LECTIA DE TRAIRE ORTODOXA DATA NOUA DE UN ACTOR AMERICAN CONVERTIT

Actorul Jonathan Jackson si-a gasit calea spre Ortodoxie trecand prin Romania

Intr-o lume in care majoritatea celebritatilor alege sa-si traiasca altfel viata, castigatorul a patru Premii Emmy Jonathan Jackson, actorul, cantaretul, compozitorul si scriitorul, cunoscut mai ales gratie interpretarii lui Lucky Spencer din serialul “General Hospital”, a ales o alta cale: cea a ortodoxismului, tranzitia lui de la adventism spre vechea credinta trecand prin Romania. Jonathan si familia sa se pregatesc acum spre a fi botezati de Pasti.

Jonathan s-a casatorit cu Lisa Vultaggio, o colega de platou din serialul “General Hospital”, la varsta de 20 de ani, iar acum, la 29, este deja tatal a trei copii. Nu prea exista vedete americane adepte ale ortodoxismului, exceptii fiind Jennifer Aniston, Tom Hanks, Chris Cornell, James Belushi sau jucatorul de fotbal de la Pittsburg Steelers, Troy Polamalu.
Intr-un interviu acordat Parintelui Andrew Spephen Damick pentru postul de radio Ancient Faith Radio, Jonathan Jackson povesteste despre devenirea lui ca ortodox practicant si cum se impaca smerenia cu statul de star la Hollywood.

Nascut la 11 mai 1982 in Orlando, Florida, si-a inceput cariera in 1991, dupa ce i-a calcat pe urme fratelui sau, Richard Lee Jackson, care se mutase deja la Los Angeles. Tatal sau, Rick Lee, a fost medic, iar mama, manager. In afara de Richard, mai are o sora, Candace, care studiaza Dreptul.
Pe Jonathan l-ati vazut si in seria Terminator, a aparut alaturi de Al Pacino in Insomnia, dar a impartit ecranul si cu Ben Kingsley sau David Arquette.
Ambii lui parinti au fost adventisti de ziua a 7-a de patru generatii.

“Am crescut asa pana la varsta de 9 sau 10 ani, cand ne-am mutat la Los Angeles si am primit un rol in serialul “Genera Hospital”, povesteste Jackson. Cand ne-am mutat in LA nu am avut acolo o biserica. Iar eu si fratele meu, care e si el actor si membru al formatiei noastre Enation, ascultam inregistrari ale predicilor in fiecare seara.
Asa ca, de la 11 la 15 ani, nu am prea fost la biserica ci doar ascultam aceste inregistrari noaptea. De la 12 sau 13 ani, am inceput si sa citesc carti de religie. Iar slujbele mi-au captat foarte mult atentia cand aveam vreo 13 ani, iar asta m-a condus spre un drum. Insa inca nu vedeam ce sens are sa ma duc la biserica. Il iubeam pe Dumnezeu, pe Iisus, insa biserica era un concept care ma confuza. Ma gandeam ca pot citi carti, pot asculta inregistrari, ce sens are sa ma duc la slujbe?

Pe de alta parte, imi doream sa fac parte din marea familie crestina, insa nu stiam ce inseamna asta cu adevarat. Apoi, cand am implinit 17 ani, am gasit o biserica. Pana acum cativa ani, nici macar nu stiam ce inseamna catehismul. Dupa ce m-am insurat, m-am mutat la Washington. Cred ca multi protestanti ar putea fi atrasi de ortodoxism datorita ratiunii dar si posibilittii de a-L intalni pe Dumnezeu, de a intelege cine e. Eu mi-am gasit raspunsurile si o casa in ortodoxism.

Cum s-a intamplat tranzitia mea spre ortodoxism? Ei, bine, in 2007 am fost trimis sa turnez un fil in Romania: The Dark is Rising. Am stat acolo cam trei lni si jumatate. Am avut un rol important, interesant este insa ca la montaj personajul interpretat de mine a fost taiat. Dar cred ca am fost trimis acolo pentru un alt motiv.
Am fost insotit de sotia mea si de cei doi copii pe care ii aveam atunci. Am stat la Bucuresti, dar nu acolo am aflat despre ortodoxism. Am fost insa in cateva biserici ortodoxe. Mici, cu mult aur… erau lucruri complet straine pentru mine. Sotia mea este italianca, botezata in religia catolica, si amandoi gandeam atunci la fel despre ortodoxism; era un soi de var mai ciudat. Nici macar nu m-am gandit sa aprofundez. Era doar o chestie usor bizara.

Primul lucru pe care l-am facut cand am ajuns in Romania a fost sa vizitam o biserica ortodoxa iar cand am iesit am fost jefuiti de niste tigani. A fost un fel ciudat de “Bun venit”, insa Romania e o tara superba.
La un moment dat, am avut o pauza de filmari de o saptamana si, dat fiind faptul ca sotia mea este italianca, ne-am gandit sa mergem la Roma pentru ca nu era prea departe. Eram deja la Bucuresti de vreo doua luni. Am fost la Roma si acolo mi-am dat seama ca este mult mai mult de descoperit despre crestinism decat crezusem pana atunci. Locuiam la cateva strazi distanta de Catedrala Sfantul Petru si a fost magic, dar nu stiam de ce. In Colosseum e o cruce imensa, care ne-a impresionat puternic. Eram in prezenta unor martiri crestini. Calatoria aceea a fost un moment in care mi-am spus ca trebuie sa aflu mai mult despre religia mea. M-am intors in Romania si am comandat o carte despre istoria crestinismului. Mai toate cartile pe care le citisem erau despre catolicism si protestantism. Nimic despre ortodoxie. Am petrecut trei ani cautand carti despre istoria crestinismului si nu am dat peste aproape nimic despre Biserica Estului, pentru ca toate sunt scrise de istorici vestici. Am citit Chesterton, Papa Paul al II-lea, Henry Newman… Dar erau lucruri despre catolicism cu care nu puteam sa fiu de acord, pentru ca eu cautam continuitatea credintei.

Am fost apoi cu sotia mea la cateva slujbe catolice, dar abia cand am fost la una ortodoxa m-am simtit ca intr-una a vechii credinte. Eram pe punctul de a trece la romano-catolicism, insa ramasesera cateva lucruri importante cu care sufletul meu nu se impaca. Asa ca ma rugam lui Dumnezeu sa-mi arate o a treia usa. Si mi-a venit in gand: inainte de a renunta sa mai caut vechea credinta si sa devin un protestant “demisionar”, trebuie sa studiez Marea Schisma. Apoi, toate lucrurile au inceput sa se aseze. A urmat o calatorie de patru ani de invataturi. Am continuat sa citesc despre ortodoxism apoi am dat cautare pe Google dupa biserici ortodoxe si am gasit doua grecesti. Prima oara cand am intrat in una, nu era nimeni acolo. Doar o doamna mai in varsta. Usile erau inchise, am batut si ea m-a lasat sa intru. Intaia data cand am privit icoanele care erau ceva bizar pentru mine, mi-a venit in gand o expresie ce nu se potrivea cu locul in care eram. Insa, daca in bisericile catolice simteam ca ma intorc in Evul Mediu, aici era ca sunt in biserica originara.

Un alt lucru interesant este ca visasem odata, desi nu fusesem niciodata in una, ca intru intr-o biserica ortodoxa. Iar cea in care merg acum este exact ca cea aparuta in vis. Ciudat este insa ca primul gand cand am pasit in ea afost Fugi, pleaca de aici! Si m-am gandit ca e straniu pentru ca stiam in inima mea ca ala e locul in care ma trimisese Dumnezeu. Am inceput sa transpir. Dar dupa aceea, am simtit ca Duhul Sfant imi zice: Ramai pana la sfarsit!

Primele 45 de minute au fost foarte dificile. Apoi, intregul loc s-a transformat. Parca s-au deschis portile Raiului. M-a impresionat ca oamenii se rugau cu atata smerenie, o smerenie fericita, a Invierii.

Drumul nu a fost usor, insa am adus-o apoi si pe sotia mea. Acum si ea este cu tot sufletul in Biserica Ortodoxa.

Cum i-a influentat credinta cariera artistica?

Am inceput sa fac actorie de la 11 ani si, impreuna cu fratele meu, mi-am pus problema cum vor interfera cele doua. M-am gandit ca Iisus a vorbit in parabole si atunci cand abordez un rol incerc sa portretizez caracterele in asa fel incat oamenii sa se priveasca in ele ca intr-o oglinda. Actoria inseamna un fel de intalniri. Majoritatea rolurilor mele sunt intunecate, dar incerc sa le portretizez neintrand in zona intunecata, ci in lumina.
Cum se impaca smerenia, care e calea ortodoxiei, cu statutul de star aruia fanii ii spun cat de minunat este? De cand sunt mic il rog pe Dumnezeu sa imi dea intelepciune. Dar nu vreau intelepciune fara smerenie. Sigur ca de multe ori gresesc, judec oamenii, dar nu imi pierd nadejdea. Nu am raspunsul la intrebarea asta, dar stiu ca in fiecare zi a mea de pacatos Iisus este cu mine.

Faima e o cruce, pe unii ii inghite. Faima e ridicola si e total opusa Imparatiei, in care trebuie sa intram asemeni unui copil. Ma rog mereu sa raman in prezenta Lui. Iar asta nu se poate fara smerenie. Iar ortodoxia m-a ajutat pe drumul smereniei.

Ortodoxia e cel mai frumos lucru pe care il poti trai. Este casa perfecta, o binecuvantare si o transcendenta. O comunitate cu Dumnezeu si cu sfintii sai, o experienta mistica pe care nu o poti spune in cuvinte. Este biserica istorica”.

Aflat in turneu cu formatia sa Enation, Jonathan Jackson lucreaza si la cartea “Acting in The Spirit” in care exploreaza o alta cale de a te apropia de actorie. “Actoria ca o ruga, ca o intalnire. Povestesc experienta mea, insa nu este ca si cum eu as avea raspunsurile”, mai marturiseste actorul.

Surse Ancient Faith Radio, IMDb via http://www.ziuaonline.ro

Deniile din Saptamana Patimilor

Deniile se savarsesc incepand cu seara Floriilor, pana in Vinerea Mare, cand se canta Prohodul Domnului. Cuvantul "denie" vine de la slavonescul "vdenie" si inseamna priveghere sau slujba nocturna. In Transilvania, intalnim cuvantul "straste" pentru denii. Acest termen are semnificatia de "patima". Expresia "a merge in strasti" insemna "a merge la denii".

Deniile se savarsesc numai in doua saptamani din timpul unui an bisericesc si anume: in saptamana a cincea si a saptea din Postul Sfintelor Pasti. S-a pastrat denumirea de Denie pentru Utreniile din Saptamana Patimilor, pentru ca ele se savarsesc seara, potrivit troparului: "Iata, Mirele vine in miezul noptii...".

Chiar daca Denia este o Priveghere, ea difera de ceea ce Tipicul indica prin Priveghere. Denia este doar Utrenia simpla a zilelor de rand, in vreme ce Privegherea presupunea Utrenia unita cu Vecernia si Litia. Dar si ca Utrenie simpla, Denia nu se aseamana cu Utrenia din zilele de rand, pentru ca ea cuprinde cantari si rugaciuni specifice doar perioadei Sfintelor Pasti (troparul "Iata, Mirele vine...", luminanda "Camara Ta, Mantuitorule", troparul "Cand slaviti ucenici...").

Specificul Saptamanii Patimilor - slujbe si randuieli

Luni, marti si miercuri se oficiaza Liturghia darurilor mai inainte sfintite. In Joia Mare se oficiaza Liturghia Sfantului Vasile Cel Mare unita cu Vecernia. Joia Patimilor este ziua in care, pe langa Sfantul Agnet, care se foloseste la Sfanta Liturghie, se mai scoate inca un agnet, care se sfinteste odata cu celalalt, fara sa se rosteasca de doua ori rugaciunile epiclezei si fara sa se binecuvanteze fiecare separat. Sunt asezate pe acelasi disc si impreuna sunt aduse pe Sfanta Masa la Vohodul mare. Al doilea Agnet este pastrat pana in Martea Luminata cand este uscat si sfaramat dupa o randuiala speciala. Dupa ce a fost sfaramat, este pus intr-un chivot pe Sfanta Masa din Altar. Din acest Agnet, preotul impartaseste in cursul intregului an, pe cei care din motive bine intemeiate nu pot ajunge la biserica. Tot din acest Agnet sunt impartasiti si pruncii nou botezati.

In unele manastiri, in Joia Patimilor are loc ritualul spalarii picioarelor, care aminteste de gestul de smerenie facut de Hristos inainte de Cina cea de Taina - spala picioarele ucenicilor. In manastiri, staretul este cel care spala picioarele monahilor.

Vinerea Mare este o zi aliturgica, nu se savarseste Sfanta Liturghie. In dimineata acestei zile, se scoate Epitaful din Sfantul Altar si se asaza pe o masa in mijlocul bisericii. Aceasta Masa are in fata Sfanta Cruce scoasa din Joia Mare. Seara se oficiaza slujba Prohodului Domnului, in timpul careia se inconjoara biserica cu Sfantul Epitaf (o panza care reprezinta scena punerii in mormant a Mantuitorului). Dupa aceasta procesiune, preotii vor aseza Epitaful pe Sfanta Masa din Altar, unde va ramane pana in miercurea din ajunul Inaltarii Domnului.


Semnificatia Deniilor din Saptamana Patimilor

Luni, in Saptamana Sfintelor Patimiri, Biserica ne aduce aminte de Patriarhul Iosif care a fost vandut de fratii sai in Egipt. El este o preinchipuire a lui Hristos, vandut de Iuda.

Tot in timpul deniei de luni se face pomenirea smochinului neroditor, blestemat de Hristos sa se usuce pentru ca nu avea rod. E o pilda data omului, din care trebuie sa retina, ca Dumnezeu este atat iubire cat si dreptate. Deci, la judecata de apoi, El nu doar va rasplati, ci va si pedepsi pe cei ce nu au rodit.

Marti se face pomenirea celor zece fecioare. Din pilda retinem ca cinci fecioare au avut doar candela fara ulei, iar celelalte cinci au avut si candela si ulei. Candela fara ulei reprezinta realizarea de sine in totala nepasare de ceilalti. Candela cu ulei reprezinta evlavia insotita de milostenie.

In Miercurea Saptamanii Sfintelor Patimiri se face pomenirea femeii pacatoase care a spalat cu lacrimi si a uns cu mir picioarele Mantuitorului, inainte de Patima Sa, ca simbol al pocaintei si indreptarii omului pacatos. Miercuri este ziua in care Iuda L-a vandut pe Hristos fariserilor, pe treizeci de arginti.

Joia Patimilor este inchinata amintirii a patru evenimente deosebite din viata Mantuitorului: spalarea picioarelor ucenicilor, ca pilda de smerenie, Cina cea de Taina la care Mantuitorul a instituit Taina Sfintei Euharistii, rugaciunea arhiereasca si inceputul patimilor prin vinderea Domnului.

Specific deniei de joi seara sunt citirea celor 12 Evanghelii si scoaterea solemna a Sfintei Cruci in naosul bisericii. Exista obiceiul ca atunci cand preotul citeste din Sfintele Evanghelii, credinciosii sa aprinda lumanari si sa se aseze in genunchi.

In Vinerea Mare se face pomenirea sfintelor, infricosatoarelor si mantuitoarelor Patimi ale Mantuitorului si marturisirea talharului celui recunoscator care a dobandit raiul.

In Sfanta si Marea Sambata praznuim ingroparea lui Hristos cu trupul si pogorarea la iad cu sufletul, pentru a ridica din stricaciune pe cei din veac adormiti.

Sambata seara, incepe slujba Invierii. Ajunsi in ziua Sfintei Invieri, Biserica ne cere:
"In Ziua Invierii sa ne luminam cu praznuirea si unii pe altii sa ne imbratisam, si sa le zicem frati si celor ce ne urasc pe noi si asa sa strigam: Hristos a inviat din morti cu moartea pe moarte calcand si celor din morminte viata daruindu-le".

DUMINICA FLORIILOR

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR-Cuvant la Duminica Floriilor din “Omilii la Postul Mare”

„De-ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta, cele ce sunt către pacea ta.”

(Lc. 19. 42).


Păcătosul este cel mai nenorocit, când are pe pământ numai norocire

Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.

De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.

Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.

La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.

Aţi înţeles ce zic eu ? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile ? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca. De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere, şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală. Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a.

Şi cu toate acestea,tocmai pe dânsul trebuie să-1 deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa ? îţi voi spune. Cand vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit? Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin si primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-1 vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela ? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare. Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea si cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul si focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc buba şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-1 vindeca.

Gândiţi iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mântuire ? Negreşit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieţi mai bune. Aşadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iară când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.

Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alţii se curăţă în această lume, şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic. Iară după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină ? Nicidecum aceştia nu sunt cel de al doilea în nenorocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aicea pedepsiţi, de bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iară cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise nimic din păcatele sale.

Si pe un asemenea om, care trebuie să sufere în acea lume o pedeapsă atât de grozavă, îl veţi socoti oare fericit pentru traiul bun de pe pământ ?

Dacă unii se miră de norocirea celor prihăniţi, apoi judece ei, că si răpitorii, prădătorii de biserici, ucigaşii, corsarii (hoţii de mare), înainte de a fi traşi la judecată, trăiesc întru desfătare şi îndestulare, se îmbogăţesc prin nenorocirea altora, adună comori nedrepte şi în toate zilele se îmbuibează. Iară când judecătorul rosteşte hotărârea asupra lor, atunci se pedepsesc pentru toate acestea. Tot aşa se întâmplă şi celor ce ţin femei posadnice, mănâncă la mese îmbuibătoare, semeţii care înalţă sprâncenele şi batjocoresc pe cei săraci. Când Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu va veni la Judecată cu îngerii Săi şi va şedea pe tronul Său, şi toată lumea se va aduna împrejurul Lui, atunci ei vor fi aduşi goi şi lipsiţi de toată mărirea lor, nu vor afla nici un mijlocitor şi fără milă vor fi aruncaţi în râul cel de foc. De aceea, nu-i lăuda ca pe nişte norociţi pentru traiul lor cel bun pe pământ, ci deplânge-i pentru pedeapsa viitoare. Iar pe cel drept să nu-1 socoteşti nenorocit, chiar de-ar fi sărac, ci laudă-1 ca pe un norocit, pentru viitoarea sa bogăţie cerească.

Dar cum de nu este nici unul, veţi zice voi, care să se îndulcească de repaus atât aici cât şi dincolo ? Aceasta, iubiţilor, nu poate să fie, numărându-se lucrurile cele cu neputinţă. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate ele minte. Cine voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare şi osteneală. Deşi nu 1-ar apăsa sărăcia, totuşi el are a se lupta de-a pururea împotriva poftelor, iar aceasta nu este o mică muncă şi povară. Deşi nu 1-ar chinui vreo boală, totuşi îl răneşte fierbinţeala mâniei; şi înfrânarea mâniei pricinuieşte dureri nu mici. Deşi n-ar veni asupra-i vreo nenorocire, totuşi el are a se lupta de-a pururea cu gândurile cele păcătoase; iară spre a înfrâna poftele cele nestăpânite, a birui ambiţia, a smeri semeţia, a se lepăda de dezmierdări şi a trăi cu o aspră înfrânare, se cere osteneală nu mică. Cine însă nu face aceste şi alte asemenea lucruri, acela nu se poate mântui. Prin urmare, cerul nu se poate dobândi fără osteneală, fără luptă şi încercări.

Dar aud întrebând: pentru ce oare Dumnezeu pedepseşte pe unii încă în lumea aceasta, iară pe alţii în cealaltă ? Dacă ar pedepsi pe toţi încă din lumea aceasta, ar trebui să stârpească tot neamul omenesc, că toţi suntem căzuţi sub osânda judecăţii dumnezeieşti. Iară dacă aici n-ar pedepsi pe nimenea, atunci cei mai mulţi ar fi şi mai uşuratici la minte, ar tăgădui pronia şi cârmuirea dumnezeiască, şi la ce treaptă de răutate nu s-ar sui ei ? De aceea Dumnezeu pedepseşte pe unii, pentru ca ei acum să se lase de păcat, iar în acea lume să primească o pedeapsă mai uşoară, sau cu totul să se libereze ele ea. Totodată, Dumnezeu voieşte ca prin pedeapsa şi nenorocirea unora să facă pe alţi păcătoşi mai înţelepţi. Iară pe alţii nu-i pedepseşte, nu le trimite nenorocirea cea meritată, pentru ca ei, gândind la mărimea răbdării şi milostivirii celei dumnezeieşti, să se ruşineze şi să intre în sine şi să se libereze, atât de pedeapsa cea de acum, cât şi ele cea viitoare. Dacă însă ei totuşi rămân în păcatele lor, şi nici măcar prin îndelung răbdarea lui Dumnezeu nu se îndreaptă, atunci pe dânşii îi aşteaptă o pedeapsă cu atât mai mare pentru îngrozitoarea lor uşurătate de minte.

Deci, iubiţilor, ştiind acum toate acestea, să luăm aminte la noi înşine cu toată stricteţea. Când Dumnezeu ne pedepseşte şi ne trimite o nenorocire, noi să-i aducem mulţumire; când ne aflăm bine şi norociţi, să gândim la siguranţa noastră şi, deşteptaţi prin nenorocirea altora, să lăudăm şi să mărim pe Domnul, prin pocăinţă, înfrângere şi mărturisirea păcatelor. Să lepădăm toate greşelile, pe care le-am săvârşit în lumea aceasta, cu toată râvna să ştergem toate petele sufletului si să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne despărţi de lumea aceasta şi a intra în cealaltă curaţi şi pregătiţi, ca acolo să nu ne însoţim cu bogatul cel îmbuibat, ci cu Lazăr în sânul lui Avraam, îndulcindu-le de bucuria cea nemuritoare. Căreia fie ca Dumnezeu să ne facă părtaşi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Biserica este trupul lui Hristos

Sfantul Ioan Maximovici : "Biserica este trupul lui Hristos "


"El (Hristos) este capul trupului, al Bisericii" (Col. l, 18), "Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineste toate intru toti" (Efeseni 1, 23)

Nu o singura data, in Sfanta Scriptura, Biserica este numita Trupul lui Hristos. "Ma bucur in suferintele mele pentru voi..., pentru trupul Lui, adica Biserica" (Col. 1, 24), scria despre sine Sfantul Apostol Pavel. Apostolii, proorocii, binevestitorii, pastorii si invatatorii - ne spune tot el - sunt dati de Hristos "la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos" (Efeseni 4, 12).

In acelasi timp, in Trupul si Sangele lui Hristos se transforma painea si vinul la dumnezeiasca Liturghie si credinciosii se impartasesc cu ele. Asa a randuit insusi Hristos, Care i-a impartasit pe apostolii Sai la Cina cea de taina, spunandu-le: "Luati, mancati, acestaeste trupul Meu... Beti dintru acesta toti, ca acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi (Matei 26, 26-28).

Cum se poate ca, in acelasi timp, Trupul lui Hristos sa fie si Biserica, si Sfintele Taine? Cum se poate ca, in acelasi timp, credinciosii sa fie madulare ale Trupului lui Hristos - Biserica - si, totodata, sa se impartaseasca cu Trupul lui Hristos in Sfintele Taine?

In ambele situatii, denumirea "Trupul lui Hristos" nu este folosita in sens figurat, ci in sensul cel mai propriu si real al acestui cuvant. Noi credem ca Sfintele Taine, pastrand infatisarea painii si a vinului, sunt adevaratul Trup si adevaratul Sange al lui Hristos. De asemeni, credem si marturisim ca Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu, venind in lume sa-I mantuiasca pe pacatosi, a devenit Om adevarat si carnea Lui, primita de la Fecioara Maria, a fost carne omeneasca adevarata; credem ca, cu trupul si cu sufletul, Hristos a fost Om adevarat, asemenea intru toate celorlalti oameni, afara de pacat, ramanand in acelasi timp si Dumnezeu adevarat. Fiul lui Dumnezeu nu Si-a imputinat si nu Si-a schimbat firea dumnezeieasca la intrupare, dupa cum nici firea omeneasca nu s-a schimbat, ci si-a pastrat in intregime insusirile ei omenesti.

Dumnezeirea si omenitatea s-au unit neschimbator si neamestecat, pe vecie, "neseparat si nedespartit", intr-o singura persoana a Domnului Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu s-a inomenit, pentru ca pe oameni sa-i faca partasi dumnezeiestii firi (II Petru l, 4), pentru ca pe omul cazut in pacat si in moarte sa-l slobozeasca de acestea si sa-l faca nemuritor.
Unindu-ne cu Hristos, noi primim harul dumnezeiesc, care da firii omenesti putere de biruinta asupra pacatului si a mortii, Domnul Iisus Hristos, prin invatatura Sa, le-a aratat oamenilor calea biruirii pacatului si le-a daruit viata vesnica, facandu-i, prin invierea Sa, partasi ai vesnicei Sale imparatii. Ca sa primim de la El acest har dumnezeiesc, este nevoie sa fim in cea mai stransa partasie cu El. Atragandu-i la Sine pe toti prin dragostea Sa dumnezeiasca si unindu-i cu Sine, Domnul i-a unit intre ei pe cei ce L-au iubit si au venit la El, reunindu-i intr-o singura Biserica.

Biserica este unitatea in Hristos, este unirea cea mai stransa cu Hristos a tuturor celor ce cred cu dreptate in El si il iubesc si este unirea tuturor acestora prin Hristos. Biserica este alcatuita dintr-o parte pamanteasca si o parte cereasca. Fiul lui Dumnezeu a sosit pe pamant si S-a facut om, pentru ca pe om sa-l inalte la cer, sa-l faca iarasi locuitor al raiului, redandu-i starea de neprihanire si integritate dintru inceput si ca sa-l uneasca cu Sine. Aceasta se infaptuieste prin lucrarea harului lui Dumnezeu, care este dat prin Biserica, dar este nevoie si de stradania omului. Dumnezeu isi mantuieste creatia cazuta prin iubirea Sa fata de ea, dar este necesara si iubirea omului fata de Ziditorul sau, fara de care nu poate sa se mantuiasca. Nazuind catre Dumnezeu si lipindu-se de Domnul prin smerita lui iubire, sufletul omului primeste o putere curatitoare de pacate, care il intareste in lupta cu pacatul pana la biruinta deplina. La aceasta lupta ia parte si trupul, care astazi este vas si arma a pacatului, dar este menit sa devina arma a dreptatii si vas al sfinteniei.

Dumnezeu l-a zidit pe om sufland duh asemeni celui dumnezeiesc64 in trupul insufletit, pe care l-a zidit la inceput din pamant. Trupul trebuia sa fie o arma a duhului supusa lui Dumnezeu. Prin trup, duhul omului se manifesta in lumea materiala. Prin mijlocirea trupului si a partilor lui separate, duhul omului isi descopera insusirile si calitatile primite de la Dumnezeu, in calitatea lui de chip al lui Dumnezeu - fapt pentru care si trupul, ca manifestare a chipului lui Dumnezeu, este si se numeste "frumusetea noastra cea dupa chipul lui Dumnezeu zidita" (stihira la inmormantare).

Cand primii oameni au cazut cu duhul de la Ziditorul lor, trupul, care pana atunci era supus duhului, ascultandu-i poruncile prin mijlocirea sufletului, nu s-a mai supus duhului si voi sa-si fie singur stapan. In locul Legii lui Dumnezeu, in om a pus stapanire legea carnii. Pacatul, care l-a smuls pe om de la Izvorul vietii -Dumnezeu, l-a scindat si pe om.

Unitatea dintre duh, suflet si trup s-a tulburat, moartea a patruns in el. Sufletul, neadapandu-se din izvoarele vietii, nu mai avea cum sa le transmita pe acestea trupului. Astfel, trupul a devenit stricacios, iar chinul a devenit soarta duhului.
Hristos a venit pe pamant ca sa restaureze chipul cazut al omului si sa-i redea unirea cu Acela al Carui chip este. Unindu-l cu Sine, Dumnezeu il restaureaza pe om in toata plinatatea bunatatii sale dintru inceput. Daruind har si sfintire duhului, Hristos curateste, intareste, vindeca si sfinteste si sufletul, si trupul. "Cel ce se alipeste de Domnul este un duh cu El" (I Cor. 6, 17).

Asadar, trupul omului care s-a unit cu Domnul trebuie sa fie o arma a Domnului, sa slujeasca implinirii voii Sale si sa devina parte a Trupului lui Hristos. Pentru deplina sfintire a omului, trupul robului lui Dumnezeu trebuie sa se uneasca cu Trupul lui Hristos, si aceasta se savarseste in Taina impartasirii. Adevaratul Trup si adevaratul Sange al lui Hristos, pe care le primim, se transforma intr-o parte a marelui Trup al lui Hristos.

Desigur, pentru a ne uni cu Hristos nu este suficienta doar unirea trupului nostru cu Trupul lui Hristos. Gustarea Trupului lui Hristos este binefacatoare atunci cand omul isi atinteste duhul catre El si se uneste cu El. Primirea Trupului lui Hristos, in timp ce cu duhul il respingem, este asemenea atingerii lui Hristos de cei care L-au batut, L-au ocarat si L-au rastignit. Atingerea lor de El nu le-a fost spre mantuire si spre vindecare, ci spre osanda.

Iar cei ce se impartasesc cu cucernicie, cu dragoste, fiind gata sa vina si sa-i slujeasca, aceia se unesc strans cu El si devin arma a vointei Lui dumnezeiesti. "Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el" - grait-a Domnul (In. 6, 56). Unindu-se cu Domnul cel inviat si, prin El, cu intreaga Treime Cea Pururi-Fiitoare, omul absoarbe putere din Ea pentru viata vesnica si devine el insusi nemuritor. "Precum M-a trimis pe Mine Tatal cel viu si Eu viez pentru Tatal, si cel ce Ma mananca pe Mine va trai prin Mine" (In. 6, 57).

Toti cei ce cred in Hristos si s-au unit cu El, predandu-se Lui si primind harul lui Dumnezeu, alcatuiesc laolalta Biserica lui Hristos, al carei Cap este insusi Hristos, iar cei care intra in ea sunt madularele ei.
Nevazut ochiului trupesc, Hristos Se arata in mod real pe pamant prin Biserica Sa, asa cum duhul nevazut al omului se arata prin lucrarile trupului sau. Biserica este Trupul lui Hristos deoarece, in primul rand, partile ei sunt unite cu Hristos prin dumnezeiestile Taine si, in al doilea rand, intrucat prin ea Hristos lucreaza in lume. Noi ne impartasim de Trupul si sangele lui Hristos (in Sfintele Taine), pentru ca noi insine sa fim parti ale Trupului lui Hristos (ale Bisericii). Acest lucru nu se produce dintr-o data.

Necontenita petrecere in Biserica arata deja o stare de biruire a pacatului si de deplina curatire de pacat. Tot ce este pacatos ne scoate, intr-o anumita masura, afara din Biserica si ne indeparteaza de Biserica. Iata de ce, la rugaciunea pentru spovedanie, deasupra capului fiecarui om care se caieste se citeste: "Primeste-l si uneste-l cu Sfanta Ta Biserica". Prin pocainta, crestinul se curateste, se uneste mai strans cu Hristos in impartasirea cu Sfintele Taine, dar apoi iarasi peste sufletul lui se asterne praful pacatului si-l indeparteaza de Hristos si de Biserica, motiv pentru care din nou este nevoie de pocainta si de impartasanie.
Cat timp nu se sfarseste viata pe pamant, chiar pana la iesirea sufletului din trup, in om continua lupta dintre pacat si dreptate. Oricat de inalta ar fi starea duhovniceasca si morala la care ar ajunge cineva, este totusi posibil ca, treptat sau fulgerator, sa cada adanc in bezna pacatului. De aceea, fiecaruia ii este de trebuinta impartasania cu Sfantul Trup si Sange al lui Hristos, care ne intaresc comuniunea cu El si ne uda cu suvoaiele harului datator de viata al Sfantului Duh, care curg prin trupul Bisericii.
Cat de importanta este impartasania cu Sfintele Taine, ne arata viata Cuviosului Onufrie cel Mare, caruia, ca si altor pustnici aflati in pustia aceea, ingerii ii aduceau sfanta impartasanie; ca si viata Cuvioasei Maria Egipteanca, a carei ultima dorinta, dupa multi ani de viata in insingurare, a fost sa primeasca Sfintele Taine; sau ca viata Cuviosului Savatie al Solovetului si a multor altora. Caci nu degeaba grait-a Domnul: "Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi" (In. 6, 53).
Impartasania cu Trupul si Sangele lui Hristos este primirea in noi a Hristosului inviat, biruitorul mortii, Care le daruieste celor ce sunt cu El biruinta asupra pacatului si a mortii. Pastrand in noi darul haric al sfintei impartasanii, avem in noi zalogul si incepatura fericitei vieti vesnice a trupului si a sufletului.

Lupta dintre pacat si dreptatea lui Dumnezeu - atat in fiecare om, cat si in intreaga omenire - se va continua chiar pana in "Ziua lui Hristos", pana la a doua Sa venire, pana la Judecata intregii lumi. Biserica pamanteasca ii reuneste pe toti cei renascuti prin botez, care si-au luat in spate crucea luptei cu pacatul si ii urmeaza incepatorului nevointei acestei lupte, Care este Hristos. Dumnezeiasca Euharistie, aducerea Jertfei celei fara de sange si impartasirea cu ea ii sfinteste si ii intareste pe cei ce participa la ea, facandu-i pe cei ce gusta din Trupul si Sangele lui Hristos madulare adevarate ale Trupului Bisericii Sale. Dar abia o data cu moartea omului se stabileste daca acesta a ramas pana la ultima lui suflare madular adevarat al Trupului lui Hristos, ori daca pacatul a triumfat in el, izgonind harul primit in Sfintele Taine si care il lega de Hristos.

Adormit intru har, ca un madular al Bisericii pamantesti, omul trece din Biserica pamanteasca in cea cereasca, iar cel cazut din Biserica pamanteasca nu va intra in Biserica cereasca, intrucat partea pamanteasca a Bisericii este calea spre cea cereasca. Cu cat omul se afla mai mult sub lucrarea harului sfintei impartasanii si cu cat se uneste mai strans cu Hristos, cu atat mai mult se va desfata de partasia cu Hristos si in imparatia Lui, ce va sa vina. Dar intrucat pacatul continua sa lucreze in sufletul omului pana la moarte, trupul sau este supus urmarilor pacatului, purtand in sine samanta bolii si a mortii de care se va elibera doar dupa moarte, cand trupul se va descompune si cand, in fine, se va ridica eliberat de ele, la invierea obsteasca.

Cel ce s-a unit cu duhul si cu trupul cu Hristos in viata aceasta va fi impreuna cu El cu duhul si cu trupul si in viata viitoare. Suvoaiele harice ale de-viata-datatoarelor Taine ale Trupului si Sangelui lui Hristos sunt izvoarele bucuriei noastre vesnice in comuniunea cu Hristos Cel inviat si in vederea fata catre fata a slavei Sale. Aceleasi urmari ale pacatului, inca neizgonit definitiv din semintia omeneasca, lucreaza nu doar individual, in fiecare om, ci, prin oameni, ele se manifesta si in activitatea pamanteasca a unor intregi parti ale Bisericii. Tot timpul apar erezii, schisme, neoranduieli care indeparteaza o parte a credinciosilor. Neintelegerile dintre Bisericile locale sau dintre unele parti ale lor au tulburat din vechime Biserica, si in timpul slujbelor auzim necontenit rugaciuni pentru incetarea lor.
"Ne rugam pentru impreuna-cugetarea Bisericilor", "pentru unirea Bisericilor" (canonul treimic al invierii, glasul al 8-lea), "curma schismele Bisericii", "Potoleste despartirile Bisericii" (slujba arhanghelilor, 8 noiembrie, 26 martie, 13 iulie) si alte rugaciuni asemenea acestora sunt inaltate de Biserica Ortodoxa de-a lungul veacurilor. Chiar si in Sambata Mare, in fata sfantului epitaf, Biserica inalta chemarea: "Ceea ce ai nascut Viata, Neprihanita, Preacurata Fecioara, linisteste smintelile din Biserica si pace daruieste-ne, ceea ce esti buna" (sfarsitul paragrafului al 2-lea).

Abia cand Se va ivi Hristos pe nori va fi nimicit ispititorul si vor disparea toate inselarile si amagirile. Atunci se va incheia lupta dintre bine si rau, dintre viata si moarte, si Biserica pamanteasca se va contopi cu Biserica Triumfatoare, in care Dumnezeu va fi toate in toti (I Cor. 15, 28).
In viitoarea imparatie a lui Hristos nu va mai fi nevoie de impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, intrucat toti cei ce s-au invrednicit [de aceasta] vor fi in cea mai stransa impartasire cu El si se vor desfata de preavesnica lumina a Treimii Celei de-viata-incepatoare, gustand o fericire cereasca de negrait cu cuvantul si de necuprins cu mintea noastra cea slaba. De aceea, dupa impartasirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, dupa Liturghie, in altar se inalta intotdeauna rugaciunea care se canta in zilele Pastelui: "O, Pastile cele mari si preasfintite, Hristoase! Da-ne noua mai cu ravna sa ne impartasim cu Tine si in ziua cea neinserata a imparatiei Tale!".

Convertirea unui protestant la Ortodoxie printr-o icoana

Când, în 1990, am părăsit Hawai pentru a studia la Seminarul Teologic Gordon-Conwell, am făcut-o cu scopul de-a ajunge profesor la liberalul seminar al „Bisericii Unite a lui Hristos”. Aceasta era una dintre cele mai liberale denominaţii protestante, şi voiam să ajut la aducerea sa înapoi la „rădăcinile biblice”. Ultimul lucru din lume pe care-l aşteptam era să devin ortodox!

Chemat de o icoană

După primul semestru, am fost invitat la un studiu biblic ţinut la biserica ortodoxă grecească a Sfinţilor Constantin şi Elena. În timpul studiului, privirile îmi tot fugeau spre masa unde se găseau de vânzare nişte icoane. Ochii mi se întorceau către o icoană anume, a lui Hristos ţinând Scriptura. În zilele ce au urmat nu mi-am putut scoate din minte acea icoană, aşa că m-am întors şi am cumpărat-o.

Când am luat-o, nici prin gând nu-mi trecea să mă fac ortodox. Am cumpărat-o ca pe-un mic gest de răzvrătire împotriva puternicei atitudini reformate de la Gordon-Conwell. Am simţit însă în icoană şi o putere duhovnicească, care m-a făcut mai conştient de prezenţa lui Hristos în viaţa mea.

În al treilea an de Seminar am scris o lucrare numită „Icoana şi spiritualitatea evanghelică”. În ea, analizam cum frumuseţea vizuală a icoanelor ar putea îmbogăţi spiritualitatea evanghelicilor, care e adesea destul de raţionalistă şi austeră. Pe măsură ce făceam studiul, am ştiut că era important să înţeleg icoana de pe poziţii ortodoxe, iar nu să impun asupra subiectului prejudecăţile protestante. Deşi după ce-am terminat lucrarea am rămas în comunitatea evanghelică, începusem să percep înţelegerea sacramentală ortodoxă a realităţii.

După ce-am absolvit Seminarul, am mers la Berkeley şi am început studiile de doctorat în religie comparată. Pe când eram acolo, am frecventat biserica ortodoxă bulgară a Sfinţilor Chirii şi Methodie, o parohie mică, alcătuită în mare parte din convertiţi americani. Acolo am văzut Ortodoxia trăită! M-a atins profund ve­derea părinţilor ce-şi purtau copilaşii în braţe pentru a primi Sfânta împărtăşanie şi-şi ridicau copiii ca să poată săruta icoanele.

Temeiul scripturistic al icoanelor

După câţiva ani la Berkeley, m-am întors în Hawai. Deşi eram foarte interesat de Ortodoxie, aveam şi câteva rezerve majore. Una dintre ele era întrebarea: există un temei scripturistic pentru icoane? Nu cumva obiceiul ortodox al cinstirii icoanelor încalcă cele Zece Porunci, care opresc închinarea la chipurile cioplite? Cealaltă problemă era împotrivirea lui Jean Calvin fată de icoane. Mă socoteam a fi un calvinist şi aveam o mare preţuire pentru Calvin, ca teolog şi cărturar biblic. Am abordat aceste două probleme în maniera tipică a unui student proaspăt absolvent: m-am apucat să fac nişte studii de cercetare.

În cercetările mele, am aflat că există, într-adevăr, un temei scripturistic pentru icoane. În Cartea Ieşirii, vedem cum Dumnezeu îi dă lui Moise cele Zece Porunci, printre care se cuprinde interdicţia împotriva chipurilor cioplite [Ieşirea 20:4]. Însă, în aceeaşi carte, vedem cum Dumnezeu îl învaţă pe Moise să construiască Cortul Sfânt, zicându-i, printre altele, să aşeze heruvimi de aur pe Chivotul Mărturiei [Ieşirea 25:17-22]. Mai mult, vedem cum Dumnezeu îl învaţă pe Moise să întocmească chipuri de heruvimi pentru curţile din afară ale Cortului Sfânt şi pentru perdeaua dinăuntru, ce ducea la Sfânta Sfintelor [Ieşirea 26:1,31-33.

Am găsit precedente scripturistice asemănătoare, în favoarea icoanelor, la Templul lui Solomon. în Sfânta Sfintelor se găseau chipuri de heruvimi, cioplite pe cele două uşi ce duceau către Sfânta Sfintelor, cât şi pe zidurile exterioare din jurul Templului [II Paralipomena 3:14; I Regi 6:29, 30, 31-35. Ce găsim aici se află într-un contrast izbitor cu austeritatea deplină din multe biserici protestante de astăzi. în timp ce multe biserici protestante au doar patru ziduri goale, lăcaşul de închinare din Vechiul Legământ era plin de bogate podoabe vizuale.

La sfârşitul Cărţii lui Iezechiel se află o descriere lungă şi elaborată a noului Templu. Asemeni Cortului lui Moise şi Templului lui Solomon, noul Templu are heruvimi ciopliţi pe zidurile sale [Iezechiel 41:15-26]. Şi anume, gravurile heruvimilor au fie feţe omeneşti, fie feţe de lei. Descrierea chipurilor omeneşti de pe zidurile Templului poartă o asemănare izbitoare cu icoanele din Bisericile ortodoxe de astăzi.

Săpături arheologice recente au descoperit o sinagogă din primul secol, ce avea pe pereţi imagini pictate cu scene biblice. Aceasta înseamnă că atunci când Iisus şi ucenicii Săi mergeau Sâmbăta la sinagogă, nu vedeau nişte ziduri goale, ci evocări vizuale ale adevărurilor scripturistice.

Am fost copleşit şi de faptul că conceptul chipului (imaginii) lui Dumnezeu este crucial din punct de vedere teologic. Este important pentru relatarea Facerii şi de însemnătate hotărâtoare în înţelegerea firii omeneşti [Facerea 1:27]. Conceptul acesta este de însemnătate hotărâtoare şi în înţelegerea mântuirii. Dumnezeu ne mântuieşte prin refacerea chipului Său din noi [Romani 8:29; I Corinteni 15:49]. Şi vorbim doar de câteva menţiuni ale chipului lui Dumnezeu în Scriptură. Toate acestea m-au dus la concluzia că există, cu adevărat, un temei biblic pentru icoane!

Cum rămâne cu Calvin?

Dar cum rămâne cu Jean Calvin? Aveam cea mai mare cinstire pentru Calvin, foarte preţuit printre protestanţi pentru comentariile sale biblice şi ca unul dintre teologii întemeietori ai Reformei protestante. Nu puteam trece cu uşurinţă peste iconoclasmul lui Calvin. Aveam nevoie de motive bune, scripturistice şi teologice, ca să resping opoziţia lui Calvin fată de icoane.

Cercetarea mea a dat naştere mai multor surprize. Una a fost descoperirea uimitoare că nicăieri în Instituţiile sale, Calvin nu pomeneşte versetele ce vorbesc despre folosirea imaginilor în Cortul şi Templul Vechiului Legământ. E o omisiune foarte semnificativă.

Un alt însemnat punct slab este felul în care înţelegea Calvin istoria Bisericii. El presupunea că în primii cinci sute de ani de creştinism, bisericile erau lipsite de imagini, şi abia o dată cu „decăderea purităţii dogmatice” au început imaginile să pătrundă în biserici. Calvin l-a ignorat însă pe Eusebiu şi Istoria sa Bisericească, scrisă în secolul al patrulea, care aminteşte de portretele în culori ale lui Hristos şi ale Apostolilor (7:18). Şi aceasta, în ciuda faptului că protestantul Calvin ştia lucrarea, citându-l pe Eusebiu în Instituţiile sale!

Un alt punct slab este faptul că Calvin nu contrazice nicăieri clasica apărare teologică a icoanelor adusă de Sfântul Ioan Damaschin: restricţia scripturistică împotriva chipurilor se baza pe faptul că Dumnezeu Tatăl nu poate fi înfăţişat în chip văzut. Însă, deoarece Dumnezeu Fiul a luat la întruparea Sa fire omenească, El poate fi zugrăvit în icoane.

Am fost surprins să aflu că argumentele lui Calvin nu erau nici pe departe atât de puternice pe cât m-aş fi aşteptat. Calvin n-a luat în seamă toate dovezile biblice, a înţeles greşit istoria Bisericii şi a dat greş în a răspunde la apărarea teologică clasică. Cu alte cuvinte, iconoclasmul lui Calvin suferea pe plan scripturistic, teologic şi istoric.

În călătoria mea către Ortodoxie, mai erau şi alte probleme pe care trebuia să le lămuresc, dar cea a icoanelor era vârful aisbergului. M-am concentrat asupra icoanelor deoarece socoteam că este punctul cel mai vulnerabil al Ortodoxiei. Spre surpriza mea, era mult mai puternic decât mi-aş fi închipuit vreodată, îndoielile mele în privinţa icoanelor au fost asemeni Titanicului lovindu-se de gheţar. Ce părea să fie o bucăţică de gheaţă era de fapt, în adâncuri, un munte uriaş, capabil să scufunde nava cea mare. Cu timpul, teologia mea protestantă s-a năruit şi m-am încredinţat că Biserica Ortodoxă avea dreptate când susţine că deţine deplinătatea Credinţei.

Am fost primit în Biserică în Duminica Ortodoxiei din 1999. În prima duminică din Postul Mare, Biserica prăznuieşte restaurarea cinstirii icoanelor şi înfrângerea iconoclaştilor, la al Şaptelea Sinod Ecumenic din 787. În ziua aceasta credincioşii proclamă: „Aceasta este credinţa care a întemeiat lumea!”.

Cu siguranţă, a întemeiat credinţa acestui fost calvinist, în urma puternicei mărturii a unei mici icoane!

de Robert Arakaki (Honolulu, Hawaii)

Sursa: journeytoorthodoxy.com, traducere de Radu Hagiu, în revista „Familia Ortodoxă”, nr. 3 (38) martie/2012, pp. 52-54.



www.pemptusia.ro

Conceptia de mantuire ortodoxa versus protestanta

Deseori ortodocsii si neoprotestantii discută despre mântuire si despre cum se ajunge la ea plecând de la premiza că ei înteleg acelasi lucru prin termenul "mântuire".
De-a lungul timpului, în urma numeroaselor întrebări puse de neoprotestanti, mi s-a întărit convingerea că mântuirea este înteleasă diferit de ortodocsi si de neoprotestanti.

Când vorbesc despre "mântuire", (neo)protestantii înteleg prin aceasta exclusiv iertarea păcatelor. Astfel, a fi mântuit înseamnă a avea păcatele iertate si a fi gata pentru Împărătia Cerurilor (potrivit învătăturii protestante). Pe de altă parte, ortodocsii înteleg prin "mântuire" ceva mult mai complex, aparte de iertarea păcatelor.
Din punct de vedere etimologic, termenul "mântuire" înseamnă izbăvire, eliberare. Se pune problema - izbăvire din ce? Biserica Ortodoxă foloseste termenul "mântuire" cu referire la izbăvirea sau eliberarea de sub puterea păcatului. Această eliberare nu este una abstractă, declarată în mod juridic ca în învătătura protestantă, ci efectivă ("Fiti sfinti pentru că si Eu sunt sfânt").

Există două mântuiri: cea generală, a întregii omeniri (mântuirea obiectivă), săvârsită pe Cruce când Mântuitorul a biruit păcatul, si cea personală, care este o intrare sau o însusire de către om a mântuirii (mântuirea subiectivă).

Mântuirea generală sau obiectivă este prin Har; mântuirea personală sau subiectivă este tot prin Har, în sensul că Dumnezeu în mila Sa dă tot ajutorul pentru ca omul să intre în această mântuire. Această intrare nu este nici abstractă si nici instantanee - unele păcate dispar mai repede, altele mai greu. Este un proces pe care Sf. Apostol Pavel îl compară cu o alergare sportivă. Cununa care stă înaintea alergătorului crestin este mântuirea deplină.
Ortodocsii si protestantii, întelegând lucruri diferite prin acest termen, se dispută cu privire la lucrurile care contribuie la obtinerea mântuirii. Dacă e să întelegem prin "mântuire" iertarea păcatelor, atunci aceasta se obtine într-adevăr prin credinta în Iisus Hristos, asa cum afirmă si protestantii. Păcatele mărturisite si lăsate sunt iertate.

Un subiect de dispută pentru protestanti este rolul faptelor bune. Protestantii, întelegând prin "mântuire" iertarea păcatelor si declararea instantanee, de tip juridic, din partea lui Dumnezeu a neprihănirii omului, afirmă că faptele bune nu au nici un rol în obtinerea iertării. Acest lucru este adevărat pentru iertarea păcatelor, pentru că aceasta nu se obtine pentru merite ale noastre, ci prin Harul si mila lui Dumnezeu.
Ortodocsii, pentru care mântuirea este curătirea reală de păcate, afirmă rolul faptelor bune în acest proces. În vindecarea si părăsirea deprinderilor rele, faptele bune au un rol terapeutic pentru păcătos. Ele sunt mântuitoare si îl ajută pe om la această mântuire în sensul că îl eliberează si vindecă pe păcătos de deprinderile păcătoase. Se stie faptul că inima omului se modelează după actele exterioare lucrate prin vointa sa. Lucrarea faptelor bune si hotărârea de a nu mai repeta păcatele sunt mântuitoare, adică ajută la mântuirea omului. De aceea învătătura crestină ortodoxă afirmă mântuirea prin credintă si prin fapte.
În acest context, expresia protestantilor "Sunt mântuit" nu are sens. Un om este mântuit abia atunci când s-a eliberat de orice păcat din viata lui. Ori, acest lucru nu se poate afirma cu certitudine într-o viată de om.

Iată câteva versete din Noul Testament; toate indică spre lucrarea faptelor bune ca parte a parcurgerii si atingerii mântuirii.
În Iope era o ucenită, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune si de milosteniile pe care le făcea. (Fapte 9:36)
[Dumnezeu] va răsplăti fiecăruia după faptele lui... Dar acum, izbăviti fiind de păcat si robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveti roada voastră spre sfintire, iar sfârsitul, viată vesnică... Dacă vietuiti după trup, veti muri, iar dacă ucideti, cu Duhul, faptele trupului, veti fi vii... Aceasta, fiindcă stiti în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziti din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârsite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului si să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospete si în betii, nu în desfrânări si în fapte de rusine, nu în ceartă si în pizmă. Ci îmbrăcati-vă în Domnul Iisus Hristos si grija de trup să nu o faceti spre pofte. (Rom. 2:6; 6:22; 8:13; 13:11-14)

Dacă, într-adevăr, L-ati ascultat si ati fost învătati întru El, asa cum este adevărul întru Iisus, să vă dezbrăcati de vietuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare si să vă înnoiti în duhul mintii voastre si să vă îmbrăcati în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate si în sfintenia adevărului. (Efes. 4:21-24)
Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea si urmează dreptatea, evlavia, credinta, dragostea, răbdarea, blândetea. Luptă-te lupta cea bună a credintei, cucereste viata vesnicã la care ai fost chemat si pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori... Să facă ce e bine, să se înavutească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă, agonisindu-si bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viata vesnică. (1 Tim. 6:11, 12, 18, 19)

Vrednic de crezare este cuvântul, si voiesc să adeveresti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune si de folos oamenilor. (Tit 3:8)

Părtăsia ta la credintă să se facă lucrătoare în deplina cunostintă a oricărei fapte bune, pe care o faceti pentru Hristos Iisus. (Filim. 6)
Asa si cu credinta: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăsi. Dar va zice cineva: Tu ai credintă, iar eu am fapte; arată-mi credinta ta fără fapte si eu ît voi arăta, din faptele mele, credinta mea. Tu crezi cã unul este Dumnezeu? Bine faci; dar si demonii cred si se cutremură. Vrei însă să întelegi, omule nesocotit, că credinta fără de fapte moartă este? Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că, credinta lucra împreună cu faptele lui si din fapte credinta s-a desăvârsit? (Iacov 2:17-22)

Pentru aceasta, puneti si din partea voastră toată sârguinta si adăugati la credinta voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunostinta. (2 Pet. 1:5)
Stiu faptele tale si osteneala ta si răbdarea ta... Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vietii, care este în raiul lui Dumnezeu... Nu te teme de cele ce ai să pătimesti. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temnită, ca să fiti ispititi, si veti avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte si îti voi da cununa vietii... Am auzit un glas din cer, zicând: Scrie: Fericiti cei morti, cei ce acum mor întru Domnul! Da, grăieste Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei... Am văzut pe morti, pe cei mari si pe cei mici, stând înaintea tronului si cărtile au fost deschise; si o altă carte a fost deschisă, care este cartea vietii; si mortii au fost judecati din cele scrise în cărti, potrivit cu faptele lor. (Apoc. 2:2, 7, 10; 14:13, 20:12)

În mod particular, întâia Epistolă a Sf. Ap. Ioan atrage atentia asupra necesitătii unirii credintei cu lucrarea faptelor bune; simpla credintă cu mintea (asa cum cred si dracii) nu este suficientă pentru mântuire.

Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeste, mincinos este si întru el adevărul nu se află. Cine păzeste cuvântul Lui, întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu este desăvârsită. Prin aceasta cunoastem că suntem întru El. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, si el asa să umble... Oricine si-a pus în El nădejdea, acesta se curăteste pe sine, asa cum Acela curat este... Oricine rămâne întru El nu păcătuieste; oricine păcătuieste nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut... Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârseste păcat, pentru că sământa lui Dumnezeu rămâne în acesta; si nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu. (1 In. 2:4, 5, 6; 3:3, 6, 9)
În concluzie, omul are iertarea păcatelor prin credinta în Iisus Hristos si prin mărturisirea si părăsirea păcatelor. Măsura în care s-a mântuit poate fi apreciată însă numai la Judecata de Apoi, în functie de faptele sale bune si de nevointa sa spre o viată sfântă. Trebuie mentionat aici că Judecata nu se va desfăsura cu Iisus Hristos prezidând un juriu de o manieră lumească si trimitând oamenii în Iad. Faptele bune sau rele ale oamenilor (structura lor sufletească) - "cum te voi găsi, asa te voi judeca" - sunt cele care îi vor duce pe acestia în Rai sau Iad. Faptele tuturor vor fi revelate în fata dreptului Judecător si a puterilor ceresti. Temelia pentru schimbarea acestei structuri sufletesti ("mântuire") este credinta în Iisus Hristos, iar transformarea efectivă se realizează cu vrerea omului si cu ajutorul lui Dumnezeu.

Bogdan Mateciuc

http://www.odaiadesus.ro/cuvinte.html

Egumenul Efrem Vatopedinul va fi eliberat, dar conditionat!

Consiliul de judecători întrunit pentru a răspunde cererii de eliberare din arestul preventiv a Părintelui Stareț Efrem a hotărât punerea lui în libertate,in schimbul unei garantii de 300 000 de euro, mentinandu-se interdictia plecarii din tara si din Vatopedi, precum si obligatia de a vizita periodic autoritatile zonei. În aceste zile Părintele Stareț se va întoarce în Mănăstirea Vatoped.

Potrivit informatiilor de la Romfea. gr. suma pentru gratiere a fost achitata de catre prietenii manastirii Vatoped si de alte personalitati.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!


Sursa: Romfea.gr



Traducere: Sfanta Manastire Pantocrator