Comisia Trilateral sau Guvernul Mondial din umbră

Comisia Trilateral sau Guvernul Mondial din umbră

Comisia Trilateral a fost constituită în 1973 de către reprezentantul de seamă al Francmasoneriei, bancherul de talie internaţională David Rockefeller.

De asemenea, grupul Bilderberg este similar Comisiei Trilateral prin faptul că este fondat şi condus în mare măsură de francmasonul Rockefeller, fiind format din bancheri internaţionali, industriaşi, magnaţi, academicieni şi oameni politici care au aderat la francmasonerie. Scopul acestor două organizaţii masonice este de a manipula popoarele, guvernele şi economiile tuturor naţiunilor astfel încât acestea să servească interesele băncilor multinaţionale şi ale corporaţiilor. (Nu este întâmplător faptul că băncile, care sunt instituţii masonice, se dezvoltă atât de mult până şi în sărăcia din România! Prin diabolicul sistem bancar oamenii sunt transformaţi în sclavi datorită dobânzilor şi datoriilor mari pe care le au de plătit şi care sunt calculate astfel încât omul să muncească toata viaţa ca să le achite!)

De asemenea, este necesar să precizăm că aceste doua grupuri masonice sunt conduse de Rockefeller dupa nişte principii marxiste inspirate din cartea profesorului Zbigniew Brzezinski, de la Universitatea Columbia.

Unul din scopurile principale ale Comisiei Trilateral este să "plaseze" preşedinţi masoni, formaţi de Trilateral, la Casa Albă.

Astfel, în 1973, Rockefeller şi Brzezinski au selectat o mână de liberal - democraţi binecunoscuti şi câţiva republicani care doreau să coopereze şi să servească interesele Comisiei Trilateral. Pentru a crea un echilibru, cu caracter local, Rockefeller a invitat şi pe guvernatorul de orientare democratică Jimmy Carter - pe atunci obscur - să facă parte din comisie.

Rockefeller avea de mult legături cu francmasoneria locală din Atlanta. De fapt, o mare parte din investiţiile personale ale lui Rockefeller s-au focalizat asupra proprietăţilor imobiliare din Atlanta. David Horowitz consideră că: "Atlanta este Centrul Rockefeller de Sud".

Guvernatorul Floridei, Reuben Askew, a fost de asemnea selectat pentru a servi Comisiei Trilateral şi era văzut, ca şi Carter, un posibil candidat la preşedinţie. Brzezinski spunea: "Era o competiţie strânsă între Carter şi Askew, dar noi am fost impresionati de faptul că Jimmy Carter a deschis bunuri de comerţ în Atlanta, Bruxell şi Tokyo, iar acest lucru se potrivea perfect cu planurile Comisiei Trilateral".

În 1976, atat Carter cât şi Askew şi-au depus candidatura, dar, datorită intereselor lui Rockefeller, Carter a primit un impuls în plus. Din acel moment totul era ca şi făcut (poporul american trebuia "să joace dupa cum i se cânta").

Goldwater spunea: "Rockefeller şi Brzezinski l-au găsit pe Carter ca fiind candidatul lor ideal. Ei l-au ajutat sa câştige nominalizarea din partea Democraţilor şi preşedinţia!".

Primul preşedinte format de Trilateral şi instalat în 1976 la Casa Alba a fost Jimmy Carter. Pentru a realiza acest lucru, Trilateral a folosit puterea financiară a bancherilor din Wall Street, influenţa academicienilor care au aderat la francmasonerie, pe cei care controlau mass-media, membrii C.R.E. (Consiliul pentru Relaţii Externe).

Francmasoneria a urmărit în timpul campaniei electorale să facă din Jimmy Carter un tip popular, un om al poporului care nu avea nici o legatură cu afacerile murdare şi criminale ale Francmasoneriei şi care va apăra Constituţia Statelor Unite şi drepturile poporului american!

În realitate însă Jimmy Carter, "Omul pe calul alb" al Comisiei Trilateral, a avut în "spate" puterea Comisiei T, banii murdari ai Francmasoneriei, croindu-şi astfel drum spre funcţia de preşedinte, stabilind o administraţie complet Trilaterală, numind masoni în posturi politice cheie şi urmând interesele Comisiei Trilateral "până în pânzele albe.
Aşa s-a întâmplat cu aproape toţi preşedintii americani, inclusiv cu actualul preşedinte.

Deoarece, spre deosebire de ceilalţi, preşedintele John F. Kennedy nu a fost de acord cu modul criminal în care acţionau francmasonii, aceştia l-au asasinat public în complicitate cu serviciul secret C.I.A. şi cu F.B.I.-ul, care la rândul lor sunt manipulate de Francmasonerie!

Nota: din Comisia Trilaterala face parte si Mugur Isarescu !!!!!!!!!

Din seria de intoxicari new-age-iste: apocalipsa dupa Da Vinci

Ne e mai usor sa credem profetiile lui Nostradamus sau ale mayasilor despre sfarsitul lumii, ori astfel de nerozii ale lui da Vinci, desi se stie ca acesta a fost ateu si homosexual? Cum poti crede ca Dumnezeu va inneca din nou Pamantul, cand a promis ca nu o va mai face? Desfasurarea Apocalipsei o putem citi in capitolul din Biblie si nu seamana cu neroziile lui Da Vinci. Uimitor este ca papistasii, in loc sa respecte litera Bibliei, raspandesc astfel de erezii. Asa ca, romani, va rog sa ganditi crestineste! Doamne -ajuta!
danutza

Da Vinci a prezis "judecata de apoi" pentru noiembrie 4006
Savantul Leonardo Da Vinci ar fi prezis că sfârşitul lumii se va produce pe 1 noiembrie 4006, potrivit unei cercetătoare de la Vatican, informează timesonline.co.uk. Sabrina Sforza Galitzia susţine că a descoperit o serie de indicii în pictura murală "Cina cea de Taină" realizată de Leonardo Da Vinci. Partea centrală a ferestrei de deasupra lui Iisus şi a discipolilor săi, reuniţi pentru ultima lor masă împreună, înainte de crucificarea lui Cristos, conţine, în opinia acestei cercetătoare italiene, "un puzzle matematic şi astrologic", pe care ea ar fi reuşit să îl descifreze.

Cercetătoarea susţine că Da Vinci ar fi prezis că sfârşitul lumii va avea loc în urma unui "potop universal", care va începe pe 21 martie 4006 şi se va încheia pe 1 noiembrie în acelaşi an. Documentele pe care le-a descoperit cercetătoarea italiană ar susţine faptul că Leonardo Da Vinci ar fi considerat acest potop universal drept "un nou început pentru omenire". "Există cu adevărat un cod al lui Da Vinci, însă nu este cel care a fost făcut celebru de Dan Brown", a declarat Sabrina Sforza Galitzia. Aceasta, care a studiat în trecut manuscrisele lui Da Vinci în calitate de cercetător al Universităţii California din Los Angeles, lucrează în prezent la arhivele Vaticanului.

În 2009, Vaticanul a publicat studiul acestei cercetătoare, intitulat "The Last Supper of Leonardo in the Vatican", în care Sabrina Sforza Galitzia analiza o tapiserie cu "Cina cea de Taină" făcută pentru regele Louis al XIII-lea al Franţei, după modelul celebrei picturi murale a lui Leonardo da Vinci, care se află în Milano. Cercetătoarea italiană a declarat că lucrează la o continuare a acestui studiu, în care va explica în detaliu acest "cod ascuns" al lui Da Vinci, care ar avea legătură cu semnele zodiacale şi folosirea celor 24 litere ale alfabetului latin pentru a reprezenta cele 24 de ore ale zilei.


Leonardo Da Vinci ar fi considerat că istoria omenirii se îndreaptă către "suma tuturor lucrurilor, către judecata finală", descrisă în "Cartea Apocalipsei", dar şi de autori din antichitate, precum Platon şi Aristotel, a explicat cercetătoarea italiană, într-un interviu acordat cotidianului La Repubblica.
Da Vinci a fost atât un savant, cât şi un om religios, care a trăit într-o "epocă dificilă" şi a preferat să îşi ascundă mesajele, "pentru a nu fi atacat".


Pictura "Cina cea de Taină", care măsoară 460 centimetri x 880 centimetri, acoperă un zid întreg în Biserica dominicană Santa Maria delle Grazie din Milano. Da Vinci a început lucrările la această pictură în 1495 şi le-a finalizat în 1498. Lucrarea a fost restaurată între anii 1978 şi 1999, deoarece fusese grav deteriorată. În 1980, împreună cu biserica şi cu mănăstirea dominicană, opera lui Leonardo Da Vinci a fost declarată de către UNESCO parte din patrimoniul umanităţii.

Lectura apostolică din Duminica a IV - a din Post

ARHIM. IOIL KONSTANTAROS:

Lectura apostolică din Duminica a IV - a din Post
(Evrei 6, 13- 20)



Cu cât studiază cineva mai mult cuvântul lui Dumnezeu, cu atât mai mult se încredinţează că dreapta credinţă în Dumnezeu dăruieşte omului şi binecuvântare şi fericire.

Dimpotrivă, atunci când omul nu cunoaşte voia lui Dumnezeu, sfârşeşte nefericit, deoarece nu are printre altele, pe ce să-şi întemeieze viaţa.

Dacă cel credincios se sprijină pe Dumnezeu şi pe Evanghelie şi pe făgăduinţele Lui, cel necredincios se chinuie în golurile sale existenţiale şi în greutăţile de zi cu zi.

Tocmai aceste adevăruri, adică al sprijinirii, al întemeierii şi al speranţei omului credincios, ni le subliniază şi apostolul în lectura din Duminica a IV - a din Post.

Dacă studiem textul, vom vedea că dumnezeiescul apostol vorbeşte despre patriarhul Avraam şi spune că acestuia Dumnezeu i-a făgăduit că va avea o mulţime de urmaşi. Fireşte, lucrul acesta depăşea hotarele firii, de vreme ce Avraam era bătrân, iar soţia lui Sarra nu era doar stearpă, ci şi la o vârstă înaintată. Când însă Dumnezeu promite ceva, nu se poate ca acel lucru să nu se realizeze totalmente, „căci la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă". Aşadar, tot aşa, şi în acest caz pe care-l analizăm, Avraam a primit ceea ce credea şi aştepta neclintit de la Dumnezeu. A dobândit adică pe fiul său Isaac şi în consecinţă urmaşii lui trupeşti au fost foarte numeroşi, generaţii întregi. Dar urmaşii trupeşti din Isaac, adică cei care vor moşteni şi credinţa strămoşului Avraam, au fost nenumăraţi ca şi stelele cerului. Şi aceştia sunt toţi credincioşii şi sfinţii care constituie „norul sfinţilor şi al celor mântuiţi", dar şi nenumăraţii membri ai Bisericii noastre luptătoare, de la începutul până la sfârşitul veacurilor.

Am spus la început, iubiţii mei, că dreapta credinţă în Dumnezeu dăruieşte omului binecuvântare şi fericire. De ce oare? Pentru că creştinul credincios are importante puncte de sprijin pe care îşi întemeiază viaţa în mod autentic. Şi precum Avraam a avut făgăduinţele lui Dumnezeu, aşa şi fiecare om, care se încredinţează pe el însuşi iubirii lui Dumnezeu, primeşte dumnezeieştile făgăduinţe, atât în prezent, cât şi în viitor.

Această dispoziţie, adică încredinţarea în atotputernicia lui Dumnezeu şi lupta conştientă pentru împlinirea dumnezeieştilor porunci, dăruieşte omului preţioasa binecuvântare cu toate manifestările ei cereşti.

Tocmai această stare îl face pe om să nu se împiedice de greutăţile pe care, fără îndoială, însăşi viaţa i le aduce, ci îl ajută să-şi îndrepte privirea către însuşi Domnul şi să contemple urmările încercărilor, pregustând fericirea de care se va desfăta în întregime la sfârşitul luptei.

Dar poate că va întreba acum cineva: Care sunt aceste făgăduinţe şi promisiuni pe care ni le-a făcut Dumnezeu şi pe care credinţa noastră le poate traduce în viaţă? Sunt două feluri de promisiuni: cele care se referă la viaţa de aici şi cele care au a face cu viitorul nostru; cu veşnicul, binecuvântatul şi fericitul nostru viitor. Şi în ceea ce priveşte această viaţă vremelnică, avem de pildă făgăduinţa chiar din partea Domnului Iisus, că El ne va dărui întotdeauna tot ce ne este necesar şi în consecinţă nu va trebui să ne îngrijim şi să ne neliniştim cum fac cei necredincioşi; în general, toţi aceia care nu trăiesc conştient viaţa harului. Iar în ceea ce priveşte acum viitorul nostru, nu ar trebui să uităm niciodată că El însuşi, Domnul, va veni iarăşi întru slavă „să judece viii şi morţii" şi „împărăţiei Lui nu este sfârşit".

Fraţii mei, multe şi mişcătoare sunt făgăduinţele lui Dumnezeu faţă de noi oamenii. Însă tema nu este atât promisiunile şi dumnezeieştile făgăduinţe care cu siguranţă se vor împlini. Ceea ce ar trebui să înţelegem este faptul că tema suntem noi înşine. Adică, dacă credem cu desăvârşire şi dacă încercăm să trăim preasfânta şi mântuitoare voie a Dumnezeului nostru. De asemenea, un alt element de bază în capitolul vieţii duhovniceşti este să dispunem de răbdare şi să nu ne neliniştim. Adică să învăţăm să aşteptăm fără să ne clătinăm. Să rămânem netulburaţi şi paşnici când vedem că toate lângă noi îşi pierd echilibrul şi se prăbuşesc. Iar în mod deosebit în epoca cu două feţe în care trăim, când vedem „că sunt înşelaţi chiar şi cei aleşi", noi să rămânem desigur prin harul lui Dumnezeu - tari şi neclintiţi în Dogma Dreaptă şi în morala evanghelică. Din nefericire, mediul nostru este de rea credinţă şi superficial din punct de vedere moral şi dezorientat dogmatic. Aşadar, este nevoie de credinţa noastră. Credinţa noastră Ortodoxă să fie continuă, răbdătoare şi fierbinte, ca prin binecuvântarea lui Dumnezeu să simţim în fiinţa noastră pace, iubire, putere şi rezistenţă.

Dacă se va întâmpla asta, atunci şi „cealaltă vreme a vieţii noastre" o vom străbate „în pace şi întru pocăinţă", dar şi atunci când va veni binecuvântatul nostru ceas, însuşi Începătorul credinţei noastre, Domnul Iisus Hristos, ne va dărui veşnica Sa împărăţie, adică desfătarea slavei celei cereşti. Amin.



(traducere din elină: monahul Leontie)

Continua sa ninga si sa ploua cu metale grele asupra Romaniei. Zapada toxica si ploaia acida pot afecta serios sanatatea

Continua sa ninga si sa ploua cu metale grele asupra Romaniei. Zapada toxica si ploaia acida pot afecta serios sanatatea – un anunt pe care nu-l fac autoritatile

Presa a relatat deja luna trecuta ca Institutul de Cercetari Alimentare (ICA) a descoperit ca zapada din Capitala contine DDT, plumb, nitratii si nitriti si este extrem de toxica pentru populatie. Locurile in care zapada a fost aruncata arata ca spatiile de depozitare a deseurilor de la Cernobil. Zapada s-a topit doar pe jumatate si ce a ramas este un praf negru, cu o oarecare consistenta si un aspect corosiv. ICA a remarcat si prezenta DDT-ului, un pesticid interzis inca de acum 20 de ani, care se pare ca ar fi intrat in panza freatica, in rauri si, implicit, in atomosfera, prin evaporare. In cazul in care zapada este ingerata, substantele extrem de toxice pot influenta negativ sanatatea oamenilor, arata presa care cita analizele Institutului. Zapada continua sa cada, urmata acum si de ploaie acida si, ciudat, autoritatile nu fac nici un anunt oficial. Normal, daca nu au de gand sa intreprinda nimic si nu exista nici un vaccin de administrat “preventiv”, de ce sa anunte populatia ca este otravita de sus?
Acum, in acelasi timp cu “zapada grea” mai pica si o pulbere argintie sau cărămizie, care a căzut săptămâna trecută în mai multe oraşe din sudul ţării, si conţine fier, cupru, plumb şi alte metale grele, dupa cum scrie Adevarul. Specialiştii de la pro­tecţia mediului spun că, în mod normal, în aer nu ar trebui să existe nicio urmă de astfel de metale şi că inhalarea acestora poate fi periculoasă dacă fenomenul se va repeta. Saptamana trecuta a cazut, peste mai multe orase din sudul Romaniei, o ploaie ce continea o pulbere argintie in a carei compozitii intrau: fier, cupru, plumb si alte metale grele.
Fenomenul a fost semnalat in judetul Constanta, in Campia Baraganului dar si in Bucuresti, scrie Adevarul, citat si de Ziare.com.
Specialistii Agentiei de Protectia Mediului (APM) Constanta au prelevat probe pentru a stabili componenta prafului, iar rezultatele analizelor dovedesc o realitate de necrezut. “Ploaia” continea cupru, fier si zinc in cantitati apreciabile.
De asemenea, in aerul respirat de cei din Dobrogea s-a regasit si crom, plumb, nichel, arsen si cadmiu. Specialistii consultati de Adevarul declara ca aceste metale grele se regasesc in mod normal doar in sol, relateaza de la Constanta Alina Enache.
Specialistii spun ca periculozitatea pulberilor este data nu doar de compozitia chimica, ci si de dimensiunile particulelor. Prin inhalare, acestea ajung in plamani.
Medicii avertizeaza ca fenomenul poate deveni periculos pentru sanatatea populatiei in cazul in care se repeta. In cantitati mari, plumbul poate genera anemie, nichelul – boli respiratorii, cadmiul – hipertensiune arteriala si ateroscleroza, iar cuprul poate determina iritatii ale cailor respiratorii.
De ce tace Ministerul Sanatatii?

sursa: victor roncea blog

Au fost adoptate reguli noi privind preotii divortati

Au fost adoptate reguli noi privind preotii divortati

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române în şedinţa de lucru din 11 februarie 2010 (temei nr.1092/2010) a luat în examinare statutul preoţilor divorţaţi sau divorţaţi şi recăsătoriţi, în vederea adoptării unor măsuri cu caracter unitar şi obligatoriu în eparhiile Patriarhiei Române, informează Cancelaria Sfântului Sinod şi Biroul de Presă al Patriarhiei Române.

Hotărârea are ca scop întărirea instituţiei familiei preotului ortodox prin măsuri pastorale care au rolul de a consolida şi evidenţia personalitatea religios-morală a preotului şi a întregii lui familii în comunitate, ca exemplu de trăire morală şi comportament creştin, precum şi ca factor esenţial pentru o bună pastoraţie a credincioşilor.

În acelaşi timp, pentru a păstra, potrivit îndatoririlor sale, „unitatea dogmatică, liturgică şi canonică, precum şi comuniunea cu întreaga Biserică Ortodoxă”(art.14 lit.a din Statut) şi fidelitatea faţă de disciplina Bisericii Ortodoxe Universale, Sfântul Sinod a hotărât ca la nivelul eparhiilor Înaltpreasfinţiţii şi Preasfinţiţii Chiriarhi să respecte cu stricteţe prevederile canonice, statutare şi regulamentare bisericeşti, care nu admit recăsătorirea clericilor, sancţionând, potrivit prevederilor regulamentare, clericii aflaţi în această situaţie.

În acest sens, pentru întărirea stabilităţii şi unităţii familiei creştine, sporirea disciplinei şi moralităţii în rândul preoţilor de mir, precum şi pentru diminuarea cazurilor care influenţează în mod negativ viaţa şi activitatea bisericească, hotărârea Sfântul Sinod prevede următoarele: clericii divorţaţi sau divorţaţi şi recăsătoriţi, precum şi cei văduvi şi recăsătoriţi nu pot ocupa posturi de conducere în administraţia bisericească, la nivel de protopopiat, eparhie şi Patriarhie; nu pot ocupa postul de preot paroh, care este post de conducere; nu vor putea promova în alte parohii; nu pot fi propuşi şi nu pot primi ranguri bisericeşti; nu pot fi încadraţi şi nu pot funcţiona în învăţământul teologic preuniversitar sau universitar; nu pot solicita mutarea de la o eparhie la alta decât cu observarea atentă a situaţiei canonice şi menţionarea acesteia în fişa personală.

Preoţii care divorţează şi se recăsătoresc vor fi sancţionaţi cu pedeapsa depunerii din treapta preoţiei. Dacă se va constata că preotul care a primit această sancţiune a fost părăsit de soţie, are rezultate pastorale deosebite, dovedeşte calităţi misionar – pastorale şi comportament bisericesc, are relaţii bune cu credincioşii din parohie, are o pregătire teologică deosebită, are copii în întreţinere, ca măsură pastorală şi de pedagogie creştină, vor fi identificate modalităţi de folosire a unor astfel de preoţi, de la caz la caz, în administraţia bisericească, în activităţi filantropice, în activităţi cu caracter cultural-educaţional, în învăţământul de stat sau în posturi neclericale de cântăreţi bisericeşti pentru a nu fi îndepărtaţi din cadrul bisericii, chiar dacă nu mai slujesc la Sfântul Altar.

În concluzie, soluţiile pastorale prevăzute de recenta hotărâre a Sfântului Sinod evidenţiază modalitatea de menţinere a ordinii canonice în Biserica Ortodoxă Română în paralel cu ajutorarea preoţilor divorţaţi sau divorţaţi şi recăsătoriţi

Adevărul despre Ipatia -partea a doua

Adevărul despre Ipatia

Partea a doua: Nevinovăţia Sfântului Chiril.

Sursa elină: http://www.oodegr.com/neopaganismos/diogmoi/ypatia2.htm

Idolatrul Damaskios (cca 480-550) şi-a scris opera sa la un secol de la uciderea strălucitei filozoafe păgâne Ipatia (415 d. Hr.). Cu toate acestea încearcă să atribuie, fără nici o dovadă, moartea ei unei... invidii ascunse a Sfântului Chiril (Suidas2 Y 166). Pe informaţiile lui Damaskios s-a bazat şi ulteriorul cronicar Ioanis Malalas3.

Sfântul Chiril nu ar fi avut nici un interes real din uciderea Ipatiei, căci aceea nu a fost o apărătoare a idolatriei şi nu-i stătea Sfântului împotrivă. Mai ales că avea mulţi elevi creştini, cum a fost şi episcopul Sinesie Kirineul. Se spune că ar fi scris cândva: „Doresc să mor creştină" (Pr. Gh. Metallinos, ELENISMUL PĂGÂN sau ORTODOXIA ELENĂ, ed. Armos 2003). Alții spun că ar fi fost sfătuitor politic a eparhului Orestis, lucru ce ar fi putut pricinui invidie din partea Sfântului Chiril. Dar acesta nu ar fi izbutit nimic prin uciderea ei, fără numai întărâtarea lui Orestis. Adevărul este că Sfântul Chiril avea o oarecare putere, dar nu era mai presus de legi. Chiar şi cei care neagă sfinţenia lui Chiril, vor trebui să accepte că este exclus ca el să fi fost atât de imbecil, încât să se primejduiască în zadar şi să-şi compromită cinstea sau să fie pedepsit pentru aceasta.

Ipatia a fost ucisă de nişte alexandreni fanatici care o considerau responsabilă de rivalitatea dintre Sfântul Chiril şi Orestis (Socrate, Istoria Bisericească VII 15 şi Ioan de Nikiu4, Cronica 84.87-103). Drept aceea făptaşii NU era corpul special al paralavanilor, aflaţi sub ordinele patriarhului Alexandriei. De altminteri, locuitorii Alexandriei erau renumiţi tulburători (Socrate, Istoria Bisericească VII 7 şi Sfântul Chiril, Omilie la Paşti, 419). O sursă contemporană cu Sfântul Chiril, Socrate Scolasticul (cca 380-450) arată că uciderea Ipatiei s-a făcut la iniţiativa unui oarecare citeţ pe nume Petru şi la cea a Sfântului Chiril. Cu aceasta este de acord şi fanaticul extremist Ioan de Nikiu (sfârşitul sec. 7). Aici trebuie să menţionăm că în Biserica Alexandrină citeţii nu erau sfinţiţi şi nu neapărat creştini botezaţi (Socrate, Istoria Bisericească V 22).

Poate unii spun că Socrate se contrazice pe sine, deoarece scrie că moartea Ipatiei „nu puţină învinuire a adus lui Chiril şi Bisericii Alexandriei". Dar această declaraţie nu lasă să se înţeleagă că Sfântul Chiril ar fi vinovat, ci că Sfântul a fost ruşinat din pricina delicvenţei unui mădular al turmei sale.

Desigur, Socrate nu-l părtineşte deloc pe Sfântul Chiril atunci când îl consideră nevinovat, aşa cum nici nu şovăie în altă parte să menţioneze greşelile lui. Ajunsese chiar să-l acuze de nesocotinţă pe Sfântul Chiril, deoarece îl cinstise ca Mucenic pe fanaticul monah Ammonie, care fusese omorât pentru că îl atacase pe Orestis (Socrate, Istoria Bisericească VII 14). Unii consideră că Sfântul aparţine ereziei novaţienilor, datorită simpatiei pe care o arată acelora în opera sa, dar aşa cum este cunoscut Sfântul Chiril s-a purtat cu ei cu asprime (Socrate, Istoria Bisericească VII 7).

Mai mult, de vreme ce toţi cunoşteau vinovăţia lui Petru, am putea presupune că acela nu a scăpat de pedeapsă. Uciderea era o infracţiune penală potrivit cu legile în vigoare. Sfântul Chiril nu s-a împotrivit pedepsirii lui Petru (lucru ce l-ar fi putut face, ţinând seama de caracterul său energic şi a acțiunilor pe care le săvârșea cu puterea pe care o avea). Şi ar fi fost un lucru nesăbuit a crede că Sfântul Chiril avea mai multă putere decât „adversarul" său, eparhul Orestis. Să nu uităm că Sfântul Chiril nu l-a putut izbăvi pe monahul Ammonie de pedeapsă, deşi declarase că este împotrivă.

Informaţiile pe care le avem răstoarnă ipoteza nefondată că Sfântul Chiril ar fi fost autorul moral al uciderii Ipatiei. Lucru sigur este că înfricoşătoarea ucidere a Ipatiei este fără îndoială potrivnică duhului Creştinismului şi condamnată de Biserică. Trebuie să avem întotdeauna în vedere faptul că un Sfânt nu se naşte, ci se face. Astfel şi Chiril, chiar de ar fi avut o mică parte de responsabilitate pentru moartea Ipatiei, s-a făcut Sfânt după aceea, de-a lungul vieţii sale. Mulţi Sfinţi au fost chiar şi ucigaşi înainte de a-şi renega viaţa lor păcătoasă şi a se dărui lui Dumnezeu.

Adevărul despre Ipatia -ca replica la blasfemitorul film Agora

Deoarece seria de defaimari si blasfemii la adresa crestinismului si a slujitorilor bisericii continua in forta prin filmul Agora, m-am gandit ca e bine sa cunoastem adevarul:

Adevărul despre Ipatia

Partea întâi: Istoria adevărată a Ipatiei.

Sursa elină: http://www.oodegr.com/neopaganismos/diogmoi/ypatia1.htm

Sfântul Chiril al Alexandriei a fost foarte mult clevetit în Occident de către mulţi „istorici" nefondaţi, iar în ultima vreme este clevetit mai ales în Grecia de către grupările neopăgâne, ateiste şi protestante-extremiste. Însă atacul nedrept şi rău intenţionat împotriva Sfântului se va dovedi din datele pe care le vom prezenta în continuare.

Sfântul Chiril este acuzat de către diferiţi necunoscători ai istoriei a fi responsabil pentru inumana ucidere din interese politice, din anul 415, a unei renumite filozoafe, care se numea Ipatia. Se străduiesc să-l prezinte drept „ucigaş", însă absolut fără nici un fel de dovadă, deoarece, pur și simplu, nu există. Dar nu vom ignora această provocare, pentru că, deşi nu există date împotriva Sfântului Chiril, EXISTĂ TOTUŞI DATE PENTRU EL. Vom prezenta, aşadar, dovezile istorice ale acelei perioade cu evenimentele din Alexandria legate de uciderea Ipatiei.

Aici vom face o clarificare a evenimentelor care au dus la pierderea nedreaptă a unei filosoafe, pe nume Ipatia. Uciderea Ipatiei cade exclusiv asupra autorilor morali ai crimei.

„Împuşcăturile" nereuşite ale unor noi închinători la idoli care vor să-l amestece pe Sfântul Chiril în aceste evenimente nu au fundament istoric. Și de ce anume, o să vedeţi mai jos. În Alexandria, în acest oraş unde erau amestecate diferite populaţii cu diferite culturi, spiritele erau destul de „aprinse". Se găseau acolo închinători la idoli, ortodocşi, monofiziţi, iudei etc.

Urmaş al patriarhului Teofil a fost numit nepotul acestuia, Chiril, arhiereu din anul 412 până la moartea sa din 444. Din clipa alegerii sale i-a combătut pe novaţienii şi iudeii din Alexandria (Socrate 7, 7-13). Dar în ciuda celor petrecute sub păstorirea lui Teofil, în Alexandria şi în Kanopos existau destui închinători la idoli. Sfântul Chiril a mutat acolo (astăzi Abukir) Moaştele Sfinţilor Mucenici Chir şi Ioan şi le-a aşezat în Biserica Evangheliştilor ridicată de el. De atunci Biserica aceasta a ajuns un mare loc de pelerinaj. Sfântul Chiril săvârşea acolo continuu Dumnezeiasca Liturghie şi propovăduia dumnezeiescul cuvânt. Încet-încet închinarea la idoli a dispărut din Kanopos.

În Alexandria închinătorii la idoli erau susţinuţi de Ipatia, fiica filozofului Theona, care atrăsese toată atenţia oraşului aspra ei datorită înţelepciunii ce o avea. Sinesie, distinsul episcop al Ptolemaidei, i-a scris scrisori, mărturisind entuziasmul general faţă de înţelepciunea acestei femei. Existau însă şi mulţi creştini, care nu o vedeau cu ochi buni pe Ipatia. Nenumăraţi erau şi iudeii în Alexandria, iar diferitele măsuri ale lui Chiril împotriva lor s-au lovit de eparhul de atunci al Alexandriei, Orestis, care se purta duşmănos cu el.

La sugestia iudeilor, Orestis l-a arestat pe gramaticul Ieraka, prietenul Sfântului Chiril, ca pe unul ce era bunuit că ar vrea să răscoale poporul şi a poruncit să fie biciuit. În zadar le-a adus la cunoştinţă Sfântul Chiril mai-marilor evreilor să nu provoace astfel de incidente. Dimpotrivă, aceia s-au obrăznicit şi noaptea au pricinuit mari tulburări, răspândind zvonul că arde Biserica Sfântului Alexandru. Creştinii alergând să salveze biserica, au căzut în capcana evreilor, care au ucis mulţi dintre ei. A doua zi Sfântul Chiril a ocupat sinagogile evreilor şi ajutat de popor i-a alungat pe evrei din Alexandria, confiscând şi averile celor vinovaţi de uciderea creştinilor.

Sfântul Chiril se vede că a acţionat în baza drepturilor pe care le avea doar papa de Alexandria. Însă eparhul Orestis a protestat la împărat şi în zadar Sfântul Chiril a cerut ca, prin solie sau întâlnire personală, să vorbească cu eparhul, căci acela nu l-a primit. Orestis respingea cu aroganţă orice împăcare, ţinând mereu o poziţie duşmănoasă faţă de Sfântul Chiril.

Mulţi monahi din Nitria, mânaţi de râvnă lipsită de judecată, au venit în Alexandria să-l susţină pe episcop împotriva eparhului. Într-o zi au mers la el şi au început să-l numească închinător la idoli, însă el atribuind Sfântului Chiril atacul, spunea protestând că a fost botezat în Constantinopol de către patriarhul Attikos.

Unul dintre monahi, pe nume Ammonie, a aruncat cu o piatră în capul lui Orestis, rănindu-l şi pricinuind panică printre cei aflaţi de faţă. După puţin Ammonie a fost prins şi chinuit, iar la interogatoriu a murit. Sfântul Chiril a luat trupul lui Ammonie şi după această ucidere înfricoşătoare săvârșită de mâinile idolatrilor l-a numit Mucenic.

Din păcate, neînţelegerea dintre Sfântul Chiril şi eparh a avut şi altă victimă în afară de Ammonie. Renumita Ipatia. Deoarece Orestis o vizita adeseori şi fiindcă mulţimea credea că ea ațâțase ura eparhului împotriva episcopului, într-o zi de martie a anului 416 sau 415, pe când se întorcea într-un un car de luptă la casa ei, o gloată de fanatici au prins-o şi, după ce au târât-o cu strigăte de bucurie la Caesarium1, dezbrăcând-o, au strujit-o cu cioburi ascuţite, apoi au omorât-o şfâşiindu-i mădularele. După aceea au târât-o la locul numit Kinaron şi au ars-o.

Uciderea Ipatiei este descrisă cu oroare în scrierile istoricului Socrate Scolasticul din secolul V:

„Toţi oamenii o respectau şi o admirau pentru smerita cugetare a minţii ei. Cu toate acestea, mulţi o invidiau cu încăpăţânare. Şi fiindcă adeseori se întâlnea şi avea mare intimitate cu Orestis, poporul o acuza că ea era pricina pentru care episcopul şi Orestis nu se împăcau. În puţine cuvinte, unii îndărătnici şi necugetaţi, cu minte slabă, având conducător şi instigator pe Petru, un adept al acestei Biserici, au urmărit pe această femeie când se întorcea la casa ei. Au coborât-o cu sila din trăsura ei, au dus-o la Biserica care se numea Caesarium, au dezgolit-o cu totul, i-au sfâşiat pielea şi tăiat cărnurile trupului ei cu scoici ascuţite până şi-a dat sufletul. Apoi i-au dezmembrat trupul şi i-au dus mădularele la un loc care se numeşte Kinaron, unde au ars-o."

Concluzia: Văzând datele istorice ale acelei perioade observăm că Orestis acţiona ca un închinător la idoli împotriva Sfântului Chiril. Și toate acestea în timpul împărăţiei lui Teodosie! Şi mai ales lupta pentru evrei şi împotriva creştinilor. Unde este oare această conlucrare iudaism-creştinism, potrivit renumitului „argument" idolatru cu privire la iudeo-creştinism? Unde este oare acea absolută ocrotire a creştinilor şi a Bisericii de faptele duşmănoase ale închinătorilor la idoli şi, invers, unde este „vânarea" deplină a idolatrilor de către împăratul creştin Teodosie? De ce Sfântul Chiril nu se adresează lui Teodosie, astfel încât să fie evitat Orestis, de vreme ce se presupune că Biserica este una şi aceeaşi cu împăraţii? (punct de vedere al idolatrilor).

Dimpotrivă, aici îl vedem pe Orestis că de foarte multe ori acţionează nu numai împotriva Sfântului Chiril, ci mai ales împotriva creştinilor din Alexandria. Şi să nu vă scape următoarele: trecuseră foarte puţini ani de la încetarea prigoanelor păgânilor şi de aceea spiritele erau încă foarte aprinse. Părerile despre amestecul iudaic nu este deloc de necrezut, ci, dimpotrivă, ele sunt întru totul reale din punct de vedere istoric. Să nu uităm că comunitatea iudaică grecizată din Alexandria număra destui de mulţi membri. În acei ani, de asemenea, a existat o continuă vărsare de sânge între evrei şi creştini (vezi măcelul celor 250.000 de creştini din Cipru ucişi de evrei). Iar această vărsare de sânge avea să continue, din nefericire, şi mai târziu. De asemenea, din pricina diferenţelor dintre creştini şi evrei a avut loc şi o răzmeriţă împotriva lui Orestis, în 415, cu un an mai înainte de moartea nefericitei Ipatia. Iudaismul a fost întotdeauna un duşman al Creştinismului, deoarece acesta îi compromitea pe evrei.

Acest fapt extrem de dureros fără îndoială că l-a mâhnit mult pe Sfântul Chiril. Cu toate acestea, el este acuzat că a instigat gloata. Această acuzaţie a formulat-o după un secol renumitul filozof păgân Damaskios, însă fără dovezi. Istoricul bisericesc Socrate, cel pornit pe nedrept împotriva Sfântului Chiril, ne înştiinţează că conducătorul gloatei care a ucis-o pe Ipatia a fost citeţul Petru şi că acest fapt „nu puţină prihană i-a adus lui Chiril şi Bisericii alexandrinilor" (7, 15). Nu a spus că Sfântul Chiril a fost pricina uciderii Ipatiei. (Cu toate acestea crima rămâne crimă).

La 28 septembrie 416 Împăratul Teodosie II a decretat legea cu privire la clerici şi „paravalanii" din Alexandria. „Paravalanii", care constituiau un corp special de 500 de bărbaţi ce se aflau sub poruncile Arhiepiscopului de Alexandria, au trecut, prin această lege, sub jurisdicţia eparhului Alexandriei. Ca o justificare a acestei schimbări a fost faptul că acest corp semăna frică şi cutremur în Alexandria prin neorânduielile ce le făcea. Poporul Alexandriei a cerut de la împărat, trimiţându-i o solie, să ia măsuri împotriva paravalanilor. Este vădit că acest demers privea evenimentele cu Ipatia. Dar este vrednic de consemnat faptul că această solie a poporului a cerut de la împărat să poruncească să nu fie îndepărtat de acolo arhiepiscopul lor, Chiril.

Cererea aceasta se datorează faptului că atunci când arhiepiscopul Chiril lipsea din Alexandria, paravalanii provocau tulburări. Este vrednic de consemnat faptul că acest demers al poporului din Alexandria prin care cerea să rămână acolo Sfântul Chiril pentru a-i ocroti, a venit de la adepţii lui Orestis şi nu de la Chiril. Iar solia tot de la prietenii lui Orestis provenea, iar nu de la cei ai Sfântului Chiril.

În această epistolă nu se făcea nici o referire la vina Sfântului Chiril, ci, dimpotrivă, solia s-a exprimat cu respect faţă de el şi, prin cererile ei, mărturisea că prezenţa îndelungată a lui în Alexandria era considerată ca garanţie pentru menţinerea ordinei şi a ţinerii în frâu a paravalanilor, în vederea prevenirii noilor episoade sângeroase.

Împăratul Teodosie a considerat just ca aceştia să intre sub ordinele eparhului. Amănuntele eenimentelor dovedesc fără drept de tăgadă că Sfântul Chiril lipsea din Alexandria atunci când a avut loc uciderea Ipatiei. Vrăjmaşii Sfântului Chiril, nestorienii, adunând o mulţime de acuzaţii împotriva lui, niciodată nu au îndrăznit să declare pe faţă că el ar fi fost autorul moral al crimei. Se vede că, mai degrabă fanatismul eparhului Orestis a contribuit la aprinderea fanatismului paravalanilor, a monahilor şi a gloatei egiptene care, încă din epoca lui Teofil, s-a arătat foarte ostilă celor care stăruiau în religia păgânilor închinători la idoli din Alexandria. Din păcate, scenele sângeroase erau obişnuite în aceste oraş.

Din cele de mai sus se dovedește că toţi cei care îl acuzau pe Sfântul Chiril erau clevetitori, de vreme ce nu numai că Sfântul Chiril nu a avut nici o legătură cu crima, ci, dimpotrivă, era considerat, chiar şi de către închinătorii la idoli, ca absolut necesar pentru menţinerea în regiune a rânduielii şi a păcii.

Însă adevărata cauză pentru care Sfântul Chiril este acuzat atât de puternic şi pe nedrept o constituie bogata operă a acestuia scrisă împotriva vrăjmaşilor Bisericii pe care a lăsat-o în urma lui. Combătând lucrarea lui Iulian Paravatul întitulată: „Împotriva Galileenilor", (adică a creştinilor), a scris un tratat apologetic cu titlul: „Despre credinţa cea curată a creştinilor, către Iulian cel dintre atei". Din multele sale scrieri, împotriva nestorienilor a scris trei „Cuvinte scurte despre Credinţa dreaptă în Domnul nostru Iisus Hristos". A scris şi un dialog scurt „Despre Sfânta şi cea deofiinţă Treime". Dintre omiliile sale, renumită este cea numită „Către Sfânta Maria", care constituie cel mai frumoasă cântare a antichităţii creştine închinată Preasfintei Născătoare de Dumnezeu.

Sfântul Chiril avea duşmani pe ereticii novaţieni şi nestorieni, pe evrei şi pe închinătorii la idoli, care cu toţii căutau prilej să-l vorbească de rău.

Ceea ce însă prezintă interes pentru elucidarea acestei probleme este o mărturie despre Ipatia pe care idolatrii o ascund:

În corespondenţa Ipatiei cu Sinesie Kirineul (†416), profesor şi admirator al acesteia, s-a găsit o mărturie despre faptul că neoplatonica filosoafă își exprimase dorinţa să devină creştină: „Doresc să mor creştină", spunea ea.

Aşadar, nu numai că nu au existat motive religioase pentru uciderea Ipatiei, ci această ucidere s-a lucrat împotriva Bisericii Creştine, deoarece această minunată femeie Îl iubea pe Hristos şi Biserica Lui. Însă clevetirile mincinoase ale neopăgânismului încearcă să prezinte această ucidere politică drept religioasă, pentru a apărea ei drept victime. Strigă hoţul, dacă se teme proprietarul.

De aceea, pentru că Ipatia a fost creştină prozelită, Biserica, potrivit unor cercetori, o cinsteşte ca pe o creştină şi chiar SFÂNTĂ, deoarece avea intenţia să se boteze, dar nu a apucat din pricina uciderii ei. Este cinstită la 12 iulie cu numele de Sfânta Ecaterina. (Despre identificarea Sfintei Ecaterina cu Ipatia, vezi cartea lui M. Dzielska, pp. 209-210, apud R. Richardson, The Starlovers, New York 1967. De asemenea, cartea „Elenism păgân sau Eleno-Ortodoxie?", Pr. Gh. Metallinos, ed. Armos 2003). De această identificare însă nu sunt convinşi toţi, ci unii consideră că Sfânta Ecaterina este o persoană diferită care a mărturisit în aceeaşi vreme şi regiune.