"Fiilor, fiti bãrbati! Am pierdut tot ce aveam pe astã lume. Nu ne-a nai rãmas de cât sufletele; sã nu le pierdem si pe ele , ci sã le ducem curate înaintea fetii Mântuitorului nostru Iisus Hristos"

Cati vom avea credinta si taria sa urmam exemplul marelui sfant si martir Constantin Brancoveanu?????
Pe cand va fi canonizata si doamna Maria Brancoveanu?

Sf. Martiri Brâncoveni: Constantin Vodă şi cei patru fii ai săi: Constantin, Ştefan, Radu si Matei şi sfetnicul Ianache (16 august)

Istoria românilor este dominată la sfârşitul sec. al XVII-lea şi primele decenii ale celui următor de puternica personalitate a voievodului Ţării Româneşti, Constantin Brâncoveanu. Îndelungata sa domnie, începută la 29 octombrie 1688 şi încheiată în mod tragic în anul 1714, în ziua de 15 august, corespunde unor importante transformări economice, sociale, politice şi culturale.

După cum a existat o epocă a lui Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, sau Matei Basarab, prin amploarea faptelor lor politice sau militare, tot aşa a existat o epocă a lui Constantin Brâncoveanu. Aceasta se deosebeşte însă de celelalte prin natura metodelor politice, Brâncoveanu Vodă încheind epoca voievozilor războinici şi începând etapa negocierilor diplomatice şi a stabilirii de relaţii personale cu conducătorii politici ai lumii de atunci.

Constantin s-a născut în anul 1654, în satul Brâncoveni, fostul judeţ Romanaţi, fiind nepot al voievodului Şerban Cantacuzino. A rămas orfan de mic, tatăl său fiind omorât în februarie 1655, în timpul răscoalei seimenilor şi dorobanţilor, ridicaţi împotriva domniei. Astfel, Constantin a fost crescut de mama sa, de bunica după tată, Păuna Greceanu, şi de unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, ceea ce i-a prilejuit primirea unei educaţii alese. Copilăria şi-a petrecut-o în casele părinteşti din Bucureşti, deprinzând carte grecească şi latinească, dovedindu-se iscusit la învăţătură.

Murind cei doi fraţi ai săi mai mari, toată moştenirea părintească rămâne tânărului Cantacuzino. Se căsătoreşte cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popeşti. În 1678, unchiul său, Şerban Cantacuzino ajunge domnitor, astfel că tânărul Constantin este înaintat vel-logofăt, cea mai înaltă treaptă a ierarhiei boiereşti. Având şi o avere însemnată, acesta avea deci o situaţie mulţumitoare. Cu toate că nu a râvnit niciodată la tronul Munteniei, a fost nevoit să primească ungerea ca domnitor, la aceasta contribuind boierii ţării, împreună cu mitropolitul Teodosie şi cu Patriarhul Ecumenic, cu toţii preţuindu-l pentru alesele sale calităţi, intelectuale şi morale.

Deşi situaţia ţării, aflată între cele trei mari Imperii aflate în conflict permanent (Habsburgic, Ţarist şi Otoman), Constantin Brâncoveanu a reuşit cu tact şi înţelepciune, să păstreze o vreme un climat de linişte şi de prosperitate. În această perioadă, voievodul s-a dedicat realizării de lucrări cu rezonanţă culturală şi spirituală, în special ctitoririi unor aşezăminte laice şi bisericeşti de mare însemnătate şi valoare spirituală şi arhitecturală. Astfel, au fost înălţate bisericile de la Potlogi şi Mogoşoaia, mânăstirile Hurezi şi Brâncoveni, precum şi palatul de la Mogoşoaia, care se distinge prin stilul arhitectural brâncovenesc, devenit renumit. prin aceasta, Constantin Brâncoveanu a ctitorit epoca cea mai strălucită a culturii noastre româneşti.

De asemenea, voievodul a trimis ajutoare şi danii substanţiale către creştinii aflaţi în afara hotarelor ţării, în Moldova, Transilvania, precum şi la Locurile Sfinte. Averea lui imensă însă, râvnită de turci, precum şi intrigile de la Curte, i-au grăbit sfârşitul. Dar astfel, voievodul şi-a încununat fruntea lui, ca şi a celor 4 feciori şi a lui Ianache Văcărescu, primul său sfetnic şi dregător, care era şi unchiul soţiei sale, cu sfântul nimb al muceniciei pentru credinţa ortodoxă, pe care nu a părăsit-o nici în faţa călăului.

Astfel, în apropierea Paştelui anului 1714, printr-un trimis al înaltei porţi, care sosise la bucureşti, lui Constantin Brâncoveanu i se pune pe umăr năframa de mătase neagră, semnul maziliei. A fost dus împreună cu familia şi o parte din averi la Constantinopol unde va fi închis în sumbra închisoare „Edicule” (Închisoarea celor şapte turnuri). Aici au fost ţinuţi închişi vreme de 4 luni, fiind supuşi la cele mai cumplite chinuri, fiind torturaţi pentru a mărturisi unde şi-au ascuns averile. După cele patru luni de tortură, ostaticii au fost mutaţi în închisoarea Bostangi Başa, unde erau închişi numai înalţii demnitari. Şi aici au urmat alte serii de torturi, tot în scopul jefuirii de avere. În cele din urmă, muftiul a reuşit să obţină graţierea ostaticilor, dar cu condiţia trecerii la mahomedanism. Însă bătrânul voievod va refuza cu bărbăţie şi curaj, ca şi cei dimpreună cu dânsul, drept pentru care au fost condamnaţi la moarte prin decapitare, în data de 15 august 1714. Această zi era menită să le adâncească şi mai mult durerea din suflet, fiind şi Praznicul Adormirii Maicii Domnului, dar şi ziua onomastică a voievodului, care împlinea 60 de ani.

Astfel, Brâncoveanu, împreună cu toate rudeniile lui, au fost scoşi din temniţă, numai în cămăşi, cu capetele descoperite, şi purtaţi în lanţuri pe uliţele Constantinopolului, ca nişte făcători de rele. spre locul de execuţie Ialy-Kioşc, din apropierea marelui serai. de faţă erau, pe lângă şirurile de ieniceri şi mulţimea de popor îngrozită, şi sultanul Ahmed al III-lea, crudul său vizir, Gin Ali, precum şi ambasadori mai-marilor puteri europene de atunci, invitaşi special la macabrul spectacol.

Cumplita dramă n-a durat decât un sfert de ceas, după spusele unor martori oculari[2]. Călăul i-a pus în genunchi pe toţi şase, la o oarecare distanţă unul de altul, li s-au scos bonetele, li sa îngăduit să-şi facă o mică rugăciune. Del Charo păstrează următoarele cuvinte de îmbărbătare ale lui Brâncoveanu: „Fii mei, fiţi curajoşi, am pierdut tot ce am avut în această lume, cel puţin să salvăm sufletele noastre şi să ne spălăm păcatele cu sângele nostru”[3]. Sub prima lovitură de paloş a căzut capul vistiernicului Ianache Văcărescu, apoi al fiului mai mare a lui Brâncoveanu, apoi cele ale lui Ştefan şi Radu. Când călăul a ridicat paloşul să taie capul copilului Mateiaş, acesta înspăimântat, s-a rugat sultanului să-l ierte, făgăduind că se va face musulman. dar bătrânul tată şi-a îmbărbătat astfel copilul: „Din sângele nostru n-a mai fost nimeni care să-şi piardă credinţa. Dacă este cu putinţă, mai bine să mori de o mie de ori decât să-ţi renegi credinţa strămoşească pentru a trăi câţiva ani mai mulţi pe pământ.”[4]. Copilul, ca renăscut, îşi puse liniştit gâtul pe tăietor şi-i zise călăului : „Vreau să mor creştin: loveşte”, iar acesta îi tăie capul. La capătul acestor imagini cutremurătoare pentru sufletul oricărui tată, capul lui Constantin Brâncoveanu nu s-a putut dezlipi de trup la lovirea călăului, şi astfel, cei şase martiri şi-au încredinţat viaţa în mâinile Celui care fusese mărturisit.

Apoi, trupurile celor şase eroi ai credinţei au fost târâte pe uliţi şi aruncate în apele învolburate ale bosforului, iar capetele au fost înfipte la prima poartă a seraiului, unde au stat trei zile, după care şi ele au urmat trupurilor. pe ascuns, creştinii au adunat ce se mai putea recupera din trupurile celor şase martiri, şi le-au dus în taină de le-au îngropat, nu departe de Constantinopol, în insula Halchi, în biserica mânăstirii Maicii Domnului, pe care domnitorul brâncovean o ajutase cu ceva timp mai înainte.

Soţia marelui domnitor a stat închisă la Constantinopol până în martie 1715. când a fost exilată la Kutai, pe malul estic al Mării negre, de unde a fost eliberată şi a venit în ţară, în 1716. Apoi, doamna Marica, în 1720, a adus în ţară osemintele soţului ei, în timpul domniei lui Nicolae Mavrocordat, şi înmormântate în biserica Sf. Gheorghe Nou, între mormântul lui Ion Mavrocordat şi cel al lui Grigorie Brâncoveanu. Nu s-a scris numele voievodului pe lespedea de pe mormânt de teama turcilor, dar pe aceasta se poate distinge, săpată în piatră stema Ţării Româneşti, ca semn că acolo odihneşte domnitorul acesteia.

La iniţiativa fostului patriarh Miron Cristea, în 1934, cu prilejul praznicului Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena, sicriul cu osemintele lui Constantin Brâncoveanu a fost strămutat din biserica Sf, Gheorghe Nou şi depus în paraclisul patriarhal, pentru a se săvârşi cuvenita slujbă de pomenire. Apoi, a doua zi a urmat o procesiune, în cadrul căreia sicriul cu cinstitele oseminte a fost purtat, în sunetele clopotelor bisericilor, de-a lungul a mai multor străzi din Bucureşti, şi repuse în biserica Sf. Gheorghe Nou, unde se află şi astăzi.

Prin aceasta, s-a dat cuvenita cinstire celui care, vreme de un sfert de veac, a ştiut să conducă în mod autonom ţara lui, deşi condiţiile vremii erau vitrege, a reuşit să ridice prestigiul cultural al Ţării Româneşti, şi mai ales, a ştiut să moară pentru credinţa străbună, în acest fel dovedind încă o dată întregii lumi că românii au avut parte şi de conducători destoinici, ridicaţi la rangul sfinţeniei. De aceea, în anul 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române va trece pe cei şase martiri în rândurile sfinţilor, ca zi de prăznuire fiind stabilită data de 16 august.

Viata Sfintilor Martiri Brâncoveni
În vremuri de vitregie si restriste, atunci când erau înconjurati de multi vrãjmasi vãzuti, dar mai ales nevãzuti, mosii si strãmosii nostri îsi plecau genunchii si fruntile la pãmânt si, de la vlãdicã la opincã, de la domnitor la cersetor, cu aspre postiri, în privegheri îndelungate si rugãciuni stãruitoare se rugau Celui Atotstiutor si Atotputernic: "Gresit-am înaintea Ta, nu ne lãsa sã pierim pânã în sfârsit ... primeste-ne pe noi, dupã multimea îndurãrilor Tale si a milostivirii Tale." Iar iubitorul de oameni Dumnezeu auzea suspinul si vedea lacrimile izvorâte din inimile lor îndurerate si, întorcându-Si mânia Sa cea dreaptã, vindeca rãnile pãcatelor si ridica dintre ei bãrbati vrednici, iubitori de tarã si neam, de desãvârsire si sfintenie, plini de duh apostolesc, care aflau cãrarea cea dreaptã pe pãmânt si drumul cãtre împãcarea cu cele ceresti. Între voievozii mult râvnitoripentru toatã fapta bunã si însufletiti de o credintã dreaptã, mare, vie si lucrãtoare, pentru care a dispreþuit pânã în cele din urmã toate cele pãmântesti si chiar viata sa, dobândind cununa si slava muceniceascã, strãluceste ca luceafãrul între luminãtori domnul Tãrii Românesti, Constantin-Vodã Brâncoveanu.

El a rãmas în vesnica pomenire a tuturor generatiilor neamului românesc drept:

"Brâncoveanu Constantin,

Boier vechi si domn crestin."

Asa l-a cântat poporul care i-a închinat numeroase balade, cinstindu-l cu dragoste alãturi de cei mai de seamã eroi, sfinti si martiri ai sãi.

†

S-a nãscut în localitatea Brâncoveni din pãrtile Romanatiului si a avut printre strãmosii dupã tatã pe Matei Basarab, domnitor între 1632 - 1654, mare ctitor de biserici si mãnãstiri, iar dupã mama lui, Stanca, fiica postelnicului Constantin Cantacuzino, era de vitã împãrãteascã.

Din pruncie rãmânând fãrã tatã, maica lui s-a îngrijit sã-i dea o crestere aleasã si în frica lui Dumnezeu, dându-l sã învete Sfintele scripturi si carte greceascã si sloveneascã. Fiind înzestrat cu însusiri deosebit de bune, blând din fire, vioi la minte si plãcut la înfãtisare si având avere din destul, când ajunse la vârsta cãsãtoriei îsi alese de sotie pe Maria, fiica lui Neagoe si nepoaa lui Antonie Vodã. Cãsãtoria lor a fost binecuvântatã de Dumnezeu cu unsprezece copii: patru bãieti si sapte fete.

Om cinstit si muncitor, Constantin Brâncoveanu a fost chemat de tânãr în slujba de dregãtor domnesc, mai întâi de Duca Vodã si apoi de Serban Vodã Cantacuzino, urcând în dregãtorie pânã la înalta vrednicie de mare logofãt, adicã sfetnicul cel mai de seamã din Divanul domnesc. Se spune cã Serban Vodã, vãzându-i destoinicia si cumintenia, îl pretuia pe el cel mai mult dintre toti nepotii, însãrcinându-l cu slujbe grele, iar pe patul de moarte a lãsat cuvânt sã-i fie urmas la tron, încredintându-i lui pecetea domneascã.

La moartea voievodului Serban Cantacuzino, în 29 de zile ale lunii octombrie 1688, boierii si toti dregãtorii tãrii l-au rugat pe Constantin Brâncoveanu sã priemascã domnia. au trebuit sã strãruiascã mult, pentru cã brâncoveanu spunea cã este de ajuns ceea ce este si ceea ce i-a dat dumnezeu, de vreme ce este ca un domn în casa sa. numai când i-au spus cã este vrerea tãrii ca el s-o apere de dusmani, sã-i apere credinta si sã-i asigure liniste si pacea, atunci a primit.

A fost uns domn de cãtre mitropolitul tãrii, Teodosie. Cel dintâi lucru pe care l-a fãcut, a fost sã continue tipãrirea Bibliei de la Bucuresti, 1688, prima Biblie completã, în cea mai frumoasã limbã româneascã, pe întelesul tuturor românilor din Tara româneascã, din Dobrogea, din Oltenia, din Moldova, din Banat si din Ardeal, Crisana si Maramures. Pânã în zilele noastre, oricine o paote citi si întelege si, în cea mai mare parte, traducãtorii mai noi au mentinut limba, cea ca un fagure de miere, cu miros de bunã mireasmã duhovniceascã si cu grai de vechi cazanii, a Bibliei de la Bucuresti.

Binecredinciosul Voievod Constantin Brâncoveanu si-a rânduit domnia cu multã întelepciune, asa încât pe pãmântul tãrii, în toatã domnia lui de 25 de ani, tara nu a cunoscut rãzboi, desi era înconjurat de trei imperii care o dusmãneau: cel rusesc, cel turcesc si cel nemtesc. Cu multã chibzuintã a stiut sã apere tara de toti si, în felul acesta a înflorit în tarã credinta, prin ridicarea de lãcasuri de închinare si cultura, prin tipãrirea de multe cãrti, mai ales religioase.

Cronicarul nu spune decât adevãrul atunci când scrie despre noul domn cã era "cu daruri vrednice împodobit", cã a purtat de grijã tãrii cu "adâncã pricepere si cu înaltã priveghere", "cu blândete si rãbdare", care izvorau din "întelepciunea si multa bunãtate" cu care fusese dãruit de la Dumnezeu.

Dar nu putine sau mici greutãti si necazuri Vodã Brâncoveanu a avut de întâmpinat din afarã sau din lãuntru. Aflat între douã rele, lãcomia acaparatoare de teritorii a Imperiului austriac si nesatul turcilor dupã bogãtia si aurul Tãrii românesti, el s-a orientat cãtre Rusia pravoslavnicã a lui Petru cel Mare, începând cu anul 1697. Înlãuntrul Tãrii s-nplinit cuvântul Scripturii: "Vrãjmasii omului, casnicii sãi". Tainicele dorinti de domnie ale Cantacuzinestilor i-au fãcut pe acestia sã-l pãrãseascã si sã-l trãdeze pe voievod în ceasurile de cea mai mare cumpãnã pentru tarã.

Cu toate acestea, ajutat de pronia si darul dumnezeiesc si de slujitori, împreunã lucrãtori de valoare si credintã, Constantin Voievod a ctitorit împotriva atâtor vicisitudini, cu vrednicie si în chip slãvit, cea mai strãlucitã epocã a vechii culturi românesti.

Asemenea Sfântului si Dreptcredinciosului Voievod Stefan cel Mare al Moldovei, evlavisul domn a purtat de grijã cu alrasã dragoste si aprinsã râvnã crestinã sfintelor lui Dumnezeu locasuri. Întreaga Tarã Româneascã este plinã de biserici, mânãstiri, paraclise, bolnite si trapeze ctitorite, reparate sau restaurate de el.

Mai mult de cât la toate s-a trudit si s-a cheltuit pentru cele douã lãcasuri pe care vodã le-a iubit cel mai mult: biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucuresti si mãnãstirea Hurezi din judetul Vâlcea.

Profitând de linistea de la hotarele tãrii de care a avut parte la început, în al doilea an (1690) al domniei sale noul ales punea temelia mânãstirii Hurezi, care pe bunã dreptate era socotitã ceãiasa ctitoriilor sale, si una dintre cele mai minunate zidite cândva pe plaiurile românesti. Fãrã preget au lucrat vreme de 7 ani la aceastã vestitã mânãstire mesteri zidari, pietrari, dulgheri si zugravi, sub privirea neadormitã a iscusitului urzitor care a fost mesterul Manea, dar sfârsitul a fost isvodirea unui lãcas neasemuit de frumos. Minunatul pridvor al bisericii cu stâlpi lucrati cu o mare bogãtie si podoabã, chenarele cu flori sãpate în piatrãde la usa mare si ferestre, chiliile si arhondaricele rezemate pe stãlpi cu multã mãiestrie, zidurile tari strãjuite de turnuri si porti ferecate, zugrãveala bisericii împodobitã cu sfinti si icoane dupã orânduiala cea veche a erminiei atonite fac din Horezu o cetate a evlaviei ortodoxe fãrã seamãn de înãltãtoare. Vodã Brãncoveanu zidi aici si un frumos paraclis, iar mânãstirea fu fãcutã stavropighie, asa cã nimeni nu se putea amesteca în ocârmuirea ei; apoi fu înconjuratã ca o adevãratã lavrã atonitã, de alte schituri: al Sfântului Ioan Botezãtorul, al Sfintilor Apostoli, al Sfântului Întâiului Mucenic si Arhidiacon Stefan, al Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavriil. A fost în gândul fericitului ei ctitor, ca aceastã aleasã între ctitoriile sale sã-i fie loc de îngropare pentru el si pentru tot neamul lui, dar altele au fost judecãtile dumnezeesti si numai fiica lui, domnita Ancuta, si-a fãcut lãcasul cel de veci la Hurezi.

Dar nu numai asupra tãrii sale s-a revãrsat milostivirea darnicului domnitor, ci milostenii si ajutoare bogate a trimis el si la mânãstirile dil Bulgaria, Serbia, Grecia, Albania, din toate ostroavele mãrii grecesti si de peste tot Rãsãritul ortodox, pânã la muntele Sinai si Ierusalim, unde numele sãu a fost pomenit la slujbele bisericesti mai mult decât al oricãrui alt domn român.

Alãturi de Constantin, mare râvnã pentru zidirea si înfrumusetarea sfintelor locasuri au avut si rudele sale, în frunte cu evlavioasa lui sotie, Maria doamna, care se întreceau si ele întru ridicarea si împodobirea multelorr biserici si mânãstiri.

Pe lângã biserici si mânãstri a ridicat neobositul voievod si fântâni, case si clãdiri mãrete, precum vestitul palat de la Mogosoaia. În vremea sa începe un nou stil în arhitecturã, care îi poartã si astãzi numele, „stilul brâncovenesc", cu usurintã de recunoscut la toate ctitoriile sale, bisericesti si mirenesti.

Dar nu numai plinã de râvnã ctitoriceascã si iscusit socotitor al vremii sale a fost Vodã Constantin, ci si un mare ocrotitor al culturii românesti prin scris si tipar, mult iubitor de cãrti bisericesti si de învãtãturi evlavioase.

Pentru buna sporire în aceasta lucrare de prea mare nevoie tãrii si dreptslãvitorului ei popor el a avut ajutorul si împreunã lucrarea unui om minunat, care binesi-a chivernisit si înmultit talantii dati lui de Dumnezeu; viitorul mitropolit la Tarii Românesti si Sfânt Sfintit Mucenic: Antim Ivireanul.Din tipografiile întemeiate la Snagov,Râmnicul Vâlcea si Târgoviste, din cea reânnoitã în Bucuresti, cu banii domnitorului si osteneala lui Antim au iesit la ivealã numeroase comori duhovnicesti, cãrti de slujbã si învãtãturã crestinã care se împãrteau în dar si romãnilor din Moldova si Ardeal, precum si crestinilor ortodocsi de dincolo de hotarele tãrii. În acele vremuri Tara Româneascã s-a arãtat a fi o luminoasã vatrã de cultirã si un puternic far de îmbãrbãtare ortodoxã printrimiterea de cãrti grecesti si arabe, împrumuturi si mesteri tipografi si de tiparnite la Tiflis si Alep, prin strânse legãturi cu mari cãrturari patruiarhi si vlãdici îmbunãtãtiti ai Rãsãritului grecesc.

Dupã Biblie (1688) au vãzut rând pe rând lumina tiparului în limba românã: Psaltirea, Sfânta Evanghelie, Molidfelnicul, Octoihul, Liturghierul, Ceaslovul si Apostolul. Cãrti de slujbã, de învãtãturã crestinã pentru mireni sau de luminare a preotilor, ca si cele în apãrarea dreptei credinte tipãrite de evlaviosul domn în românã, greacã, arabã si ivirã i-au adus recunostinta unanimã si o slavã nepieritoare; dupã dreptate el a fost socotit în vremea sa drept cel mai vajnic apãrãtor al întregii crestinãtãsi crestine.

Cele unsprezece odrasle domnesti, patru bãiesi sisapte fete erau avutia cea mai de seamã a domnestilor pãrinti, care îi cresteau în frica lui Dumnezeu, în credinta si dragoste de tarã si de neam. Bãietii grãiau în bisericã întru cinstirea sfintilor lor patroni si ocrotitori cuvântãri care uimeau si bicurau pe multi. Constantin, Stefan, Radu si Matei erau lumina ochilor si comoara cea nepretuitã a inimilor pãrintilor lor. Cele sapte fete au fost cãsãtorite cumare cinste si asezate la casele lor cu toatã cuviinta.Ele au urmat alese obiceiuri ce le-au vãzut si învãtat de la pãrinti, între care la loc de cinste s-a aflat mereu mãrinimia ctitoriceascã.

Înteleptitului de sus domn i-a dãruit Dumnezeu, spre bunã orânduire a trebuintelor tãrii si un sfetnic de tainã, un priceput si bun iconom, potrivit Evangheliei: vistiernicul Ianache, vrednica sa rudenie, care i-a fost de mare ajutor în drumeîia pãmânteascã pãnã în sfãrsit, împreunã purcezând ei prin nevointa muceniceascã si în cãlãtoria spre cer, în patria cea cereascã.

Lãcomia turcilor stârnitã de averile reale ale vieevodului si mai vârtos de cele imaginate de pizma lor, bãnuielile lor cã el ar trata în ascuns cu rusii si austriecii împotriva lor, alimentate de pârâciounile si uneltirile rudelor sale, Cantacuzinii, care îi râvneau tronul au precipitat lucrurile, si Dumnezeu îngãduind aceasta spre lãmurirea si încununarea credinciosilor Sãi slujitori.

În ziua de 24 martie, în miercurea cea mare din Sãptãmâna Patimilor a trimis sultanul pe Mustafa Aga, care îi comunicã domnului cã este mazilit, adicã dat jos din domnie si trebuie sã plece împreunã cu toatã casa lui, cu fecioriik si cu ginerii sãi la Tarigrad.

În Sfânta si Marea Vineri a Patimilor ei au fost cu totii ridicati de turci si dusi la Tarigrad, fiind închisi în înfrcosata temnitã de lângã zidurile cetãtii, numitã Edicule,adicã Sapte Tunuri.

Constantinopol la inceputul secolului al XVIII-lea

De la judecata care urma Vodã Brâncoveanu s-a apãrat cu multã întelepciune de nedreptele învinuiri, turcii l-au supus la chinuri groaznice, atât pe el cât si pe fecioriilui, ca sã destãinuiascã si alte averi în afara celor cuprinse in 30 de care mari jefuite de ei o datã cu ridicarea lor si duse la Tarigrad, ca sã fie vândute la mezat.Aprinsi de urã si lãcomie div'avoleascã, trei luni si jumãtate i-au chinuit cu cele mai cumplite chinuri pe domn, strângându-l în cãtuse de fier, fãcându-i tãieturi si la cap, arzându-l pe piept cu cleste înrosit în foc si în cele din urmã hotãrîndu-i moartea, împreunã cu cei patru feciori ai sãi si cu sluga ce credincioasã Ianache.

Era în ziua de Sfânta Maria Mare - 15 august1714 - când dreptcredinciosul domn tocmai împlinea 60 de ani. Portile cele grele ale temnitei deschizându-se mãrturisirii lui Hristos iesirã istoviti de chinuri si suferinte, ferecati în lanturi grele, cu capetele descoperite, cu picioarele goale si numai în cãnãsi, dar cu nãdejdea apropiatei biruinti duhovnicesti si a fericitei vieti vesnice.

Au fost dusi în fata sultanului Ahmet, a crudului sãu vizir, bãutorul de sânge Agin Ali pasa, a trimisilor domnilor, regilor si împãratilor strãini pe lângã Poarta, unii dintre ei reprezentanti ai unor tãri-crestine (?!!), si a fiorpsului cãlãu ce îi astepta cu iataganul scos.Siltanul zise: „Giaur Brâncovene,esti osândit la moarte cu toti feciorii tãi; dar te iert dacã spui unde îti este cealaltã avere si dacã te lasi de legea ta si treci la legea turceascã".Rãspunse vodã cu hotãrâre. „Averea toatã câtã am avut tu mi-ai luat-o si altãa nu am; iar de legea crestinã nu mã las, cãci în ea m-am nãscut si am trãit si în ea vreau sã mor". Apoi grãi cãtre copiii sãi: „ Fiilor, fiti bãrbati! Am pierdut tot ce aveam pe astã lume. Nu ne-a nai rãmas de cât sufletele; sã nu le pierdem si pe ele , ci sã le ducem curate înaintea fetii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Sã spãlãm pãcatele noastre cu sângele nostru".

Auzindu-i cuvintele sultanul turbã de mânie si porunci sã taie mai întâi pe copii, începând cu cel mai mare, ca sã fie chinul tatãlui lor mai cumplit. Cãlãul retezã capul lui Constantin, feciorul cel mai mare, apoi tãie capetele lui Stefan si Radu. Când veni rândul lui Matei, feciorul cel mai mic, acesta începu sã plângã si se ascunse la sânul maicii sale. Atunci tatãl sãu îi porunci sã urmeze pe fratii sãi si copilul îti puse ascultãtor gâtul pe butucul cãlãului. Cei patru feciori ca patru brazi zãceau acum tãiati sub ochii vasnicului lor pãrinte, bãtrãnul si falnicul stejar rãsãdit si izvoarele apelor strãbunei evlavii ortodoxe.

Cãlãul tãie apoi capul lui Ianache Vãcãrescu, iar la urmã veni si rãndul lui Brâncoveanu, care se închinã linistit si hotãrt zicând: „Doamne, fie voia Ta". Iataganul mai sclipi o datã si cele sase pârâiase de sânge mucenicesc se unirã, iar ca sufletele lor fericite, curãtite de orice pãcat prin „botezul sângelui" zburarã ca niste porumbei strãlucitori ca fulgerul sã primeascã de la puitorul de nevointe si rãsplãtitorul Hristos, cununile slavei mucenicesti.

Capetele mucenicilor, pãgânii turci le înfipserã în vârful sulitelor si le purtarã prin Tarigrad, iar trupurile le târârã la poarta cea mare a seraiului si le lãsarã acolo pânã seara, ca sã le vadã cât mai multi, iar a doua zi le aruncarã în Bosfor.

Niste pescari credinciosi le culeserã din mare si le îngroparã în tainã, într-o mânãstire din Haliki, lângã Tarigrad.

În vara anului 1720 doamna Maria a adus pe ascuns sfintele moaste ale lui Constantin Vodã Brâncoveanu, le-a îngropat în biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucuresti si a asezat peste mormânt o piatrã împodobitã doar cu pajura tãrii si fãrã nici o pisanie, iar deasupra a pus o candelã de argint cu o inscriptie discretã casã sã lunineze moastele mucenicului.