Ecumenismul – un unionism socialist cu faţă creştină

Începutul ecumenismului este legat de Adunarea de la Edinburg (Scoţia) din anul 1910, unde în cadrul Conferinţei Misionare Mondiale s-au pus bazele unei mişcări ce dorea la început unirea tuturor sectelor protestante într-o singură confederaţie. Organizatorul cheie al acestei manifestări şi ulterior lider marcant a fost metodistul american John Mott (1865 – 1955), marxist şi mason notoriu.

De numele lui John Mott şi a altor socialişti religioşi se leagă şi organizarea mai apoi a Consiliului Internaţional pentru Misiune în 1921. Toate aceste consilii şi alianţe ce vor urma, vor alcătui în final (din 1948) o nouă organizaţie majoritar protestantă numită şi astăzi World Council of Churches (Consiliul Mondial al Bisericilor) cu sediul la Geneva.

Însă ideea de unitate se arată a fi străină CMB-ului, fiindcă în ultimul veac nu numai că nu a reuşit să aducă vreo umbră de unire printre dezbinatele grupări protestante, dar nici nu a putut stăvili naşterea altor sute de noi secte „creştine” .

Ideea care trebuie reţinută este că un grup restrâns de socialişti protestanţi conduşi de un mason au pus bazele ideologiei ecumeniste şi a CMB – un fel de sectă extinsă la nivel global, cu „drepturi” religioase, statut şi preşedinte (din 2004 metodistul Samuel Kobia), ce caută să atragă cât mai mulţi catolici şi ortodocşi în lupta pentru uniformizarea creştinismului.

Altfel spus, ecumenismul este o manifestare religioasă a unor ideologii politice, un unionism socialist cu faţă creştină, un centru de comandă şi control al tuturor religiilor, teologiilor şi grupărilor ce vorbesc despre Hristos şi creştinism, astăzi.

La fel ca şi politicienii din Parlamentul European, reprezentanţii „creştinilor” din Consiliul Mondial al Bisericilor supun în chip „democratic”, la vot, învăţătura Scripturii despre Hristos, despre Sfânta Treime, despre Sfintele Taine, aici adevărul fiind al majorităţii, „minoritarii” trebuind să asculte şi să primească „Hristosul”, „Treimea”, „dumnezeirea” care satis¬face gustul „celor mulţi”.

Scriptura, însă, nu ne descoperă şi nu ne vorbeşte de un „dumnezeu lumesc”, de dreptatea sau calea mulţimilor, de un adevăr al „democraţiei”, al logicii şi echităţii, de o biserică „a celor mulţi”, ci de un singur Dumnezeu, un singur adevăr şi de o singură credinţă mai presus de lume şi de oameni: persoana Mântuitorului Iisus Hristos.

De departe, un Hristos plăcut lumii (şi sectarilor, evreilor, musulmanilor, masonilor, yoghinilor, new-age-iştilor, ateilor şi păgânilor) ar trebui să fie o pricină de sminteală şi nu de extaziere pentru ortodocşii ecumenişti. […] Inevitabil, acest nou model de creştinism care-şi schimbă neîncetat formulele pentru a place tuturor, devine o victimă a „democraţiei”, a „pluralismului creştin” în care „hristosul” ecumenismului dobândeşte atâtea feţe, înţelesuri şi înfăţişări pe cât are şi „marele arhitect” – zeul masoneriei.

Nu întâmplător, principiul „unitate în diversitate” este o invenţie a masoneriei preluată ca slogan „creştin” de către ecumenişti. Dacă în spatele Marelui Arhitect masonii înţeleg o „divinitate” nenumită, tainică şi ascunsă ce poate lua totodată şi chipul lui Allah, Budha, Beelzebul sau Hristos, la fel şi ecumeniştii, în spatele numelui „hristos” vestesc de fapt creştinilor naivi chipul noului hristos – tolerant cu ereziile, bun cu păcatul, reconciliant şi îngăduitor cu „slăbiciunile” oamenilor – adică definesc „teologic” persoana Antihristului. […]

Este ecumenismul religie?

Nu este şi nici nu poate fi religie, dar pretinde că este o religie . Ecumenismul nu este şi nici nu poate fi biserică, dar se recomandă a fi biserică. Ecumenismul nu este şi nici nu poate fi creştin, însă se prezintă ca un creştinism.

În înţelegerea ecumenismului trebuie să deosebim două lucruri. În primul rând, aparenţele înşeală deoarece deosebirile sunt fine şi vin sub chipul binelui. Însă asemănător nu înseamnă identic, similar nu înseamnă la fel. Nu toţi care vorbesc de Hristos sunt ai lui Hristos, nu toţi care vorbesc de creştinism sunt creştini.

Cei care fac astăzi „bun” sau „bine”, cei care „unesc”, „iubesc” şi se „înfrăţesc”, în numele dar nu după adevărul lui Hristos, sunt cei care amestecă binele cu răul; adevărul cu minciuna, virtutea cu păcatul, sunt cei despre care Hristos spune: «Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi farădelegea» Matei 7, 22-23.

Dacă ecumenismul a căpătat astăzi o oarece putere, influenţă şi autoritate este pentru că a amăgit pe mulţi folosind un vocabular creştin pentru a ascunde o ideologie socialistă, este pentru că a reinterpretat citate din Scriptură pentru a se îndreptăţi, este pentru că a vorbit în numele lui Dumnezeu pentru a-şi „prooroci” o chemare mesianică în unirea tuturor creştinismelor şi a tuturor religiilor.

În al doilea rând, ecumenismul nu a fost întemeiat de Hristos, ci de oameni. Dacă ecumenismul ar fi venit de la Hristos, înseamnă că vreme de 1900 de ani, pe pământ nu ar fi existat creştinism autentic, Biserică, înţelegând că toţi sfinţii ar fi trăit în înşelare. De aici, vom crede în mod firesc că nu ar fi existat sfinţenie şi mântuire, însemnând că lucrarea apostolilor s-a netrebnicit, că porţile iadului au biruit Biserica, şi că în al XX-lea secol Hristos a fost nevoit să reîntemeieze o nouă biserică (ecumenistă) şi să trimită noi apostoli (liderii ecumenişti din CMB) pentru a reîncreştina lumea. A crede o aşa mare grozăvie înseamnă lepădare cu totul de Hristos şi de Sfânta Treime.

Scriptura însă ne învaţă că Hristos a întemeiat un (singur) Creştinism dreptmăritor, o (singură) Biserică nepieritoare şi a arătat o (singură) Treime Sfântă. Creştinism înseamnă o singură credinţă apostolică, veşnică şi neschimbată, iar nu mai multe biserici, nu mai multe creştinisme, nu mai mulţi hristoşi, nu mai multe treimi, nu mai multe religii. Unitatea, unicitatea şi a-tot-cuprinderea credinţei celei adevărate întru Iisus Hristos sunt fundamentele ce o fac esenţial deosebită de ideologia ecumenismului creştin. (Preluat din Ecumenismul în întrebări şi răspunsuri, f.e., 2008, p. 13-18).

Ce înţelege atunci ecumenismul prin unire sau unitate?

Chemarea la unimea credinţei nu este ceva nou, ci arată mărturisirea cea una a Apostolilor peste veacuri, este lucrarea de până acum a Bisericii la a-i aduce pe toţi şi pe toate [1] la «un Domn, o credinţă şi un Botez» [2], la lepădarea credinţelor vechi, păgâne şi a crezurilor eretice hulitoare de Hristos.

Unitatea credinţei însemnează ca toţi creştinii să mărturisească acelaşi Crez, să se împărtăşească cu Sfântul Trup şi Sânge al lui Hristos din acelaşi potir şi să se mântuiască în aceeaşi Biserică.

Însă toate acestea există deja de două mii de ani în Ortodoxie, nu trebuieşte inventată o altă unitate, o altă credinţă, un alt creştinism pentru a împlini cuvântul Mântuitorului «ca toţi să fie una», căci toţi ortodocşii sunt deja, alcătuiesc deja Biserica cea „una”, după cum Scriptura luminat grăieşte: «Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una, ca lumea să creadă că Tu M-ai trimis» Ioan 17.21.

Cu adevărat, numai ortodocşii, dimpreună vii şi adormiţi, din toate timpurile şi din toate locurile alcătuiesc Trupul Bisericii celei veşnice, al cărei Cap este Iisus Hristos Dumnezeu-Omul [3].

În schimb unitatea credinţelor [4] este vederea ecumenistă prin care în lume viază acum mai multe credinţe creştine ce trebuiesc transformate într-una singură, atenţie, nu aducându-le la Credinţa cea una a Bisericii lui Hristos, ci luând din fiecare „creştinism” câte ceva şi alcătuind o nouă dumnezeire, o nouă biserică; un nou „hristos” care să-i împace şi pe ereticii protestanţi, şi pe căzuţii catolici, şi pe hulitorii uniaţi şi monofiziţi, şi pe ortodocşii ecumenişti. (Ecumenismul în întrebări şi răspunsuri, f. e., 2008, p. 18-19).

Note:
[1] Pe toţi evreii, hinduşii, budhiştii, mahomedanii, pe toţi ereticii catolici şi protestanţi, pe toate filozofiile gnostice, atee, evoluţioniste, new-ageiste …
[2] «Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn , o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor» (Efeseni 4, 4- 6) .
[3] «Hristos este cap Bisericii, trupul Său, al cărui mântuitor şi este» (Efeseni 5.23).
[4] 34Asemănătoare la auz cu unitatea credinţei, dar atât de deosebită în înţelesuri …