Credinta crestina si medicina

Episcopul Vasile Somesanul


Credinta crestina si medicina


Problemele cu care se confrunta lumea in care traim sunt tot mai mari. Calmarea si rezolvarea multora dintre aceste probleme, pretinde un dialog continuu intre toti aceia care au ceva de spus si de facut pentru depasirea situatiilor critice si pentru vindecarea ranilor care produc durere atat in viata persoanei, cat si in viata societatii.

Cu binecuvantarea Inalt Prea Sfintitului Parinte Arhiepiscop Bartolomeu al Clujului, ne intalnim din nou, acum a treia oara, la Simpozionul Ortodox de Medicina si Teologie, in acest cadru generos oferit de Domnul Conferentiar Doctor Mircea Gelu Buta, pentru a continua si a adanci dialogul, cunoasterea si conlucrarea.

Dialogul dintre Medicina si Biserica, dintre medici si preoti se dovedeste a fi viabil si necesar, deoarece in preocuparile noastre si unii si altii ne intalnim cu omul suferind, cu omul bolnav trupeste si sufleteste, cu omul care in incercarile prin care trece se lupta cu suferinta cautand sursele refacerii sanatatii nu numai in stiinta si practica medicala, ci mai ales la Dumnezeu, de la Care asteapta ajutorul prin Biserica, prin medic si preot deopotriva.

Spitalul, din acest punct de vedere, este spatiul de interferenta a stiintei si practicii medicale cu credinta, iar punctul cel mai important al interferentei medic-preot este vindecarea bolnavului realizata atat prin administrarea tratamentului medical cat si prin lucrarea dreptei credinte, care ca dreapta cunoastere, cinstire si traire a lui Dumnezeu, reface in omul bolnav legatura cu harul divin, cu energiile dumnezeiesti necreate prin care se fortifica sufletul si trupul.

Tematica simpozionului din acest an este deosebit de generoasa. Apartenenta noastra in calitate de crestini la Biserica, la Trupul lui Hristos, pretinde de la noi, medici si preoti, sa ne conjugam preocuparile in vederea depasirii situatiilor de criza provocate de instrainarea omului de Dumnezeu, instrainare care s’a aflat mereu, de-a lungul timpului la originea tuturor incercarilor si a suferintelor prin care a trecut si trece omul si societatea.

Durerea cauzata de nestiinta, boala, saracie, singuratate si moarte sunt expresia conditiei umane cauzate de starea de cadere in pacat, de instrainarea de Dumnezeu, de Izvorul Vietii prin neascultarea lui Adam si a urmasilor lui.

Durerea este rezultatul fiziologic al traumatizarii proprii prin deviere de la drumul dat prin actul creatiei, iar moartea este rezultatul departarii de Dumnezeu.

Coruptibilitatea firii omenesti si a persoanei, la fel ca si moartea, nu sunt dorite de Dumnezeu, cu toate ca uneori apar ca pedeapsa a lui Dumnezeu pentru pacatul savarsit, pentru calcarea Poruncilor. Dar, aceste stari nu sunt menite sa dureze vesnic. Durerea produsa de pacat este preschimbata de Dumnezeu prin lucrarea caintei si a pocaintei (schimbarea launtrica, intoarcerea la Dumnezeu), in mijloace de biruire a pacatului.
i moartea insasi, prin Dumnezeu este intoarsa impotriva stricaciunii si a cauzei stricaciunii: pacatul, ca distrugere a lui, pentru ca raul sa nu fie vesnic, fara de moarte.

Potrivit cunoasterii teologice, intreaga creatie este destinata sa ajunga la transfigurare, la o innoire intru nestricaciune prin Biserica in imparatia lui Dumnezeu. Acesta este un adevar fundamental, de care pe parcursul vietii trebuie sa ajungem sa fim convinsi, pentru ca eforturile si intreaga noastra munca sa nu ramana zadarnice.

Odata cu intruparea Mantuitorului si cu intemeierea Bisericii a inceput opera dumnezeiasca a mantuirii, a restaurarii omului prin Mantuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Biserica este in lume si prin intemeierea, misiunea si scopul ei, se afla intr’o solidaritate fiintiala si organica cu lumea. Viziunea crestina ortodoxa asupra raportului dintre Biserica si lume, pleaca de la premisa ca lumea este darul iubirii lui Dumnezeu. Lumea este omenirea cazuta, care prin convertire personala si conlucrare cu Dumnezeu, in Biserica si prin Biserica, trebuie sa ajunga de la antropocentrism la teocentrism. „Dumnezeu S’a facut Om, pentru ca pe om sa-l indumnezeiasca.” Acesta este mesajul si scopul Bisericii in lume.

Receptarea acestui mesaj in planul personal al vietii, aduce lumina, implinire si bucurie in toate domeniile vietii oamenilor.

Apropierea omului de Dumnezeu prin credinta sporeste darul si puterea vietii.

Lucrarea tamaduitoare a medicului si a preotului inspre omul suferind se intalneste in actul medical si cu dreapta credinta. Pentru lucrarea lor benefica, atat medicul, cat si preotul care isi indeplinesc bine slujirea, sunt cinstiti de Dumnezeu si de oameni. (Cartea Intelepciunea lui Isus, fiul lui Sirah 38, 1 si 1 Tim 5, 17).

Dreapta credinta, asumata si traita in Sfanta Biserica, care este „stalpul si temelia Adevarului” (1 Tim 3, 15) este pentru oricare credincios un izvor al harului divin, al puterii care reface, innoieste sufletul si trupul, facand posibila trecerea de la stricaciune la nestricaciune, de la moarte la Viata, pana la partasia dumnezeiestii firi. Aceasta credinta primita in dar de la Sfantul Duh, in Sfanta Taina a Botezului, trebuie mereu sustinuta prin viata duhovniceasca traita in ascultare de Biserica, in continua legatura cu: Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, care sunt izvoarele Revelatiei divine, sunt Sfintele Taine prin care in Biserica se revarsa energiile divine, harul, puterea lui Dumnezeu spre refacerea si desavarsirea trupului si a sufletului (mai ales Spovedania, Sfanta Impartasanie si Sfantul Maslu, pentru cei bolnavi), participarea la sfintele slujbe, mai ales la Sfanta Liturghie, exercitiul rugaciunii si al infranarii, postul alimentar si duhovnicesc, cinstirea sfintilor si a sfintelor moaste, cinstirea icoanelor Mantuitorului, ale Maicii Domnului, ale sfintilor ingeri si ale tuturor sfintilor.

Toate aceste lucrari ale credintei, care ne sunt daruite de Sfanta Biserica pot fi pentru oricare bolnav surse de insanatosire, de sporire a vietii vremelnice si vesnice.

Trairea dreptei credinte, oriunde si in orice imprejurare, este izvor de sanatate trupeasca si sufleteasca. Instrainarea de Dumnezeu, necredinta, a fost si ramane sursa necazurilor si a tuturor suferintelor. „Necazurile vin, ne spune Patericul, pentru ca ne semetim cand Dumnezeu ne miluieste.”

Semetia omului a generat de-a lungul veacurilor abaterea de la stiinta, de la dreapta cunoastere si lucrare, de la ortodoxie si ortopraxie la zona intunecata a devierilor de la cunoastere, care au sporit si sporesc suferinta.

Actul medical, bazat pe cunoastere si credinta duce la depasirea situatiilor de criza provocate atat de bolile trupesti cat si de cele sufletesti. Falsa cunoastere si falsa credinta sporesc situatiile de criza, instrainand si izoland persoana suferinda de sansa primirii ajutorului recuperator.

In aceasta zona a insuficientei cunoasterii, uneori voita si asumata, se gaseste pseudo-medicina si produsele falsei credinte: ereziile, ocultismul, practicile magice si vrajitoria, satanismul si spiritismul care, in anumite momente ale evolutiei istorice, au adus multa suferinta celor care le-au cazut victima.


Ceea ce pentru dreapta credinta reprezinta falsa credinta, pentru medicina reprezinta pseudo-medicina, ca deviere de la cunoasterea stiintifica si de la corecta practicare a actului medical.

Fara a intra in amanunte, in detalii, pseudo-medicina este definita ca fiind practicarea ilicita, neautorizata a celei mai grele dintre stiinte: medicina. Se refera la actele medicale nestiintifice.

Aceste practici medicale necontorizate, peudo-medicale, pot fi:

1) in folosul pacientului: reducerea fracturilor de catre persoane fara studii medicale; administrarea ceaiurilor medicinale; anumite recomandari alimentare.

2) in defavoarea pacientului: administrarea incorecta a unor tehnici orientale, cum ar fi acupunctura; indicarea unor asocieri de plante, restrictii alimentare care pot agrava boala.

Aceste tehnici pseudo-medicale au fost favorizate de lacunele medicinii in tratarea unor boli, credibilitatea si lipsa de instruire a pacientilor, conditiile socio-economice precare, insuficienta stapanire a campului medicinii alternative (homeopatie, tratamentul bio-energetic, acupunctura), sarlatanism, toate acestea fiind periculoase atunci cand impiedica bolnavul sa recurga la serviciile medicului, cand determina bolnavul sa abandoneze un tratament medical, cand induc bolnavului o dependenta de „vindecator” sau produc o stare de neincredere in actul medical.

La depasirea acestor neajunsuri si a urmarilor pe care le genereaza, astazi, poate mai mult decat alta data, conlucrarea medicilor si a preotilor, prezenti acum in numar mare in spitale, poate deveni deosebit de folositoare.

Oriunde, dar mai ales la patul bolnavului, acasa sau la spital, prezenta si lucrarea preotului este la fel de importanta ca si lucrarea medicului. Omul pentru a fi recuperat trebuie privit in integritatea lui bio-psihico-sociala, alcatuit fiind din trup si din suflet, valorile credintei impreuna cu cele ale stiintei ducand la sporirea actului vindecarii.

Urmand adevarului stiintei si adevarului religios, intelegem mai usor si medicii si preotii ca spitalul este in primul rand un asezamant caritativ, in care fiecare trebuie sa-si arate iubirea de Dumnezeu (bolnavul prin rabdare si ascultare, medicul prin daruire, preotul prin slujire), dupa cum si Dumnezeu isi arata iubirea fata de toti, deopotriva, si intelegem crezul savantului Nicolae C. Paulescu, care adresandu-se mai ales tinerilor medici, le spunea: „urmand perceptele caritatii, ingrijiti pe bolnavul mizerabil nu ca pe un om, nu ca pe un frate ce sufera, ci ca pe Insusi Dumnezeu” (Dr. Nicolae C. Paulescu: „Spitalul”, conferinta tinuta la deschiderea cursurilor de medicina din cadrul asezamantului spitalicesc „Betleem” din Bucuresti la 12 mai 1913, in „Studii de medicina si filantropie crestina”, Ed. Christian, Bucuresti, 2001, p. 35).

[ text preluat din cartea „Medicii si Biserica”, vol. 3, editura Renasterea ]