Biserica este trupul lui Hristos

Sfantul Ioan Maximovici : "Biserica este trupul lui Hristos "


"El (Hristos) este capul trupului, al Bisericii" (Col. l, 18), "Care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineste toate intru toti" (Efeseni 1, 23)

Nu o singura data, in Sfanta Scriptura, Biserica este numita Trupul lui Hristos. "Ma bucur in suferintele mele pentru voi..., pentru trupul Lui, adica Biserica" (Col. 1, 24), scria despre sine Sfantul Apostol Pavel. Apostolii, proorocii, binevestitorii, pastorii si invatatorii - ne spune tot el - sunt dati de Hristos "la lucrul slujirii, la zidirea trupului lui Hristos" (Efeseni 4, 12).

In acelasi timp, in Trupul si Sangele lui Hristos se transforma painea si vinul la dumnezeiasca Liturghie si credinciosii se impartasesc cu ele. Asa a randuit insusi Hristos, Care i-a impartasit pe apostolii Sai la Cina cea de taina, spunandu-le: "Luati, mancati, acestaeste trupul Meu... Beti dintru acesta toti, ca acesta este Sangele Meu, al Legii celei noi (Matei 26, 26-28).

Cum se poate ca, in acelasi timp, Trupul lui Hristos sa fie si Biserica, si Sfintele Taine? Cum se poate ca, in acelasi timp, credinciosii sa fie madulare ale Trupului lui Hristos - Biserica - si, totodata, sa se impartaseasca cu Trupul lui Hristos in Sfintele Taine?

In ambele situatii, denumirea "Trupul lui Hristos" nu este folosita in sens figurat, ci in sensul cel mai propriu si real al acestui cuvant. Noi credem ca Sfintele Taine, pastrand infatisarea painii si a vinului, sunt adevaratul Trup si adevaratul Sange al lui Hristos. De asemeni, credem si marturisim ca Hristos, Fiul Dumnezeului Celui Viu, venind in lume sa-I mantuiasca pe pacatosi, a devenit Om adevarat si carnea Lui, primita de la Fecioara Maria, a fost carne omeneasca adevarata; credem ca, cu trupul si cu sufletul, Hristos a fost Om adevarat, asemenea intru toate celorlalti oameni, afara de pacat, ramanand in acelasi timp si Dumnezeu adevarat. Fiul lui Dumnezeu nu Si-a imputinat si nu Si-a schimbat firea dumnezeieasca la intrupare, dupa cum nici firea omeneasca nu s-a schimbat, ci si-a pastrat in intregime insusirile ei omenesti.

Dumnezeirea si omenitatea s-au unit neschimbator si neamestecat, pe vecie, "neseparat si nedespartit", intr-o singura persoana a Domnului Iisus Hristos. Fiul lui Dumnezeu s-a inomenit, pentru ca pe oameni sa-i faca partasi dumnezeiestii firi (II Petru l, 4), pentru ca pe omul cazut in pacat si in moarte sa-l slobozeasca de acestea si sa-l faca nemuritor.
Unindu-ne cu Hristos, noi primim harul dumnezeiesc, care da firii omenesti putere de biruinta asupra pacatului si a mortii, Domnul Iisus Hristos, prin invatatura Sa, le-a aratat oamenilor calea biruirii pacatului si le-a daruit viata vesnica, facandu-i, prin invierea Sa, partasi ai vesnicei Sale imparatii. Ca sa primim de la El acest har dumnezeiesc, este nevoie sa fim in cea mai stransa partasie cu El. Atragandu-i la Sine pe toti prin dragostea Sa dumnezeiasca si unindu-i cu Sine, Domnul i-a unit intre ei pe cei ce L-au iubit si au venit la El, reunindu-i intr-o singura Biserica.

Biserica este unitatea in Hristos, este unirea cea mai stransa cu Hristos a tuturor celor ce cred cu dreptate in El si il iubesc si este unirea tuturor acestora prin Hristos. Biserica este alcatuita dintr-o parte pamanteasca si o parte cereasca. Fiul lui Dumnezeu a sosit pe pamant si S-a facut om, pentru ca pe om sa-l inalte la cer, sa-l faca iarasi locuitor al raiului, redandu-i starea de neprihanire si integritate dintru inceput si ca sa-l uneasca cu Sine. Aceasta se infaptuieste prin lucrarea harului lui Dumnezeu, care este dat prin Biserica, dar este nevoie si de stradania omului. Dumnezeu isi mantuieste creatia cazuta prin iubirea Sa fata de ea, dar este necesara si iubirea omului fata de Ziditorul sau, fara de care nu poate sa se mantuiasca. Nazuind catre Dumnezeu si lipindu-se de Domnul prin smerita lui iubire, sufletul omului primeste o putere curatitoare de pacate, care il intareste in lupta cu pacatul pana la biruinta deplina. La aceasta lupta ia parte si trupul, care astazi este vas si arma a pacatului, dar este menit sa devina arma a dreptatii si vas al sfinteniei.

Dumnezeu l-a zidit pe om sufland duh asemeni celui dumnezeiesc64 in trupul insufletit, pe care l-a zidit la inceput din pamant. Trupul trebuia sa fie o arma a duhului supusa lui Dumnezeu. Prin trup, duhul omului se manifesta in lumea materiala. Prin mijlocirea trupului si a partilor lui separate, duhul omului isi descopera insusirile si calitatile primite de la Dumnezeu, in calitatea lui de chip al lui Dumnezeu - fapt pentru care si trupul, ca manifestare a chipului lui Dumnezeu, este si se numeste "frumusetea noastra cea dupa chipul lui Dumnezeu zidita" (stihira la inmormantare).

Cand primii oameni au cazut cu duhul de la Ziditorul lor, trupul, care pana atunci era supus duhului, ascultandu-i poruncile prin mijlocirea sufletului, nu s-a mai supus duhului si voi sa-si fie singur stapan. In locul Legii lui Dumnezeu, in om a pus stapanire legea carnii. Pacatul, care l-a smuls pe om de la Izvorul vietii -Dumnezeu, l-a scindat si pe om.

Unitatea dintre duh, suflet si trup s-a tulburat, moartea a patruns in el. Sufletul, neadapandu-se din izvoarele vietii, nu mai avea cum sa le transmita pe acestea trupului. Astfel, trupul a devenit stricacios, iar chinul a devenit soarta duhului.
Hristos a venit pe pamant ca sa restaureze chipul cazut al omului si sa-i redea unirea cu Acela al Carui chip este. Unindu-l cu Sine, Dumnezeu il restaureaza pe om in toata plinatatea bunatatii sale dintru inceput. Daruind har si sfintire duhului, Hristos curateste, intareste, vindeca si sfinteste si sufletul, si trupul. "Cel ce se alipeste de Domnul este un duh cu El" (I Cor. 6, 17).

Asadar, trupul omului care s-a unit cu Domnul trebuie sa fie o arma a Domnului, sa slujeasca implinirii voii Sale si sa devina parte a Trupului lui Hristos. Pentru deplina sfintire a omului, trupul robului lui Dumnezeu trebuie sa se uneasca cu Trupul lui Hristos, si aceasta se savarseste in Taina impartasirii. Adevaratul Trup si adevaratul Sange al lui Hristos, pe care le primim, se transforma intr-o parte a marelui Trup al lui Hristos.

Desigur, pentru a ne uni cu Hristos nu este suficienta doar unirea trupului nostru cu Trupul lui Hristos. Gustarea Trupului lui Hristos este binefacatoare atunci cand omul isi atinteste duhul catre El si se uneste cu El. Primirea Trupului lui Hristos, in timp ce cu duhul il respingem, este asemenea atingerii lui Hristos de cei care L-au batut, L-au ocarat si L-au rastignit. Atingerea lor de El nu le-a fost spre mantuire si spre vindecare, ci spre osanda.

Iar cei ce se impartasesc cu cucernicie, cu dragoste, fiind gata sa vina si sa-i slujeasca, aceia se unesc strans cu El si devin arma a vointei Lui dumnezeiesti. "Cel ce mananca trupul Meu si bea sangele Meu ramane intru Mine si Eu intru el" - grait-a Domnul (In. 6, 56). Unindu-se cu Domnul cel inviat si, prin El, cu intreaga Treime Cea Pururi-Fiitoare, omul absoarbe putere din Ea pentru viata vesnica si devine el insusi nemuritor. "Precum M-a trimis pe Mine Tatal cel viu si Eu viez pentru Tatal, si cel ce Ma mananca pe Mine va trai prin Mine" (In. 6, 57).

Toti cei ce cred in Hristos si s-au unit cu El, predandu-se Lui si primind harul lui Dumnezeu, alcatuiesc laolalta Biserica lui Hristos, al carei Cap este insusi Hristos, iar cei care intra in ea sunt madularele ei.
Nevazut ochiului trupesc, Hristos Se arata in mod real pe pamant prin Biserica Sa, asa cum duhul nevazut al omului se arata prin lucrarile trupului sau. Biserica este Trupul lui Hristos deoarece, in primul rand, partile ei sunt unite cu Hristos prin dumnezeiestile Taine si, in al doilea rand, intrucat prin ea Hristos lucreaza in lume. Noi ne impartasim de Trupul si sangele lui Hristos (in Sfintele Taine), pentru ca noi insine sa fim parti ale Trupului lui Hristos (ale Bisericii). Acest lucru nu se produce dintr-o data.

Necontenita petrecere in Biserica arata deja o stare de biruire a pacatului si de deplina curatire de pacat. Tot ce este pacatos ne scoate, intr-o anumita masura, afara din Biserica si ne indeparteaza de Biserica. Iata de ce, la rugaciunea pentru spovedanie, deasupra capului fiecarui om care se caieste se citeste: "Primeste-l si uneste-l cu Sfanta Ta Biserica". Prin pocainta, crestinul se curateste, se uneste mai strans cu Hristos in impartasirea cu Sfintele Taine, dar apoi iarasi peste sufletul lui se asterne praful pacatului si-l indeparteaza de Hristos si de Biserica, motiv pentru care din nou este nevoie de pocainta si de impartasanie.
Cat timp nu se sfarseste viata pe pamant, chiar pana la iesirea sufletului din trup, in om continua lupta dintre pacat si dreptate. Oricat de inalta ar fi starea duhovniceasca si morala la care ar ajunge cineva, este totusi posibil ca, treptat sau fulgerator, sa cada adanc in bezna pacatului. De aceea, fiecaruia ii este de trebuinta impartasania cu Sfantul Trup si Sange al lui Hristos, care ne intaresc comuniunea cu El si ne uda cu suvoaiele harului datator de viata al Sfantului Duh, care curg prin trupul Bisericii.
Cat de importanta este impartasania cu Sfintele Taine, ne arata viata Cuviosului Onufrie cel Mare, caruia, ca si altor pustnici aflati in pustia aceea, ingerii ii aduceau sfanta impartasanie; ca si viata Cuvioasei Maria Egipteanca, a carei ultima dorinta, dupa multi ani de viata in insingurare, a fost sa primeasca Sfintele Taine; sau ca viata Cuviosului Savatie al Solovetului si a multor altora. Caci nu degeaba grait-a Domnul: "Adevarat, adevarat zic voua, daca nu veti manca trupul Fiului Omului si nu veti bea sangele Lui, nu veti avea viata in voi" (In. 6, 53).
Impartasania cu Trupul si Sangele lui Hristos este primirea in noi a Hristosului inviat, biruitorul mortii, Care le daruieste celor ce sunt cu El biruinta asupra pacatului si a mortii. Pastrand in noi darul haric al sfintei impartasanii, avem in noi zalogul si incepatura fericitei vieti vesnice a trupului si a sufletului.

Lupta dintre pacat si dreptatea lui Dumnezeu - atat in fiecare om, cat si in intreaga omenire - se va continua chiar pana in "Ziua lui Hristos", pana la a doua Sa venire, pana la Judecata intregii lumi. Biserica pamanteasca ii reuneste pe toti cei renascuti prin botez, care si-au luat in spate crucea luptei cu pacatul si ii urmeaza incepatorului nevointei acestei lupte, Care este Hristos. Dumnezeiasca Euharistie, aducerea Jertfei celei fara de sange si impartasirea cu ea ii sfinteste si ii intareste pe cei ce participa la ea, facandu-i pe cei ce gusta din Trupul si Sangele lui Hristos madulare adevarate ale Trupului Bisericii Sale. Dar abia o data cu moartea omului se stabileste daca acesta a ramas pana la ultima lui suflare madular adevarat al Trupului lui Hristos, ori daca pacatul a triumfat in el, izgonind harul primit in Sfintele Taine si care il lega de Hristos.

Adormit intru har, ca un madular al Bisericii pamantesti, omul trece din Biserica pamanteasca in cea cereasca, iar cel cazut din Biserica pamanteasca nu va intra in Biserica cereasca, intrucat partea pamanteasca a Bisericii este calea spre cea cereasca. Cu cat omul se afla mai mult sub lucrarea harului sfintei impartasanii si cu cat se uneste mai strans cu Hristos, cu atat mai mult se va desfata de partasia cu Hristos si in imparatia Lui, ce va sa vina. Dar intrucat pacatul continua sa lucreze in sufletul omului pana la moarte, trupul sau este supus urmarilor pacatului, purtand in sine samanta bolii si a mortii de care se va elibera doar dupa moarte, cand trupul se va descompune si cand, in fine, se va ridica eliberat de ele, la invierea obsteasca.

Cel ce s-a unit cu duhul si cu trupul cu Hristos in viata aceasta va fi impreuna cu El cu duhul si cu trupul si in viata viitoare. Suvoaiele harice ale de-viata-datatoarelor Taine ale Trupului si Sangelui lui Hristos sunt izvoarele bucuriei noastre vesnice in comuniunea cu Hristos Cel inviat si in vederea fata catre fata a slavei Sale. Aceleasi urmari ale pacatului, inca neizgonit definitiv din semintia omeneasca, lucreaza nu doar individual, in fiecare om, ci, prin oameni, ele se manifesta si in activitatea pamanteasca a unor intregi parti ale Bisericii. Tot timpul apar erezii, schisme, neoranduieli care indeparteaza o parte a credinciosilor. Neintelegerile dintre Bisericile locale sau dintre unele parti ale lor au tulburat din vechime Biserica, si in timpul slujbelor auzim necontenit rugaciuni pentru incetarea lor.
"Ne rugam pentru impreuna-cugetarea Bisericilor", "pentru unirea Bisericilor" (canonul treimic al invierii, glasul al 8-lea), "curma schismele Bisericii", "Potoleste despartirile Bisericii" (slujba arhanghelilor, 8 noiembrie, 26 martie, 13 iulie) si alte rugaciuni asemenea acestora sunt inaltate de Biserica Ortodoxa de-a lungul veacurilor. Chiar si in Sambata Mare, in fata sfantului epitaf, Biserica inalta chemarea: "Ceea ce ai nascut Viata, Neprihanita, Preacurata Fecioara, linisteste smintelile din Biserica si pace daruieste-ne, ceea ce esti buna" (sfarsitul paragrafului al 2-lea).

Abia cand Se va ivi Hristos pe nori va fi nimicit ispititorul si vor disparea toate inselarile si amagirile. Atunci se va incheia lupta dintre bine si rau, dintre viata si moarte, si Biserica pamanteasca se va contopi cu Biserica Triumfatoare, in care Dumnezeu va fi toate in toti (I Cor. 15, 28).
In viitoarea imparatie a lui Hristos nu va mai fi nevoie de impartasirea cu Trupul si Sangele Domnului, intrucat toti cei ce s-au invrednicit [de aceasta] vor fi in cea mai stransa impartasire cu El si se vor desfata de preavesnica lumina a Treimii Celei de-viata-incepatoare, gustand o fericire cereasca de negrait cu cuvantul si de necuprins cu mintea noastra cea slaba. De aceea, dupa impartasirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, dupa Liturghie, in altar se inalta intotdeauna rugaciunea care se canta in zilele Pastelui: "O, Pastile cele mari si preasfintite, Hristoase! Da-ne noua mai cu ravna sa ne impartasim cu Tine si in ziua cea neinserata a imparatiei Tale!".

Convertirea unui protestant la Ortodoxie printr-o icoana

Când, în 1990, am părăsit Hawai pentru a studia la Seminarul Teologic Gordon-Conwell, am făcut-o cu scopul de-a ajunge profesor la liberalul seminar al „Bisericii Unite a lui Hristos”. Aceasta era una dintre cele mai liberale denominaţii protestante, şi voiam să ajut la aducerea sa înapoi la „rădăcinile biblice”. Ultimul lucru din lume pe care-l aşteptam era să devin ortodox!

Chemat de o icoană

După primul semestru, am fost invitat la un studiu biblic ţinut la biserica ortodoxă grecească a Sfinţilor Constantin şi Elena. În timpul studiului, privirile îmi tot fugeau spre masa unde se găseau de vânzare nişte icoane. Ochii mi se întorceau către o icoană anume, a lui Hristos ţinând Scriptura. În zilele ce au urmat nu mi-am putut scoate din minte acea icoană, aşa că m-am întors şi am cumpărat-o.

Când am luat-o, nici prin gând nu-mi trecea să mă fac ortodox. Am cumpărat-o ca pe-un mic gest de răzvrătire împotriva puternicei atitudini reformate de la Gordon-Conwell. Am simţit însă în icoană şi o putere duhovnicească, care m-a făcut mai conştient de prezenţa lui Hristos în viaţa mea.

În al treilea an de Seminar am scris o lucrare numită „Icoana şi spiritualitatea evanghelică”. În ea, analizam cum frumuseţea vizuală a icoanelor ar putea îmbogăţi spiritualitatea evanghelicilor, care e adesea destul de raţionalistă şi austeră. Pe măsură ce făceam studiul, am ştiut că era important să înţeleg icoana de pe poziţii ortodoxe, iar nu să impun asupra subiectului prejudecăţile protestante. Deşi după ce-am terminat lucrarea am rămas în comunitatea evanghelică, începusem să percep înţelegerea sacramentală ortodoxă a realităţii.

După ce-am absolvit Seminarul, am mers la Berkeley şi am început studiile de doctorat în religie comparată. Pe când eram acolo, am frecventat biserica ortodoxă bulgară a Sfinţilor Chirii şi Methodie, o parohie mică, alcătuită în mare parte din convertiţi americani. Acolo am văzut Ortodoxia trăită! M-a atins profund ve­derea părinţilor ce-şi purtau copilaşii în braţe pentru a primi Sfânta împărtăşanie şi-şi ridicau copiii ca să poată săruta icoanele.

Temeiul scripturistic al icoanelor

După câţiva ani la Berkeley, m-am întors în Hawai. Deşi eram foarte interesat de Ortodoxie, aveam şi câteva rezerve majore. Una dintre ele era întrebarea: există un temei scripturistic pentru icoane? Nu cumva obiceiul ortodox al cinstirii icoanelor încalcă cele Zece Porunci, care opresc închinarea la chipurile cioplite? Cealaltă problemă era împotrivirea lui Jean Calvin fată de icoane. Mă socoteam a fi un calvinist şi aveam o mare preţuire pentru Calvin, ca teolog şi cărturar biblic. Am abordat aceste două probleme în maniera tipică a unui student proaspăt absolvent: m-am apucat să fac nişte studii de cercetare.

În cercetările mele, am aflat că există, într-adevăr, un temei scripturistic pentru icoane. În Cartea Ieşirii, vedem cum Dumnezeu îi dă lui Moise cele Zece Porunci, printre care se cuprinde interdicţia împotriva chipurilor cioplite [Ieşirea 20:4]. Însă, în aceeaşi carte, vedem cum Dumnezeu îl învaţă pe Moise să construiască Cortul Sfânt, zicându-i, printre altele, să aşeze heruvimi de aur pe Chivotul Mărturiei [Ieşirea 25:17-22]. Mai mult, vedem cum Dumnezeu îl învaţă pe Moise să întocmească chipuri de heruvimi pentru curţile din afară ale Cortului Sfânt şi pentru perdeaua dinăuntru, ce ducea la Sfânta Sfintelor [Ieşirea 26:1,31-33.

Am găsit precedente scripturistice asemănătoare, în favoarea icoanelor, la Templul lui Solomon. în Sfânta Sfintelor se găseau chipuri de heruvimi, cioplite pe cele două uşi ce duceau către Sfânta Sfintelor, cât şi pe zidurile exterioare din jurul Templului [II Paralipomena 3:14; I Regi 6:29, 30, 31-35. Ce găsim aici se află într-un contrast izbitor cu austeritatea deplină din multe biserici protestante de astăzi. în timp ce multe biserici protestante au doar patru ziduri goale, lăcaşul de închinare din Vechiul Legământ era plin de bogate podoabe vizuale.

La sfârşitul Cărţii lui Iezechiel se află o descriere lungă şi elaborată a noului Templu. Asemeni Cortului lui Moise şi Templului lui Solomon, noul Templu are heruvimi ciopliţi pe zidurile sale [Iezechiel 41:15-26]. Şi anume, gravurile heruvimilor au fie feţe omeneşti, fie feţe de lei. Descrierea chipurilor omeneşti de pe zidurile Templului poartă o asemănare izbitoare cu icoanele din Bisericile ortodoxe de astăzi.

Săpături arheologice recente au descoperit o sinagogă din primul secol, ce avea pe pereţi imagini pictate cu scene biblice. Aceasta înseamnă că atunci când Iisus şi ucenicii Săi mergeau Sâmbăta la sinagogă, nu vedeau nişte ziduri goale, ci evocări vizuale ale adevărurilor scripturistice.

Am fost copleşit şi de faptul că conceptul chipului (imaginii) lui Dumnezeu este crucial din punct de vedere teologic. Este important pentru relatarea Facerii şi de însemnătate hotărâtoare în înţelegerea firii omeneşti [Facerea 1:27]. Conceptul acesta este de însemnătate hotărâtoare şi în înţelegerea mântuirii. Dumnezeu ne mântuieşte prin refacerea chipului Său din noi [Romani 8:29; I Corinteni 15:49]. Şi vorbim doar de câteva menţiuni ale chipului lui Dumnezeu în Scriptură. Toate acestea m-au dus la concluzia că există, cu adevărat, un temei biblic pentru icoane!

Cum rămâne cu Calvin?

Dar cum rămâne cu Jean Calvin? Aveam cea mai mare cinstire pentru Calvin, foarte preţuit printre protestanţi pentru comentariile sale biblice şi ca unul dintre teologii întemeietori ai Reformei protestante. Nu puteam trece cu uşurinţă peste iconoclasmul lui Calvin. Aveam nevoie de motive bune, scripturistice şi teologice, ca să resping opoziţia lui Calvin fată de icoane.

Cercetarea mea a dat naştere mai multor surprize. Una a fost descoperirea uimitoare că nicăieri în Instituţiile sale, Calvin nu pomeneşte versetele ce vorbesc despre folosirea imaginilor în Cortul şi Templul Vechiului Legământ. E o omisiune foarte semnificativă.

Un alt însemnat punct slab este felul în care înţelegea Calvin istoria Bisericii. El presupunea că în primii cinci sute de ani de creştinism, bisericile erau lipsite de imagini, şi abia o dată cu „decăderea purităţii dogmatice” au început imaginile să pătrundă în biserici. Calvin l-a ignorat însă pe Eusebiu şi Istoria sa Bisericească, scrisă în secolul al patrulea, care aminteşte de portretele în culori ale lui Hristos şi ale Apostolilor (7:18). Şi aceasta, în ciuda faptului că protestantul Calvin ştia lucrarea, citându-l pe Eusebiu în Instituţiile sale!

Un alt punct slab este faptul că Calvin nu contrazice nicăieri clasica apărare teologică a icoanelor adusă de Sfântul Ioan Damaschin: restricţia scripturistică împotriva chipurilor se baza pe faptul că Dumnezeu Tatăl nu poate fi înfăţişat în chip văzut. Însă, deoarece Dumnezeu Fiul a luat la întruparea Sa fire omenească, El poate fi zugrăvit în icoane.

Am fost surprins să aflu că argumentele lui Calvin nu erau nici pe departe atât de puternice pe cât m-aş fi aşteptat. Calvin n-a luat în seamă toate dovezile biblice, a înţeles greşit istoria Bisericii şi a dat greş în a răspunde la apărarea teologică clasică. Cu alte cuvinte, iconoclasmul lui Calvin suferea pe plan scripturistic, teologic şi istoric.

În călătoria mea către Ortodoxie, mai erau şi alte probleme pe care trebuia să le lămuresc, dar cea a icoanelor era vârful aisbergului. M-am concentrat asupra icoanelor deoarece socoteam că este punctul cel mai vulnerabil al Ortodoxiei. Spre surpriza mea, era mult mai puternic decât mi-aş fi închipuit vreodată, îndoielile mele în privinţa icoanelor au fost asemeni Titanicului lovindu-se de gheţar. Ce părea să fie o bucăţică de gheaţă era de fapt, în adâncuri, un munte uriaş, capabil să scufunde nava cea mare. Cu timpul, teologia mea protestantă s-a năruit şi m-am încredinţat că Biserica Ortodoxă avea dreptate când susţine că deţine deplinătatea Credinţei.

Am fost primit în Biserică în Duminica Ortodoxiei din 1999. În prima duminică din Postul Mare, Biserica prăznuieşte restaurarea cinstirii icoanelor şi înfrângerea iconoclaştilor, la al Şaptelea Sinod Ecumenic din 787. În ziua aceasta credincioşii proclamă: „Aceasta este credinţa care a întemeiat lumea!”.

Cu siguranţă, a întemeiat credinţa acestui fost calvinist, în urma puternicei mărturii a unei mici icoane!

de Robert Arakaki (Honolulu, Hawaii)

Sursa: journeytoorthodoxy.com, traducere de Radu Hagiu, în revista „Familia Ortodoxă”, nr. 3 (38) martie/2012, pp. 52-54.



www.pemptusia.ro

Conceptia de mantuire ortodoxa versus protestanta

Deseori ortodocsii si neoprotestantii discută despre mântuire si despre cum se ajunge la ea plecând de la premiza că ei înteleg acelasi lucru prin termenul "mântuire".
De-a lungul timpului, în urma numeroaselor întrebări puse de neoprotestanti, mi s-a întărit convingerea că mântuirea este înteleasă diferit de ortodocsi si de neoprotestanti.

Când vorbesc despre "mântuire", (neo)protestantii înteleg prin aceasta exclusiv iertarea păcatelor. Astfel, a fi mântuit înseamnă a avea păcatele iertate si a fi gata pentru Împărătia Cerurilor (potrivit învătăturii protestante). Pe de altă parte, ortodocsii înteleg prin "mântuire" ceva mult mai complex, aparte de iertarea păcatelor.
Din punct de vedere etimologic, termenul "mântuire" înseamnă izbăvire, eliberare. Se pune problema - izbăvire din ce? Biserica Ortodoxă foloseste termenul "mântuire" cu referire la izbăvirea sau eliberarea de sub puterea păcatului. Această eliberare nu este una abstractă, declarată în mod juridic ca în învătătura protestantă, ci efectivă ("Fiti sfinti pentru că si Eu sunt sfânt").

Există două mântuiri: cea generală, a întregii omeniri (mântuirea obiectivă), săvârsită pe Cruce când Mântuitorul a biruit păcatul, si cea personală, care este o intrare sau o însusire de către om a mântuirii (mântuirea subiectivă).

Mântuirea generală sau obiectivă este prin Har; mântuirea personală sau subiectivă este tot prin Har, în sensul că Dumnezeu în mila Sa dă tot ajutorul pentru ca omul să intre în această mântuire. Această intrare nu este nici abstractă si nici instantanee - unele păcate dispar mai repede, altele mai greu. Este un proces pe care Sf. Apostol Pavel îl compară cu o alergare sportivă. Cununa care stă înaintea alergătorului crestin este mântuirea deplină.
Ortodocsii si protestantii, întelegând lucruri diferite prin acest termen, se dispută cu privire la lucrurile care contribuie la obtinerea mântuirii. Dacă e să întelegem prin "mântuire" iertarea păcatelor, atunci aceasta se obtine într-adevăr prin credinta în Iisus Hristos, asa cum afirmă si protestantii. Păcatele mărturisite si lăsate sunt iertate.

Un subiect de dispută pentru protestanti este rolul faptelor bune. Protestantii, întelegând prin "mântuire" iertarea păcatelor si declararea instantanee, de tip juridic, din partea lui Dumnezeu a neprihănirii omului, afirmă că faptele bune nu au nici un rol în obtinerea iertării. Acest lucru este adevărat pentru iertarea păcatelor, pentru că aceasta nu se obtine pentru merite ale noastre, ci prin Harul si mila lui Dumnezeu.
Ortodocsii, pentru care mântuirea este curătirea reală de păcate, afirmă rolul faptelor bune în acest proces. În vindecarea si părăsirea deprinderilor rele, faptele bune au un rol terapeutic pentru păcătos. Ele sunt mântuitoare si îl ajută pe om la această mântuire în sensul că îl eliberează si vindecă pe păcătos de deprinderile păcătoase. Se stie faptul că inima omului se modelează după actele exterioare lucrate prin vointa sa. Lucrarea faptelor bune si hotărârea de a nu mai repeta păcatele sunt mântuitoare, adică ajută la mântuirea omului. De aceea învătătura crestină ortodoxă afirmă mântuirea prin credintă si prin fapte.
În acest context, expresia protestantilor "Sunt mântuit" nu are sens. Un om este mântuit abia atunci când s-a eliberat de orice păcat din viata lui. Ori, acest lucru nu se poate afirma cu certitudine într-o viată de om.

Iată câteva versete din Noul Testament; toate indică spre lucrarea faptelor bune ca parte a parcurgerii si atingerii mântuirii.
În Iope era o ucenită, cu numele Tavita, care, tâlcuindu-se, se zice Căprioară. Aceasta era plină de fapte bune si de milosteniile pe care le făcea. (Fapte 9:36)
[Dumnezeu] va răsplăti fiecăruia după faptele lui... Dar acum, izbăviti fiind de păcat si robi făcându-vă lui Dumnezeu, aveti roada voastră spre sfintire, iar sfârsitul, viată vesnică... Dacă vietuiti după trup, veti muri, iar dacă ucideti, cu Duhul, faptele trupului, veti fi vii... Aceasta, fiindcă stiti în ce timp ne găsim, căci este chiar ceasul să vă treziti din somn; căci acum mântuirea este mai aproape de noi, decât atunci când am crezut. Noaptea e pe sfârsite; ziua este aproape. Să lepădăm dar lucrurile întunericului si să ne îmbrăcăm cu armele luminii. Să umblăm cuviincios, ca ziua: nu în ospete si în betii, nu în desfrânări si în fapte de rusine, nu în ceartă si în pizmă. Ci îmbrăcati-vă în Domnul Iisus Hristos si grija de trup să nu o faceti spre pofte. (Rom. 2:6; 6:22; 8:13; 13:11-14)

Dacă, într-adevăr, L-ati ascultat si ati fost învătati întru El, asa cum este adevărul întru Iisus, să vă dezbrăcati de vietuirea voastră de mai înainte, de omul cel vechi, care se strică prin poftele amăgitoare si să vă înnoiti în duhul mintii voastre si să vă îmbrăcati în omul cel nou, cel după Dumnezeu, zidit întru dreptate si în sfintenia adevărului. (Efes. 4:21-24)
Dar tu, o, omule al lui Dumnezeu, fugi de acestea si urmează dreptatea, evlavia, credinta, dragostea, răbdarea, blândetea. Luptă-te lupta cea bună a credintei, cucereste viata vesnicã la care ai fost chemat si pentru care ai dat bună mărturie înaintea multor martori... Să facă ce e bine, să se înavutească în fapte bune, să fie darnici, să fie cu inimă largă, agonisindu-si bună temelie în veacul viitor, ca să dobândească, cu adevărat, viata vesnică. (1 Tim. 6:11, 12, 18, 19)

Vrednic de crezare este cuvântul, si voiesc să adeveresti acestea cu tărie, pentru ca acei ce au crezut în Dumnezeu să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune. Că acestea sunt cele bune si de folos oamenilor. (Tit 3:8)

Părtăsia ta la credintă să se facă lucrătoare în deplina cunostintă a oricărei fapte bune, pe care o faceti pentru Hristos Iisus. (Filim. 6)
Asa si cu credinta: dacă nu are fapte, e moartă în ea însăsi. Dar va zice cineva: Tu ai credintă, iar eu am fapte; arată-mi credinta ta fără fapte si eu ît voi arăta, din faptele mele, credinta mea. Tu crezi cã unul este Dumnezeu? Bine faci; dar si demonii cred si se cutremură. Vrei însă să întelegi, omule nesocotit, că credinta fără de fapte moartă este? Avraam, părintele nostru, au nu din fapte s-a îndreptat, când a pus pe Isaac, fiul său, pe jertfelnic? Vezi că, credinta lucra împreună cu faptele lui si din fapte credinta s-a desăvârsit? (Iacov 2:17-22)

Pentru aceasta, puneti si din partea voastră toată sârguinta si adăugati la credinta voastră: fapta bună, iar la fapta bună: cunostinta. (2 Pet. 1:5)
Stiu faptele tale si osteneala ta si răbdarea ta... Cine are urechi să audă ceea ce Duhul zice Bisericilor: Celui ce va birui îi voi da să mănânce din pomul vietii, care este în raiul lui Dumnezeu... Nu te teme de cele ce ai să pătimesti. Că iată diavolul va să arunce dintre voi în temnită, ca să fiti ispititi, si veti avea necaz zece zile. Fii credincios până la moarte si îti voi da cununa vietii... Am auzit un glas din cer, zicând: Scrie: Fericiti cei morti, cei ce acum mor întru Domnul! Da, grăieste Duhul, odihnească-se de ostenelile lor, căci faptele lor vin cu ei... Am văzut pe morti, pe cei mari si pe cei mici, stând înaintea tronului si cărtile au fost deschise; si o altă carte a fost deschisă, care este cartea vietii; si mortii au fost judecati din cele scrise în cărti, potrivit cu faptele lor. (Apoc. 2:2, 7, 10; 14:13, 20:12)

În mod particular, întâia Epistolă a Sf. Ap. Ioan atrage atentia asupra necesitătii unirii credintei cu lucrarea faptelor bune; simpla credintă cu mintea (asa cum cred si dracii) nu este suficientă pentru mântuire.

Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeste, mincinos este si întru el adevărul nu se află. Cine păzeste cuvântul Lui, întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu este desăvârsită. Prin aceasta cunoastem că suntem întru El. Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, si el asa să umble... Oricine si-a pus în El nădejdea, acesta se curăteste pe sine, asa cum Acela curat este... Oricine rămâne întru El nu păcătuieste; oricine păcătuieste nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut... Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârseste păcat, pentru că sământa lui Dumnezeu rămâne în acesta; si nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu. (1 In. 2:4, 5, 6; 3:3, 6, 9)
În concluzie, omul are iertarea păcatelor prin credinta în Iisus Hristos si prin mărturisirea si părăsirea păcatelor. Măsura în care s-a mântuit poate fi apreciată însă numai la Judecata de Apoi, în functie de faptele sale bune si de nevointa sa spre o viată sfântă. Trebuie mentionat aici că Judecata nu se va desfăsura cu Iisus Hristos prezidând un juriu de o manieră lumească si trimitând oamenii în Iad. Faptele bune sau rele ale oamenilor (structura lor sufletească) - "cum te voi găsi, asa te voi judeca" - sunt cele care îi vor duce pe acestia în Rai sau Iad. Faptele tuturor vor fi revelate în fata dreptului Judecător si a puterilor ceresti. Temelia pentru schimbarea acestei structuri sufletesti ("mântuire") este credinta în Iisus Hristos, iar transformarea efectivă se realizează cu vrerea omului si cu ajutorul lui Dumnezeu.

Bogdan Mateciuc

http://www.odaiadesus.ro/cuvinte.html

Egumenul Efrem Vatopedinul va fi eliberat, dar conditionat!

Consiliul de judecători întrunit pentru a răspunde cererii de eliberare din arestul preventiv a Părintelui Stareț Efrem a hotărât punerea lui în libertate,in schimbul unei garantii de 300 000 de euro, mentinandu-se interdictia plecarii din tara si din Vatopedi, precum si obligatia de a vizita periodic autoritatile zonei. În aceste zile Părintele Stareț se va întoarce în Mănăstirea Vatoped.

Potrivit informatiilor de la Romfea. gr. suma pentru gratiere a fost achitata de catre prietenii manastirii Vatoped si de alte personalitati.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!


Sursa: Romfea.gr



Traducere: Sfanta Manastire Pantocrator

O nouă carte la editura Fundaţiei Justin Pârvu – Pagini din Istoria Neamului românesc, de Ioan Vlăducă

Pagini din Istoria Neamului românesc

O carte de Ioan Vlăducă, ce prezintă istoria neamului românesc în lumina Ortodoxiei.

Pagini 214

Preţ 12 lei.

Pentru comenzi accesaţi pagina de Comenzi a revistei Atitudini.


Introducere

Ideea de Dumnezeu este o noțiune fundamentală,fără de care știința cade în absurd

(Prof. univ. Nicolae Paulescu)


De când comuniștii au pus stăpânire pe această țară, istoria a fost prezentată în maniera materialismului istoric. Materialismul istoric este concepția ateistă care încearcă să explice evenimentele istorice prin cauze strict materiale.
În anul 1945, la Editura Partidului Comunist Român a apărut cartea lui G. V. Plehanov, intitulată „Despre concepția materialistă a istoriei”. G. V. Plehanov (1856-1918) a fost printre primii care au propagat ideile marxiste în Rusia. Astfel de cărți ateiste au influențat puternic tânăra generație care se pregătea în domeniul istoriei. În cartea menționată este scris că omul este un animal înrudit cu celelalte animale și că, prin adaptarea la mediu, au apărut rasele; se încearcă explicarea conștiinței prin factori economico-sociali. Plehanov, ateu fiind, spune că nu există adevăr absolut. Cum să acceptăm ca adevărată istoria scrisă de acești atei care susțin că nu există adevăr absolut? Dacă ei înșiși afirmă că nu există adevăr absolut, înseamnă că nici istoria scrisă de ei nu este adevărată. Ei spun că „totul este relativ”. Dar prin aceasta își condamnă propria lor istorie, care este și ea relativă. Fiindcă un „adevăr relativ” nu poate fi adevăr; fiecare om ar avea un „adevăr relativ” al său, diferit de „adevărurile relative” ale celorlalți. Și atunci, dintre toate aceste elemente diferite, care este adevărul?

Neacceptând existența lui Dumnezeu, istoricii atei nu sunt în stare să explice corect faptele istorice. De exemplu:
Istoricii atei nu pot explica răspândirea Creștinismului. Ei nu pot înțelege cum Apostolii, oameni simpli, au reușit să convingă o mare parte a omenirii, dintre care mulți filosofi și savanți. Noi știm însă că la Pogorârea Sfântului Duh, Sfinții Apostoli, au primit putere de la Dumnezeu să propovăduiască Evanghelia la toate neamurile. Prin harul lui Dumnezeu ei au primit înțelepciune duhovnicească, precum și darul de a face minuni și de a grăi în limbile tuturor neamurilor.

Istoricii atei nu pot explica ce s-a întâmplat la Alba Iulia în 1599. Când Mihai Viteazul a intrat triumfător în Alba Iulia, la 21 octombrie, a voit să construiască în oraş o biserică ortodoxă. Dar preoţii, boierii şi cetăţenii fiind eretici papistaşi (răpiți prin viclenie din Biserica Ortodoxă), nu-i permiteau să construiască în oraşul lor o biserică de altă lege. Voievodul le-a zis: „Voi nu sunteţi mărturisitori ai credinţei celei drepte”, iar ei ziceau: „Noi suntem credincioşi şi avem puterea cea adevărată a darului Sfântului Spirit, pe care suntem gata cu ajutorul lui Dumnezeu a o arăta totdeauna”. Mihai Viteazul le-a propus să meargă în mijlocul oraşului şi acolo să se aducă apă curată, iar arhiereul ortodox cu preoţii lui să o sfinţească; tot aşa să facă şi papistaşii. Apoi aghiasma să fie pusă în catedrala romano-catolică, închisă în vase deosebite şi bine pecetluite de ortodocşi şi papistaşi. Şi „a cărora va rămânea aghiasma nestricată ca şi cum ar fi luată acum din izvor, a acelora este dreaptă legea; iar a cărora se va strica, să fie legea rea”. Marele voievod a precizat: „Căci dacă apa mea va rămânea nestricată, după cum nădajduiesc în Dumnezeu, fără cuvânt să-mi promiteţi mie a zidi biserica, iar de nu, conform voinţei voastre, nu voi zidi”, iar papistaşii au strigat cu glas mare: „Bine, bine, să fie aşa”.

După douăzeci şi cinci de zile, având descoperire de la Dumnezeu, a venit episcopul la domnitor şi i-a zis: „Chiamă latinii şi clericii lor să mergem în biserică şi despecetluind, să deschidem uşile şi să vedem harul lui Dumnezeu”. Şi despecetluindu-se vasul ortodocşilor, apa cea sfinţită era mai curată ca înainte, ca apa dintr-un izvor curăţitor. Apoi s-a despecetluit şi vasul papistaşilor, şi apa lor avea un miros respingător şi tot locaşul s-a umplut de putoare. Atunci s-au înspăimântat latinii şi cu mirare au strigat: „Adevarată este legea grecească (ortodoxă, n.n.) pe care o ţine domnitorul. Să-şi zidească biserica legii sale în oraşul nostru”. Şi mulţi papistaşi au trecut atunci la Ortodoxie.
Istoricii atei nu pot explica ce s-a întâmplat. Însă noi știm că există un singur Dumnezeu, o singură Credință adevărată și o singură Biserică adevărată – Biserica Ortodoxă. Harul care lucrează în Biserica Ortodoxă a sfințit apa. Iar adunarea papistașilor, fiind ruptă de Biserică, nu are Harul lui Dumnezeu și de aceea nu are putere sfințitoare.
Fără admiterea existenței lui Dumnezeu, fără Adevărul Absolut, nu poate fi înțeleasă nici Istoria și nici altă știință.
Marele nostru istoric, Constantin C. Giurescu, spunea urmă­toarele: „Nu cred că desvoltarea vieții unui popor ca și a umanității de altfel se poate explica pornindu-se numai de la fapte de ordin material sau economic, așa cum afirmă partizanii materialismului istoric. Nu împărtășesc însă nici teza cealaltă care pretinde să explice totul numai prin idei, care susține primatul absolut al spiritului. Pentru a înțelege desvoltarea așa de complexă a umanității, deci și a fragmentului de umanitate care este un popor, trebuie să ținem seama de ambii factori, spirit și materie. Ei coexistă în orișice moment istoric”.

Fenomenele bio-psihologice au cauze materiale și sufletești. Tot așa, evenimentele istorice au cauze materiale și cauze care țin de libertatea omului. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu se manifestă atât față de fiecare om în parte, cât și față de neamuri.

Așa cum omul este alcătuit din suflet și trup și nu pot fi explicate fenomenele bio-psihologice și trăirile duhovnicești fără a se admite existența lui Dumnezeu și a sufletului, tot așa în istorie nu putem înțelege evenimentele fără să admitem existența lui Dumnezeu și a libertății omenești dăruite de Dumnezeu.

SA AJUTAM O MAMICA BOLNAVA SA SE BUCURE DE COPIII EI! SA NU-I UITAM, MACAR IN SFANTUL SI MARELE POST, PE CEI IN NEVOIE!

Articol scris de doamna Irina de la blogul Dulce Casa


Să facem fapte bune, care şi pe noi ne mântuiesc, şi celorlalţi le sunt de folos.



Iar una din cele mai importante fapte bune este MILOSTENIA, care ajută, întăreşte


şi dă viaţă rugăciunii, postului şi oricărei altei virtuţi. La ce îţi foloseşte postul


dacă eşti un om fără milă? La ce-ţi foloseşte rugăciunea, dacă nu iubeşti?


La ce îţi foloseşte să ai trupul curat, dacă inima ta este de piatră?


De aceea, nevoinţele noastre sunt primite de Dumnezeu atunci când sunt însoţite de milostenie.

Sf. Ioan Gura de Aur


Cei care imi citesc blogul stiu ca am participat si eu cu un mic articol la campania

de ajutorare a lui Bibi, un baietel care avea nevoie de 140000 euro pentru un transplant.

Prin eforturile multor persoane care au popularizat cazul, dar mai ales prin bunavointa celor care au donat, banii necesari s-au adunat.

De data aceasta va cer ajutorul pentru o mamica de 42 de ani, diagnosticata

cu o tumoare cerebrala benigna, care ii afecteaza momentan vederea, si poate duce

la pierderea vietii. Din pacate operatia de care are nevoie nu se poate realiza in Romania,

ci in Germania. Costurile sunt de 35000 euro numai operatia, fara cazare, iar banii trebuie adunati cat mai repede. Amanunte puteti citi pe situl Gabrielei, dar si pe Razboi intru Cuvant.

Pentru a usura procesul de donare Asociatia P.A.V.E.L. a pus la dispozitie o linie on-line, AICI,

care este securizata, si foarte usor de folosit. Sunt sigura ca fiecare dintre noi poate face

un mic efort de a-si folosi chiar acum cardul de salariu , spre a dona macar 10 lei

(dureaza maxim 5 minute - am probat eu :) ).

Sau puteti folosi datele de mai jos:

CONTURI:

BRD – Ploiesti, Str. Bahluiului , nr. 16

RO49BRDE300SV90134183000 (RON)

RO37BRDE300SV90134423000 (EUR)

SWIFT : BRDE RO BU

BCR – Ploiesti, Str. Marasesti , nr. 185

RO87RNCB0623123175680001 (RON)

RO60RNCB0623123175680002 (EUR)

SWIFT : RNCB RO BU

BT – Banca Transilvania – Ploiesti, Str. Valeni , nr. 18 , Sucursala AG 9 Mai

RO07 BTRL 0300 1201 F865 57XX (RON)

RO79 BTRL 0300 4201 F865 57XX (EUR)

SWIFT : BTRL RO 22 PHA

Gabriela Tudorache

Tel : 0724342082, 0244582978

mail: dumitru_gabriela31@yahoo.com

Mai multe detalii:

gabrielatudorache.blogspot.com

Haideti sa aducem o bucurie acestei familii, din putinul sau din preaplinul nostru,

fiecare dupa puteri, spre slava lui Dumnezeu si intarirea credintei ortodoxe!


Irina

După un calcul simplu i-ar trebui doamnei Gabriela 17430 de donatori fiecare a 10 lei.

( suma fiind calculata la 40.000 de euro)

INTILNIRE CU ISTORIA LA CURTEA BRANCOVENEASCA

9 martie

Ziua Deţinuţilor Politici Anticomunişti

Invitaţi:

Luptători anticomunişti

Istorici

Ofiţeri ai Armatei Române


Intâlnire la  Curtea Brancoveneasca

vineri ,09.03.2012, ora 16:00