru, am mers la Biserica Sfânta Sofia.
Ajungând acolo, s-a deschis o uşă şi au ieşit doi diaconi, îmbrăcaţi în veşminte sfinţite, ţinând două cădelniţe aurite, întrebând eu pe Sfântul Anastasie, mucenicul, cine sunt aceşti doi diaconi, acesta mi-a zis: „Cel ce este de-a dreapta, este Sfântul întâi Mucenic Ştefan, iar cel ce este de-a stânga este Sfântul Lavrentie, arhidiaconul.” Acesta tămâind cinstita Cruce şi pe toţi Sfinţii, şi mai pe urmă, pe noi, am intrat în biserică unde, apropiindu-ne de Sfântul Altar, am văzut că la dreapta era o uşă încuiată. Şi mi se părea că s-a deschis, de un oarecare, pentru a intra Sfânta Cruce şi toţi Sfinţii înăuntru. Acolo era un locaş prea înfrumuseţat şi vrednic de vedere; şi erau icoane, candele, sfeşnice şi alte vase sfinte de aur; iar unde era de cuviinţă să fie icoana Maicii Domnului, era un jilţ în care şedea Maica Domnului şi împrejurul ei era o mulţime de îngeri şi de arhangheli. Iar în partea stângă, mai jos de jilţ, era alt jilţ, în care stătea un oarecare bătrân – nu ştiu dacă dormea sau era treaz – avea cunună pe cap şi avea în mâini o Evanghelie înfrumuseţată, închisă. Împrejurul locaşului aceluia erau şi alte jilţuri şi am întrebat pe Sfântul: „Spune-mi ce jilţuri sunt acestea?” El mi-a zis: „Pe acestea au şezut arhiereii care au făcut soboarele şi stau pregătite ca şi mai înainte, că au să şadă pe dânsele arhiereii pentru ca să facă unirea Bisericii, pentru ca să se risipească toate dezbinările şi să rămână deacum înainte nespurcată.” Şi aşa au pus în mijlocul bisericii cinstita Cruce, iar Sfântul Marchian luând lumânările de la toţi Sfinţii şi de la noi le-a pus împrejurul cinstitei Cruci. Şi deschizându-se uşa Sfântului Altar, au ieşit tineri îmbrăcaţi în haine albe, având jilţ luminat şi prea slăvit în mâinile lor şi punându-l la locul arhiereilor. Şi am văzut ieşind după acestea pe Stăpânul Hristos cu mulţime de îngeri, care erau îmbrăcaţi cu minunată podoabă preoţească. Iar Stăpânul Hristos avea pe cap o cunună ce strălucea ca soarele; şi a mers în scaunul cel gătit. Atunci a venit şi Sfântul Iacov, fratele Domnului, şi s-au pregătit ca să înceapă Sfânta Liturghie şi, făcând începutul, la întâia intrare a intrat Marele Arhiereu, Iisus Hristos înăuntrul Altarului împreună cu toţi cei ce stăteau împrejurul Lui. Venind vremea apostolului, a început a citi Sfântul Lavrentie; şi erau la început acestea: Fraţilor, sfinţii toţi prin credinţă au biruit împărăţii... şi celelalte. Iar Sfânta Evanghelie o citea pe amvon Sfântul întâiul Arhidiacon, Mucenicul Ştefan, care la început zicea: Eu sunt via, iar voi mlădiţele... şi celelalte. Şi, venind vremea intrării celei mari, a stat Stăpânul Hristos, când ieşeau ei, şi a binecuvântat Sfintele Taine şi când le-a pus pe Sfânta Masă iarăşi le-a binecuvântat; iar după ce s-a cântat chinonicul a ieşit Sfântul Ştefan, zicând: „Cu frica lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste să vă apropiaţi,” şi luând Sfântul Potir Stăpânul Hristos a stat în uşa Altarului. Atunci, Sfântul Ioan Gură de Aur şi Sfântul Mitrofan al Ţarigradului, cel dintâi patriarh, mergând, au deşteptat pe bătrânul ce dormea în jilţ şi Sfântul Mitrofan a luat cununa de pe capul lui, iar Sfântul Ioan Gură de Aur a luat Evanghelia şi, sculându-l pe dânsul, au mers împreună la Născătoarea de Dumnezeu, sărutându-i marginile sfintelelor sale haine şi a venit înaintea Sfintei Uşi, unde era Domnul cu Sfântul Potir, şi, închinânduse, l-a împărtăşit pe dânsul Stăpânul Hristos, din Sfântul Potir.
Atunci a luat Domnul cununa, din mâna Sfântului Mitrofan, şi a pus-o pe capul lui şi a luat Sfântul Ioan Gură de Aur Evanghelia şi a dus-o la Domnul, iar Domnul a luat-o din mâna Sfântului Ioan Gură de Aur şi a pus-o în mâinile lui.
Şi, săvârşindu-se Sfânta Liturghie, Stăpânul Hristos a mers în jilţul care a fost mai înainte, şi îndată, mergând toţi Sfinţii, au căzut şi s-au închinat Domnului, grăind: „Doamne, noi robii Tăi suntem; ne rugăm bunătăţii şi milostivirii Tale, celei neasemănate, să miluieşti pe poporul Tău, cel numit cu numele Tău, şi să-l izbăveşti din mâinile păgânilor.” Şi, răspunzând, Domnul a zis: „Şi mai multă robie se cade a pune asupra lor, pentru că nu sunt vrednici a-i milui.” Şi aşa au tăcut Sfinţii. Atunci au mers Sfântul Iacov, fratele Domnului, Sfântul Ioan Teologul şi Sfântul Ioan Gură de Aur şi s-au închinat Maicii Domnului, zicând ei: Doamna noastră, Născătoare de Dumnezeu, ne rugăm noi, robii tăi, să mijloceşti către Fiul tău şi Dumnezeul nostru să izbăvească pe creştinii cei robiţi de sub mâna turcilor. Şi, sculându-se Maica Domnului de pe scaunul său, a luat Crucea şi toţi Sfinţii s-au închinat ei, şi mergând cu toţii s-au apropiat de Fiul şi s-au închinat Lui, iar Maica Domnului a zis către Dânsul: „Fiule prea dulce, vezi pe credincioşii robii Tăi cu ce frică stau înaintea Ta, căutând izbăvirea creştinilor şi credincioşilor robilor Tăi şi mă rog şi eu bunătăţii Tale să-i miluieşti, izbăvindu-i de cumplita robie.” Iar Domnul a zis către Născătoarea de Dumnezeu: „Cunoaşte, Maica Mea, că din zilele prea păgânului împărat Mohamed am vrut să-i izbăvesc pe dânşii, însă aceştia sunt nerecunoscători, iar de păcatele lor nu s-au pocăit. Şi iar am plecat pe împăratul cel de acum să îi îmbrace pe dânşii în haine negre, ca, văzând hainele cele negre, să îşi vină în simţiri; însă tot nesimţitori au rămas, mâniindu-Mă în toate zilele.”
Atunci a zis împărăteasa a toate: „Fiul meu, pedepseşte-i pe dânşii cu bunătatea Ta precum ştii, însă să nu fie supăraţi de vrămaşii Tăi agareni (turci).” Atunci a zis ei: „De vreme ce Maica Mea mijloceşte către Mine pentru nemulţumitorii aceştia de creştini, pentru dragostea ta şi pentru rugăciunile Sfinţilor Mei, îi voi izbăvi pe dânşii în puţină vreme. Şi, căzând Născătoarea de Dumnezeu şi toţi Sfinţii, s-au închinat Domnului, iar Născătoarea de Dumnezeu a şezut în scaunul său.
Deci, sculându-se toţi Sfinţii, după rânduială, câte doi, şi închinându-se, sărutau bederniţa Stăpânului Hristos şi, mai pe urmă de tot, am mers şi eu, împreună cu Mucenicul Anastasie. Şi eu, nevrednicul, apropiindu-mă de Stăpânul Hristos, am zis: „Doamne, ajută-mi!” Atunci mi-a zis: „Daniile, vezi să nu îndrăzneşti a mărturisi pe faţă, că mare primejdie ţi se va întâmpla ţie.” Atunci am zis: „Fie voia Ta, Doamne!” Şi îndată au ieşit doi tineri, îmbrăcaţi în veşminte strălucitoare, din Sfântul Altar, şi, desfăcându-se în două acoperământul bisericii, S-a înălţat Domnul Iisus Hristos la ceruri, împreună cu toţi îngerii, care stăteau împrejurul Lui, iar Sfinţii, mulţumind Născătoarei de Dumnezeu pentru izbăvirea creştinilor, foarte veseli stăteau, iar din cei ce erau împrejurul Născătoarei de Dumnezeu, au poruncit zicând nouă cum că ne cheamă pe noi împărăteasa; şi mergând noi ne-am închinat ei şi i-am mulţumit că m-am învrednicit a vedea venirea Fiului ei şi a ei, însă m-am mâhnit căci nu m-am învrednicit de ceea ce doream eu.
Iar Maica Domnului mi-a zis: „Nu te mâhni pentru aceasta. Dacă ai fi mărturisit, mare vătămare s-ar fi întâmplat bisericilor şi creştinilor. Şi dacă ai fi mărturisit pe faţă, nu ai fi scăpat de vicleşugurile lor, pentru că voiau să te închidă într-o casă împreună cu nişte fete ca să te spurce pe tine prin viclenii, iar tatăl tău a fost pe aici mai înainte şi a făcut multe feluri de vrăji, şi i-au arătat lui vrăjitorii că te-ai făcut creştin şi călugăr şi vei veni în Constantinopol şi nu se pricepe cum te-ai botezat şi nepricepându-se, socotea de nu cumva în Ţara Românească ai primit Sfântul Botez. Şi, aşteptându-te, au trimis un om anume, care se făţărnicea că este creştin, şi te-au căutat pretutindeni, doar te vor afla, şi au lăsat pe alţii aici în oraş, cercetând, poate te vor afla. Însă ce trebuinţă este de a te face mucenic? Pentru că de vei păzi poruncile Fiului meu, vei câştiga împărăţia cerurilor.”
Iar eu am zis: „Preacurată Doamnă, Născătoare de Dumnezeu, doream ca să se facă şi părinţii mei creştini.” Ea mi-a zis: „Să nu ai nici o purtare de grijă pentru părinţii tăi, pentru că maica ta s-a săvârşit anul trecut şi, pentru rugăciunile tale, s-a mântuit, iar pentru tatăl tău nicidecum să nu te rogi, pentru că şi înviere din morţi de ar vedea nu va crede, că mari rele face el creştinilor.”
Şi i-am zis: „Doamnă, Născătoare de Dumnezeu, un dar încă mai cer: să mă laşi, aici în biserica ta, să aprind candelele şi să slujesc.” Iar ea mi-a zis: „Să ştii că, aceste candele sunt totdeauna aprinse, de trei sute de ani şi mai mult, iar aici nu poate om să rămână. Tu, însă, să te duci iară unde ai fost, dar la Sfântul Munte să nu te duci, pentru că s-au întâmplat multe ispite şi vor veni şi mai multe. Iar acestea, pe care le-ai văzut, care este adevărata slavă a Fiului meu, să le spui Arhiepiscopului Ptolomaidei.”
Şi a venit un om şi a intrat în biserică şi a zis către ceilalţi: „Spuneţi împărătesei că păgânul împărat, cu nedreptate, vrea să omoare pe arhierei şi pe boieri.” Şi îndată, sculânduse din scaun Născătoarea de Dumnezeu, au urmat toţi după dânsa şi noi dimpreunăşi, prin cântarea Născătoarei de Dumnezeu, îndată au căzut acolo semnele semilunii şi s-au scufundat. Şi apropiindu-se de mijlocul oraşului au aflat pe arhierei şi pe boieri cu mâinile legate dinapoi, iar pe trei arhierei şi pe doi din boieri cu capetele tăiate. Dacă a văzut Născătoarea de Dumnezeu acestea, a făcut semn Sfântului Hristofor, care, luând sabia din mâna gealatului i-a tăiat capul.
Deci, lăsând pe ceilalţi acolo, a mers Născătoarea de Dumnezeu în casa tiranului împărat, care şedea în scaun, şi a zis către dânsul Stăpâna şi Pururea Fecioara Măria: „Prea păgâne şi fără de lege, cum ai îndrăznit a omorî pe arhierei şi pe boieri?” Iar el cu obrăznicie a zis către Născătoarea de Dumnezeu: „Cine eşti tu care cu îndrăzneală ai intrat şi vorbeşti cu acest fel de cuvinte?” Iar cei ce erau împrejurul Născătoarei de Dumnezeu i-au zis lui: „Neîndumnezeitule, nu vezi pe împărăteasa cerului şi a pământului, care a venit să te piardă pe tine?” Şi îndată răpindu-l Sfântul Hristofor din scaun l-a trântit jos şi a şezut Născătoarea de Dumnezeu pe scaun şi a zis către dânsul cu mânie: „Pentru care pricină nelegiuitule ai omorât amar pe arhierei şi pe creştini şi pe ceilalţi ai vrut să-i omori? Ce rău ţi-au făcut ei, ţie?” Iar tiranul a zis către dânsa: „Pentru aceasta i-am omorât pe dânşii, că au scris vrăjmaşilor mei şi potrivnicilor ca să vie asupra mea; ba am vrut să-i omor pe toţi.” Dar Maica Domnului i-a zis: „Nu aceştia au scris, prea necredinciosule, vrăjmaşilor tăi; ci eu îi aduc asupra ta, vrând a te sfărâma pe tine şi pe neamul tău, pentru că nu mai pot suferi vătămările tale cele mari şi pagubele şi nedreptăţile tale ce le faci creştinilor.”
Sculându-se din scaun, Născătoarea de Dumnezeu, au încuiat toate casele din palat; şi împreună cu toţi Sfinţii (purtând scaunul ei împreună), urma şi Sfântul Hristofor (împreună cu dânşii). Şi mergând au ajuns la o poartă şi numai cât a făcut semnul Sfintei Cruci şi s-a deschis, şi acolo era o biserică şi candelele erau aprinse şi erau trei arhierei îmbrăcaţi cu podoaba cea arhierească, şi văzând pe Născătoarea de Dumnezeu s-au închinat ei, zicând: „Mulţumim ţie, Doamnă Născătoare de Dumnezeu, împărăteasa cerului şi a pământului, că vrei să izbăveşti pe toţi smeriţii creştini.” Şi iarăşi acolo au rămas şi lăsând scaunul în biserică, am venit iarăşi la locul unde erau arhiereii şi boierii cei legaţi şi cu porunca Născătoarei de Dumnezeu s-au dezlegat prin Sfântul Mucenic Hristofor toţi cei legaţi; şi toţi, căzând, s-au închinat ei, zicând: „Mulţumim ţie, Prea Slăvită împărăteasă, că ne-ai scos pe noi toţi din porţile iadului şi ne-ai izbăvit de această mare nevoie.” Iar ea a zis către dânşii: „Nemulţumitori sunteţi, fiindcă v-aţi făcut şi urători către mine. Au nu sunt eu ceea ce am izbăvit cetatea aceasta de atâtea primejdii? Acum mergeţi în pace şi nu fiţi nemulţumitori către Făcătorul de bine.”
Atunci a zis Sfântul Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu către Născătoarea de Dumnezeu: „Cum am lăsat pe aceşti trei arhierei ce zac aici omorâţi de nelegiuitul împărat?” Şi a zis Maica Domnului către dânsul: „Vezi pe aceştia? Nici pe Dumnezeu nu L-au odihnit întru dânşii, nici pe mine, Maica Lui. Şi nu numai că s-au lipsit de viaţa aceasta trecătoare, ci au luat şi munca cea veşnică.”
Şi, ieşind din palat, am mers la Sfânta Biserică Sofia şi Maica Domnului, ţinând aproape de dânsa pe Anastasie, Mucenicul, a zis către dânsul: „Fiule, ia pe Daniil şi să mergeţi la locaşul lui Constantin, împăratul, ca şi acolo să se închine.” Şi Maica Domnului, cu toţi Sfinţii, a intrat în Sfânta Sofia. Iar eu, cu Mucenicul Anastasie, am umblat cale destulă şi am mers în biserica care acum se numeşte Migit, şi, făcând Sfântul Mucenic semnul Sfintei Cruci pe uşă, aceasta s-a deschis singură. Şi am intrat înăuntru; şi erau în geamie pângăriţii de hogi (popi turceşti), iar mucenicul luând o pârghie (lemn) i-a gonit afară. Intrând noi în altar, am văzut un acoperământ şi, descoperindu-l, era sub dânsul o icoană a Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu care slobozea raze şi era prea luminată, pe care sărutând-o, mi-a zis Mucenicul: „Vezi această Sfântă Icoană? Când vor lua creştinii sceptrul împărăţiei turceşti, atunci icoana va săvârşi o mulţime de minuni, încât va învia şi morţii. Pentru aceasta şi mare biserică îi vor ridica creştinii.” Şi acoperind-o pe dânsa, am ieşit, mergând la casa mea. Atunci mi-a zis Mucenicul: „Mergi la biserică, pentru ca să ajungi utrenia.” Iar eu îl sileam pe dânsul pentru ca să mergem amândoi la Arhiepiscopul Ptolomaidei, ca să îi vestim lui cele pe care mi le-a spus Maica Domnului. Iar el mi-a zis: „Du-te singur şi îi spune lui toate cele ce ai văzut că eu mă duc la slujba mea;” iar eu îl sileam să rămână împreună cu mine puţin şi el a zis către mine: „Iată că şi lumânarea s-a stins.” Şi eu, deschizând ochii, am văzut lumânarea că se sfârşise. Şi, slăvind pe Domnul şi pe sluga Lui, pentru că a făcut Domnul mila Sa cu mine, am mers la biserică să cânt psaltirea.

Să nu încetezi niciodată a te ruga Preasfintei Născătoare de Dumnezeu


Să nu încetezi niciodată a te ruga Preasfintei Născătoare de Dumnezeu

Un monah oarecare se liniştea în muntele Eleonului. El avea o icoana prea frumoasă a Născătoarei de Dumnezeu, în chilia lui, la care avea multă evlavie. Şi I se ruga în fiecare zi, cerând ca să-l izbăvească de dracul curviei. Deci, îndată ce se aprindea în inima lui văpaia aceea vătămatoare de suflet, alerga la Sfânta Icoană şi, rugându-se cu lacrimi, se slobozea de sminteala trupului.
Deşi bine vedea vrăjmaşul cum, cu ajutorul Născătoarei de Dumnezeu, fratele se izbăvea, el nu înceta, ci totdeauna îl ispitea. Şi într-o zi, stând în afara chiliei, i-au venit iarăşi viclenele gânduri. Deci, vrând să alerge către rugăciune după obişnuinţa lui, văzu pe diavolul, căruia îi zise: "Până când, vrăjmaşule al adevărului, vrei să mă ispiteşti? Nu ai cunoscut socoteala mea, cum că nu mă supun? Pentru ce în zadar mă munceşti?"
Răspuns-a lui diavolul: "Eu pe mulţi alţii mai îmbunătăţiţi decât tine i-am biruit, şi voiesc să te fac şi pe tine să fii biruit, căci nu mă lenevesc, nici altă slujbă decât aceasta nu am. Însă dacă vei face ceea ce îţi voi zice, voi înceta să te mai supăr".
Iar acela a zis: "Ce voieşti să fac?"
Răspuns-a lui dracul: "Puţin lucru este ceea ce îţi cer ţie. Dar fă jurământ, cum că nu vei mărturisi altcuiva, şi îţi voi spune".
Iar pustnicul, ca un om fără răutate ce era, din dorinţa de a se izbăvi de acest fel de război, s-a jurat că nu va spune nimănui.
Deci, i-a zis lui vicleanul şarpe: "Să nu te mai închini de acum icoanei ce o ai în chilia ta; scoate-o pe dânsa afară din chilie, şi eu de acum nu te voi mai supăra".
Iar monahul a zis: "Mâine îţi voi da răspuns pentru aceasta".
Şi dracul s-a făcut nevăzut, iar monahul se chinuia cu gândurile, neştiind ce să facă. Şi avea mare necaz şi scârba, mai ales pentru că s-a jurat ca să nu mărturisească nimănui. Căci diavolul cel prea viclean s-a silit să-i încuie uşa, ca să nu întrebe pe vreun dascăl care să-l înveţe despre greşeala cea mai mică, sau cea mai mare dintre ele.
Însă în ziua aceea a venit în munte Avva Teodor Eliotul, care era iscusit în Sfintele Scripturi şi deprins în faptele bune. Deci, ducându-se şi monahul cel înşelat, i-a spus cauza; iar Avva l-a canonisit greu pentru jurământ, apoi i-a zis: "Nu ştii că vrăjmaşul nu scoate vreodată, pe cineva din păcat mare ca să-l arunce în păcat mic, ci totdeauna în mai mare primejdie îl prăpăstuieşte? Care mai mare fărădelege este, decât ca să nu te închini Stăpânei celei Prealăudate? Să nu asculţi de acum mai mult pe vicleanul diavol, ci o roagă pe Dânsa şi Ea îţi va ajuta, ca să-l ruşinezi pe el."
După aceea, plecând pustnicul de la Avva şi ajungând la chilie, l-a întâmpinat dracul, zicându-i:"O! Batrânule rău, au nu te-ai jurat mie, ca să nu spui nimănui orice îţi voi zice ţie? Să ştii că pentru călcarea de jurământ ai să te munceşti, si eu nu voi înceta până în sfârşit a te ispiti".
Iar călugărul a răspuns: "Vrăjmaşule al binelui, şi preaînrăutăţitule, ori curvar de voi fi, ori jurător strâmb, nu mă vei judeca tu, ci numai Dumnezeu şi Stăpânul, Fiul pururea Fecioarei, de care zici să mă lepad. Însă eu nu te voi asculta. Şi acum poţi să faci cu mine ce vrei; darul El îmi va ajuta şi mă va izbăvi de ispitele şi cursele tale".
Atunci dracul s-a facut nevăzut, iar monahul făcând o iconiţă mică, dupa chipul Icoanei Preasfintei Născătoare de Dumnezeu pe care o avea în chilie, o purta cu el totdeauna. Şi de atunci n-a mai putut să-l supere vicleanul, ci a petrecut toată viaţa lui cu fapte bune, şi s-a învrednicit fericirii celei cereşti, pe care să dea Bunul Dumnezeu ca şi noi toţi să o dobândim, cu darul si cu iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, Căruia I se cuvine slava în veci, Amin.

"Dar unde-i credinţa dacă primeşti cipul? În numele cui crezi? Cipul pe cine reprezintă? "

Ne-am născut creştini ortodocşi, trebuie să murim creştini ortodocşi

- Părinte Ioan, Sfinţia Voastră cum vedeţi problema aceasta a cipurilor? Cum afectează ele mântuirea şi cum să se raporteze credincioşii la ele, atâta timp cât înşişi episcopii şi duhovnicii lor îi îndeamnă la această pecetluire?

- Ce pot să spun? Este limpede că ni se pregăteşte o cumplită dictatură. Această dictatură a cuprins şi păturile bisericeşti, din pacate, şi în curând sinodul se va transforma într-o dictatură colectivă, încât nimeni să nu se poată împotrivi. Se vorbeşte mereu de Ortodoxie, suntem ortodocşi, dar ce fel de ortodoxie? Ecumenică? Satanică? Mântuirea vine numai prin două lucruri: dreapta credinţă şi faptele. Fără dreapta credinţă poţi să faci orice faptă bună, poţi să arzi şi în foc pentru Hristos, dar dacă nu ai dreapta credinţă, degeaba...

Apropo de antihrist, aţi citit vedenia Sfântului Ioan de Kronştadt cu Sfântul Serafim de Sarov? O vedenie înfricoşătoare - într-o noapte a apărut Sf. Serafim de Sarov la Sf. Ioan de Kronştadt şi l-a luat într-o răpire duhovnicească prin văzduh şi s-au arătat acolo munţi de trupuri însângerate... „Păi, ce-i cu trupurile astea?" „Ăştia sunt mucenicii de pe timpul lui antihrist. Râu de sânge". „Ce-i cu ăsta?" „Ăsta e sângele vărsat pentru Hristos de pe timpul lui antihrist". Vede deodată norii şi nişte sfeşnice albe frumoase ardeau sus, la Sfânta Treime. Şi au început să cadă: unul, zece, o sută, trei sute, cu miile cădeau jos. Când ajungeau jos, se stingeau, se sfărmau cu desăvârşire, nu mai era nimic. „Ce înseamna asta"? „Aşa vor cădea bisericile în erezie". La urmă au rămas numai şapte sfeşnice arzând. Astea sunt cele şapte biserici, care au rămas în dreapta credinţă. Trebuie să vă gândiţi: Ce înseamnă astfel de biserici? Vor fi biserici întregi sau biserici regionale sau biserici statale, cum va fi? Nimeni nu ştie. Scris este: „Cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui". Niciodată nu trebuie să te miri de cei ce cad. Să te miri de cei ce stau. De căzut e uşor. Cel ce iubeşte viaţa aceasta, o pierde pe cea din veşnicie. Aceia sunt cei ce se leapădă pentru interesele materiale de Iisus Hristos, de dreapta credinţă.

Îl caut pe Dumnezeu cu adevărat, nu mă leagă nimic în lumea asta. Preoţii de mir sunt o problemă; ei sunt căsătoriţi, au o familie, şi singura lor sursă de existenţă este preoţia. Şi ca să-şi întreţină familia, să-şi ia hrană la copii, se leapădă de Hristos. Ei fac cică „sfânta ascultare", aşa i-au învăţat comunistii pe preoţi şi pe ierarhi - „sfânta ascultare". De cine să asculţi: de Dumnezeu sau de satana? Aici e întrebarea. Ascult de Dumnezeu, de satana n-avem nevoie.

- Părinte, şi cui lăsăm turma? Oamenii nu ştiu, sunt prost informaţi, preoţii nu le spun nimic.

- Păi ce să le spună preoţii? Nu prea îi interesează pe preoţi. Îşi văd de familie, de spovedit, de împărtăşit, de înmormântat, de botezat. Îşi fac datoria.

- Mulţi îşi pun problema: Ce fac dacă nu iau actele acestea cu cip? Cum voi putea vieţui?

- Depinde ce fel de trai vrea: trai în Hristos sau trai în lumea asta, ca să trăieşti bine pe pământ. Isav, pentru un blid de linte s-a lepădat de dreptul de întâi născut. Aşa şi noi de mântuire, pentru o pâine, pentru un blid de linte. Cine are nevoie de cip să-l ia, cine nu, nu. Am găsit scris în ziar că guvernul englez acum a hotărât să nu-i mai oblige pe oameni să aibă buletinele de identitate, numai cine vrea.

- Aşa-i, părinte, dar unii propovăduiesc că dacă ai credinţă în suflet, poţi să primeşti cipul şi nu-i lepădare.

- Dar unde-i credinţa dacă primeşti cipul? În numele cui crezi? Cipul pe cine reprezintă?

- Ei spun că trebuie să dai Cezarului ce-i al Cezarului, să dăm statului ce ne cere.

- Problema e că cipurile nu cer cele ale Cezarului, ci pe cele ale lui Dumnezeu. E un buletin cu cip, nu? Ce înseamnă buletin cu cip? Identitatea ta, nu? A cui? A lui 666, nu? Atunci, ce-am făcut eu? M-am lepădat de Hristos.

- Părinte, ştiţi că se pregăteşte cel de-al optulea sinod ecumenic. Ce efecte credeţi că va avea el asupra Bisericii?

- Cred că acest sinod va fi mai mult unul ecumenic, decât panortodox. Un sinod de amestec. Una-i prietenia socială, tehnică, politică, alta este prietenia duhovnicească. Eu niciodată nu am să pot să fiu prieten cu un catolic, nici cu un protestant, nici cu un otoman, nici cu un iudaic, nici cu un păgân, nici cu un ateu.

- Şi cum ne raportăm la ei?

- Într-o familie sunt mai mulţi fraţi, nu? Sunt şi ascultători şi neascultători, sunt creştini şi necretini. Sunt şi oameni cinstiti, şi sunt şi bandiţi şi hoţi. Suntem creaţi de Dumnezeu, dar nu toţi suntem fiii lui Dumnezeu. Cum pot să fiu eu prieten cu un adventist care scuipă o icoană a Maicii Domnului? Eu fac cruce, el scuipă crucea; eu sărut icoana, el scuipă icoana. Cum pot eu sa fiu prieten cu el? Se poate? Nu se poate.

- Ce sfat le daţi credincioşilor care nu mai au în jurul lor duhovnici care să marturisească dreapta credinţă şi care să lupte împotriva sistemului acesta antihristic? La cine să se ducă?

- La Hristos să se ducă. Să se roage. Ce să facă altfel? Să se spovedească, să se împărtăşească, că harul lucrează în continuare ...dacă preotul e hirotonit şi nu-i eretic.

Cel ce nu se împărtăşeşte des, ca să ia legătura cu Iisus Hristos şi cel ce nu are pe Maica Domnului de prieten şi de ajutor, nu se poate mântui. Nu zice Mântuitorul că „cel ce mănâncă Trupul Meu şi bea Sângele Meu voi petrece întru el"? Noi ce dorim, decât să petrecem cu Iisus Hristos, nu? Şi mai zice că „cel ce nu mănâncă Trupul Meu şi nu bea Sângele Meu, nu are viaţă întru el". Ce rost are viaţa fără Hristos? Vorbim de viaţă în Hristos, viaţă duhovnicească, dar care-i aceea? Degeaba faci mâncare dacă nu mănânci, nu? Vorbeşti despre Dumnezeu, dar fugi de El. Ce înseamnă vrednicie pentru împărtăşanie? Întâi şi întâi să ai dreapta credinţă, în al doilea rând să ai dragoste şi să-l doreşti pe Iisus Hristos, ca să te uneşti cu El, în al treilea rând să fii împăcat cu toată lumea, să fii spovedit, să te rogi pentru vrăjmaşi; caută, vezi poruncile şi apoi te împărtăşeşti. Nu-i asta viaţa în Hristos?

Cine nu vrea să petreacă cu Iisus Hristos? Cine nu vrea să-L aibă pe Iisus Hristos în El? Masonii, ateii, necredincioşii, nu? Ce făceau primii creştini? Se împărtăşeau în toată ziua şi erau atât de înfocaţi în credinţă, încât lăsau familii, lăsau servicii, averi, tot şi-l mărturiseau pe Hristos în public. Şi primeau cele mai crunte chinuri, şi aşa Îl mărturiseau pe Iisus Hristos.

Dacă n-ai pe Mântuitorul Iisus în tine, tremuri la prima adiere de vânt. Ce-i foloseşte omului viaţa, dacă n-are pe Dumnezeu şi trăieşte ca un păgân? Prin răbdarea voastră vă veţi mântui sufletele voastre. Prin răbdare, răbdare... Ne supunem la toate, dar până la credinţă. Ne-am născut creştini ortodocşi, trebuie să murim creştini ortodocşi, altfel nu ne mântuim.

- Şi dacă biserica noastră va pactiza cu catolicii?

- Eu n-am să fiu catolic niciodată. Nu-i mai pomenesc. Papa uzurpă tronul lui Iisus Hristos, nu? Cine a făcut pe papa vicar? S-au uitat sute de milioane de oameni la televizor când a fost intronizat papa, dar când L-au vazut pe Iisus să vină să-l aşeze pe el vicar? Unde era papa când Mântuitorul S-a răstignit pentru oameni? Unde era papa când Dumnezeu a creat lumea? Dar când au făcut inchiziţia şi când au făcut cruciadele? A auzit toată lumea, ştie toată lumea de fărădelegile lor. Mărturie sunt mucenicii de la Muntele Athos şi din alte părţi. Toate minciunile sunt de la romano-catolici, toate înşelăciunile. Ei nu se apropie de dreapta credinţă, ei n-au harul Duhului Sfânt şi nici nu fac invocarea Duhului Sfânt. Aşa cum a început lumea, aşa şi sfârşeşte.

- Adică?

- Prin mucenicie. Cum a început creştinismul aşa şi sfârşeşte. Şi-i ia Dumnezeu pe cei ai Lui.

- Credeţi că vom reveni la biserica de catacombă?

- Asta Dumnezeu ştie. Nu ştiu dacă catacomba va mai fi de vreun folos. De folos îţi este să păstrezi dreapta credinţă, să mărturiseşti. Şi asta a spus-o Apostolul Pavel: să crezi cu inima, să mărturiseşti cu gura. Şi unde să te mai cobori în catacombă, că te vede de la 15 kilometri înălţime şi la 4-5 metri adâncime.

- Deci, să rămână fiecare acolo unde este şi să mărturisească?

- Dar unde să te duci? La turci, la păgânii aceia? În Italia, la eretici? Unde să te duci? Asta e o înşelăciune. Mă duc să mă retrag, să mă ascund. Unde? După care copac? Acelaşi lucru l-a spus şi părintele Iustin. Măi, staţi acolo, şi mărturisiţi. Aşa cum s-a întâmplat la mănăstirea Iviru, la cruciada a patra cu icoana Maicii Domnului, Portăriţa. Au luat-o de la poartă, în biserică, ca să-i ocrotească de furia cruciaţilor. Icoana s-a dus iar la poartă. Au luat-o în biserică, s-a dus iar la poartă. Când s-o ia din nou, le-a spus Maica Domnului: „Eu vă apăr pe voi, nu voi pe mine". Ce, noi îl apărăm pe Dumnezeu? Dumnezeu ne apără pe noi. Şi când au atacat cruciaţii, într-o secundă, un nor aşa de gros, o ceaţă aşa de mare de nu se mai vedea mâna, a venit peste ei. A fost furtună, a răsturnat tot, s-a desfiinţat cruciada a patra. Am fost la o mănăstire de pe Muntele Athos, unde s-a dărâmat biserica. Uitaţi, foarte interesant. Era la cruciada a patra. La o parte din preoţi le-a fost frică de cruciaţi, când îi vedeau îmbrăcaţi cu zale, cu suliţe, cu iatagane şi au primit să slujească cu romano-catolicii în biserică. Iar in timpul liturghiei, s-a dărâmat biserica pe ei şi i-a omorât. M-am mai dus o dată si n-am mai văzut biserica deloc. Era o clădire mare, acoperită, înăutru se vedea biserica, dar afară nu se mai vedea, ca să nu se mai ştie trecutul.

La mănăstirea Marea Lavră, doi preoţi au slujit cu catolicii, dar când au murit, n-au mai putrezit. Ei vor să îngroape trecutul, dar nu vor reuşi. Însă nici nouă nu ne va fi uşor; va fi vreme de mucenicie!

Dar să nu ne temem că nu noi, ci Maica Domnului îi va apăra pe toţi cei care nu s-au închinat lui veliar.

Părintele Ioan de la Rarău

MARE ESTE DUMNEZEU!!!!


O iconita cu Sfantul Stelian, gasita intacta printre aparatura carbonizata de la Maternitatea Giulesti

Desi in salonul de la Reanimarea Maternitatii Giulesti, cuprins de flacari lunea trecuta, incubatoarele, mobilierul si toata aparatura au fost distruse de flacari, anchetatorii au descoperit surprisi ca o iconita de plastic, infatisandu-l pe Sfantul Stelian cu un prunc in brate, a ramas intacta.
Temperatura in seara dezastrului atinsese in incaperea respectiva circa 200 de grade Celsius, cu toate acestea, obiectul a fost gasit sub o saltea carbonizata, fara sa aiba vreo urma ca trecuse prin foc.
“E o minune! Mi-au dat lacrimile. Va rog sa i-o dati parintelui care a pus-o acolo. Macar cu asta sa ramana. Stiu ca bebelusii din patuturi au murit asfixiati luni seara. Totusi, sper si ma rog la Dumnezeu ca iconita sa-l fi protejat pe copilas si acesta sa traiasca”, a declarat anchetatorul care a gasit iconita, in exclusivitate pentru Libertatea.
Cinci bebelusi au pierit si alti sase au suferit arsuri grave in urma unui incendiu care a izbucnit, luni seara, la Reanimarea Maternitatii Giulesti din Capitala.

“Dumnezeu este iubire si cel ce ramâne în iubire ramâne în Dumnezeu, si Dumnezeu ramâne în el” (I Ioan IV, 16)

Mistica vederii lui Dumnezeu

Cuviosul Arhimandrit Sofronie


Predoslovie


Domnul ne-a poruncit sa nu facem înaintea oamenilor nici milostenie, nici post, nici alte fapte bune, socotind acest lucru drept o cautare fatarnica a slavei desarte. Tatal nostru cel din ceruri, care este “într-ascuns…si vede într-ascuns” (Mt. VI 1-18), nu binevoieste sa primeasca asemenea fapte. Dar nu numai porunca lui Dumnezeu ne cere sa ascundem vointa noastra launtrica de ochii straini, ci si instinctul duhovnicesc normal, ca un “imperativ categoric” ne interzice sa divulgam taina sufletului. Rugaciunea de pocainta în fata Celui Preaînalt este locul cel mai intim al duhului nostru. De aici vine dorinta sa ne ascundem ca nimeni sa nu ne vada, nimeni sa nu ne auda, ca totul sa ramâna între Dumnezeu si suflet. Asa mi-am trait primii zece ani ai pocaintei mele înaintea lui Dumnezeu.
Pe deasupra, amara mea experienta mi-a aratat de mai multe ori ca este necesar sa ne ferim si de referirile asupra noastra, caci altminteri devenim victima duhului slavei desarte sau a multumirii de sine. Din cauza acestor miscari ale duhului nostru avem de suferit parasirea lui Dumnezeu.Totusi, prin continutul lor esential, ele mi-au descoperit situatia tragica a milioanelor de oameni, risipiti pe toata fata pamântului. Nu este exclusa posibilitatea ca spovedania mea, mai bine zis - autobiografia mea duhovniceasca, sa le usureze macar unora din ei sa gaseasca o bine-placuta hotarâre în încercarile ce pot veni asupra lor.
Cele ce s-au petrecut cu mine n-au fost urmarea initiativei mele, ci Dumnezeu, prin Providenta sa, numai de El cunoscuta, a binevoit sa ma cerceteze si sa-mi ingaduie a ma atinge de Vesnicia Lui. Mâna Lui cea Sfânta ma arunca fara crutare în bezne de nedescris. “Acolo”, uimit pâna la groaza, am devenit spectatorul unor realitati, care depaseau puterile mele rationale. Despre acestea încerc sa vorbesc în paginile care urmeaza.Experientele mele nu erau dintr-o data însusite de ratiunea mea. Au trecut zeci de ani pâna când ele au luat în mine forma unei cunostinte dogmatice. Înainte de a fi cercetat de Dumnezeu, când citeam Evanghelia sau epistolele Apostolilor, nu reuseam sa înteleg în chip real ce fel de realitate ontologica se ascunde sub fiecare cuvânt al Sfintei Scripturi. Însasi viata mi-a aratat ca în afara de experienta vie cu Dumnezeu sau de întâlnirea cu stapâniile si cu conducatorii lumii întunericului acestui veac, cu duhurile rautatii de sub cer (Ef. VI 12), o cunoastere pur intelectuala nu ne conduce spre sensul însusi al credintei noastre: adica la cunoasterea lui Dumnezeu - care a creat toate cele ce exista - la “cunoasterea” - ca intrare în însusi actul Vesniciei Sale. “Viata vesnica, aceasta este ca sa te cunoasca pe tine, singurul, adevaratul Dumnezeu, si pe Iisus Hristos, pe care L-ai trimis” (Ioan XVII, 3)
În ceasurile când se atingea de mine Iubirea lui Dumnezeu, eu “recunosteam” într-însa pe Dumnezeu: “Dumnezeu este iubire si cel ce ramâne în iubire ramâne în Dumnezeu, si Dumnezeu ramâne în el” (I Ioan IV, 16). Iar dupa cercetarea de Sus, citeam Evanghelia cu o întelegere diferita de cea de pâna acum: încercam o bucurie profunda si o vie recunoastere, gasind aici confirmarea propriei experiente. Aceste minuante concidente între cele mai esentiale momente de cunoastere a lui Dumnezeu si datele revelatiei Noului Testament sunt nemasurat de scumpe sufletului meu. Ele au fost un dar ceresc: Însusi Dumnezeu se ruga în mine. Dar toate acestea luau forma “propriei stari”.
Eu am fost botezat chiar din primele zile ale aparitiei mele în lume. Dupa rânduiala Bisericii noastre, în timpul acestei Taine pe toate membrele trupului meu s-a pus “Pecetea darului Duhului Sfânt”: Oare nu aceasta “Pecete” m-a salvat când rataceam pe cai straine? Nu a fost ea oare pricina multor “minunate coincidente” ale trairilor mele în duhul Revelatiei evanghelice?
Aducerea-aminte de moarte
Dupa ce au trecut mai bine de cincizeci de ani [cartea e scrisa în 1984; nota Andrei], îmi este cu neputinta sa restabilesc în memorie firul cronologic al întâmplarilor ce au marcat sufletul meu. Zborul duhului nostru în spatiul mintii nu-l poti cuprinde cu întelegerea, cum a spus însusi Domnul în convorbirea cu Nicodim: “Vântul sufla unde vrea si tu auzi vuietul lui, dar nu stii de unde vine, nici încotro se duce: astfel este cu oricine care e nascut din Duhul” (Ioan III, 8). În acest moment gândul meu se opreste la unele din acele situatii greu de suportat si disperate, dar care, în cele din urma, s-au dovedit a fi pentru mine o pretioasa cunoastere si un izvor de putere în nevointele mele. Cele ce mi s-au întâmplat s-au imprimat în viata mea ca o taietura în piatra si îmi dau posibilitatea sa vorbesc despre ce-a facut cu mine dreapta lui Dumnezeu.
Înca din tinerete gândul la vesnicie se alipise de sufletul meu. Pe de-o parte era un lucru firesc ca urmare a rugaciunilor din copilarie adresate Dumnezeului celui viu catre care s-au dus bunicii si stramosii mei; pe de alta parte, copiii cu care atunci ma jucam, cu o naiva seriozitate, se opreau gânditor asupra acestei taine. Pe masura ce cresteam, ma întorceam din ce în ce mai des la meditatiile asupra vesniciei: mai ales în convorbirile cu fratele meu mai mic Nicolae (1898-1979). El era mai întelept decât mine si eu am învatat multe de la el.
Eu stiam din rugaciunile mele de copil ca generatiile care ne-au precedat au plecat în nadejdea lui Dumnezeu; dar în acele zile nu mai aveam credinta de copil. Oare sunt eu vesnic ca orice alt om sau vom coborî toti în întunericul nefiintei? Aceasta întrebare tâsnita dintr-o minte de copil care alta data contempla linistita, devenise asemenea unei mase înca amorfe de metal incandescent. În adâncul inimii îsi facea loc un simtamânt ciudat -zadarnicia tuturor agoniselilor pe pamânt. Era ceva cu totul nou în inima mea, care nu mai semana cu nimic altceva.În cele din afara , eu totusi eram linistit; adesea chiar râdeam cu inima deschisa; traiam asa cum traieste toata lumea. Si totusi, în tacere, ceva se împlinea în inima mea; mintea, abatându-mi-se de la toate, îsi concentra întreaga sa atentie catre înauntru. Peste necuprinsele întinderi ale tarii mele trecea un plug urias, care scotea radacinile trecutului. Toata lumea era în stare de alerta, peste tot mocnea o încordare, care depasea puterile omenesti. Mai mult decât atât: în toata lumea se produceau evenimente care marcau începutul unei ere noi în istoria omenirii, dar duhul meu nu se oprea asupra lor. Multe se prabuseau în jurul meu, dar prabusirea mea launtrica era mult mai intensa, ca sa nu spun mai importanta pentru mine.
Cum astfel? În acele zile, eu nu eram capabil de o gândire logica. Gândurile se nasteau înauntru, din starea duhului meu: “Daca eu mor în mod real, adica daca ma scufund în neant, atunci si toti ceilalti oameni, semenii mei, dispar de asemenea fara urma. Asadar, toate sunt desertaciune; adevarata viata nu ne este data. Toate evenimentele mondiale nu sunt mai mult decât o bataie de joc sinistra asupra omului”.…Asa concepeam atunci moartea. Duhul care ma stapânea ma despartea de pamânt si eram aruncat într-o zona obscura, unde timpul nu exista.…Vesnica uitare, ca o stingere a luminii constiintei îmi dadea groaza. Aceasta stare ma zdrobea, ma domina împotriva vointei mele. Ceea ce se petrecea în jurul meu îmi amintea în mod obsedant de sfârsitul inevitabil al istoriei universale. Viziunea beznei devenea fara încetare prezenta si numai din când în când îmi dadea o oarecare odihna. Aducerea-aminte de moarte atinsese o asemenea intensitate, încât lume, toata lumea noastra îmi aparea asemenea unui miraj, gata oricând sa dispara în vesnicele abisuri ale nefiintei.Realitatea efectiva a unei alte rânduieli, nepamântesti, neîntelese, ma domina, în pofida încercarilor mele de a ma sustrage ei. Îmi aduc aminte perfect: în viata de toate zilele eram ca toti ceilalti oameni, dar erau momente când nu-mi mai simteam pamântul sub picioare. Cu ochii mei vedeam ca de obicei, în timp ce în duh eram purtat deasupra prapastiei fara fund. La aceasta aparitie mai târziu s-a adaugat alta: în fata mea, în gândul meu, se ivise o bariera, pe care o resimteam ca pe un perete de plumb. Nici o raza de lumina spirituala, ca si peretele care nu era material, nu patrundea în inima mea. Multa vreme m-am simtit zdrobit de aceasta opacitate care se ridica în fata mea.Independent de toate cele exterioare: razboaie, boli, precum si alte nenorociri, pentru mine era un chin de nesuportat sa recunosc ca sunt condamnat la moarte mai devreme sau mai târziu. Si iata, fara sa reflectez la ceva anume, dintr-o data mi-a intrat în inima acest gând: daca omul este în stare sa sufere atât de profund, înseamna ca el este maret prin natura sa. Faptul ca, odata cu moartea lui, moare toata lumea si chiar Dumnezeu, nu este posibil decât daca omul însusi apare, într-un sens oarecare, ca centrul întregului univers. Si în ochii lui Dumnezeu, desigur, el este mai de pret decât toate celelalte lucruri create.Domnul stie câta recunostinta am pentru ca nu m-a crutat “si nu m-a lepadat, toate facând, pâna când m-a înaltat” sa vad Împaratia, macar numai “în parte” (începutul canonului Liturgic al Sf. Ioan Gura de Aur si I Cor XIII, 12). O, grozavii ale acestui timp binecuvântat! Nimeni nu este în stare sa mearga de bunavoie în calea acestor încercari.Îmi vine în minte acum acel cosmonaut, care trimitea disperate apeluri catre pamânt din spatiu ca sa-l scape de moarte; radioul capta gemetele, dar nimeni n-a avut mijloacele necesare ca sa-i vina în ajutor. Ma gândesc daca, pâna la un anumit punct, sa fac o paralela între ceea ce a trait bietul cosmonaut si ceea ce am încercat eu în momentele prabusirii mele în bezna întunericului. Cu toate acestea duhul meu se îndrepta nu spre pamânt, ci spre Acela, pe Care eu înca nu-l cunosteam, dar de a Carui Existenta nu aveam nici o îndoiala. Eu nu-l cunosteam, dar El era, nu stiu cum, cu mine, având în stapânire toate mijloacele pentru mântuirea mea. Cel ce patrunde cu Fiinta Lui toate, se ascundea de mine. Am vazut moartea nu dupa trup, nici în formele ei pamântesti, ci în vesnicie.Astfel, “sub semnul unui minus” se deschidea în mine Fiinta cea mai profunda. Lumea materiala îsi pierdea consistenta, iar timpul - dimensiunea. Eu ma chinuiam, neîntelegând ce se întâmpla cu mine……Nici odata nu voi putea întrupa în cuvinte bogatia specifica acelor zile, când Domnul, fara sa ia în seama protestele mele, m-a luat în puternicele Sale mâini si cu mânie m-a aruncat în nemarginirea lumii creata de El. Ce sa spun? Într-un mod aspru, El mi-a deschis orizonturile unei alte Realitati. Peripetiile mele pline de suferinta au fost adevarate “treceri prin vamile chinurilor”.…Viziunea existentei tragice a omenirii nu stiu cum crestea împreuna cu sufletul meu si aducerea aminte de moarte nu ma parasea oriunde m-as fi dus. Eram despicat în doua într-un chip straniu: duhul meu traia în acea tainica sfera pe care nu reusesc s-o exprim prin cuvinte, pe câta vreme judecata si starea mea sufleteasca parca traia potrivit cu obiceiurile lor de toate zilele, adica asemenea tuturor celorlalti oameni.……Dispretuiam bogatia materiala si nu prea pretuiam pe cea intelectuala, caci nu-mi daduse raspuns la cele ce cautam. Daca mi s-ar fi oferit un secol de viata fericita, n-as fi primit aceasta oferta. Duhul meu avea nevoie de vesnicie, si vesnicia, cum am înteles mai târziu, statea în fata mea, renascându-se în mod activ. Eram orb, fara ratiune. Ea, vesnicia, batea la usa sufletului meu, în care ma inchisesem fiindu-mi frica de mine însumi, dar n-o stiam (Apoc. III, 18-20).O! sufeream! dar nu gaseam nicaieri o iesire, afara de rugaciunea care se renascuse în mine, rugaciune catre Cel pe Care înca nu-L cunosteam, sau mai bine zis catre Cel pe care-L uitasem! O rugaciune înflacarata m-a cuprins în cele mai dinlauntru ale mele si în decurs de mai multi ani nu m-a parasit nici aievea, nici un somn. Chinul meu a fost de lunga durata. Ajunsesem pâna la epuizarea tuturor parerilor mele. Atunci, cu totul pe neasteptate,ceva ca un ac mi-a strabatut grosimea peretelui de plumb, si prin canalul de subtirimea unui fir de par a patruns o raza de Lumina.…La Parintii Bisericii am gasit învatatura privitoare la aceasta forma a harului. Aducerea-aminte de moarte este o stare deosebita a duhului nostru, care nu seamana deloc cu toate cunostintele pe care ni le-am însusit, în care descoperim ca într-o zi sau alta vom muri. Aceasta minunata aducere-aminte scoate duhul nostru din atractia celor pamântesti. Fiind o putere ce coboara de sus, ea ne asaza mai presus de patimile pamântesti, ne elibereaza de sub stapânirea poftelor si atasamentelor vremelnice si, prin acestea, ne face în chip firesc sa traim o viata sfânta. Chiar într-o forma negativa, ea ne strânge totusi la pieptul Celui Vesnic.…Aducerea-aminte de moarte ne da experienta nepatimirii, a victoriei asupra pasiunilor; înca nu pe cea pozitiva care apare ca o deplina posedare a iubirii lui Dumnezeu. Ea nu are, totusi, un caracter pur negativ adica ceva opus iubirii. Ea întrerupe actiunea patimilor si prin aceasta, pune începutul unei schimbari fundamentale în toata activitatea vietii noastre, schimbând si felul de percepere a tuturor lucrurilor. Faptul ca ea ne face sa traim moartea noastra ca pe un sfârsit al întregului univers, confirma Revelatia care ne spune ca omul este dupa chipul lui Dumnezeu si, ca atare, el este capabil sa-L primeasca în sine pe Dumnezeu si cosmosul creat. Acesta este începutul concretizarii în noi a principiului personal. Aceasta experienta pregateste duhul nostru spre o mai reala primire a Revelatiei crestine si spre acea teologie la baza careia se afla experienta unei alte existente.…Când prin puterea aducerii-aminte de moarte, toata fiinta mea a fost mutata în planul vesniciei, atunci, în mod natural, a venit sfârsitul distractiei mele copilaresti, pasiunea mea pentru arta care ma stapânea ca un rob. Strâmta si plina de necazuri este calea credintei noastre: tot trupul vietii noastre se acopere de rani la toate nivelurile; uneori durerea atinge asemenea intensitate încât mintea suferinda este redusa la tacere si intra într-o stare situata înafara vremii. Revenind din aceasta contemplare existentiala, descoperim deja în strafundurile fiintei noastre gânduri gata alcatuite, nu de noi inventate; în acele gânduri se cuprind anticiparile revelatiilor ce vor urma sa vina de la Dumnezeu. Acest dar al harului nu poate fi descris cu cuvintele noastre de toate zilele. Experienta ne dovedeste ca el nu se poate dobândi altfel decât printr-un îndelungat proces de lepadare de sine totala. Atunci, peste toate asteptarile, vine Lumina Necreata, care vindeca toate ranile.În stralucirea acestei Lumini, calea “îngusta” pe care am strabatut-o ne apare asemenea chenozei lui Hristos (Filip. 2.7), prin care si noua ni se daruieste înfierea fata de Dumnezeu-Tatal. În masura în care ni se descopera Fiinta Absoluta, noi simtim din ce în ce mai puternic nimicnicia si necuratia noastra. Aceasta viziune este groaznica…Domnul mi-a dat sa traiesc în valurile milostivirii Sale, dar eu nu pricepeam nimic; la El toate sunt altfel. Dar El nu m-a lasat în întuneric pâna la sfârsit: El m-a condus la picioarele Fericitului Siluan si am vazut atunci ca toata experienta mea premergatoare m-a pregatit sa înteleg învatatura lui.



sursa: ziuaonline

DACA OBAMA ERA ORTODOX...ALTA AR FI FOST SITUATIA!

Autorităţile împiedică reconstrucţia Bisericii Ortodoxe de la Ground Zero


Arhiepiscopia Ortodoxă din America acuză oficialităţile newyorkeze că împiedică reconstrucţia singurei biserici distruse la 11 septembrie, în timp ce planurile pentru moscheea de la Ground Zero au fost aprobate, informează Foxnews.
Biserica ortodoxă greacă St.Nicholas a fost distrusă în 2001 când unul dintre turnurile de la World Trade Center a căzut peste ea, singurele pierderi fiind materiale. De 8 ani congregaţia a încercat să îşi reconstruiască locul de închinare, dar oficialităţile statale au anunţat de curând că negocierile pentru construire nu vor fi reluate. În iulie 2008 au fost anunţate condiţiile în care biserica greacă urma să fie construită: autorităţile aveau să ofere un ajutor de 20 de milioane de dolari şi o nouă locaţie. Mai mult, planurile includeau investirea a încă 40 de milioane de dolari pentru construcţia unei platforme împotriva bombelor.

Între timp negocierile au fost abandonate, iar autorităţile susţin că biserica impunea noi condiţii pentru construcţie: revizuirea planurilor pentru zona înconjurătoare şi 20 de milioane de dolari în avans. Chiar dacă negocierile au eşuat, autorităţile susţin că biserica îşi poate continua proiectul, dar fără sprijinul lor. În același timp, planul pentru construirea unei moschei în locul unei clădiri istorice a primit undă verde. „Există oameni care ne întreabă "de ce biserică noastră nu este reconstruită şi de ce există atât de multă atenţie pentru moschee şi oamenii ei?" a declarat asistentul arhiepiscopului, părintele Alex Karloutsos. El a adăugat că „libertatea religioasă" oferă dreptul oricărui cult de a avea un loc unde să-şi construiască o biserică.

BASARABIA-PAMANT ROMANESC!

Patriarhul Kiril se roaga ca orientarea politică a R. Moldova să ajute la păstrarea unităţii Sfintei Rusii

Republica Moldova este considerată de Patriarhia Rusă parte componentă a Sfintei Rusii, din punct de vedere spiritual, a declarat patriarhul Kirill, care a mai spus că se roagă ca orientarea politică a R. Moldova să ajute la păstrarea unităţii Sfintei Rusii, relatează UNIMEDIA preluata de NewsIn.
La o întrevedere cu reprezentanţii Mitropoliei Moldovei, patriarhul Rusiei, Kirill, a spus că valorile şi orientarea spirituală comună formează unitatea dintre Moldova şi Rusia.
"Acest fapt este mai presus de toate graniţele politice şi niciun partid politic care ameninţă cu separarea noastră nu este în măsură să rupă această unitate. Cu cât mai devreme vor înţelege acest lucru, cu atât mai puţine forţe vor irosi”, a afirmat Kirill, fără a preciza la ce partid se referă.
Cu toate că susţine că nu se teme de factorul politic, patriarhul a spus că se roagă "pentru Republica Moldova, pentru prosperitatea poporului moldovenesc, ca orientarea politică a Republicii Moldova să ajute la păstrarea unității Sfintei Rusii".
Salutându-l pe Mitropolitul Moldovei, Vladimir, Patriarhul Kiril a declarat că, în pofida faptului că moldovenii nu vorbesc o limbă slavă, Republica Moldova este considerată de Patriarhia Rusă parte componentă a Sfintei Rusii, care nu este un concept etnic sau politic, ci unul spiritual.
Mitropolia Moldovei se subordonează Moscovei, spre deosebire de Mitropolia Basarabiei, care este subordonată Bucureştilor.

sâmbătă, 21 august 2010

“Staţi tari în credinţă!”

PREDICA MITROPOLITULUI AUGUSTIN DE FLORINA
LA APOSTOLUL
DIN DUMINICA A XIII-A DUPĂ RUSALII
(I Corinteni 16, 13-24)

NICIUN TRĂDĂTOR!

“Staţi tari în credinţă!” (I Corinteni 16, 13)


Şi iarăşi, iubiţii mei, şi iarăşi vorbeşte Pavel. Să-l ascultăm. Este ca şi cum l-am asculta pe însuşi Hristos. Pentru că gura lui Hristos a fost Pavel. Nu spunea nimic care să fie pe lângă învăţătura lui Hristos. Propovăduia cu credinţă. Cuvintele îi ieşeau din gură ca focul care cade între spini şi-i arde. Dorinţa lui era să propovăduiască până la marginile lumii Evanghelia. Dorinţa lui era să împrăştie întunericul şi să aducă lumina. Dorinţa lui era ca pretutindeni Hristos să biruiască şi să triumfe.

Pavel se afla întotdeauna în război. Dădea în fiecare zi lupte şi-i chema pe creştini să lupte şi ei sub slăvitul steag a lui Hristos şi să-i biruiască pe vrăjmaşi. Nimeni să nu părăsească sfânta tabără. Nimeni să nu se teamă. Nimeni să nu arunce armele şi să devină dezertor. Nimeni să nu-L trădeze pe Hristos.

***

Toţi în lupta cea sfântă! – se aude glasul lui Pavel. Şi aşa cum un general viteaz în ceasul luptei nu doarme, ci aleargă pretutindeni şi-şi vizitează oastea şi ajunge până în prima linie şi-şi încurajează soldaţii, aşa face şi Pavel. Şi el este un general. Dar ce general! Un general neasemuit mai mare decât orice alt general. Este un general duhovnicesc. Cuvintele pe care le propovăduieşte sunt sabia lui; sabie tăioasă, care nu taie capete omeneşti, dar fiind ascuţită învinge şi nimiceşte în chip fulgerător orice împotrivire satanică. Pavel general. Şi aşa cum generalul dă ordine, aşa şi Pavel dă ordine pe care creştinii trebuie să le execute, dacă vor să biruiască şi să triumfe.


Cinci ordine ale lui Pavel se aud în Apostolul de astăzi. Prin urmare „Privegheaţi!” este primul ordin. „Staţi tari în credinţă!” este al doilea. „Îmbărbătaţi-vă!” este al treilea. „Întăriţi-vă!” este al patrulea. „Toate ale voastre cu dragoste să se facă” este al cincilea ordin (I Corinteni 16,13-14).

***

Toate ordinele sunt insuflate de Dumnezeu. Sunt ordine care se adresează tuturor creştinilor din toate timpurile şi din toate veacurile. Dacă toţi creştinii le-ar fi împlinit, tabăra creştină ar fi fost de neînvins. Vrem ca creştinii noştri să ia aminte în mod deosebit asupra unuia din aceste ordine. Este actual. Este „Staţi tare în credinţă”(I Corinteni 16, 13). Prin acest ordin Pavel ne sfătuieşte să nu ne abatem de la credinţă, ci să rămânem statornici şi neclintiţi pe poziţia noastră şi să preferăm moartea decât să ne lepădăm de credinţa noastră şi să devenim dezertori şi trădători.


„Staţi tari în credinţă!”. Dar ce este această credinţă, pe care suntem chemaţi s-o păstrăm până la moarte? Vom spune câteva exemple, ca să înţeleagă toţi ce înseamnă credinţă. Te îmbolnăveşti. Cazi la pat. Ai febră şi dureri. Te nelinişteşti. Chemi doctorul. Te consultă. După consult, doctorul îţi spune că pentru a te face bine trebuie să iei medicamente, să ţii regim. Şi tu iei medicamentele, ţii regim, te conformezi cu toate recomandările doctorului. Adică dai credinţă doctorului, ai încredere în doctor, că el, cu ştiinţa lui, te va face bine. Dacă însă credinţa, încrederea în doctor, ţi se clatină, atunci nici medicamente nu mai iei, nici regim nu mai ţii, niciun sfat al doctorului nu-l împlineşti. Credinţa în doctor este primul lucru pentru bolnav. Şi mii şi milioane de bolnavi aleargă în fiecare zi la cabinete medicale şi la spitale şi-şi încredinţează sănătatea în mâinile doctorilor. Şi numai bolnavii au nevoie de credinţă? Aproape întreaga viaţă a omului se mişcă în interiorul credinţei, adică în încrederea pe care o avem reciproc între noi. S-a clătinat încrederea? Nu mai poate exista comuniune. Aruncă-ţi o privire în jurul tău şi te vei convinge. Cei care călătoresc îşi încredinţează viaţa conducătorilor ce conduc maşini, trenuri, avioane. Iarăşi, cei care îşi depun banii în bănci îşi încredinţează avuţia puternicelor companii economice…


Oamenii oferă credit tuturor. Cei care au bani, băncilor; cei care călătoresc, conducătorilor; cei care sunt bolnavi, doctorilor. Să vă mai spun un exemplu? Există şi alţii care se duc la vrăjitori şi la vrăjitoare şi care cred cuvintelor ce li se spun. Dar aici este tragedia. În timp ce oamenii cred în toţi şi în toate, nu au credinţă în Dumnezeu. Dumnezeu vorbeşte cu omul. Cuvintele pe care le-a spus Hristos şi pe care le-au propovăduit apostolii şi sunt scrise în Sfânta Scriptură, aceste cuvinte sunt sută la sută adevărate şi ar trebui ca în aceste cuvinte oamenii să aibă încredere desăvârşită. Ar fi trebuit să creadă că Hristos este singurul doctor, care poate să-i vindece de boala groaznică care se numeşte păcat. Să creadă că Hristos este singurul conducător, care poată să-i conducă cu siguranţă de pe pământ la cer. Să creadă că tot ce dau pentru Hristos, chiar şi o drahmă, nu se pierde, ci se va înmulţi. Nicio bancă nu este atât de sigură şi nu oferă o dobândă atât de mare, ca banca pe care a deschis-o Hristos şi se numeşte milostenie.


***


Iubiţii mei, au existat pe vremea lui Pavel oameni care au luptat împotriva credinţei. Dar există şi astăzi cei care luptă împotriva credinţei. Şi cu cât se apropie sfârşitul lumii, necredincioşii devin din ce în ce mai mulţi şi luptă împotriva creştinismului cu un fanatism şi mai mare. Necredincioşii sunt obsedaţi să dezrădăcineze din inimile tuturor, chiar şi a copiilor mici, credinţa în Hristos. Credeţi în ştiinţă, credeţi în mamona, credeţi în plăceri, credeţi în vrăjitori şi vrăjitoare, credeţi în toţi diavolii, dar în Hristos nu. Hristos nu vă va folosi cu nimic – zic necredincioşii. Şi, din nefericire, mulţi care-i aud, îşi pierd credinţa, dezertează de la Hristos şi se duc la aceşti mincinoşi, escroci şi profitori. Un rău sfârşit vor avea. Iadul cel veşnic îi aşteaptă. Pentru că necredinţa în Hristos, în adevăratul Dumnezeu, este cel mai mare păcat, dar şi cea mai mare nenorocire. De mii de ori mai bine să se stingă soarele, decât să se stingă din inimi credinţa în Hristos. De aceea şi toţi aceia dintre noi care trăim în acest veac al necredinţei şi al decadenţei, vrem să rămânem aproape de Hristos şi de Sfânta Lui Biserică, Biserica Ortodoxă, care păstrează curată şi nefalsificată învăţătura Lui, să fim foarte atenţi, şi niciodată să nu uităm ordinul ceresc pe care l-am auzit astăzi: „Staţi tari în credinţă”.

(traducere: Frăţia Ortodoxă Misionară “Sfinţii Trei Noi Ierarhi” din cartea „Apostolos”, Atena, 2001)

http://acvila30.wordpress.com/2010/08/19/niciun-tradator/

INTERESANTA STIRE!!!

Implant pentru Refuz va compune Refuz pentru Implant
Trupa de rock "Implant pentru refuz" s-a decis sa militeze alaturi de societatea civila, diverse ONG-uri, intre care si APADOR - CH, dar si organzigatii reprezentative crestine, impotriva implantarii cipurilor universale la om. Primul pas al acestei actiuni este dat de aparitita cartilor de identitate biometrice.

Acestea contin la randul lor un cip cu date personale, dar si cu date privind sanatatea persoanei, precum si doua amprente papilare de la primele doua degete ale subiectului. Deja foarte multe organizatii ale societatii civile au protestat fata de decizia MAI de a se introduce cartea de identitate electronica de la 1 ianuarie 2011.

Trupa "Implant pentru refuz" va face o piesa rocknumita "Refuz pentru implant" care va deveni portavoce a miscarii impotriva implantarii cipurilor. (S.T.)

RIPOSTA PLANETARA???

Eu stiu ca profetiile spunc a razboiul va porni intre Turcia si Grecia. Sa fie acest programat razboi un preambul la razboiul cel amre si nimicitor?
danutza

Ahmadinejad ameninta cu o riposta “planetara” in cazul in care Iranul este atacat

Presedintele iranian Mahmoud Ahmadinejad a promis o “riposta la scara planetara” in eventualitatea unui atac asupra tarii sale, intr-un interviu acordat pentru numarul de sambata al cotidianului Al-Sharq din Qatar.

”Optiunile noastre nu vor cunoaste limite (...) Ele privesc planeta intreaga”, a afirmat presedintele iranian, raspunzand unei intrebari legate de o eventuala reactie a Teheranului la un posibil atac, relateaza Agerpres.

Statele Unite si Israelul au afirmat in mai mult randuri ca nu exclud un atac impotriva Iranului, pentru a pune capat controversatului program nuclear al Teheranului. Occidentalii banuiesc ca, in pofida dezmintirilor lor, autoritatile iraniene incearca sa construiasca arme atomice, la adapostul programului nuclear civil.

“Cred ca unii se gandesc sa atace Iranul, in special in randul entitatii sioniste, insa ei stiu ca Iranul este un scut indestructibil si nu cred ca stapanii lor americani ii vor lasa sa o faca”, a spus liderul iranian. “Ei mai stiu si ca palma iraniana va fi puternica si dureroasa”, a adaugat Ahmadinejad.

Inchinarea lucrurilor

Inchinarea lucrurilor - puterea semnului Sfintei Cruci !

Inchinarea lucrurilor este o mangaiere uitata de crestinii din ziua de astazi, dar si o arma deosebit de puternica impotriva diavolului. Lupta diavolului spre a-l surpa pe om si a-l insela este una neincetata si nemicsorata. Cu cat crestinul se apara mai putin, cu atat diavolul castiga o tot mai mare putere asupra lui si asupra lumii din jurul lui.

Din ce in ce mai putini crestini apeleaza astazi la aceasta practica a inchinarii lucrurilor. Mai sunt inca multi crestini care zilnic ard tamaie sau smirna si isi tamaiaza casa, care aprind lumanarea la rugaciunea de seara, care iau Anafura si Aghiasma dimineata si care fac Sfestanie in casa, de cateva ori pe an. Cu toate acestea, intr-o oarecare masura, ceva lipseste din viata noastra de zi cu zi, si anume: inchinarea lucrurilor.

Biserica a subliniat mereu puterea sfintitoare a Sfintei Crucii. Este lucru de folos a o purta la gat si a o privi cu multa multumire, insa si mai de folos este a inchina cu semnul ei prea-puternic orice lucru care ne cade in maini, de la mancare si pana la obiectele cele mari.

Crestinul de rand are si el putere de a inchina lucrurile !

Nu doar preotul are puterea de a inchina lucrurile, ci si crestinul de rand, nascut in viata cea noua a lui Hristos in Taina Sfantului Botez, dar si in cea a Mirungerii, a Spovedaniei si a Sfintei Euharistii. Preotul are intr-adevar o mai mare putere de a binecuvanta lucrurile - de a le sfinti, in virtutea harului primit in Taina Hirotoniei, fata de crestinul de rand, insa aceasta nu-l lipseste pe cel din urma de orice putere.

Multi sfinti si oameni duhovnicesti nu au fost clerici, ci simpli crestini de rand, si au insemnat cu semnul Crucii pe bolnavi si i-au vindecat, au insemnat natura si aceasta i-a ascultat.

Preotul binecuvinteaza cu mana in chipul in care binecuvinteaza Insusi Hristos, in icoana, tinand degetele suprapuse precum se vede. Crestinul de rand binecuvinteaza insa lucrurile asa cum se inchina pe el insusi, cu mana pregatita pentru facerea Sfintei Cruci, cu trei degete lipite si cu celelalte doua stranse la baza lor.

In traditia ortodoxa rusa, mama isi binecuvinteaza copilul, inchinandu-l pe frunte cu semnul crucii, inainte ca acesta sa plece intr-o calatorie sau sa treaca printr-o greutate. Crestinul isi inchina perna, la culcare, mancarea, la masa, cat si orice lucru folosit in cursul zilei, de la paharul cu apa si pana la lopata si cartea de citit. Aceasta fac si multi dintre parintii din manastiri, simpli calugari, iar nu clerici.

Fiecare lucru poate fi inaltat sau pogorat din rostul lui natural !

Fiecare lucru poate fi inaltat sau pogorat din rostul lui natural, “pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de lepadat, daca se ia cu multumire; caci se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune” (I Timotei 4, 4-5).

Se poate vorbi de "un botez” al lucrurilor prin inchinarea acestora lui Dumnezeu. Pana la oferirea lor, inapoi, lui Dumnezeu, lucrurile sunt parca intr-o stare de neimplinire, de asteptare a implinirii cuvantului liturgic: "Ale Tale, dintru ale Tale. Tie iti aducem de toate si pentru toate.”

Fiecare lucru este un dar, el putandu-se intoarce inapoi Daruitorului - lui Dumnezeu - sau diavolului, celui care nu ne da nimic, ba mai mult, ne ia cat poate de mult din viata si lucruri, el fiind “tatal minciunii”, al hotiei si al distrugerii.

Scoaterea materiei de sub puterea celui rau si oferirea ei, inapoi, lui Dumnezeu este ceea ce se intelege prin "preotia universala”, prin preotia fiecarui crestin in parte, ca purtator al mesajului mantuitor adus de Hristos.

Dupa inchinarea lucrurilor, acestea se afla in purtarea de grija a lui Dumnezeu si a ingerului lor pazitor. Tot lucrul are un inger pazitor, randuit de Dumnezeu la crearea lui, si cu atat mai mult acel lucru care este neincetat binecuvantat prin rugaciune si inchinarea cu semnul Sfintei Cruci.

Acest lucru este posibil deoarece materia se poate impartasi de harul necreat al lui Dumnezeu. Energiile necreate sunt impartasibile, iar omul si materia au puterea de a se impartasi de ele. De aceea vorbim despre Sfanta Biserica, despre Sfintele Moaste, despre Sfintele Icoane, despre Sfanta Aghiasma, si alte asemenea lucruri sfinte.

Materia are capacitatea de a primi harul, binecuvantarea si puterea lui Dumnezeu. Trebuie doar ca omul sa isi doreasca acest lucru si sa inalte lui Dumnezeu toate, spre a le lua inapoi binecuvantate, curate si incarcate cu putere multa.

Painea poate ajunge Trupul Mantuitorului, dat crestinilor la Sfanta Liturghie, dar poate ajunge si hrana pentru lacomie si lupta intre oameni. Vinul poate ajuge Sange al Mantuitorului, dat crestinilor la Sfanta Liturghie, dar poate ajunge si materie pentru betie si aprindere trupeasca. Tot asa, fiecare lucru poate fi inaltat sau denaturat din rostul lui.

Seara, fiecare crestin trebuie sa isi inchine patul si perna, precum si este indemnat la sfarsitul Rugaciunilor de seara, in Ceaslov, dupa rugaciunea inchinata Sfintei Cruci: “Apoi sa-ti saruti Crucea si sa faci semnul Sfintei Cruci pe locul unde vrei sa te culci, de la cap pana la picioare, asemenea si spre toate laturile.”

Femeile crestine de la tara inca mai inchina cu palma cele pe care le dau de pomana. Astfel, painea, colacul, lumanarea, cat si orice alte lucruri, sunt inchinate de ele cu catul palmei, in lung si in lat, rostind rugaciune de pomenire.

A face semnul Sfintei Cruci pe orice lucru, a inchina orice lucru lui Dumnezeu, a face rugaciune pentru orice, aceasta este calea si lucrarea crestina de zi cu zi. Putem inchina masina, casa, mancarea, hainele, cat si orice lucru.

Inchinarea lucrurilor si puterea semnului Sfintei Cruci !

Sfantul Grigorie, Episcopul din Neocezareea, facatorul de minuni, sarbatorit la 17 noiembrie, inchina vazduhul dintr-o capiste idoleasca, unde ramane peste noapte. In urma facereii semnului Sfintei Cruci in vazduh, toti diavolii ascunsi in acea capiste au fugit, lasand locul curat. Redau, in continuare, fragmentul cu pricina, din viata Sfantului Grigorie:

“Sfantul Grigorie, mergand la Neocezareea, in cale sa a avut prilej sa dea de o capiste idoleasca. Era atunci seara si cazuse si o ploaie mare, de aceea sfantul a fost nevoit sa intre in acea capiste idoleasca, impreuna cu calatorii si a ramas intr-insa. Acolo erau multi idoli in care vietuiau draci si se aratau aievea slujitorilor lor si vorbeau cu ei. Deci, innoptand Sfantul Grigorie acolo, isi savarsea obisnuitele sale rugaciuni de miezul noptii si de dimineata, insemnand cu semnul Crucii vazduhul spurcat de jetfele idolesti. Iar dracii, infricosandu-se de semnul Sfintei Cruci si de rugaciunile Sfantului Grigorie, au lasat capistea si au fugit.

Facandu-se ziua, Sfantul Grigorie si-a urmat calea sa, care ii era inainte, impreuna cu ceilalti calatori, iar slujitorul cel idolesc a intrat in capiste, dupa obiceiul sau, vrand sa aduca jertfa idolilor, insa n-a gasit pe draci, caci fugisera de acolo. Dar, desi aducea jertfa dracilor, nu i se aratau, precum se obisnuise mai inainte, incat slujitorul nu pricepea pentru care pricina au fugit zeii sai din capiste. El i-a rugat mult sa se intoarca iarasi la locul lor, dar ei de departe strigau, zicand: "Nu putem sa intram acolo, unde a fost strainul acela care mergea din pustie la Neocezareea."

Sfantul Ioan Gura de Aur, intr-o omilie despre "sarpe de arama din pustie”, vorbeste si el despre puterea semnului Sfintei Cruci, aratand cum numai privind cineva spre ea (spre inchipuirea ei) se vindeca de moarte. Si tot el zice ca daca numai inchipuirea ei avea atata putere, in pustie, Crucea in sine este cu atat mai tare decat aceea. „Nu era sarpele de arama ? Si totusi ce putere ! Dar cum putea materia moarta sa biruie moartea ? Putea pentru ca ea reproducea chipul Crucii ! Si sa nu credem in realitatea insasi a acestei Cruci, cand ea avea o astfel de putere atunci, fiind numai preinchipuita ?!”

A face crestinul cruce pe orice lucru, a inchina orice lucru lui Dumnezeu, a face rugaciune pentru orice lucru si pentru orice lucrare, aceasta este calea si lucrarea crestina de zi cu zi voita si binecuvantata de Dumnezeu .

sursa: crestinortodox