Adevărul despre Ipatia -partea a doua

Adevărul despre Ipatia

Partea a doua: Nevinovăţia Sfântului Chiril.

Sursa elină: http://www.oodegr.com/neopaganismos/diogmoi/ypatia2.htm

Idolatrul Damaskios (cca 480-550) şi-a scris opera sa la un secol de la uciderea strălucitei filozoafe păgâne Ipatia (415 d. Hr.). Cu toate acestea încearcă să atribuie, fără nici o dovadă, moartea ei unei... invidii ascunse a Sfântului Chiril (Suidas2 Y 166). Pe informaţiile lui Damaskios s-a bazat şi ulteriorul cronicar Ioanis Malalas3.

Sfântul Chiril nu ar fi avut nici un interes real din uciderea Ipatiei, căci aceea nu a fost o apărătoare a idolatriei şi nu-i stătea Sfântului împotrivă. Mai ales că avea mulţi elevi creştini, cum a fost şi episcopul Sinesie Kirineul. Se spune că ar fi scris cândva: „Doresc să mor creştină" (Pr. Gh. Metallinos, ELENISMUL PĂGÂN sau ORTODOXIA ELENĂ, ed. Armos 2003). Alții spun că ar fi fost sfătuitor politic a eparhului Orestis, lucru ce ar fi putut pricinui invidie din partea Sfântului Chiril. Dar acesta nu ar fi izbutit nimic prin uciderea ei, fără numai întărâtarea lui Orestis. Adevărul este că Sfântul Chiril avea o oarecare putere, dar nu era mai presus de legi. Chiar şi cei care neagă sfinţenia lui Chiril, vor trebui să accepte că este exclus ca el să fi fost atât de imbecil, încât să se primejduiască în zadar şi să-şi compromită cinstea sau să fie pedepsit pentru aceasta.

Ipatia a fost ucisă de nişte alexandreni fanatici care o considerau responsabilă de rivalitatea dintre Sfântul Chiril şi Orestis (Socrate, Istoria Bisericească VII 15 şi Ioan de Nikiu4, Cronica 84.87-103). Drept aceea făptaşii NU era corpul special al paralavanilor, aflaţi sub ordinele patriarhului Alexandriei. De altminteri, locuitorii Alexandriei erau renumiţi tulburători (Socrate, Istoria Bisericească VII 7 şi Sfântul Chiril, Omilie la Paşti, 419). O sursă contemporană cu Sfântul Chiril, Socrate Scolasticul (cca 380-450) arată că uciderea Ipatiei s-a făcut la iniţiativa unui oarecare citeţ pe nume Petru şi la cea a Sfântului Chiril. Cu aceasta este de acord şi fanaticul extremist Ioan de Nikiu (sfârşitul sec. 7). Aici trebuie să menţionăm că în Biserica Alexandrină citeţii nu erau sfinţiţi şi nu neapărat creştini botezaţi (Socrate, Istoria Bisericească V 22).

Poate unii spun că Socrate se contrazice pe sine, deoarece scrie că moartea Ipatiei „nu puţină învinuire a adus lui Chiril şi Bisericii Alexandriei". Dar această declaraţie nu lasă să se înţeleagă că Sfântul Chiril ar fi vinovat, ci că Sfântul a fost ruşinat din pricina delicvenţei unui mădular al turmei sale.

Desigur, Socrate nu-l părtineşte deloc pe Sfântul Chiril atunci când îl consideră nevinovat, aşa cum nici nu şovăie în altă parte să menţioneze greşelile lui. Ajunsese chiar să-l acuze de nesocotinţă pe Sfântul Chiril, deoarece îl cinstise ca Mucenic pe fanaticul monah Ammonie, care fusese omorât pentru că îl atacase pe Orestis (Socrate, Istoria Bisericească VII 14). Unii consideră că Sfântul aparţine ereziei novaţienilor, datorită simpatiei pe care o arată acelora în opera sa, dar aşa cum este cunoscut Sfântul Chiril s-a purtat cu ei cu asprime (Socrate, Istoria Bisericească VII 7).

Mai mult, de vreme ce toţi cunoşteau vinovăţia lui Petru, am putea presupune că acela nu a scăpat de pedeapsă. Uciderea era o infracţiune penală potrivit cu legile în vigoare. Sfântul Chiril nu s-a împotrivit pedepsirii lui Petru (lucru ce l-ar fi putut face, ţinând seama de caracterul său energic şi a acțiunilor pe care le săvârșea cu puterea pe care o avea). Şi ar fi fost un lucru nesăbuit a crede că Sfântul Chiril avea mai multă putere decât „adversarul" său, eparhul Orestis. Să nu uităm că Sfântul Chiril nu l-a putut izbăvi pe monahul Ammonie de pedeapsă, deşi declarase că este împotrivă.

Informaţiile pe care le avem răstoarnă ipoteza nefondată că Sfântul Chiril ar fi fost autorul moral al uciderii Ipatiei. Lucru sigur este că înfricoşătoarea ucidere a Ipatiei este fără îndoială potrivnică duhului Creştinismului şi condamnată de Biserică. Trebuie să avem întotdeauna în vedere faptul că un Sfânt nu se naşte, ci se face. Astfel şi Chiril, chiar de ar fi avut o mică parte de responsabilitate pentru moartea Ipatiei, s-a făcut Sfânt după aceea, de-a lungul vieţii sale. Mulţi Sfinţi au fost chiar şi ucigaşi înainte de a-şi renega viaţa lor păcătoasă şi a se dărui lui Dumnezeu.