Scrieri athonite pe teme contemporane -DESPRE HOMEOPATIE SI ACUPUNCTURA

Despre sănătate şi homeopatie

 din cartea PĂRINTELE PAISIE MI- A SPUS
de Athanasie Rakovalis

CAPITOLUL 2

DESPRE SĂNĂTATE

42. Dacă am fi ştiut cât folos primim din boli, nu am fi dorit să ne facem bine, ci am fi preferat să răbdăm, pentru a dobândi un loc mai bun în rai şi nu 1-am fi rugat pe părinteleŞtefan să facă rugăciune.
«Părinte Ştefan, de ce mi-ai făcut aceasta? Dacă ai ştiut, părinte Ştefan, că nu vreau sănătate, de ce te-ai rugat pentru mine? Mai bine îmi spuneai "bine, bine" şi să nu fi făcut rugăciune. De ce ai făcut aceasta, părinte Ştefan?».

43. - Părinte, antibioticele pricinuiesc vătămare omului. De data aceasta, am fost nevoiţi să-i dăm fetiţei noastre (în vârstă de doi ani) antibiotice. Unii de la şcoala unde lucrează soţia mea, au mers la homeopat şi cu o pastilă mică le-au trecut durerile. Şi ne-au spus că de la început trebuia să tratăm copilul prin homeopatie.

Doi călugări ai părintelui S. se ocupă cu homeopatia. Nu ştim dacă este aşa, dar am auzit că Părintele Porfirie ar fi spus că medicamentele homeopate, şi mai ales cele ale primei doze pe care o dau, nu sunt fabricate în Grecia, ci le aduc din Olanda, unde sunt "citite" în cadrul unei ceremonii speciale. Adică sunt vrăjite.

- Ascultă, pentru acupunctura există două şcoli. Una este curat satanică. Iar cealaltă ce face? Să presupunem că mă doare degetul. Cel care se ocupă cu aceasta ştie pe unde trec nervii, bagă un ac, omoară nervul, iar durerea încetează. Da, dar oare l-a făcut bine? A îndepărtat pricina? Apoi, să spunem că mă doare şi cealaltă mână; va omorî şi acel nerv, apoi altul şi altul, iar la sfârşit ce se va întâmpla?

Homeopatia este încurcată. Mulţi s-au încurcat în această poveste şi au amestecat în ea multe teorii. După ce vei lua o doctorie, îţi vor spune aceia: "La început te vei simţi mai rău, dar apoi îţi va trece". Să spunem că te doare obrazul. Celălalt îţi dă o palmă puternică şi te doare mai tare, aşa încât starea de mai înainte, ti se pare o glumă, şi o suporţi uşor.
Mai există şi unii care sunt bolnavi numai cu închipuirea. Unul ca acesta merge la medic, iar acela îi spune: "Pleacă, nu ai nimic". Merge din nou şi medicul iarăşi îi spune: "Pleacă, nu ai nimic". Merge apoi la homeopat. Acesta ştie că nu are nimic, dar nu îi spune, ci îi dă un praf, pentru a-i linişti gândul aceluia şi astfel îi trece durerea. "M-am făcut bine", spune acela.
- Ei, dar acest lucru este bun, Părinte, căci i-a corectat gândul.
- Bre, fiule, aceasta este înşelăciune! în felul acesta îi mai umflă şi egoismul, căci va cugeta: "Ai văzut? Nu spuneam eu bine? Doctorii nu au ştiut".
Apoi mai sunt şi alţii care neputându-se aranja nicăieri în altă parte, merg la homeopatie şi astfel îşi găsesc o ocupaţie.
Dar lucrul acesta este primejdios. Se încurcă diferiţi inşi în treaba aceasta şi nimeni nu poate avea încredere în ei.
Apoi resping toate celelalte tratamente, zicând: "Acesta nu este corect !". Dacă cineva are febră 40°C, tu ce vei mai face atunci când tratamentul recomandat de medicina clasică îşi face treaba lui, alungă temperatura?

Îmi face mare impresie faptul că Hipocrate a descoperit atâtea lucruri, a făcut atâtea observaţii şi a alcătuit atâtea terapii. Aceasta nu a fost întâmplător, ci a fost o iluminare dumnezeiască. Altul a făcut penicilină din mucegai.
Un bătrânel la o mănăstire a văzut cum arăt* şi mi-a spus să mănânc pâine mucegăită, căci ajută. Dar câtă pâine poţi să mănânci? În timp ce acela a făcut medicamentul din mucegai şi a salvat atâţia oameni. Un astfel de medicament nu este de aruncat.

Eu aş fi de acord mai degrabă cu un botanist, cu un om de ştiinţă. Iată, cineva a scris o carte despre o sută de plante şi o mie de terapii. Vezi, acolo citim despre atâtea plante, dintre care pe unele le călcăm în picioare şi care vindecă o mulţime de boli.
A venit aici un oarecare medic credincios, nu vreau să-i spun numele, care a scris şi o carte şi îi spun: "Menta ajută mult la astmă". "Nu ştiu" îmi spune. "Bre, tu eşti doctor şi spui că nu ştii?".

Vezi aceştia nu au un scop bun, vor să dea la o parte plantele şi să rămână numai medicamentele, în mâncăruri se pun atâtea şi atâtea plante iar ca medicamente şovăiesc să le folosească.
Cum am spus, sunt de acord mai degrabă cu un om de ştiinţă, botanist. Vezi, germanii au pus deja menta în pliculeţe şi o vând.
Dar există şi mulţi escroci. Unul spune că poate cunoaşte TOATE bolile numai privind în ochii celui bolnav. Sunt şi eu de acord că unele boli se pot depista în felul acesta, dar cum va cunoaşte acela inima privind în ochi. Altul spune că prin ureche poate vindeca toate bolile.
Bagă în ea nişte ace... Prostii. Aceştia sunt nişte escroci. Este nevoie de discernământ în toate acestea.

- Adică, Părinte, să nu facem tratamente homeopate la copil?
- Nu, nu este un lucru în care să ai încredere.
- Părintele S. are câţiva călugări medici, pe care i-a trimis să înveţe homeopatia.
Bătrânul şi-a clătinat capul şi nu a spus nimic.
* Bătrânul bănuia că Stareţul are tuberculoză.

- Chiar şi părintele S. a făcut tratament homeopat şi deşi a fost foarte bolnav, în cele din urmă s-a făcut bine.
Stareţul şi-a clătinat din nou capul cu amărăciune în semn de dezaprobare şi la sfârşit a întrebat:
- Prin ce s-a făcut bine părintele S.? Oare prin homeopatie? (dând de înţeles că poate
rugăciunile altora l-au tămăduit).

44. După aceste sfaturi ale Stareţului m-am hotărât să cercetez mai profund subiectul homeopatiei şi al acupuncturii. Iată aici câteva din constatările mele pe scurt:

Acupunctura: S-a dezvoltat în China şi s-a impus ca un mod terapeutic, printr-un decret împărătesc. Ea este strâns legată de concepţia despre lume a vechilor chinezi. Potrivit acestei concepţii ei credeau că boala trupească este urmarea influenţei unui duh rău asupra trupului omenesc. Astfel de exemplu, daca te durea stomacuL aceasta însemna pentru vechii chinezi că un demon se cuibărise în acel loc. Pentru a-l sili pe demonul, care provoca boala să plece, înfigeau ace în punctele respective ale părţii bolnave, făcând în acelaşi timp şi diferite exorcisme. Aceasta este o ramură a acupuncturii, pe care Stareţul a caracterizat-o a fi "curat"
SATANICĂ.

Oare în zilele noastre nu există SATANIŞTI? Oare unii dintre aceştia nu practică şi în ziua de astăzi această ramură a acupuncturii? Şi dacă există astfel de persoane viclene şi rău intenţionate, care l-au băgat pe satana în viaţa lor, înlăuntrul sufletului lor, nu cumva să aşteptaţi să v-o spună sau să v-o scrie sub tabela lor medicală.

Homeopatia: Întemeietorul homeopatiei în Grecia, a acestei "medicini alternante", este un SUBINGINER! Domnul Vitulkas. Este considerat părintele homeopatiei în Grecia, dar este şi foarte cunoscut în cercurile mondiale homeopate.
Domnul Vitulkas a fost discipol şi colaborator al maestrului (guru) hindus Krişnamurti. Pe Krişnamurti, Societatea Teosofîcă (de provenienţă masonică) a vrut să-l impună ca Hristosul Noii Ere. (Timp de mai mulţi ani a umblat prin toată lumea, dându-se drept "Hristosul" epocii noastre). Dar planurile lor au eşuat.

În acest mediu s-a mişcat domnul Vitulkas, şi este firesc ca gândirea lui să fie adăpată cu concepţii orientale despre Dumnezeu, lume şi om.
Pentru a deveni cineva "homeopat" în Grecia, acum câţiva ani, când începuse această poveste, era suficient să înveţe între trei şi şase luni lângă un homeopat experimentat, iar apoi îşi putea deschide "magazinul" său propriu.
Astăzi însă, lucrurile s-au schimbat. După ciocnirile cu lumea medicală a Greciei este necesară diploma de absolvire a medicinei, pentru ca cineva să practice homeopatia.
Nu există şcoli homeopate organizate, nu există date statistice, pentru a putea compara rezultatele acţiunii medicamentelor homeopate. Nu există nici o statistică care să spună că, de exemplu, din o mie de bolnavi care au urmat o terapie homeopată, atâţia s-au făcut bine, atâţia şi-au îmbunătăţit starea, atâţia au rămas în aceeaşi stare şi atâtora li s-a înrăutăţit sănătatea.
NIMIC ! Nici o dată statistică ! Şi interesant este faptul că aceia îţi spun că "homeopatia nu lucrează statistic".
În trecut chiar şi eu însumi am urmat de două ori şedinţe de terapie homeopată împreună cu soţia mea şi cu mulţi prieteni şi cunoscuţi.
În majoritatea situaţiilor nu s-a întâmplat nimic. Nici o ameliorare ! În alte situaţii boala avansa atât de mult încât ajungea la punctul critic în care bolnavul era nevoit, în starea avansată a bolii în care se afla, să ceară ajutorul medicinei clasice.
Uneori a existat şi "vindecare", aşa cum s-a petrecut în cazul conjunctivitei pe care am avut-o la ochi. Această boală uşoară s-a vindecat... Dar după o vreme m-a consultat din nou unoftalmolog, şi s-a mirat că partea vitroasă a ochilor mei a fost vătămată.

Semăna cu cea a unui om foarte înaintat în vârstă. Oare aceasta este "vindecarea" pe care mi-au făgăduit-o?
Nişte prieteni de ai noştri le-au făcut copiilor lor tratament homeopatic, încă de la o vârstă foarte mică. De la trei ani, poate şi mai puţin, copiii lor nu au luat niciodată antibiotice.
Gripele, infecţiile şi viruşii, le treceau cu uşurinţă, cu o pastilă "mică" homeopată.
Însă, mai târziu, ce s-a întâmplat?
După destui ani de terapie homeopată, unul din copiii lor s-a îmbolnăvit foarte grav.
Cantitatea de cupru şi de celelalte metale pe care le luase în toţi aceşti ani prin aceste "mici" pastile a crescut într-o măsură atât de mare încât i-a provocat această boală foarte gravă.
Speriaţi, părinţii au recurs la ajutorul medicinii clasice, având grijă de a-i înştiinţa pe cunoscuţii lor despre "păţania" suferită, blestemând de aici înainte homeopatia.
Cum putem fi siguri că după o folosire de ani de zile a medicamentelor homeopate, nu vom avea efecte negative? Şi fiindcă nu există perioadă lungă de timp, o experienţă acumulată, pe ce se sprijină homeopaţii când încredinţează lumea că "medicamentele homeopate nu au efecte negative"?


Chiar şi în domeniul teoriei, al principiilor, există nepotriviri. Chiar ei înşişi nu ştiu foarte bine ce anume cred. Fondatorul homeopatiei este considerat S. Haneman. El a scris o carte cu titlul "Organul tehnicii terapeutice", unde sunt expuse principiile de bază ale homeopatiei.
În revista pe care o editează Centrul Medicinei Homeopate din Atena, cu titlul "MEDICINA HOMEOPATĂ", în nr. 3 din 1992, editorul revistei lui şi întemeietorul homeopatiei în Grecia, domnul G. Vitulkas, referindu-se la cele de mai sus, scrie:
"1) Diferenţele care există între ediţia a cincea a "Organului", când Haneman trăia încă, şi a şasea care s-a tipărit după moartea lui şi alte diferente care apar probabil nu aparţin acestuia.
2) Contradicţii posibile care există în "Organ", spre exemplu în paragraful 18 care menţionează: "...prin urmare, rezultă fără nici o îndoială că totalitatea simptomelor la fiecare caz personal de boală trebuie să fie singurul indiciu, singurul ghid care ne va conduce la alegerea medicamentului...".

În timp ce vorbeşte atât de clar despre totalitatea simptomelor, totuşi, în paragraful 153 menţionează: "...în încercarea noastră de a descoperi medicamentul corespunzător, cel maipotrivit pentru simptomele bolii pe care vrem să o tratăm... acele simptome pe care ar fi trebuit prin excelentă şi în mod exclusiv să le avem în vedere, sunt cele mai importante, cele mai curioase, cele mai neobişnuite şi unice în felul lor - simptome generale, dar şi cele mai imprecise, care nu trebuie să ocupe prea mult atenţia noastră...".
Oare nu avem aici o contradicţie? Dacă da, care este ea?
Mai există şi alte contradicţii de acest fel în "Organ", care vor trebui discutate? se întreabădomnul Vitulkas.

45. Un copil a venit să-l roage din nou pe Stareţ pentru tatăl său, care era în spital bolnav de cancer. Era gata să izbucnească în plâns. Stareţul l-a întărit sufleteşte.
- Nu plânge! Nu s-au pierdut toate! Ce s-a întâmplat? Pentru Dumnezeu nimic nu este greu.
Numai că şi el trebuie să vrea să fie ajutat. Trebuie să răsucească puţin butonul; să se racordeze la frecvenţa care trebuie. Să-i spui să se mărturisească şi să se împărtăşească.

46. Odată mi-au adus o fetiţă paralizată. O lovise trăsnetul şi îi arsese toate celulele
nervoase, nu putea merge, nici vorbi, şi nici să se îngrijească.
Mi-a fost tare milă de ea. Oare este greu pentru Hristos să facă din nou celulele? Acum s-a făcut cogeamite fată.

47. Părinte, acesta are tensiune, nu ştiţi cumva vreun medicament?
- Tensiune? Ia vino aici să ţi-o cobor! (Şi zâmbind, îi prinde capul între mâini şi îl apasă, în timp ce acela stătea bucuros şi cu evlavie, primind tratamentul Stareţului asupra capului său).
Tensiunea este din nelinişte, binecuvântatule, continuă serios Stareţul. Tu să rezolvi problemele cele uşoare. Pe cele grele să le laşi lui Hristos. Să nu încerci să le rezolvi tu pe toate. După ce vei pleca de aici, să treci pe la Talea (băcanul din Căreia) să cumperi nişte indiferenţă bună. Îţi va da şi pe datorie, a spus Stareţul râzând.
48. Să mâncaţi morcovi mulţi. Fac bine. Curăţă sângele.

49. Odată am avut infecţie urinară, în decursul unui an luasem de cinci ori antibiotice puternice. Şi de fiecare dată am făcut aceasta timp de o lună de zile. Dar fără nici un rezultat, în cele din urmă am mers la Stareţ să-i cer sfatul.
- Ia orz curat, fierbe-l până se va desface bobul, şi bea numai zeama.
- Cât să beau?
- Bea cât vrei. Rău nu o să-ţi facă. Este şi întăritor. Curăţă tot sistemul... rinichii, vezica urinară. Să bei câte un pahar dimineaţa, la amiază şi seara.
- Pentru cât timp, Părinte?
- Ei !... bea timp de o lună.
Într-un termos mare, cam de un litru, puneam apă fiartă şi aruncam înăuntru o mână de orz,
spălat mai dinainte de praf. îl lăsam toată noaptea, iar dimineaţa îl strecuram şi beam zeama.
După cincisprezece zile m-am făcut cu desăvârşire bine şi nu am mai continuat tratamentul.
Orzul a făcut o treabă mai bună decât antibioticele, fără să pricinuiască efecte negative.

50. Odată, când l-am cercetat pe Stareţ după operaţia pe care o făcuse pentru cancer şi după intervenţia la ficat, de îndată ce m-a văzut, mi-a spus:
- Să nu ceri! Să nu ceri! Nu poţi suferi durerea, Nu poate fi suportată. Este înfricoşătoare!
Am plecat capul ruşinat, în rugăciunea mea, ceream de la Dumnezeu să-mi dea "puţin" din boala Părintelui, atât cât puteam suporta. Mă ruşinam pentru că nu am avut jertfire de sine pentru a cere să sufăr eu în locul său, aşa cum făcuse Stareţul în trecut pentru mine. Nu i-am spus nimic despre aceasta, ci el singur a înţeles.

Apoi Stareţul a continuat:
- Dintru început nu ceream de la Hristos să mă facă bine. Şi sfătuiam şi pe alţii să facă răbdare, să facă mai întâi cele omeneşti şi apoi să ceară ajutorul lui Dumnezeu, însă nu aşa, ci trebuie de la început să cerem ajutorul lui Hristos. Căci Hristos vine cu o mângâiere şi le îndreaptă pe toate fără durere, fără efecte negative, în chip desăvârşit, în timp ce oamenii...
Chiar şi binele pe care ţi-l vor face, ce fel de bine este?

Părintele Paisie mi-a spus, Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti 2002,
SCHITUL LACUL – SFÂNTUL MUNTE ATHOS pag. 47-57

Credinta crestina si medicina

Episcopul Vasile Somesanul


Credinta crestina si medicina


Problemele cu care se confrunta lumea in care traim sunt tot mai mari. Calmarea si rezolvarea multora dintre aceste probleme, pretinde un dialog continuu intre toti aceia care au ceva de spus si de facut pentru depasirea situatiilor critice si pentru vindecarea ranilor care produc durere atat in viata persoanei, cat si in viata societatii.

Cu binecuvantarea Inalt Prea Sfintitului Parinte Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului, ne intalnim din nou, acum a treia oara, la Simpozionul Ortodox de Medicina si Teologie, in acest cadru generos oferit de Domnul Conferentiar Doctor Mircea Gelu Buta, pentru a continua si a adanci dialogul, cunoasterea si conlucrarea.

Dialogul dintre Medicina si Biserica, dintre medici si preoti se dovedeste a fi viabil si necesar, deoarece in preocuparile noastre si unii si altii ne intalnim cu omul suferind, cu omul bolnav trupeste si sufleteste, cu omul care in incercarile prin care trece se lupta cu suferinta cautand sursele refacerii sanatatii nu numai in stiinta si practica medicala, ci mai ales la Dumnezeu, de la Care asteapta ajutorul prin Biserica, prin medic si preot deopotriva.

Spitalul, din acest punct de vedere, este spatiul de interferenta a stiintei si practicii medicale cu credinta, iar punctul cel mai important al interferentei medic-preot este vindecarea bolnavului realizata atat prin administrarea tratamentului medical cat si prin lucrarea dreptei credinte, care ca dreapta cunoastere, cinstire si traire a lui Dumnezeu, reface in omul bolnav legatura cu harul divin, cu energiile dumnezeiesti necreate prin care se fortifica sufletul si trupul.

Tematica simpozionului din acest an este deosebit de generoasa. Apartenenta noastra in calitate de crestini la Biserica, la Trupul lui Hristos, pretinde de la noi, medici si preoti, sa ne conjugam preocuparile in vederea depasirii situatiilor de criza provocate de instrainarea omului de Dumnezeu, instrainare care s’a aflat mereu, de-a lungul timpului la originea tuturor incercarilor si a suferintelor prin care a trecut si trece omul si societatea.

Durerea cauzata de nestiinta, boala, saracie, singuratate si moarte sunt expresia conditiei umane cauzate de starea de cadere in pacat, de instrainarea de Dumnezeu, de Izvorul Vietii prin neascultarea lui Adam si a urmasilor lui.

Durerea este rezultatul fiziologic al traumatizarii proprii prin deviere de la drumul dat prin actul creatiei, iar moartea este rezultatul departarii de Dumnezeu.

Coruptibilitatea firii omenesti si a persoanei, la fel ca si moartea, nu sunt dorite de Dumnezeu, cu toate ca uneori apar ca pedeapsa a lui Dumnezeu pentru pacatul savarsit, pentru calcarea Poruncilor. Dar, aceste stari nu sunt menite sa dureze vesnic. Durerea produsa de pacat este preschimbata de Dumnezeu prin lucrarea caintei si a pocaintei (schimbarea launtrica, intoarcerea la Dumnezeu), in mijloace de biruire a pacatului.
i moartea insasi, prin Dumnezeu este intoarsa impotriva stricaciunii si a cauzei stricaciunii: pacatul, ca distrugere a lui, pentru ca raul sa nu fie vesnic, fara de moarte.

Potrivit cunoasterii teologice, intreaga creatie este destinata sa ajunga la transfigurare, la o innoire intru nestricaciune prin Biserica in imparatia lui Dumnezeu. Acesta este un adevar fundamental, de care pe parcursul vietii trebuie sa ajungem sa fim convinsi, pentru ca eforturile si intreaga noastra munca sa nu ramana zadarnice.

Odata cu intruparea Mantuitorului si cu intemeierea Bisericii a inceput opera dumnezeiasca a mantuirii, a restaurarii omului prin Mantuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Biserica este in lume si prin intemeierea, misiunea si scopul ei, se afla intr’o solidaritate fiintiala si organica cu lumea. Viziunea crestina ortodoxa asupra raportului dintre Biserica si lume, pleaca de la premisa ca lumea este darul iubirii lui Dumnezeu. Lumea este omenirea cazuta, care prin convertire personala si conlucrare cu Dumnezeu, in Biserica si prin Biserica, trebuie sa ajunga de la antropocentrism la teocentrism. „Dumnezeu S’a facut Om, pentru ca pe om sa-l indumnezeiasca.” Acesta este mesajul si scopul Bisericii in lume.

Receptarea acestui mesaj in planul personal al vietii, aduce lumina, implinire si bucurie in toate domeniile vietii oamenilor.

Apropierea omului de Dumnezeu prin credinta sporeste darul si puterea vietii.

Lucrarea tamaduitoare a medicului si a preotului inspre omul suferind se intalneste in actul medical si cu dreapta credinta. Pentru lucrarea lor benefica, atat medicul, cat si preotul care isi indeplinesc bine slujirea, sunt cinstiti de Dumnezeu si de oameni. (Cartea Intelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah 38, 1 si 1 Tim 5, 17).

Dreapta credinta, asumata si traita in Sfanta Biserica, care este „stalpul si temelia Adevarului” (1 Tim 3, 15) este pentru oricare credincios un izvor al harului divin, al puterii care reface, innoieste sufletul si trupul, facand posibila trecerea de la stricaciune la nestricaciune, de la moarte la Viata, pana la partasia dumnezeiestii firi. Aceasta credinta primita in dar de la Sfantul Duh, in Sfanta Taina a Botezului, trebuie mereu sustinuta prin viata duhovniceasca traita in ascultare de Biserica, in continua legatura cu: Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, care sunt izvoarele Revelatiei divine, sunt Sfintele Taine prin care in Biserica se revarsa energiile divine, harul, puterea lui Dumnezeu spre refacerea si desavarsirea trupului si a sufletului (mai ales Spovedania, Sfanta Impartasanie si Sfantul Maslu, pentru cei bolnavi), participarea la sfintele slujbe, mai ales la Sfanta Liturghie, exercitiul rugaciunii si al infranarii, postul alimentar si duhovnicesc, cinstirea sfintilor si a sfintelor moaste, cinstirea icoanelor Mantuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfintilor ingeri si ale tuturor sfintilor.

Toate aceste lucrari ale credintei, care ne sunt daruite de Sfanta Biserica pot fi pentru oricare bolnav surse de insanatosire, de sporire a vietii vremelnice si vesnice.

Trairea dreptei credinte, oriunde si in orice imprejurare, este izvor de sanatate trupeasca si sufleteasca. Instrainarea de Dumnezeu, necredinta, a fost si ramane sursa necazurilor si a tuturor suferintelor. „Necazurile vin, ne spune Patericul, pentru ca ne semetim cand Dumnezeu ne miluieste.”

Semetia omului a generat de-a lungul veacurilor abaterea de la stiinta, de la dreapta cunoastere si lucrare, de la ortodoxie si ortopraxie la zona intunecata a devierilor de la cunoastere, care au sporit si sporesc suferinta.

Actul medical, bazat pe cunoastere si credinta duce la depasirea situatiilor de criza provocate atat de bolile trupesti cat si de cele sufletesti. Falsa cunoastere si falsa credinta sporesc situatiile de criza, instrainand si izoland persoana suferinda de sansa primirii ajutorului recuperator.

In aceasta zona a insuficientei cunoasterii, uneori voita si asumata, se gaseste pseudo-medicina si produsele falsei credinte: ereziile, ocultismul, practicile magice si vrajitoria, satanismul si spiritismul care, in anumite momente ale evolutiei istorice, au adus multa suferinta celor care le-au cazut victima.


Ceea ce pentru dreapta credinta reprezinta falsa credinta, pentru medicina reprezinta pseudo-medicina, ca deviere de la cunoasterea stiintifica si de la corecta practicare a actului medical.

Fara a intra in amanunte, in detalii, pseudo-medicina este definita ca fiind practicarea ilicita, neautorizata a celei mai grele dintre stiinte: medicina. Se refera la actele medicale nestiintifice.

Aceste practici medicale necontorizate, peudo-medicale, pot fi:

1) in folosul pacientului: reducerea fracturilor de catre persoane fara studii medicale; administrarea ceaiurilor medicinale; anumite recomandari alimentare.

2) in defavoarea pacientului: administrarea incorecta a unor tehnici orientale, cum ar fi acupunctura; indicarea unor asocieri de plante, restrictii alimentare care pot agrava boala.

Aceste tehnici pseudo-medicale au fost favorizate de lacunele medicinii in tratarea unor boli, credibilitatea si lipsa de instruire a pacientilor, conditiile socio-economice precare, insuficienta stapanire a campului medicinii alternative (homeopatie, tratamentul bio-energetic, acupunctura), sarlatanism, toate acestea fiind periculoase atunci cand impiedica bolnavul sa recurga la serviciile medicului, cand determina bolnavul sa abandoneze un tratament medical, cand induc bolnavului o dependenta de „vindecator” sau produc o stare de neincredere in actul medical.

La depasirea acestor neajunsuri si a urmarilor pe care le genereaza, astazi, poate mai mult decat alta data, conlucrarea medicilor si a preotilor, prezenti acum in numar mare in spitale, poate deveni deosebit de folositoare.

Oriunde, dar mai ales la patul bolnavului, acasa sau la spital, prezenta si lucrarea preotului este la fel de importanta ca si lucrarea medicului. Omul pentru a fi recuperat trebuie privit in integritatea lui bio-psihico-sociala, alcatuit fiind din trup si din suflet, valorile credintei impreuna cu cele ale stiintei ducand la sporirea actului vindecarii.

Urmand adevarului stiintei si adevarului religios, intelegem mai usor si medicii si preotii ca spitalul este in primul rand un asezamant caritativ, in care fiecare trebuie sa-si arate iubirea de Dumnezeu (bolnavul prin rabdare si ascultare, medicul prin daruire, preotul prin slujire), dupa cum si Dumnezeu isi arata iubirea fata de toti, deopotriva, si intelegem crezul savantului Nicolae C. Paulescu, care adresandu-se mai ales tinerilor medici, le spunea: „urmand perceptele caritatii, ingrijiti pe bolnavul mizerabil nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce sufera, ci ca pe Insusi Dumnezeu” (Dr. Nicolae C. Paulescu: „Spitalul”, conferinta tinuta la deschiderea cursurilor de medicina din cadrul asezamantului spitalicesc „Betleem” din Bucuresti la 12 mai 1913, in „Studii de medicina si filantropie crestina”, Ed. Christian, Bucuresti, 2001, p. 35).

[ text preluat din cartea „Medicii si Biserica”, vol. 3, editura Renasterea ]