Totalul afișărilor de pagină

Faceți căutări pe acest blog

marți, 29 noiembrie 2011

30 NOIEMBRIE-POMENIREA INTAIULUI CHEMAT , SFANTUL APOSTOL ANDREI-APOSTOLUL ROMANILOR

La multi ani  cu sanatate si pace in inimi celor care poarta numele sfantului apostol Andrei! Sa le daruiasca bunul Dumnezeu zile senine si sanatate!
"Am aflat pe Mesia, Care se tălmăceşte Hristos" (Ioan 1#41)

Sf. Apostol Andrei a fost din Betsaida, orasel pe malul lacului Ghenizaret, fiul lui Iona, din Galileea, si fratele lui Petru, primul dintre ucenicii Domnului Hristos. Inainte de a fi Apostol al Domnului, Sfantul Andrei a fost ucenic al Sfantului Ioan Botezatorul. Dar, daca a auzit, a doua zi dupa Botezul lui Iisus in Iordan, pe dascalul sau Ioan, aratand cu degetul catre Iisus si zicand: "Iata Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridica pacatul lumii" (Ioan, 1, 29), Sfantul Andrei, lasandu-l pe Ioan, a urmat dupa Hristos, zicand fratelui sau Petru: "Am gasit pe Mesia, care se talcuieste Hristos" (Ioan, 1, 41). Si astfel, l-a tras si pe Petru spre dragostea lui Hristos. Drept aceea, Sfantului Andrei i se mai spune si Apostolul cel dintai chemat al Domnului. Si se afla in Scriptura si alte multe invataturi despre dansul.

Din zilele acelea, ca si ceilaiti Apostoli, Sfantul Andrei a urmat Mantuitorului, insotindu-l pe drumurile Tarii Sfinte, adapandu-se din izvorul nesecat al dumnezeiestilor descoperiri pe care le aducea Mantuitorul. A fost martor faptelor minunate savarsite de Domnul, s-a impartasit din cuvantul dumnezeiesc, datator de viata, al credintei celei noi intemeiata de Hristos, si, mai presus de toate, a vazut Patimile Domnului, a plans moartea Lui pentru noi si s-a intarit in credinta, in ziua Invierii.

La randul ei, Traditia Bisericii ne spune ca, dupa Inaltarea Domnului la cer si dupa Cincizecime, Apostolii au tras la sorti si au mers in toata lumea, pentru propovaduire. Atunci, acestui intai chemat, i-a cazut sortul sa mearga in Bitinia, Bizantia, Tracia si Macedonia, cu tinuturile din jurul Marii Negre, pana la Dunare si Scitia (adica Dobrogea noastra) si pana in Crimeia. Insa, a umblat in aceste locuri nu in graba, ci, in fiecare, zabovind si rabdand multe Impotriviri si nevoi, pe toate biruindu-le cu ajutorul lui Hristos. S-a intors la urma din nou in Bizantia, hirotonind acolo episcop pe Stahie si, strabatand celelalte tari, a ajuns la tinutul Peloponezului, unde pe multi i-a tras de la idoli la Hristos. Tot din Traditie, mai stim ca Sfantul Andrei a avut si un sfarsit de mucenic, fiind rastignit, la Patras, langa Corint, cu capul in jos, pe o cruce in forma de X, careia i s-a spus "Crucea Sfantului Andrei". Dumnezeului nostru slava!

duminică, 27 noiembrie 2011

Moaştele Sf.Andrei Criteanu au ajuns la Constanţa

Moaştele Sf.Andrei Criteanu au ajuns la Constanţa



Cu prilejul prăznuirii Sfântului Apostol Andrei, cel Întâi Chemat, Ocrotitorul României, pe 27 noiembrie, la ora 22.20, au sosit la Constanţa părticele din moaştele Sfântului Andrei Criteanul. Potrivit unui comunicat remis de Arhiepiscopia Tomisului, sfintele moaşte au fost aduse din Grecia de o delegaţie clericală condusă de Înaltpreasfinţitul Iakovos, mitropolit de Mitilyne, şi întâmpinate la Catedrala Arhiepiscopală. „Credincioşii îl vor putea cinsti pe Sfântul Andrei Criteanul prin slujbele neîncetate ce se vor oficia la Catedrala Arhiepiscopală începând din noaptea de 27 spre 28 noiembrie, cu Sfânta Liturghie de la miezul nopţii, continuând până marţi seara, 29 noiembrie, ora 16.00, când sfintele moaşte vor fi duse în procesiune spre Peştera Sfântului Apostol Andrei. Aici vor putea fi cinstite de către credincioşi până în seara zilei de 30 noiembrie, când se vor reîntoarce la Catedrala Arhiepiscopală, la ora 17.00, unde vor sta până sâmbătă, 3 decembrie“, se precizează în comunicat. Pe 29 noiembrie, la ora 18.30, la mănăstirea Peştera Sfântului Apostol Andrei se va oficia slujba Privegherii; pe 30 noiembrie, la ora 8.30, va fi sfinţit Agheasmatarul ridicat deasupra izvorului în care boteza Sfântul Apostol Andrei, iar la ora 9.30, va fi săvârşită Sfânta Liturghie Arhierească de către un sobor de arhierei, pe esplanada amenajată în partea de miazăzi a bisericii mari a mănăstirii Peştera Sf. Ap. Andrei.

POMENIREA SFANTULUI ARDEALULUI: PARINTELE ARSENIE BOCA- 22 DE ANI DE CAND NE VEGHEAZA DIN CERURI

Minunile Parintelui Arsenie Boca , duhovnicul care a levitat la inmormantarea mamei lui


Arsenie Boca nu este un dar al bisericii facut omenirii ci este simultan un dar al lui Dumnezeu pentru biserica si intreaga lume.

Arsenie Boca este una din marile comori spirituale ale neamului si el ar trebui pus cel putin alaturi de marii oameni ai neamului. El este una din valorile care ar trebui promovate alaturi de celalalte mari nume ale culturii si spiritualitatii. Ar trebui scrise monografii ale vietii sale macar in limbile de circulatie. Statul roman ar trebui sa se ocupe de asta.

Intreaga lui viata este un mesaj spiritual autentic care ar fi bine sa fie descifrat de cat mai multi.

Biserica este sustinuta de Dumnezeu si nu invers. Sfintii sunt ai Lui si nu ai bisericii, El ii face sfinti si nu biserica. Boca atunci cand a imbracat haina monahala era deja un veritabil sfant in viata...

Probabil Arsenie este un inger divin intrupat. Mesajul spiritual al existentei sale incepe inca inainte de a parasi trupul mamei sale. Aceasta visand ca poarta in pantece "Soarele si Luna" ...

Va rog inca o data sa observati ca Domnul insusi s-a tinut departe de sexualitate si la fel I-a tinut pe toti marii sai sfinti. Asta nu inseamna ca nu va puteti mantui daca faceti dragoste, inseamna ca modelul divin cel mai inalt traieste in puritate si castitate si ca ceilalti care nu traiesc asa sunt pe un prag inferior si trebuie sa recunoasca acest lucru si sa se umileasca in lui Dumnezeu recunoscandu-si slabiciunea si pacatele.

Tatal trupului lui Boca era marinar si se specifica in cartile care ii sunt dedicate lui Arsenie ca aceasta marturiseste ca a ramas "neprihanit in pantecul mamei", parintii lui facand dragoste numai atunci cand l-au conceput…

Avem aici alta invatatura divina importanta. Dumnezeu spune ca femeia nu ar trebui sa faca dragoste in timpul sarcinii, din mai multe motive. Cel mai important este acela ca orice copil trebuie tinut departe de energiile sexuale pana cel putin in perioada adolescentei. Pentru ca daca aceste energii patrund in fiinta lui, ele vor creste odata cu el si se vor amplifica , copilul neavand posibilitatea sa le controleze mai tarziu. De asemenea nu ar trebui sa se faca dragoste langa copiii mici, intr-un cuvant ar trebui protejati cu atentie… Daca totusi nu se respecta regula, se poate remedia efectul acesta prin binecuvantari constante facute acelor copii si mentinerea lor intr-o energie divina. Tineti copiii departe de sexualitate intr-un cuvant, mesajul lui Arsenie Boca este acelasi, o confirmare in plus pentru ca eu aflasem acest lucru din alta sursa :

„Când soţul nu dă pace sarcinii (zice că el nu poate, sau nu vrea, sau se declară stăpân pe legile naturii), atunci copiii vin pe lume cu predispoziţii precoce spre sexualitate. Aceasta îi face îndărătnici şi foarte greu educabili (sunt certaţi cu disciplina; unii genetic prezintă cromozomul criminalităţii – circumstanţe atenuante în justiţie). Fug de la şcoală şi încep aventurile. Deci, tot în răspunderea soţului se soldează şi aceste necazuri”. - Arsenie Boca

Arsenie este unul din sfintii mei preferati. Termina liceul ca sef de promotie si apoi absolva doua facultati : Teologie – Sibiu si Academia de arte frumoase - “Bellearte” din Bucuresti unde ajunge cu o bursa a Mitropoliei Ardealului. In Bucuresti in paralel cu Academia de arte merge si la cursurile de medicina si la cele de mistică creştină predate de Nichifor Crainic( Crainic il va numi “zugravul de suflete” mai tarziu) In scurta sa autobiografie scrisa in 1945 aminteste si numele lui Mircea Eliade. O puteti citi aici. Colegii de la teologie ii spuneau “Sfantul" iar mai apoi oamenii i-au spus "Pustincul".

Aproape fiecare zi a marelui sfant este insotita de minuni mai mari sau mai mici, putem sa numim aceste minuni si fenomene paranormale daca dorim…

Cum a devenit Arsenie sfant inainte de a deveni calugar? In 1939 merge, este trimis, la muntele Athos si se roaga fierbinte lui Dumnezeu sa-i trimita o calauza spre a fi initiat in tainele rugaciunii, in tainele caii spirituale crestine.

Aici avem o mare surpriza, o mare minune. Cine credeti ca ii apare? Fecioara Maria in persoana!!! Care il poarta prin vazduh in mijlocul unui munte unde se afla un mare sfant rus pe nume Serafim de Sarov care plecase din aceasta lume in urma cu mai bine de 100 de ani… Urca apoi in munte timp de 40 de zile postind rugandu-se si primind initierea spirituala de la acest mare sfant rus.

Din punctul de vedere al semnelor si minunilor facute prin intermediul acestuia probabil ca ar trebui sa se numere printre cei mai amri sfinti ai tuturor timpurilor.

Arsenie a suferit alaturi de alti sfinti si martiri marea prigoana antichristica a comunismului. A fost inchis la canal. A fost urmarit tot timpul de securitate, arestat din cand in cand si chiar i s-a interzis o vreme sa mai slujeasca in biserica. Se spune ca sotii Ceausescu ar fi auzit de profetiile despre sfarsitul lor apropiat, Elena Ceausescu dand ordin sa fie omorat.

Minunile curg in viata acestuia. Una din cele mai mari este atunci cand inchis fiind la canal i se da 3 ore liber timp in care pur si simplu dispare gardienii dand alarma. La exact 3 ore apare si chestionat fiind de cei care il pazeau raspunde ca a fost la inmormantarea mamei sale. Spre stupoarea generala ii este confirmata prezenta la inmormantarea mamei. Numai ca inmormantarea avea loc la cateva sute de kilometrii distanta de locul unde se afla inchis…

Este de asemenea stiut ca usa temnitei sale se deschidea in fiecare noapte, astfel ca un gardian trebuie sa stea permanent in fata ei, se spune ca disparea pur si simplu, intorcandu-se spre dimineata.

Marturiile celor care erau vazuti sau calauziti de la distanta de acesta sunt iarasi nenumarate.

Arsenie Boca este unul din cei mai mari luptatori monahi impotriva avortului. A dus o veritabila campanie folosindu-se si de faptul ca a urmat cursurile de medicina si incercand sa convinga cat mai multe femei atat despre efectul benefic al nasterii asupra organismului feminin cat si de greseala de a nu naste copiii deja conceputi. Recomanda tuturor familiilor care nu doresc sa aiba copii sa traiasca in puritate si castitate. Vedea in sufletele tuturor si nu se ferea niciodata sa atraga atentia pacatosilor. Bunaoara odata refuza sa miruiasca o femeie reprosandu-i ca nu s-a abtinut de la a face dragoste nici macar in noaptea dinainte…

A fost un mare duhovnic si sfaturile sale au calauzit mii de familii. O intamplare care mi-a placut foarte mult este aceea in care un barbat vine si I se plange ca are o sotie foarte rea care il cearta si ii face zile amare tot timpul. Arsenie il trimita sa faca un comision intr-o localitate vecina si acolo ii iese in cale o femeie care era atat de rea ca aproape era sa il ia la bataie. Cand se intoarce Arsenie ii spune ca sunt femei cu mult mai rele decat sotia lui si ca daca se desparte cu siguranta Dumnezeu nu ii va scoate in cale una mai buna… Totusi recomanda si divortul atunci cand e cazul: Părintele Arsenie sfătuia pe femeile care aveau soţi beţivi, să se despartă. „Despre beţie Părintele a spus: «Decât să scoţi pe diavol dintr-un beţiv, mai uşor scoţi un suflet din iad.»”

Oriunde este prezent Iisus Hristos este prezent si spiritul profetic. Si-a prezis propriul sfarsitul, de asemena moartea lui Ceausescu dar are si cateva profetii despre sfarsitul lumii si destinul Romaniei despre care se pare ca a scris si Radu Cinamar intr-o carte a sa. Am gasit aici o profetie despre sfarsitul lumii si alta despre Romania.

Una dintre primele informatii aflate despre Boca este o uluitoare minune si profetie care a declasat in sufletul meu un mare suvoi de dragoste pentru acest sfant care aproape ca l-a intrupat pe Iisus:

Arsenie lucra la o icoana neterminata in care il picta pe Iisus Hristos cand deoadata aude o voce :

Arsenie, nu mă mai picta pe icoane, mergi si pictează în sufletele oamenilor că vremea s-a apropiat, spune-le că vin peste ei necazuri si suferinte

Iar Părintele nu s-a grăbit să asculte Cuvântul Mântuitorului si Mântuitorul i-a spus: Iată, pentru că nu ai crezut cuvântul meu, vei fi mut, dar asta îti va aduce multă lume. Si cateva luni de zile nu mai poate vorbi. A stat asa de la Craciun pana in joia din Saptamana Mare ,in Postul Pastilor (in acest timp a scris insemnarile ,,Gura mutului " ,intr-un carnetel pe care il are maica Pahomia de la Sambata ) Vocea ii revine chiar inainte de impartasanie, primele cuvinte ce le-a rostit cand i-a venit vocea , cuvinte ce le-a auzit si lumea din biserica ,au fost :,, Cred Doamne si marturisesc ..." cu o voce ce a cutremurat biserica ,caci oamenii,cand au auzit vocea lui ,toti au cazut in genunchi si au plans si au laudat pe Dumnezeu ca i-a dat vocea,pentru ca multa lume venea dupa sfat ....

Este un sfant pe care il admir foarte mult si datorita faptului ca imi confirma foarte mult anumite efecte-binecuvantari ale apropierii de Iisus. Cum ar fi faptul ca aceia care comunica cu Iisus constient pot sa intuiasca destinul celor din fata lor si dincolo de aceasta lume si sa ii asigure de ajutor si in lumea de dincolo, sa stie care sunt cei care se vor mantui, sau faptul ca , asa cum si Boca spune, are si el ceva de spus la mantuirea lor. Acest lucru este adevarat pentru ca asa cum Hristos este piatra din capul unghiului, casa divina are mai multe camere si unghiuri si exista o astfel de piatra in fiecare dintre unghiuri, pusa acolo de Hristos si de relatia celor din camera cu acea piatra depind foarte multe lucruri…

Alt fenomen care imi este drag la Boca este observatia prezentei lui Iisus in fiintele din jurul lui, in sufletele celor care il urmeaza si il iubesc pe Dumnezeu, “in ochii celorlalti” cum spune Boca; se refera la cei care il iubesc si care I se roaga. Nu este asa complicat pentru nimeni sa inteleaga cum omul exista si dupa moarte si cum o fiinta asa de mare ca Iisus este nu numai vie in continuare dar atotputernica si divina. El exista, si coboara in sufletele celor care il iubesc. El ne naste a doua oara si El traieste in noi transformandu-ne in Copii ai lui Dumnezeu. Daca ne mai imaginam si ca fiinta sa este in continua expansiune de doua mii de ani…

Va rog sa priviti pozele sale. Este adevarat ca mesajul spiritual hristic e plin de metafore dar cand Iisus spune ca El va cobora impreuna cu Tatal si is vor face salas in sufeltul celor care raman in Cuavntul Sau nu este o metafora. Cei care se daruiesc lui Hristos, marii sfinti devin in asa masura una cu El incat seamana aporape si la nivelul trupului fizic cu acesta.Desigur ca binecuvantarea cerului si mantuirea poate fi primite si prin Fecioara sau prin marii sfinti sau marii Ingeri sau chiar prin alte entitati spirituale macrocosmice, dar aici vorbim despre fuziunea si comuniunea cu Iisus. Iisus Hristos este in interiorul acestor mari sfinti, in interiorul marilor profeti si a marilor predicatori dupa cum am aratat. Atat de present incat nu-ti trebvuie clarvedere sau alte puteri ca sa il observi ci doar putina cunostere spirituala si putine intuitie. E imposibil sa nu-l vedeti pe Iisus present in faptura acestui minunat Arsenie Boca, priviti si filmul va rog . Iisus este viu si este Intruparea lui Dumnezeu. Fiinta lui e plina de glorie si de neinchipuita maiestate divina. Inima Lui este mladiata de neimaginata iubire si compasiune. Maretia Lui este de negrait. Va spun ca toata creatie stie despre El, tot infinitul, de la cei mai mari ingeri si pana la locuitorii evoluati ai altor planete ale universului fizic.



Dupa o viata plina de minuni, binecuvantari si infranari intru totul dedicata lui Dumnezeu, Arsenie moare otravit la ordinul Elenei Ceausescu la varsta de 79 de ani la 28 noiembrie 1989 cu nici luna inainte de caderea comunismului, eveniment pe care il prezisese, marturisind ca si-a incheiat misiunea in aceasta lume.

O carte plina de marturii pe care trebuie neaparat sa o cititi o gasiti aici:Parintele Arsenie Boca

Si o mare profetie pe care o gasiti in cartea de mai sus :

Il urmau, mai intai fiindca vedeau ca are puteri mari. Putin dupa inceperea razboiului, intr-o seara de vara, se stransesera in jurul lui toti credinciosii veniti la slujba vecerniei. Nu stateau in biserica, ci afara, pe iarba, iar parintele - in picioare, deasupra tuturor, cu crestetul capului inconjurat de stele. Ion Ghindea tine minte vorbele acelea, mustind de primejdii, cuvant cu cuvant, pana la cele mai gingase intonatii: "Nu va mai trece multa vreme pana cand vor intra secera si ciocanul in tara si nu vor mai iesi aproape o jumatate de veac. Vi s-or lua pamanturile si veti lucra doua-trei familii cu cate-o vita. Viti duce si veti bea apa din parau si nu veti putea bea, caci apa va fi infectata si mirositoare. Se va termina acest razboi si cand va spune toata lumea <>, atunci sfarsitul va fi aproape. Se va certa frate cu frate, se va ucide copil cu parinte, va veti duce la morminte sa spuneti mortilor <>. Cand n-or mai fi hotare intre tari, cand s-or inmulti religiile si oamenii vor avea libertatea de-a face ce voiesc, atunci va fi vremea sa va pregatiti de Judecata cea Mare...".

Cele doua caprioare

"Era in vara lui 1989 cand parintele Arsenie l-a rugat pe-un tamplar, un vecin de-al meu de-aici din sat, sa-i faca cruce de lemn. Si i-a zis parintele omului ca sa-i scrie pe cruce anul nasterii, da mai ales - anul mortii. Asa i-a zis, sa scrie acolo, pe cruce: "1989". Insa parintele Arsenie parea inca sanatos si-n puteri si-atunci vecinul meu s-a mirat si i-a zis intristat: "Cum, parinte, nu vreti sa stati si-n 90 cu noi?". "Nici un ceas din 90!", i-a raspuns parintele scurt si taios, cum ii era felul. Si asa a si fost, ca n-au mai trecut decat cateva luni, si in noiembrie 1989 a murit. Isi stiuse moartea de dinainte, asa cum le spusese la atatia amar de oameni ce avea sa li se intample in viitor. Asa a murit, ca un Sfant Domnisor. "Eu ma duc, dar de acolo, de unde oi fi, am sa va ajut mai mult ca pana acum", a zis.

Era intre toamna si iarna cand a murit, intr-o zi de marti, 28 noiembrie 1989, la Sinaia, de ziua Sfantului Stefan cel Nou. S-a stins intr-o casuta unde stateau maicile alungate de la Manastirea "Prislop", dupa ce in 1962 comunistii inchisesera aproape toate asezamintele monahale din Romania. Asa. Si cateva zile, moartea parintelui s-a tinut in mare secret, ca se hotarase sa fie inmormantat la "Prislop", langa Hateg, si nu la "Sambata", unde avea loc pregatit dinainte - ca aicea fusese staret si ridicase, din ruine si balarii, manastirea lui Constantin Brancoveanu. Cine stie ce-o fi fost atuncea la mijloc, ca nu l-au adus aicea, acasa, in Fagaras. Ei, si cand am aflat eu ca parintele Arsenie a murit, era de-acum duminica, si a doua zi urma sa fie inmormantat. Eram de serviciu la Combinatul din Fagaras, unde lucram ca electrician. N-am mai trecut pe acasa, m-am suit direct in tren si pe urma, c-un autobuz si cu niste ocazii, am mers toata noaptea. Manastirea "Prislop" e departe de aici, tocmai in Hunedoara, nu departe de biserica din Densus. Am ajuns tocmai luni dimineata, cand incepea Liturghia pentru parintele. Si desi era omenire cat iarba, m-am apropiat de sicriu. Parea de parca abia adormise. M-am aplecat si, cu lacrimi pe fata, i-am sarutat mana dreapta. Atunci a fost prima oara cand l-am atins! E drept, ma mai dusesem de cateva ori la el cat traia, la Biserica "Draganescu", undeva langa Bucuresti, unde fusese exilat fara drept de-a sluji, dupa ce-l eliberasera comunistii din puscarie. Da la Draganescu nu ma putusem apropia prea tare, ca era multa lume, veneau si ziua, si noaptea, si el era obosit. Asa ca atunci, in sicriu, l-am atins prima data si va spun pe cuvant ca mi s-a parut ca ii viu. Si nu numa mie. Cata lume era acolo zicea ca parintele parca doarme, asteptau cu totii sa se ridice si sa vorbeasca, sa-i certe cu dragoste, asa cum facea tot mereu. Nu puteai sa crezi ca un om asa de mare ca parintele Arsenie are parte de moarte. Parea de-odata cu vesnicia, din alte lumi, cu judecati mai presus de cele omenesti. Era ca un stalp de lumina pentru fagaraseni. Si acuma zacea nemiscat in sicriu... Da cand i-am sarutat mana asezata pe piept, n-am vazut c-ar fi mutilata, desi toata lumea, si preotii, si calugarii, si mirenii de la inmormantare vorbeau cu glas tare ca parintele a murit dupa caznele groaznice la care fusese supus de Securitate, pentru ca ii prezisese lui Ceausescu sfarsitul; si atunci, aia, asa batran cum era, i-ar fi smuls unghiile si l-ar fi schingiuit ca pe bunul Hristos, sa le spuna de unde stie el sa ghiceasca ce-a fi, ca nu-l credeau calaii cand le zicea ca Dumnezeu il invata. Da sa stii ca asa a fost cum iti zic, mainile si fata parintelui erau neatinse, curate si albe, doar le-am vazut, am si-o fotografie cu parintele in sicriu. Dar asta nu-nseamna ca n-ar fi fost schingiuit, doar stiau ei cum se sterg urmele, desi mie tot nu-mi vine a crede c-ar exista asa niste bestii si sa-i rabde pamantul pe fata lui... In schimb, asa cum v-am spus, parintele era imbujorat in obraji! Avea asa o culoare frumoasa, ca de om viu si tanar, si el saracu murise de sapte zile! Si-n jurul lui, plutea asa, ca o boare, o mireasma de mir... Mai tarziu l-am intrebat pe parintele profesor Sebastian ce-au fost toate astea si el a zis: "Sunt dovezi de sfintenie, fiule, se intampla numai cu moastele!". Si n-a mai trecut mult timp dupa ce plecase parintele Arsenie in vesnicie, cand, mergand eu iar la mormantul lui la Prislop, ma opresc niste maici: "Frate", imi zic monahiile, "stii tu cine strajuieste noaptea la mormantul parintelui?". "Nu, de unde sa stiu", le-am zis. "Doua caprioare!!!" "Cum?" "Uite-asa: vin in fiecare noapte, se-aseaza si dorm incovrigate, cu boturile una in alta, pe mormantul parintelui. De parca ar vrea sa-l incalzeasca!... Si cand ne apropiem, pleaca, da incet, fara frica, si pe urma vin iar!". In toata iarna lui 89-90, caprioarele au strajuit noapte de noapte la mormantul parintelui, ca doi ingeri tacuti, credinciosi si cuminti..."


Revelatia de pe Muntele Athos

"Cate stiu de parintele le-am aflat exact asa cum vi le spun dvs., mai mult de la ucenicii lui, ca eu eram prea tanar sa le apuc. Dar m-am intrebat in tot timpul: de unde a avut parintele Arsenie harul, forta asta dumnezeiasca sa faca atatea minuni? Si iata ce mi-au spus ucenicii. Prin 1937-1938, mitropolitul Balan al Ardealului l-a sfatuit pe tanarul Zianu Boca, fiu de tarani din Muntii Apuseni, care pe-atunci era student de frunte la Cernauti, la Teologie, sa se faca calugar. Si l-a calugarit mitropolitul la Manastirea "Sambata" si tot el i-a dat numele de Arsenie. Si dupa scurt timp, in 1939, mitropolitul l-a trimis pe calugarul de doar 29 de ani, monahul cu ochi de foc, precum ingerii, la Muntele Athos, sa se induhovniceasca. Si parintele Arsenie s-a dus la manastirea romaneasca "Prodromu", care-i veche manastire domneasca, foarte veche si nespus de frumoasa. Staret era pe atunci un parinte cu forta mare, Antipa Dinescu il chema. Ei, si acolo, pe muntele Athos, s-a petrecut cu parintele o minune: o iluminare puternica ce i-a schimbat toata viata. Din umilinta si din smerenie, parintele n-a vorbit foarte deslusit niciodata despre ce i s-a intamplat atunci, in 1939, la Sfantul Munte. Decat o data, si chiar si-atunci, putin. Tot ucenicii lui povestesc ca mergand el acolo, pe munte, prima data s-a dus intr-o padure deasa, sa se roage. Si s-a rugat mult la Iisus Hristos Mantuitorul nostru sa-i trimita un duhovnic, un povatuitor bun, sa-l indrume pe calea cea grea si fara de prihana a calugariei, spre mantuire. Insa Iisus nu l-a ascultat. Si atunci parintele Arsenie a inceput sa se roage mai cu osardie, singur, acolo, in padure, la Maica Domnului. Si dupa un timp, dupa cum a povestit chiar parintele, insasi Maica Fecioara i s-a aratat coborand dintre nouri, si venind la el, l-a luat de mana si l-a urcat pe un munte asa de inalt, ca nici nu puteai sa privesti in jos. Si acolo, pe creasta muntelui aceluia ametitor, l-a lasat Maica Domnului pe mana unui Sfant. Era Sfantul Serafim din Sarov, ce vietuise pe pamant cu vreo doua-trei veacuri in urma. Dupa care Sfanta Fecioara s-a topit in vazduh tot asa lin cum se intrupase. Si vreme de 40 de zile, parintele a primit pe acel munte invatatura de la Sfantul Serafim, urcand in fiecare zi, fara teama, creasta dintre abisuri. Si in tot acest rastimp de 40 de zile, parintele a postit incontinuu post negru, ca-l intarea Maica Domnului. Si dupa un an de zile, cand s-a intors la Manastirea "Sambata", era cu totul alt om: capatase darul acela al sau faimos, al proorociei, si puterea lui cea mare, ca daca se uita la tine, te cutremurai si te umileai pe loc. Si-ti stia pe data toate gandurile si numele, fara sa te cunoasca, si faptele toate, pacatoase sau bune, ca nu puteai sa le-ascunzi. Asa s-a schimbat viata parintelui Arsenie, si mai apoi, vietile noastre, pe langa a sa."

Semne si minuni la Manastirea "Sambata"

Pogorata pe pamant ca un duh, inserarea de aur se stinge si se transforma in umbre mari, care aduc peste sat intunericul. Dar crasnicul mai are de povestit.

"Cat despre celelalte fapte ale parintelui, savarsite aici, la Sambata, sunt prea multe ca sa le incapa o minte de om. De altfel, le stie tot satul. Pe masura ce timpul trece, in loc ca ele sa se stearga din amintire, se intetesc. Nu stiu, zau, pare ca cineva ar vrea dinadins sa-l tina pe parintele Arsenie aici, printre noi... Au mai fost si alti oameni de seama aicea, prin Fagaras, dar de nimeni nu se vorbeste ca de Arsenie Boca, nimeni nu ne-a intrat in suflet ca el. Nu stiu, e un dor, un fel de asteptare, de parca ar urma sa se intoarca de undeva. A murit si nu prea. Moartea n-a avut putere cu el. Vorbim de parca ne-ar astepta, si acum, in biserica." "Bunaoara", spune crasnicul, "parintele Dometie, ce a murit acuma, in 1995, a fost unul din ucenicii cei mai apropiati sufletului parintelui Arsenie, ca el l-a calugarit. Parintele Dometie era din Voila si-l chema Danila, erau 12 frati acasa la mama lor. Si odata, cand trecea el pe aici, pe langa Breaza de Fagaras, ajunge la o rascruce si cineva ii spune: "Nu-i asa!". Se uita in stanga, se uita in dreapta, nimic! Da sa plece, "N-ai plecat bine!", ii spune vocea, da sa plece iar, vocea la fel: "N-ai plecat bine!". Si ajunge acasa tulburat foarte. "Ce-i ma, Danila?", ii zice maica-sa de cum il vede. Duminica, de cum s-o crapat de ziua, parintele era pe drumul manastirii, spre duhovnicul sau, parintele Arsenie. "Ce-i ma, Danila?", ii zice si parintele si fara sa mai astepte raspunsul, dupa cum ii era obiceiul, caci le stia pe toate dinainte, ii spune: "Tu o sa mai treci pe acolo si o sa-ti mai iasa in cale, da spune-le ca a zis parintele Arsenie ca "asa-i"!". Si Danila a facut intocmai si duhurile rele au amutit pe loc. Si-atunci, vedeti dvs., cat de mare a fost parintele Arsenie, daca duhurile necurate numai la auzul numelui sau s-or cutremurat si-or disparut. Ba vorbea si cu pasarile si cu animalele, cum vorbim noi acuma. Un mos din sat mi-a povestit o-ntamplare de necrezut. Cam inainte de cel de al doilea razboi, cand parintele era staret la "Sambata", s-a dus si el sa il vada si sa se planga de un necaz. Dar erau mii de oameni acolo si n-a apucat sa ajunga si sa vorbeasca, asa ca a ramas peste noapte in manastire, gazduit de calugari. Dar cum nu avea somn, a iesit sa se dezmorteasca. Si ce sa vezi: pe o luna mare si plina, care lumina ca la amiazi, in mijlocul unui lan plin de flori, parintele Arsenie Boca vorbea cu o dihanie mare de urs. Vorbea cu el si il mangaia. Vazandu-l e mos, parintele, care era imbracat cu o sutana lunga si alba, i-a spus: "Vezi! Fiarele astea m-asculta, numa voi nu ma ascultati!"."



Cele doua indracite

"Cand o zis el, parintele, inainte de-a muri, ca de-acolo de unde se va duce are sa ne ajute mult mai mult decat a facut-o pe pamant, o stiut el mai bine ce zicea. Ca de la moartea sa, de 15 ani, minunile de la mormantul sau nu mai contenesc. Ba se-nmultesc. Mai ales asupra indracitilor. Am vazut si eu cu ochii mei doua si ma podideste plansul si-acuma. Odata, acum vreo doi-trei ani, a fost adusa o femeie indracita la mormantul parintelui si, pe cand o apropiau cu de-a sila de mormant, femeia a inceput sa urle: "Nu vreau la Arsenie, nu vreau la Arsenie, ma arde Arsenie!". Apoi i-au pus icoana parintelui, ca nu pot sa-i spun fotografie, de vreme ce-i Sfant, i-au pus-o pe cap si indracita urla si spumega ca sa i-o ia de pe cap, c-o arde! Si dupa o vreme s-a linistit, s-a inseninat - prima oara dupa nu stiu cat amar de vreme, spuneau printre lacrimi parintii fetei, si lumea de acolo-si facea cruce, incremenita.

Cealalta intamplare vazuta cu ochii mei a fost si mai devreme: era chiar in timpul bombardamentelor asupra sarbilor, din 1999. A fost adusa atunci la mormantul parintelui alta indracita si imediat asta a inceput sa zbiere cu glas barbatesc si neomenesc: "Am vrut sa va dau bombe si la romani, dar nu ma lasa Arsenie! Da, am vrut sa va dau si voua, la romani, dar nu ma lasa Arsenie!". Ca parintele tot asa se rugase si cand traia, in 1968, cand era sa intre rusii in tara, atata se rugase in altar, la Draganescu, ca a gasit parintele Bunescu podeaua altarului uda de lacrimi, si i-a zis atunci parintele Arsenie: "M-am rugat pentru neamul romanesc, sa nu ne lase la astia"."

La despartire, crasnicul Gheorghe mi-a daruit o fotografie: o icoana a parintelui Arsenie Boca, Sfantul cel aspru, cu ochii de foc. "Ii cu putere mare, sa stii", mi-a zis, "am dus-o la mormantul parintelui de la Prislop, unde iarna si vara florile nu lipsesc si nu se ofilesc niciodata."
http://minunicrestine.blogspot.com/2010/09/minunile-parintelui-arsenie-boca-cel.html

duminică, 20 noiembrie 2011

INTRAREA IN BISERICA A MAICII DOMNULUI


Intrarea în Biserică a Maicii Domnului


Intrarea în Templul legii a Doamnei de Dumnezeu Nascatoarei a pricinuit ortodocsilor crestini praznic minunat si a toata lumea. Fiindca s-a facut aceasta într-nu chip minunat si este înainte-mergatoare a marii si minunatei taine a întruparii Cuvântului lui Dumnezeu, care avea a se face în lume prin mijlocirea Nascatoarei de Dumnezeu. Deci praznicul Intrarii s-a început din pricina aceasta: Ana cea pururea pomenita, fiindca mai toata viata a petrecut-o stearpa fara sa nasca prunc, ruga împreuna cu barbatul sau Ioachim pe Stapânul firii, ca sa le daruiasca lor prunc, si fagaduindu-se ca, daca vor câstiga dorirea, îndata vor afierosi lui Dumnezeu pe pruncul cel nascut. Si asa a nascut pe ceea ce s-a facut pricina mântuirii neamului omenesc, pe împacatoarea si împrietenitoarea lui Dumnezeu cu oamenii, pe pricina înnoirii de a doua oara a lui Adam cel cazut si a scularii si a îndumnezeirii lui, pe Preasfânta Stapâna de Dumnezeu Nascatoare Maria.

Când a fost de trei ani, au luat-o parintii ei si au adus-o pe ea în ziua de astazi în Templu. Si plinindu-si fagaduinta au afierosit pe fiica lor lui Dumnezeu celui ce le-a daruit-o; si au dat-o pe ea preotilor si mai ales lui Zaharia, arhiereului celui de atunci. Acesta luând-o pe ea, a adus-o în cele mai dinauntru ale Templului, unde numai singur arhiereul o data pe an intra. Si aceasta a facut-o dupa vointa lui Dumnezeu Celui ce dupa putin avea a Se naste dintr-însa spre îndreptarea si mântuirea lumii. Deci acolo a ramas Fecioara doisprezece ani, cu rara cuviinta, hranindu-se cu hrana cereasca de catre Arhanghelul Gavriil. Învrednicindu-se si dumnezeiestii aratari, pâna ce s-a apropiat vremea dumnezeiestii Bunei Vestiri si a descoperirilor celor ceresti si mai presus de fire care i s-au aratat ei. Ca a binevoit Dumnezeu a Se întrupa dintr-însa pentru iubirea de oameni, ca sa înnoiasca de a doua oara lumea cea stricata prin pacat. Atunci Nascatoarea de Dumnezeu, iesind din Sfintele Sfintelor, a fost data lui Iosif logodnicului, ca acela sa-i fie pazitor si martor al fecioriei ei si ca sa slujeasca, atât la nasterea ei cea mai presus de fire, cât si la fuga ei cea în Egipt si la întoarcerea cea de acolo în pamântul lui Israel.

joi, 17 noiembrie 2011

CONVERTIRI: Parintele Valerian de la Frasinei - Dragos Paslaru

Parintele Valerian de la Frasinei - Dragos Paslaru


Mareste imaginea. Parintele Valerian Paslaru este un calugar cu o viata deosebita, intalnirea acestuia cu parintele Ghelasie Gheorghe de la Manastirea Frasinei facandu-l sa paraseasca actoria si sa imbratiseze calugaria.

Parintele Valerian este actorul roman Dragos Paslaru, renumit mai ales pentru interpretarea personajului Horia Sima, din filmul "Drumet in calea lupilor", filmat in anul 1988. Potrivit celor cunoscatori, Dragos Paslaru a fost unul dintre cei mai importanti actori pe care i-au avut scena si filmul romanesc.

Parintele Valerian de la Frasinei

Dragos Paslaru s-a nascut in anul 1951. Dupa ce isi termina studiile, tanarul Dragos ajunge actor pe scena Teatrului "Nottara". In urma casatoriei cu o scenografa, tanarul va dobandi un fiu.
Filmele care l-au facut cunoscut pe actorul roman Dragos Paslaru sunt urmatoarele: "O lacrima de fata" (1980); "Pruncul, petrolul si ardelenii" (1981); "Secvente" (1982); "Singur de cart" (1983); "Ochi de urs" (1983); "Intoarcerea din iad" (1983); "Umbrele soarelui" (1986); "Drumet in calea lupilor" (1988); "Sobolanii rosii" (1990); "A unsprezecea porunca" (1991); "Balanta" (1992); "O vara de neuitat" (1994); "Domnisoara Christina" (1996); "Capul de zimbru" (1996) si "Femeia in rosu" (1997).

Datorita protestelor sale impotriva noii conduceri, instalata dupa revolutia din anul 1989, proteste deosebit de puternice, autoritatile l-au numit pe acesta legionar, manipuland opinia publica. Astfel, o fotografie cu Dragos Paslaru, imbracat in haina specifica Garzii de Fier, a fost larg raspandita in acea perioada, fara a fi mentionat catusi de putin faptul ca fotografia era luate din filmul "Drumet in calea lupilor", in care actorul a jucat rolul lui Horia Sima.
Dupa dureroasa revolutie din decembrie 1989, in zilele de 13-15 iunie 1990, actorul Dragos Paslaru a protestat in Piata Universitatii impotriva regimului nou instalat, drept pentru care a si fost crunt batut de mineri, care l-au recunoscut pe acesta dupa fotografia amintita. In urma batailor suferite de la mineri, in dimineata zilei de 14 iunie, actorul patriot Dragos Paslaru a intrat in coma, vreme de cateva zile el luptandu-se mai apoi cu moartea, pe patul Spitalului de Urgenta.

Protestatarii din iunie 1990 au fost zdrobiti fara mila, aceasta "mineriada" fiind considerata pana astazi cea mai sangeroasa si mai brutala dintre toate cele provocate de mineri; numarul ranitilor se ridica spre opt sute, iar al mortilor oscileaza intre cateva zeci si o suta. Fiind numit "erou", de catre un reporter, actorul roman a spus: "Erou, eu?! Adevaratii eroi sunt doar cei de sub iarba."

Dupa ce si-a revenit din coma, iesind din spital, tanarul a simtit chemarea inalta a unei trairi monahale. Astfel, in anul 1990, la varsta de 39 de ani, actorul roman Dragos Paslaru paraseste lumea, intrand in Manastirea Frasinei, cunoscuta drept "Athosul romanesc", din pricina regimului ei aspru de vietuire, asemanator cu cel din Sfantul Munte.
Cand autoritatile i-au cerut noului vietuitor de la Frasinei sa le spuna tot ce stie despre evenimentele din iunie 1990, in vederea tragerii la raspundere a celor care l-au maltratat, acesta a spus: "Am luat coarnele plugului dumnezeiesc si sufletul meu a iertat tot."

Ajuns in manastirea valceana, tanarul va fi luat in grija de parintele Ghelasie Gheorghe, unul dintre parintii romani cu viata sfanta ai vremii noastre. Parintele Ghelasie a trait si a murit in rugaciune si in pace, intru cunostinta si intru inchinare, ca un madular sfintit si viu al Trupului lui Hristos; a intors la Hristos pe multi rataciti si lepadati, pentru ca nu a cautat la fata omului, ci s-a aplecat spre celalalt, luandu-l de acolo de unde este, din mocirla in care se zbate, iesind in intampinarea lui, ascultandu-i si chiar asumandu-si ca pe o cruce durerile si neputintele aproapelui.

In perioada in care acesta a fost frate de manastire, el a fost numit Vasile, abia dupa tunderea in monahism el fiind numit Valerian. In manastire, fratele Vasile a fost randuit in mai multe ascultari, dupa cum urmeaza: ingrijitor de animale, bucatar si sef al cancelariei monahale. Ani de zile, parintele Valerian Paslaru s-a nevoit, in post si rugaciune, intr-un schit de langa Manastirea Frasinei.



Teodor Danalache

Scrieri athonite pe teme contemporane -DESPRE HOMEOPATIE SI ACUPUNCTURA

Despre sănătate şi homeopatie

 din cartea PĂRINTELE PAISIE MI- A SPUS
de Athanasie Rakovalis

CAPITOLUL 2

DESPRE SĂNĂTATE

42. Dacă am fi ştiut cât folos primim din boli, nu am fi dorit să ne facem bine, ci am fi preferat să răbdăm, pentru a dobândi un loc mai bun în rai şi nu 1-am fi rugat pe părinteleŞtefan să facă rugăciune.
«Părinte Ştefan, de ce mi-ai făcut aceasta? Dacă ai ştiut, părinte Ştefan, că nu vreau sănătate, de ce te-ai rugat pentru mine? Mai bine îmi spuneai "bine, bine" şi să nu fi făcut rugăciune. De ce ai făcut aceasta, părinte Ştefan?».

43. - Părinte, antibioticele pricinuiesc vătămare omului. De data aceasta, am fost nevoiţi să-i dăm fetiţei noastre (în vârstă de doi ani) antibiotice. Unii de la şcoala unde lucrează soţia mea, au mers la homeopat şi cu o pastilă mică le-au trecut durerile. Şi ne-au spus că de la început trebuia să tratăm copilul prin homeopatie.

Doi călugări ai părintelui S. se ocupă cu homeopatia. Nu ştim dacă este aşa, dar am auzit că Părintele Porfirie ar fi spus că medicamentele homeopate, şi mai ales cele ale primei doze pe care o dau, nu sunt fabricate în Grecia, ci le aduc din Olanda, unde sunt "citite" în cadrul unei ceremonii speciale. Adică sunt vrăjite.

- Ascultă, pentru acupunctura există două şcoli. Una este curat satanică. Iar cealaltă ce face? Să presupunem că mă doare degetul. Cel care se ocupă cu aceasta ştie pe unde trec nervii, bagă un ac, omoară nervul, iar durerea încetează. Da, dar oare l-a făcut bine? A îndepărtat pricina? Apoi, să spunem că mă doare şi cealaltă mână; va omorî şi acel nerv, apoi altul şi altul, iar la sfârşit ce se va întâmpla?

Homeopatia este încurcată. Mulţi s-au încurcat în această poveste şi au amestecat în ea multe teorii. După ce vei lua o doctorie, îţi vor spune aceia: "La început te vei simţi mai rău, dar apoi îţi va trece". Să spunem că te doare obrazul. Celălalt îţi dă o palmă puternică şi te doare mai tare, aşa încât starea de mai înainte, ti se pare o glumă, şi o suporţi uşor.
Mai există şi unii care sunt bolnavi numai cu închipuirea. Unul ca acesta merge la medic, iar acela îi spune: "Pleacă, nu ai nimic". Merge din nou şi medicul iarăşi îi spune: "Pleacă, nu ai nimic". Merge apoi la homeopat. Acesta ştie că nu are nimic, dar nu îi spune, ci îi dă un praf, pentru a-i linişti gândul aceluia şi astfel îi trece durerea. "M-am făcut bine", spune acela.
- Ei, dar acest lucru este bun, Părinte, căci i-a corectat gândul.
- Bre, fiule, aceasta este înşelăciune! în felul acesta îi mai umflă şi egoismul, căci va cugeta: "Ai văzut? Nu spuneam eu bine? Doctorii nu au ştiut".
Apoi mai sunt şi alţii care neputându-se aranja nicăieri în altă parte, merg la homeopatie şi astfel îşi găsesc o ocupaţie.
Dar lucrul acesta este primejdios. Se încurcă diferiţi inşi în treaba aceasta şi nimeni nu poate avea încredere în ei.
Apoi resping toate celelalte tratamente, zicând: "Acesta nu este corect !". Dacă cineva are febră 40°C, tu ce vei mai face atunci când tratamentul recomandat de medicina clasică îşi face treaba lui, alungă temperatura?

Îmi face mare impresie faptul că Hipocrate a descoperit atâtea lucruri, a făcut atâtea observaţii şi a alcătuit atâtea terapii. Aceasta nu a fost întâmplător, ci a fost o iluminare dumnezeiască. Altul a făcut penicilină din mucegai.
Un bătrânel la o mănăstire a văzut cum arăt* şi mi-a spus să mănânc pâine mucegăită, căci ajută. Dar câtă pâine poţi să mănânci? În timp ce acela a făcut medicamentul din mucegai şi a salvat atâţia oameni. Un astfel de medicament nu este de aruncat.

Eu aş fi de acord mai degrabă cu un botanist, cu un om de ştiinţă. Iată, cineva a scris o carte despre o sută de plante şi o mie de terapii. Vezi, acolo citim despre atâtea plante, dintre care pe unele le călcăm în picioare şi care vindecă o mulţime de boli.
A venit aici un oarecare medic credincios, nu vreau să-i spun numele, care a scris şi o carte şi îi spun: "Menta ajută mult la astmă". "Nu ştiu" îmi spune. "Bre, tu eşti doctor şi spui că nu ştii?".

Vezi aceştia nu au un scop bun, vor să dea la o parte plantele şi să rămână numai medicamentele, în mâncăruri se pun atâtea şi atâtea plante iar ca medicamente şovăiesc să le folosească.
Cum am spus, sunt de acord mai degrabă cu un om de ştiinţă, botanist. Vezi, germanii au pus deja menta în pliculeţe şi o vând.
Dar există şi mulţi escroci. Unul spune că poate cunoaşte TOATE bolile numai privind în ochii celui bolnav. Sunt şi eu de acord că unele boli se pot depista în felul acesta, dar cum va cunoaşte acela inima privind în ochi. Altul spune că prin ureche poate vindeca toate bolile.
Bagă în ea nişte ace... Prostii. Aceştia sunt nişte escroci. Este nevoie de discernământ în toate acestea.

- Adică, Părinte, să nu facem tratamente homeopate la copil?
- Nu, nu este un lucru în care să ai încredere.
- Părintele S. are câţiva călugări medici, pe care i-a trimis să înveţe homeopatia.
Bătrânul şi-a clătinat capul şi nu a spus nimic.
* Bătrânul bănuia că Stareţul are tuberculoză.

- Chiar şi părintele S. a făcut tratament homeopat şi deşi a fost foarte bolnav, în cele din urmă s-a făcut bine.
Stareţul şi-a clătinat din nou capul cu amărăciune în semn de dezaprobare şi la sfârşit a întrebat:
- Prin ce s-a făcut bine părintele S.? Oare prin homeopatie? (dând de înţeles că poate
rugăciunile altora l-au tămăduit).

44. După aceste sfaturi ale Stareţului m-am hotărât să cercetez mai profund subiectul homeopatiei şi al acupuncturii. Iată aici câteva din constatările mele pe scurt:

Acupunctura: S-a dezvoltat în China şi s-a impus ca un mod terapeutic, printr-un decret împărătesc. Ea este strâns legată de concepţia despre lume a vechilor chinezi. Potrivit acestei concepţii ei credeau că boala trupească este urmarea influenţei unui duh rău asupra trupului omenesc. Astfel de exemplu, daca te durea stomacuL aceasta însemna pentru vechii chinezi că un demon se cuibărise în acel loc. Pentru a-l sili pe demonul, care provoca boala să plece, înfigeau ace în punctele respective ale părţii bolnave, făcând în acelaşi timp şi diferite exorcisme. Aceasta este o ramură a acupuncturii, pe care Stareţul a caracterizat-o a fi "curat"
SATANICĂ.

Oare în zilele noastre nu există SATANIŞTI? Oare unii dintre aceştia nu practică şi în ziua de astăzi această ramură a acupuncturii? Şi dacă există astfel de persoane viclene şi rău intenţionate, care l-au băgat pe satana în viaţa lor, înlăuntrul sufletului lor, nu cumva să aşteptaţi să v-o spună sau să v-o scrie sub tabela lor medicală.

Homeopatia: Întemeietorul homeopatiei în Grecia, a acestei "medicini alternante", este un SUBINGINER! Domnul Vitulkas. Este considerat părintele homeopatiei în Grecia, dar este şi foarte cunoscut în cercurile mondiale homeopate.
Domnul Vitulkas a fost discipol şi colaborator al maestrului (guru) hindus Krişnamurti. Pe Krişnamurti, Societatea Teosofîcă (de provenienţă masonică) a vrut să-l impună ca Hristosul Noii Ere. (Timp de mai mulţi ani a umblat prin toată lumea, dându-se drept "Hristosul" epocii noastre). Dar planurile lor au eşuat.

În acest mediu s-a mişcat domnul Vitulkas, şi este firesc ca gândirea lui să fie adăpată cu concepţii orientale despre Dumnezeu, lume şi om.
Pentru a deveni cineva "homeopat" în Grecia, acum câţiva ani, când începuse această poveste, era suficient să înveţe între trei şi şase luni lângă un homeopat experimentat, iar apoi îşi putea deschide "magazinul" său propriu.
Astăzi însă, lucrurile s-au schimbat. După ciocnirile cu lumea medicală a Greciei este necesară diploma de absolvire a medicinei, pentru ca cineva să practice homeopatia.
Nu există şcoli homeopate organizate, nu există date statistice, pentru a putea compara rezultatele acţiunii medicamentelor homeopate. Nu există nici o statistică care să spună că, de exemplu, din o mie de bolnavi care au urmat o terapie homeopată, atâţia s-au făcut bine, atâţia şi-au îmbunătăţit starea, atâţia au rămas în aceeaşi stare şi atâtora li s-a înrăutăţit sănătatea.
NIMIC ! Nici o dată statistică ! Şi interesant este faptul că aceia îţi spun că "homeopatia nu lucrează statistic".
În trecut chiar şi eu însumi am urmat de două ori şedinţe de terapie homeopată împreună cu soţia mea şi cu mulţi prieteni şi cunoscuţi.
În majoritatea situaţiilor nu s-a întâmplat nimic. Nici o ameliorare ! În alte situaţii boala avansa atât de mult încât ajungea la punctul critic în care bolnavul era nevoit, în starea avansată a bolii în care se afla, să ceară ajutorul medicinei clasice.
Uneori a existat şi "vindecare", aşa cum s-a petrecut în cazul conjunctivitei pe care am avut-o la ochi. Această boală uşoară s-a vindecat... Dar după o vreme m-a consultat din nou unoftalmolog, şi s-a mirat că partea vitroasă a ochilor mei a fost vătămată.

Semăna cu cea a unui om foarte înaintat în vârstă. Oare aceasta este "vindecarea" pe care mi-au făgăduit-o?
Nişte prieteni de ai noştri le-au făcut copiilor lor tratament homeopatic, încă de la o vârstă foarte mică. De la trei ani, poate şi mai puţin, copiii lor nu au luat niciodată antibiotice.
Gripele, infecţiile şi viruşii, le treceau cu uşurinţă, cu o pastilă "mică" homeopată.
Însă, mai târziu, ce s-a întâmplat?
După destui ani de terapie homeopată, unul din copiii lor s-a îmbolnăvit foarte grav.
Cantitatea de cupru şi de celelalte metale pe care le luase în toţi aceşti ani prin aceste "mici" pastile a crescut într-o măsură atât de mare încât i-a provocat această boală foarte gravă.
Speriaţi, părinţii au recurs la ajutorul medicinii clasice, având grijă de a-i înştiinţa pe cunoscuţii lor despre "păţania" suferită, blestemând de aici înainte homeopatia.
Cum putem fi siguri că după o folosire de ani de zile a medicamentelor homeopate, nu vom avea efecte negative? Şi fiindcă nu există perioadă lungă de timp, o experienţă acumulată, pe ce se sprijină homeopaţii când încredinţează lumea că "medicamentele homeopate nu au efecte negative"?


Chiar şi în domeniul teoriei, al principiilor, există nepotriviri. Chiar ei înşişi nu ştiu foarte bine ce anume cred. Fondatorul homeopatiei este considerat S. Haneman. El a scris o carte cu titlul "Organul tehnicii terapeutice", unde sunt expuse principiile de bază ale homeopatiei.
În revista pe care o editează Centrul Medicinei Homeopate din Atena, cu titlul "MEDICINA HOMEOPATĂ", în nr. 3 din 1992, editorul revistei lui şi întemeietorul homeopatiei în Grecia, domnul G. Vitulkas, referindu-se la cele de mai sus, scrie:
"1) Diferenţele care există între ediţia a cincea a "Organului", când Haneman trăia încă, şi a şasea care s-a tipărit după moartea lui şi alte diferente care apar probabil nu aparţin acestuia.
2) Contradicţii posibile care există în "Organ", spre exemplu în paragraful 18 care menţionează: "...prin urmare, rezultă fără nici o îndoială că totalitatea simptomelor la fiecare caz personal de boală trebuie să fie singurul indiciu, singurul ghid care ne va conduce la alegerea medicamentului...".

În timp ce vorbeşte atât de clar despre totalitatea simptomelor, totuşi, în paragraful 153 menţionează: "...în încercarea noastră de a descoperi medicamentul corespunzător, cel maipotrivit pentru simptomele bolii pe care vrem să o tratăm... acele simptome pe care ar fi trebuit prin excelentă şi în mod exclusiv să le avem în vedere, sunt cele mai importante, cele mai curioase, cele mai neobişnuite şi unice în felul lor - simptome generale, dar şi cele mai imprecise, care nu trebuie să ocupe prea mult atenţia noastră...".
Oare nu avem aici o contradicţie? Dacă da, care este ea?
Mai există şi alte contradicţii de acest fel în "Organ", care vor trebui discutate? se întreabădomnul Vitulkas.

45. Un copil a venit să-l roage din nou pe Stareţ pentru tatăl său, care era în spital bolnav de cancer. Era gata să izbucnească în plâns. Stareţul l-a întărit sufleteşte.
- Nu plânge! Nu s-au pierdut toate! Ce s-a întâmplat? Pentru Dumnezeu nimic nu este greu.
Numai că şi el trebuie să vrea să fie ajutat. Trebuie să răsucească puţin butonul; să se racordeze la frecvenţa care trebuie. Să-i spui să se mărturisească şi să se împărtăşească.

46. Odată mi-au adus o fetiţă paralizată. O lovise trăsnetul şi îi arsese toate celulele
nervoase, nu putea merge, nici vorbi, şi nici să se îngrijească.
Mi-a fost tare milă de ea. Oare este greu pentru Hristos să facă din nou celulele? Acum s-a făcut cogeamite fată.

47. Părinte, acesta are tensiune, nu ştiţi cumva vreun medicament?
- Tensiune? Ia vino aici să ţi-o cobor! (Şi zâmbind, îi prinde capul între mâini şi îl apasă, în timp ce acela stătea bucuros şi cu evlavie, primind tratamentul Stareţului asupra capului său).
Tensiunea este din nelinişte, binecuvântatule, continuă serios Stareţul. Tu să rezolvi problemele cele uşoare. Pe cele grele să le laşi lui Hristos. Să nu încerci să le rezolvi tu pe toate. După ce vei pleca de aici, să treci pe la Talea (băcanul din Căreia) să cumperi nişte indiferenţă bună. Îţi va da şi pe datorie, a spus Stareţul râzând.
48. Să mâncaţi morcovi mulţi. Fac bine. Curăţă sângele.

49. Odată am avut infecţie urinară, în decursul unui an luasem de cinci ori antibiotice puternice. Şi de fiecare dată am făcut aceasta timp de o lună de zile. Dar fără nici un rezultat, în cele din urmă am mers la Stareţ să-i cer sfatul.
- Ia orz curat, fierbe-l până se va desface bobul, şi bea numai zeama.
- Cât să beau?
- Bea cât vrei. Rău nu o să-ţi facă. Este şi întăritor. Curăţă tot sistemul... rinichii, vezica urinară. Să bei câte un pahar dimineaţa, la amiază şi seara.
- Pentru cât timp, Părinte?
- Ei !... bea timp de o lună.
Într-un termos mare, cam de un litru, puneam apă fiartă şi aruncam înăuntru o mână de orz,
spălat mai dinainte de praf. îl lăsam toată noaptea, iar dimineaţa îl strecuram şi beam zeama.
După cincisprezece zile m-am făcut cu desăvârşire bine şi nu am mai continuat tratamentul.
Orzul a făcut o treabă mai bună decât antibioticele, fără să pricinuiască efecte negative.

50. Odată, când l-am cercetat pe Stareţ după operaţia pe care o făcuse pentru cancer şi după intervenţia la ficat, de îndată ce m-a văzut, mi-a spus:
- Să nu ceri! Să nu ceri! Nu poţi suferi durerea, Nu poate fi suportată. Este înfricoşătoare!
Am plecat capul ruşinat, în rugăciunea mea, ceream de la Dumnezeu să-mi dea "puţin" din boala Părintelui, atât cât puteam suporta. Mă ruşinam pentru că nu am avut jertfire de sine pentru a cere să sufăr eu în locul său, aşa cum făcuse Stareţul în trecut pentru mine. Nu i-am spus nimic despre aceasta, ci el singur a înţeles.

Apoi Stareţul a continuat:
- Dintru început nu ceream de la Hristos să mă facă bine. Şi sfătuiam şi pe alţii să facă răbdare, să facă mai întâi cele omeneşti şi apoi să ceară ajutorul lui Dumnezeu, însă nu aşa, ci trebuie de la început să cerem ajutorul lui Hristos. Căci Hristos vine cu o mângâiere şi le îndreaptă pe toate fără durere, fără efecte negative, în chip desăvârşit, în timp ce oamenii...
Chiar şi binele pe care ţi-l vor face, ce fel de bine este?

Părintele Paisie mi-a spus, Editura EVANGHELISMOS, Bucureşti 2002,
SCHITUL LACUL – SFÂNTUL MUNTE ATHOS pag. 47-57

Scrieri athonite pe teme contemporane -DESPRE ECUMENISM

Arhimandritul Gheorghios

Stareţul Sf. Mânăstiri Grigoriu-Athos

SCRIERI ATHONITE     PE TEME CONTEMPORANE

CHARTA ECUMENICĂ - JUDECATĂ Şl CONDAMNATĂ  ORTODOX  ( 1)

Textul care a fost numit „Charta ecumenică" şi s-a semnat în 22 aprilie 2001 la Strasbourg este rodul eforturilor ecumeniştilor de la aşa-numitele întruniri Ecumenice I şi a II-a, care au avut loc în Elveţia (1989), şi, respectiv, în Austria (1997). El constituie un text statutar vizând obligaţiile confesiunilor creştine din Europa, reprezentate în Consiliul Mondial al Bisericilor,pentru a găsi modalitatea colaborării şi acţiunii lor în Europa Unită, în legătură cu problemele politico-economice şi sociale şi cu religiile reprezentate în populaţia ei.
Logica secularizată a epocii noastre nu vede nimic negativ în felul de colaborare pe care îl promovează Charta Ecumenică. Presa politică nu putea, desigur, să ia o poziţie critică.
Conştiinţa bisericească, însă, întrezăreşte o problemă gravă. Până acum s-au auzit foarte puţine glasuri critice.
Ne sunt cunoscute două texte publicate ce cuprind observaţii importante. Primul, al Î.P.S.Mitropolitul Pavel al Cirineii, a fost publicat în periodicul Parakatatheke (Comoara) din 6.02.2001, cu o introducere informativă. Al doilea aparţine P.S. Vasile, Episcop de Trimitunda, şi a fost publicat în periodicul „Apostolul Varnava" (tom 10, octombrie 2001). Ambele texte condamnă Charta Ecumenica.

Î.P.S. Pavel al Cirineii constată că unitatea creştină care se urmăreşte prin obligaţiile ce decurg din Charta nu este o unitate a credinţei, în măsura în care Occidentul nu are intenţia să părăsească cugetările eretice pe care papismul şi protestantismul i le impun, ci, pe zi ce trece,se împovărează cu idei anticreştine noi şi cu opţiuni morale. De asemenea, ne încredinţează de faptul că Charta nu are ca premisă eclesiologia ortodoxă conform căreia nu se poate vorbi de mai multe Biserici în afara Bisericii Celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, care este Biserica Ortodoxă de Răsărit. Observă, de asemenea, că apropierea interreligioasă nu este lipsită de elemente sincretiste, cum s-a dovedit, de altfel, prin studii de specialitate. În sfârşit,Î.P.S. Pavel arată că întreaga Charta exprimă acceptarea de către confesiunile creştine a procesului globalizării.


P.S. Vasile subliniază pe scurt :
„Charta ecumenică are mai mult un caracter şi o orientare apuseană" şi faptul că „în cursul colaborărilor pentru realizarea unităţii europene, în Apus, foarte adesea, problemele de credinţă şi duhovnicie sunt relativizate, iar Bisericile apusene se întorc spre un activism social pentru a face faţă la presiunile pe care le primesc din partea instituţiilor sociale, politice şi economice ale Europei."

Ortodocşii care au participat la întâlnirea în care s-a semnat textul Chartei au acceptat fără discernământ termenul „unitate văzută" a Bisericilor, termen care eludează diferenţele teologice dintre confesiunile creştine ale Apusului şi Biserica Ortodoxă.

Ortodocşii nu pot să primească propovăduirea în comun a Evangheliei de către Bisericile creştine, câtă vreme nu există mărturisire comună de credinţă. Biserica Ortodoxă, credinţa în Tradiţia ei canonică, respinge îndemnul Chartei pentru rugăciuni comune.
Înţelesul ,,unităţii în diversitate", care urmăreşte legalizarea diferenţelor dogmatice, nu este acceptabil din punct de vedere ortodox.
Din observaţiile celor două articole reiese că acest text al Chartei Ecumenice este foarte problematic. Ne bucurăm de observaţiile celor doi arhierei deoarece, într-adevăr, Biserica Ortodoxă nu poate să fie de acord cu stipulările Chartei Ecumenice. Ne rugăm ca glasurile critice ale episcopilor Bisericii să se înmulţească.
Este vrednic de mirare felul în care reprezentanţii ortodocşi la organismele intercreştine au fost legitimaţi teologic şi bisericesc să semneze un astfel de text din partea Bisericilor Ortodoxe fără o încuviinţare sinodală din partea Bisericilor Ortodoxe locale. Organismele intercreştine sunt mai presus şi lucrează în lipsa Sfintelor Sinoade ale Bisericilor Ortodoxe locale?

Este vrednică de atenţie observaţia Prea Sfinţitului Vasile al Trimitundei, potrivit căreia consultarea Bisericii Ortodoxe la lucrările de apropiere intercreştină este obligatorie deoarece „reprezentanţii ortodocşi la diferitele întâlniri de dialog teologic au adus şi vor continua să aducă multe contribuţii din bogăţia credinţei şi tradiţiei ortodoxe" şi că trebuie „să acţionăm teologic şi nu negativist, nici cu exemple de fanatism faţă de cineva".

Înţelegem că ideile Prea Sfinţitului sunt acceptate de toţi cei care contestă şi resping faptele teologilor care au reprezentat Biserica la dialoguri. Trebuie, fără putinţă de tăgadă, să ne rugăm pentru aceşti teologi care au luat asupră-le un rol atât de dificil şi plin de răspundere.
Trebuie, însă, să acceptăm faptul că la dialogurile care au avut deja loc în cadrul Mişcării ecumenice hotărârile care au fost semnate şi de către teologi ortodocşi, nu au fost întotdeauna, din păcate, în acord cu credinţa Bisericii. Un exemplu incontestabil îl constituie hotărârile întrunirii de la Balamand şi ale Declaraţiilor comune cu anticalcedonienii, fapt care arată că teologii care ne reprezintă la dialoguri nu exprimă întotdeauna conştiinţa noastră bisericească ortodoxă.

Avem credinţa că asemenea situaţii se vor evita atunci când diferitele probleme vor fi discutate mai întâi teologic, aprobate ulterior în mod sinodal, înştiinţat suficient clerul şi poporul credincios, iar la sfârşit, având acordul întregii Biserici, se poate duce cuvântul
Ortodoxiei la diferitele convorbiri intercreştine. Problemele şi dificultăţile apar ori de câte ori chestiunile sunt discutate numai de câţiva „teologi specialişti", fără consultarea pliromei Bisericii, iar părerile lor sunt prezentate la întrunirile intercreştine ca şi opinie a Bisericii.
Studiind Chiarta Ecumenică, oricine se poate încredinţa că redactorii ei nu au criterii teologice, ci sociale. Slujesc o viziune lumească: globalizarea, în sânul căreia creştinii vor convieţui paşnic, fără a avea însă simţământul graniţelor dintre adevăr şi erezie. Noi, ortodocşii, care alcătuim singura Biserică Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, putem să ignorăm conştiinţa noastră de sine şi să acceptăm o asemenea viziune? Problema teologică nu este convieţuirea, deoarece întotdeauna am convieţuit cu eterodocşi şi cu cei de alte religii, şi ne rugăm pentru pacea întregii lumi. Problema este tocirea conştiinţei dogmatice până la a
considera că, în esenţă, „toţi suntem una şi aceeaşi", şi a construi viaţa noastră socială pe această bază. Această gândire nu este însă a Evangheliei, nu este a Părinţilor, nu este a Sfintelor Canoane. Nu este cugetul Bisericii.

Arhitecţii Noii Ordini ştiu că globalizarea va fi irealizabilă dacă, mai întâi, religiile nu vor converge şi nu vor înceta să separe oamenii planetei prin mărturisirile de credinţă. Ştiu că nu sunt suficiente elementele politice şi economice. Ştiu, de asemenea, că dialogurile intercreştine şi interreligioase, aşa cum se fac, nu par a conduce la unitatea credinţei şi a adevărului. Dar, pentru a conduce la o unitate exterioară „văzută", fabricată, organizează un program de colaborare care să unească la început confesiunile creştine, iar apoi şi diferitele
religii, astfel încât diferenţele confesionale să estompeze şi să anihileze conştiinţa dogmatică.

Charta Ecumenică urmează o mentalitate secularizată, incapabilă să soluţioneze probleman adâncă, ontologică, a omului european: lipsa harului dumnezeiesc din societăţile sale. Din acest motiv, unitatea europeană şi globalizarea probabil că vor reuşi, dar omul european nu se va izbăvi de păcat şi de moarte veşnică. Nădejdea lui se găseşte în întoarcerea sa la singuraBiserică Sfântă, Sobornicească şi Apostolească, Biserica Ortodoxă. Charta Ecumenică nu contribuie la aceasta.


( 1 )Traducere după un manuscris nepublicat (n.tr.)

miercuri, 16 noiembrie 2011

CONFERINTA LA CONSTANTA: Reeducarea prin torturã

Reeducarea prin torturã

George Cuşa

Nicolae Chiselef


Alexandr Soljenitîn – laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1970 – considera că experimentul de la Piteşti este “cea mai teribilă barbarie a lumii contemporane”.

joi ,17.11.2011, ora 18:00


Curtea Brâncovenească

str. Vasile Lupu, nr. 43-45

Constanţa

marți, 15 noiembrie 2011

Biserica unde s-a ținut SINODUL al 7-lea a Toată Lumea a fost declarată MOSCHEE

Biserica Sfânta Sofia din Niceea, locul unde a avut loc în 787 al 7-lea Sinod a Toată Lumea (Ecumenic), cunoscut și sub numele de Sinodul de la Niceea, a fost declarată moschee de guvernul Turciei.

“Conform presei turcești, chemarea musulmanilor la rugăciune din fosta biserică nu a mai fost auzită de la înființarea Republicii Turcești în 1923, cînd a fost transformată în muzeu. Minaretul a fost adăugat bisericii în timpul perioadei otomane(…) Anul trecut minaretul a fost recondiționat.

Decizia a stîrnit controverse aprinse. Istoricul Selcuk Mülayim de la Universitatea Marmara a evidențiat importanța clădirii în istoria creștinismului și a avertizat că decizia va stîrni proteste în întreaga lume. Camera de Comerț din Iznik a criticat decizia numind-o ‘de neînțeles’, deoarece micul orașel trăiește din turism.”

A fost deja anunțată decizia de a tranforma în moschee și Sfânta Sofia din Istanbul.

Sfînta Sofia din Istanbul, fosta catedrala a Patriarhiei din Constantinopol, ulterior moschee, acum muzeu, ar putea redeveni moschee, a relatat ziarul turcesc Sabah. Renovarea e în desfășurare. Un mimbar – o platformă pentru imam – va fi construită în muzeu. Adjunctul primului ministru, Bulet Arinc, a spus în timpul unei vizite la muzeu că în Sfînta Sofia trebuiesc făcute schimbări radicale. Sfînta Sofia a fost construită în Constantinopol, acum Istanbul, în 537. După ce Mehmet al II-lea a cucerit orașul în 1453, biserica a fost transformată în moschee.

sursa: moldova noastra

15 NOIEMBRIE- INCEPUTUL POSTULUI NASTERII DOMNULUI

 Parintele ILIE CLEOPA » DESPRE POST

INVATACELUL: Spun unii ca sfantul apostol Pavel are alta invatatura despre post decat Mantuitorul. Poti lamuri acest lucru ?

PREOTUL: Postul - dupa marturisirea marelui Vasile - este cea mai veche porunca data omului de Dumnezeu. Caci zice acest mare parinte al Bisericii lui Hristos: “Cucereste-te si sfieste-te, omule, de batranetea si vechimea postului, pentru ca de o vechime cat lumea este porunca postului. Caci in rai s-a dat aceasta porunca atunci cand a zis Dumnezeu iui Adam: Din toti pomii raiului poti sa mananci, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit (Fac., 2, 16–17)”.

Prin cuvantul “post” noi intelegem o infranare de la mancaruri, dar si de la toate dorintele rele, pentru ca crestinul sa-si poata face rugaciunea cu usurinta si sa impace pe Dumnezeu, sa-si omoare poftele si sa castige harul lui Dumnezeu (Marturisirea Ortodoxa, Partea a IlI-a, Rasp. la intreb, a 7-a). Postirea este o fapta de virtute, cu lucrare de infranare a poftelor trupului si de intarire a vointei, o forma de pocainta, deci un mijloc de mantuire.

In acelasi timp insa, este si un act de cult, adica o fapta de cinstire a lui Dumnezeu, pentru ca este o jertfa, o renuntare de bunavoie la ceva care ne este ingaduit, izvorata din iubirea si respectul pe care le avem fata de Dumnezeu. Postul este si un mijloc de desavarsire, de omorare a voii trupului, un semn vazut al ravnei si al sarguintei noastre spre asemanarea cu Dumnezeu si cu ingerii Sai, care nu au nevoie de hrana. “Postul este lucrul lui Dumnezeu, caci Lui nu-I trebuie hrana” (Sf. Simeon Tesaloniceanul, rasp. la intreb. 14, p. 327).
Rostul postului este folosul trupului si al sufletului, pentru ca intareste trupul si curateste sufletul, pastreaza sanatatea trupului si da aripi sufletului. De aceea si Legea Veche il recomanda si il impune de atatea ori (Ies., 34, 28; Deut. 9, 18; Jud., 20, 26; I Regi, 7, 6; Isaia, 58; Ioel, 2, 15). Si Iisus, fiul lui Sirah, zice: “Nu fi nesatios intru toata desertaciunea si nu te apleca la mancari multe. Ca in mancarile cele multe va fi durere, iar nesatiul va veni pana la ingretosare. Pentru nesat, multi au pierit; iar cel infranat isi va spori viata” (37, 32-34).

Mantuitorul insusi a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti in pustie, inainte de a incepe propovaduirea Evangheliei (Matei, 4, 2 , Luca, 4, 2); si tot Mantuitorul ne invata cum sa postim (Matei, 6, 16-18). El ne spune ca diavolul nu poate fi izgonit decat cu post si rugaciune (Matei, 17, 21; Marcu, 9, 29). Posteau, de asemenea, sfintii apostoli si ucenicii lor (Fapte, 12, 2-3; II Cor., 6, 5); ei au randuit postul pentru crestini (Asezamintele Sfintilor Apostoli, Cartea a V-a, cap. XIII).

Iata cateva situatii in care Sfanta Scriptura pomeneste despre post; Moise a postit patruzeci de zile si patruzeci de nopti (Ies., 34, 28; Deut., 9, 9-18); Daniel, de asemenea, a postit (9, 3; 10, 3). Postul este de folos in vremea judecatilor lui Dumnezeu (Ioel, l, 14; 2, 11-12; Iona, 3, 4-7), in vreme de nenorociri si primejdii (II Regi, 1, 12 ; Matei, 4, 3) si este bun in vederea izbavirii de primejdii viitoare (Ioel, 2, 12; Iona, 3, 4-5). Postul este bun in vremea suferintelor Bisericii (Matei, 9, 15; Luca, 5, 33-35) ; in vremea suferintelor altora (Ps. 13, 3 ; 14, 23). Postul trebuie insotit de rugaciune (II Regi, 12, 16; Ioel, 2, 15-17; Dan., 9, 3; Luca, 2, 37; I Cor., 5, 7), de marturisirea pacatelor (I Regi, 7, 6; Dan., 9, 3-6) si de smerenie (Deut., 9, 18). Postul este bun pentru intoarcerea la Dumnezeu (II Par., 20, 3; Isaia, 58, 6; Ioel, 2, 12), ca si in vremea de intristare (Jud., 20, 26; II Regi, 1, 12; Ps. 34, 12-13; 68, 12; Dan., 10, 2-3).

Sfintii parinti ai Bisericii lui Hristos lauda si recomanda postul cu multa staruinta. Iata ce spune sfantul Ioan Gura de Aur: “Postul potoleste zburdalnicia trupului, infraneaza poftele cele nesatioase, curateste si inaripeaza sufletul, il inalta si-l usureaza” (Omilia a X-a la Cartea Facerii, cap. I).

Postul se savarseste in mai multe feluri si anume:

a) Ajunare desavarsita - atunci cand nu mancam si nu bem nimic cel putin o zi intreaga.

b) Postul aspru sau uscat, sau ajunarea propriu-zisa, cand mancam numai spre seara mancari uscate: paine si apa, fructe uscate, seminte etc.

c) Postul obisnuit sau comun - cand mancam la orele obisnuite, dar numai mancari de post, adica ne infranam doar de la mancarile de dulce (carne, peste, branza, lapte, oua, vin, grasime s.a.).

d) Post usor (dezlegarea), cand se dezleaga la vin, peste, icre si untdelemn, cum este prevazut in Tipicul Mare al Bisericii, la anumite sarbatori care cad in cursul posturilor de peste an.

Posturile de o zi in cursul anului sunt in zilele de miercuri si vineri, ziua inaltarii Sfintei Cruci (14 septembrie), ziua taierii Capului sfantului Ioan Botezatorul (29 august), precum si ajunul Botezului Domnului (6 ianuarie), post asezat din vremea cand catehumenii se pregateau prin post si rugaciuni spre primirea botezului.
Iar posturile de mai multe zile ale Bisericii lui Hristos sunt: Postul Mare, Postul Nasterii Domnului, Postul Sfintei Marii (Maicii Domnului) si Postul Sfintilor Apostoli; randuiala dupa care se tin aceste sfinte patru posturi este scrisa in Tipicul cel Mare al Bisericii.

INVATACELUL: Nu cumva e o exagerare ? Omul poate sa manance orice mancare, fiindca mancarea nu spurca pe om. De aceea, nu trebuie sa facem deosebire intre mancarele de post si cele de frupt (dulce), fiindca toate sunt la fel de curate, dupa cum a spus Mantuitorul: “Nu ceea ce intra in gura spurca pe om, ci ceea ce iese din gura, aceea spurca pe om”. Si mai departe tot El da explicatii, la insistentele sfantului Petru: “Nu intelegeti ca tot ce intra in gura se duce in pantece si se arunca afara, iar cele ce ies din gura pornesc din inima si acelea spurca pe om?” (Matei, 15, 11-18). Deci, nu are rost sa facem deosebire intre mancari, ca si cum prin unele (de post) ne-am mantui, iar prin altele ne-am spurca isi ne-am osandi.

PREOTUL: Este adevarat ca nu prin mancari se spurca omul, pentru ca ele toate sunt curate. Dar aceasta nu inseamna ca nu trebuie sa mai existe post. In cele de mai sus ti-am aratat - dupa Sfanta si dumnezeiasca Scriptura - ca postul este cea mai veche porunca data omului de Dumnezeu, apoi ti-am dat numeroase citate biblice ca marturii despre legea postului si folosul lui. Scopul postului nu este numai de a face deosebiri intre unele mancari, ci si de a disciplina trupul si puterile sufletesti spre usurare si curatire de pacate. Daca sfintii prooroci, sfintii apostoli si toti sfintii lui Dumnezeu ar fi cugetat asemenea, apoi ei nu ar mai fi postit atat de mult in viata lor si nici nu ar fi lasat oamenilor invatatura sa posteasca.

Citatul invocat aici de dumneata nu are nici o legatura cu dezlegarea posturilor, ci se refera numai la obiceiul fariseilor si al carturarilor de a nu manca cu mainile nespalate. Mantuitorul talcuieste sfintilor Sai ucenici si apostoli cele ce nu intelegeau, spunandu-le ca a manca cineva cu mainile nespalate (situatia in care se aflau ei atunci) nu este un lucru necurat, caci necuratia omului nu vine din afara, ci din launtru, adica din inima lui, asa cum adesea din inima fariseilor si a carturarilor fatarnici ieseau cuvinte pline de hula, de ura, de zavistie si pizma la adresa Mantuitorului, si acelea erau care ii spurcau pe ei. Mantuitorul nostru si Dumnezeu, vazand in inima lor aceasta necuratie duhovniceasca, ii mustra numindu-i “orbi”. Carturarii aveau nevoie sa-si spele inima de ura, de zavistie, de pizma, de fatarnicie, pentru a se curati inaintea lui Dumnezeu, iar ei, fatarnicindu-se, se aratau ravnitori in obiceiurile lor de a-si spala negresit mainile cand stateau la masa, ca si cum acesta ar fi fost lucrul cel mai de seama si mai placut lui Dumnezeu. Asadar, acesta este intelesul adevarat al textului invocat de dumneata. Prin Cuvintele acestui citat Mantuitorul n-a zis catre ucenicii Sai “Sa nu mai postiti” si nici nu putea sa spuna aceasta, cata vreme El, fiind fara de pacat (Matei, 28, 24; Ioan, 8, 46, II Cor., 5, 21; 4, 15 s.a.), a postit pentru noi si pentru mantuirea noastra timp de patruzeci de zile si patruzeci de nopti (Matei, 4, 2; Luca, 4, 2).

INVATACELUL: Exista, totusi, un text oare imi da de gandit. Scrie Apostolul: “Acestia (invatatorii mincinosi ce se vor ivi) opresc de la casatorie isi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a facut spre gustare cu multumire, pentru cei credinciosi si pentru cei ce au cunoscut adevarul, pentru ca orice faptura a lui Dumnezeu este buna si nimic nu este de (lepadat daca se ia cu multumire; caci se sfinteste prin cuvantul lui Dumnezeu si prin rugaciune… Caci deprinderea trupeasca la putin foloseste, iar dreapta credinta spre toate este cu folos, avand fagaduinta vietii de acum si a celei ce va sa vina” (I Tim., 4, 3-8).

PREOTUL: Unora le convine sa manance mereu de toate, fara deosebire, sa dezlege fraul postului si sa faca larga calea pantecelui. Dar pe noi ne invata Mantuitorul nostru Dumnezeu ca demonii nu ies din oameni “decat numai prim rugaciune si prin post” (Matei, 17, 21). Sfintii Sai ucenici si apostoli slujeau Domnului postind, dupa cum este scris: “Si pe cand slujeau Domnului si posteau…” si iarasi: “Atunci, postind si rugandu-se, si-au pus mainile peste ei si i-au lasat sa plece” (Fapte, 13, 1-4); si iarasi spune marele Pavel, aratand ca nici in suferintele sale nu lasa postul: “in batai, in temnite, in tulburari, in osteneli, in privegheri si posturi” (II Cor., 6, 5).

Deci, de cine trebuie sa asculte crestinii? De Hristos Dumnezeul nostru si de sfintii si dumnezeiestii Lui apostoli, sau de cei ce strica si rastalmacesc intelesul Scripturii (II Petru, 3, 16-17)? Citatul care iti da de gandit nu se refera la anularea postului. Prin el este combatuta ratacirea vechilor eretici, de pe acea vreme (gnosticii), care opreau cu desavarsire casatoria si mancarea de carne; iar acest lucru nu-l faceau pentru o vreme, cum facem noi in vremea postului - ci pentru totdeauna opreau casatoria, spre a nu se inmulti “materia”, iar carnea o socoteau ca pe ceva necurat.

INVATACELUL: Nu cumva postul este ceva indiferent, neutru ? Adica nu este nici bun, nici rau si, ca atare, prin el nu ne putem face noi mai placuti lui Dumnezeu. Apostolul graieste: “Nu mancarea ne va pune inaintea lui Dumnezeu. Ca nici daca vom manca nu ne prisoseste, nici daca nu vom manca nu ne lipseste” (I Cor., 8, 8). “Pentru ca imparatia lui Dumnezeu nu este mancare si bautura, ci dreptate si pace si bucurie intru Duhul Sfant” (Rom., 14, 17). Oare de aici nu se intelege ca nu este nici un pacat a nu tine post ? Cine il tine nu face rau si cine nu-l tine iarasi nu face rau; nici a-l tine nu este virtute, nici a nu-l tine nu este vreun pacat.

PREOTUL: Asa ti se pare dumitale, dar deloc nu este asa. Zici ca postul pe nimeni nu face mai bun inaintea lui Dumnezeu. Cine te-a invatat astfel de neadevaruri ? Caci cine a facut pe niniviteni sa nu piara si sa intoarca hotararea cea dreapta a lui Dumnezeu spre mila, daca nu postul? Asadar, postul si pocainta au facut pe Dumnezeu sa Se milostiveasca si sa nu piarda pe cei peste 120.000 de oameni care au postit impreuna cu imparatul lor si cu vitele lor (Iona, 3, 4; 4, 12). Au nu cu postul si cu rugaciunea a bineplacut David, imparatul si proorocul, lui Dumnezeu, dupa caderea in desfranare si ucidere ? Auzi ce zice : “Cenusa cu paine am mancat” (Ps. 101, 10). Si in alt loc: “Iar eu, cand ma suparau aceia, m-am imbracat in sac si mi-am smerit cu post sufletul meu” (Ps. 34, 12-13). Au nu cu postul au placut cei trei tineri lui Dumnezeu si nu i-a ars cuptorul Babilonului ? (Dan., 1, 8 ; 3, 25, 30). Au nu cu postul a inchis Daniel gurile leilor in groapa? (Dan., 6, 23-24). Dar nu ajunge vremea si nici nu este aici locul a-ti arata cati dintre oameni s-au facut placuti lui Dumnezeu cu postul.
Acum sa stii ca amandoua aceste citate nu se refera deloc la post, ci la carnea cea jertfita idolilor, cum rezulta din contextul arabelor citate: I Cor., 8, 10; I Cor., 10, 25–27. Vezi acolo ca cei ce s-au scandalizat de mancarea celor jertfite la idoli erau iudeo-crestinii, care tineau cu mare strictete la Legile Vechiului Testament cu privire la mancari (Deut., cap. 14). Acestia noi mancau carne jertfita idolilor si voiau sa opreasca si pe crestinii proveniti dintre pagani de la acest lucru: cu acest prilej a scris apostolul Pavel cele de mai sus.

INVATACELUL: Poate ca ar trebui, Parinte, sa fim mai largi in cugetarea acestor lucruri, dupa cuvantul Apostolului: “Cel ce mananca sa nu dispretuiasca pe cel ce nu mananca; iar cel ce nu mananca sa nu judece pe cel ce mananca, fiindca Dumnezeu l-a primit. Cine esti tu ca sa judeci pe sluga altuia ?… Si cel ce mananca pentru Domnul mananca, pentru ca multumeste lui Dumnezeu; si cel ce nu mananca tot pentru Domnul nu mananca, si multumeste si el lui Dumnezeu” (Rom., 14, 3-6). “Nimeni deci sa nu va judece pentru mancare sau bautura, sau cu privire la vreo sarbatoare, sau la luna noua, sau la sambete, care sunt umbra celor viitoare, iar trupul, al lui Hristos” (Col., 2, 16-17).

PREOTUL: Intaiul citat, ca si cele pe care le-ai invocat mai inainte, nu opreste si nu anuleaza postul. El vorbeste numai despre deosebirea dintre mancari oprite si neoprite, sau curate si necurate, potrivit randuielilor - acum desfiintate - ale Vechiului Testament, in citatul al doilea se combate parerea iudeo-crestinilor, care invinuiau pe unii dintre pagano-crestini ca mananca din carnea jertfita idolilor; marele apostol arata ca de acum inainte sa nu se mai faca deosebire intre mancaruri, deoarece acest lucru nu mai are nici o insemnatate pentru mantuire. Chestiunea in cauza se punea pentru aplanarea isi linistirea tulburarilor, a neintelegerilor si conflictelor care se ivisera intre iudeo-crestini si pagano-crestini, in special in privinta mancarurilor si, in general, in problema obligativitatii legii mozaice in crestinism. Contextul, precum si textele paralele, lamuresc indeajuns despre ce este vorba. Daca ai citi Sfanta Scriptura cu atentie, totdeauna, din analiza contextului, facuta cu chibzuinta duhovniceasca, ai intelege clar si textele care sunt in legatura cu ele si nu te-ai rataci. Dar daca citesti numai textul singur si te multumesti cu parerea si intelegerea unora despre el, de aici vine si putinta ratacirii.

INVATACELUL: Unii cred ca postul adevarat este normai cel zis “negru”, care consta in retinerea totala - pe un timp determinat - de la orice fel de mancare si bautura. Iar acest post se tine dupa libera alegere, dupa imprejurari si dupa posibilitatea fiecaruia, dar nicidecum in zilele randuite de altii sau in anumite rastimpuri ale anului.

PREOTUL: Nici Biserica noastra nu osandeste postul “negru”, dimpotriva, il recomanda ca avand bune temeiuri biblice. Dar, fiindca acest post este foarte greu si nu fiecare om il poate practica - din diferite motive igienice si fizice - Biserica a randuit ca numai celalalt fel de post, care - de asemenea - are temeiuri biblice sa fie obligatoriu pentru fiecare crestin.

INVATACELUL: Dar cum trebuie tinut postul cel adevarat, dupa invatatura Bisericii Ortodoxe ?

PREOTUL: Postul cel adevarat, frate, trebuie sa-l tinem nu numai cu trupul, ci si cu sufletul. Adica nu numai sa mancam de post, ci si infranandu-ne de la patimi, ferindu-ne de pacate si ispite. Odata cu infranarea de la mancarurile de dulce, sa ne silim a ne curati nu numai trupul, ci si sufletul, petrecand in rugaciune si pocainta. Postul intreg, adevarat si desavarsit, este asadar nu numai trupesc, ci si sufletesc. Postul adevarat este postul de bucate, impreuna cu celelalte fapte bune.

Asa ne invata Biserica in cantarile postului mare, zicand: “Sa postim post bineplacut Domnului”. Postul cel adevarat este instrainarea de rautati, infranarea limbii, lepadarea maniei, departarea de pofte, de clevetire, de minciuna si de juramant mincinos (vezi Triod, ea. 1946, p. 39-140). Iar sfantul Ioan Gura de Aur zice: “Postiti ? Aratati-mi prin fapte, cum. De vedeti pe sarac, aveti mila de el; un dusman, impacati-va cu el; un prieten inconjurat de un nume bun, nu-l invidiati; o femeie, frumoasa, intoarceti capul. Nu numai gura si stomacul sa posteasca, ci si ochiul si urechile si picioarele si mainile si toate madularele trupului vostru. Mainile voastre sa posteasca ramanand curate de hranire si de lacomie, picioarele nealergand la privelisti urate si in calea pacatosilor, ochiul neprivind frumusetile straine, gura trebuie sa posteasca de sudalme isi alte vorbiri rusinoase” (Catre poporul antiohian, Cuv. 3).

miercuri, 9 noiembrie 2011

CINSTIREA SFANTULUI NECTARIEDIN EGHINA -VINDECATOR DE CANCER

Acest sfânt, unul dintre cei mai noi sfinti canonizaţi de Biserica Greciei în acest secol, s-a născut la 1 octombrie 1846, în Silivria, un orăşel situat în provincia Tracia din nordul Greciei, pe malul mării Marmara. Părinţii săi au fost oameni săraci, dar foarte evlaviosi. Din botez a primit numele de Anastasie, bucurându-se din pruncie de o aleasă educaţie creştinească. După primii ani de şcoală, Anastasie este trimis să înveţe carte la Constantinopol, unde studiază teologia şi scrierile Sfintilor Parinti. Aici, sufletul său incepe să-L descopere pe Hristos prin rugăciune, prin citirea cărţilor sfinte şi prin cugetarea la cele dumnezeieşti.


La vârsta de douăzeci de ani, povăţuit de Duhul Sfant, tânărul Anastasie se stabileşte în insula Hios, unde predă religia la o şcoală. Apoi, fiind chemat de Hristos, intră în nevoinţa monahală în vestita chinovie numită "Noua Mânăstire" (Nea Moni), primind tunderea în monahism la 7 noiembrie 1876, sub numele de Lazar. După câteva luni, pe 15 ianuarie 1877, este hirotonit diacon de către mitropolitul de Hios, Grigorie, ocazie cu care primeşte numele Nectarie, pe care avea să-l poarte toată viaţa.

Următorii trei ani, ierodiaconul Nectarie îi petrece la Atena cu scopul de a-şi completa studiile preuniversitare. În toamna anului 1881 se întoarce la mănăstire după ce absolvă liceul cu calificative excepţionale.

În 1882, părintele Nectarie îşi va începe studiile la Facultatea de Teologie din Atena, după ce, între timp, la recomandarea lui Ioan Horemis, prietenul său, va fi intrat în legătură cu patriarhul de Alexandria, Sofronie, şi va fi acceptat de către acesta în cadrul patriarhiei.

După ce-şi termină studiile teologice, în anul 1886, părintele Nectarie se întoarce la Alexandria, unde este hirotonit preot iar după câteva luni este ridicat la treapta de arhimandrit şi trimis la Cairo, în calitate de consilier patriarhal. La 15 ianuarie 1889, patriarhul Sofronie îl hirotoneşte mitropolit onorific de Pentapole, o veche eparhie ortodoxă din Libia Superioară. Mai mulţi ani evlaviosul mitropolit a slujit ca responsabil cu problemele patriarhiei pentru oraşul Cairo şi predicator la biserica Sfantul Nicolae din capitala Egiptului, devenind un iscusit slujitor şi povăţuitor de suflete, fiind dăruit de Dumnezeu cu multă rabdare, smerenie şi blândeţe. De aceea, era mult căutat de credincioşi şi iubit de toţi.

Văzând diavolul că nu-l poate birui cu mândria şi iubirea de sine, a încercat să-l lovească pe fericitul ierarh Nectarie cu o altă armă, tot aşa de periculoasă, adică cu invidia celorlalţi ierarhi şi slujitori ai Patriarhiei Alexandriei, aceştia vorbindu-l de rău către patriarh, cum că doreşte să-i ia locul. Acest lucru a făcut ca, la 3 mai 1890, în urma unei ordonanţe date de patriarhul Sofronie, să fie eliberat din cinstea arhierească în care se afla, permiţându-i-se să slujească mai departe în biserica Sfântul Nicolae. După mai puţin de două luni însă, la 11 iunie 1890, părintele Nectarie primeşte de la patriarh o scrisoare prin care i se cere să părăsească Egiptul. Cerându-şi iertare de la toţi, cu toate că nu greşise nimănui cu nimic, dovedind o adâncă smerenie, sfântul se supuse, dând slavă lui Dumnezeu, căci şi cu dânsul s-a împlinit cuvântul lui Iisus Hristos, Mantuitorul nostru, Care zice: „Fericiţi veţi fi, când vă vor ocărî şi vă vor prigoni, şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind din pricina Mea” (Matei 5,11). S-a retras la Atena în luna august a anului 1890, sărac, defăimat de ai săi şi nebăgat în seamă, având toată nădejdea numai în Dumnezeu şi în rugăciunile Maicii Domnului.

Aici a fost câţiva ani predicator, profesor şi director al unei şcoli teologice pentru preoţi, până în anul 1894, reuşind să formeze duhovniceşte mulţi tineri iubitori de Hristos, pe care îi hrănea din cuvintele Sfintei Evanghelii şi cu scrierile Sfintilor Parinti. Apoi făcea slujbe misionare în parohiile din jurul Atenei.

În taina inimii sale, fericitul ierarh Nectarie era un adevărat isihast şi un mare lucrător al rugaciunii lui Iisus, care îi dădea multă pace, bucurie, blândeţe şi îndelungă răbdare. Cu aceste arme el biruia neîncetat pe diavoli, creştea duhovniceşte pe cei din jurul său şi avea întotdeauna pace si bucurie în Hristos, nebăgând în seamă defăimarea şi osândirea celor din jurul său.

Dorind la bătrâneţe să se retragă la mai multă linişte, a construit între anii 1904-1907, cu ajutorul multor credincioşi si ucenici, o frumoasă manastire de călugăriţe, în insula Eghina, din apropierea Atenei, rânduind aici viaţă desăvârşită de obşte, după tradiţia Sfinţilor Părinţi. Apoi se retrage definitiv în această mănăstire şi duce o viaţă înaltă de smerenie şi slujire, de dăruire totală şi rugăciune neadormită, arzând cu duhul pentru Hristos, Mântuitorul lumii şi pentru toţi care veneau şi îi cereau binecuvântare, rugăciune şi cuvânt de folos sufletesc. Aici l-a avut ucenic şi pe Sfântul Cuvios Sava cel Nou (1862–1948), mare ascet al secolului XX, care a pustnicit o vreme in pustiul Hozeva, Palestina. După adormirea Sfântului Nectarie, s-a retras în insula Kalymnos, unde a şi adormit întru Domnul.

Pentru viaţa sa înaltă, Dumnezeu l-a învrednicit pe Cuviosul Nectarie de Harul Duhului Sfant. Pentru aceasta mulţi bolnavi şi săraci alergau la biserica mânăstirii din Eghina şi cereau ajutorul lui. Mai ales după primul Război Mondial, numeroşi săraci şi bolnavi, lipsiţi de orice ajutor, veneau la el ca la părintele lor sufletesc. Iar Sfântul Nectarie a dat poruncă maicilor ce se nevoiau în mânăstirea sa să împartă la cei lipsiţi orice fel de alimente şi să nu păstreze nimic pentru ele, căci Dumnezeu, prin mila Sa, îi hrănea şi pe unii şi pe alţii. Dar şi cei bolnavi se vindecau cu rugaciunile fericitului Nectarie, căci se învrednicise de darul facerii de minuni.

Într-o vară, fiind mare secetă în insula Eghina, cu rugăciunile Sfântului Nectarie, a venit ploaie din belsug şi au rodit ţarinile, încât toţi s-au îndestulat de hrană. De aceea, toţi - mireni şi calugari, săraci şi bogaţi - cinsteau pe Sfântul Nectarie, ca pe un păstor şi vas ales al Duhului Sfânt şi urmau întru toate cuvântul lui. Astfel, el era totul pentru toţi, căci putea toate prin Hristos, Care locuia în el. Apoi era foarte smerit si blând şi nu căuta cinste de la nimeni. Iar în timpul liber lucra la grădina mânăstirii, îmbrăcat într-o haină simplă, încât toţi se foloseau de tăcerea şi smerenia lui. Pe lângă multele sale ocupaţii duhovniceşti, Sfântul Nectarie a scris şi a redactat mai multe scrieri teologice de morală şi de istorie a Bisericii, intrând astfel în traditia Sfinţilor Părinţi din patria sa, împotriva influenţelor occidentale care asaltau ţările ortodoxe.

Pentru toate acestea, diavolul a ridicat asupra Sfântului Nectarie numeroase ispite, căutând să-l biruiască. Astfel, numeroşi slujitori şi ierarhi ai Bisericii din Grecia s-au ridicat cu invidie asupra fericitului, făcându-i multe ispite. Dar Dumnezeu îl izbăvea din toate necazurile.

Trăind ca un înger în trup şi iubind neîncetata rugăciune, tăcerea, smerenia, postul şi milostenia, Sfântul Nectarie trăgea pe mulţi la Hristos, revărsând în jurul lui, pacea, bucuria şi lumina cea necreată a Duhului Sfânt, prin care mângâia şi odihnea pe toţi care veneau la chilia lui. Din această cauză, diavolul, nerăbdând nevoinţa lui, până la sfârşitul vieţii sale a ridicat împotriva Sfântului multe calomnii şi vorbe rele din partea multor clerici şi ierarhi greci, care, din cauza invidiei, îl cleveteau şi îl acuzau atât pe el, cât şi mânăstirea lui. Dar fericitul Nectarie le răbda pe toate, în numele lui Hristos, Care locuia în inima sa.

Simţindu-şi sfârşitul aproape, pe când făcea un pelerinaj cu icoana Maicii Domnului în insula Eghina, Sfântul Nectarie a descoperit ucenicilor săi că în curând va pleca la Hristos. Apoi, îmbolnăvindu-se, a fost dus la un spital din Atena. El răbda cu tărie toată boala şi ispita, aşteptând cu bucurie ceasul ieşirii sale din această viaţa.

După aproape două luni de suferinţă, Sfântul Nectarie şi-a dat sufletul cu pace în mâinile lui Hristos, la 8 noiembrie 1920, izbăvindu-se de toate ispitele acestei vieţi, pentru care s-a învrednicit să se numere în ceata Sfintilor lui Dumnezeu. Ucenicii săi, după ce l-au plâns mult, l-au înmormântat, după rânduială, în biserica zidită de el, făcând multe minuni de vindecare cu cei bolnavi, care alergau cu credinţă la ajutorul lui.

Viata dumnezeiescului Parinte a fost sfânta, iar purtarea sa desavarsita. Dupa ce toata aceasta viata "si-a petrecut-o in binefaceri", a urcat pe cele mai inalte trepte ale scarii virtutilor, a murit "pentru lume", a trait in Iisus Hristos, s-a facut salas al Duhului Sfânt, barbat indumnezeit si asemenea lui Dumnezeu, ajungand la dumnezeire, a dobandit nemurirea inca din aceasta lume, de unde a purces spre viata cea vesnica si fara sfârsit, pururea fericita si intocmai cu cea a lui Dumnezeu.

Lucrarea taumaturgica a Parintelui continua fara incetare dincolo de mormant: multi marturiseau ca ii tamaduise de boli cu neputinta de vindecat, in timp ce altii dadeau marturie ca sfantul alungase dintr-insii demoni puternici ce-i chinuisera ani de-a rândul si care sub puterea lui ieseau cu strigate inspaimantatoare. Multi credinciosi veneau din cele mai indepartate tinuturi ale Greciei sau din tari straine ca sa se inchine mormantului sau din Egina, care li se aratase si care-i vindeca de boli de nevindecat. Despre Sfântul Nectarie ca facator de minuni si tamaduitor auzisera foarte multi credinciosi; acestui lucru s-a datorat hotararea Bisericii de a-i recunoaste si oficial sfintenia, recunoscuta mai intâi de cei multi.

Trecând mai bine de douăzeci de ani, trupul său s-a aflat în mormânt întreg şi nestricat, răspândind multă mireasmă. La 3 septembrie 1953, sfintele sale moaste au fost scoase din mormânt şi aşezate în biserica mănăstirii din Eghina, pentru cinstire si binecuvântare. Iar în anul 1961, Sinodul Bisericii din Grecia, văzând numeroasele minuni care se făceau la moaştele sale, l-au declarat sfânt, cu zi de prăznuire la 9 noiembrie, devenind astfel cel mai venerat Sfânt din această binecuvântată ţară ortodoxă. Zilnic credincioşii se închină la moaştele Sfântului Nectarie şi la mormântul său, făcând din mânăstirea sa din insula Eghina cel mai iubit loc de pelerinaj din toată Grecia.

Cu rugăciunile Sfântului Ierarh Nectarie, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi. Amin.


DIN MINUNILE SFANTULUI NECTARIE

Ar trebui sa incepem cu o minune neconventionala, petrecuta in copilaria Sfantului. De multe ori oamenii incadreaza la categoria minuni numai intamplari spectaculoase, vindecari, invieri, exorcizari. Si pierd din vedere minunile smerite, care au insa valoarea si importanta lor.


Anastasie (acesta a fost numele de botez al Sfântului Nectarie) a avut o copilarie foarte grea: foame, frig, singuratate, durere. Durere, foame, lacrimi. Si iara lacrimi, singuratate, durere. Ce copilarie poate fi mai trista decat aceasta? Trebuie spus ca singuratatea sa nu era o singuratate ca cea pe care o traieste omul zilelor noastre: diferenta este enorma. Micul Anastasie credea cu putere in Dumnezeu. Si oricat de tare l-ar fi apasat rautatea oamenilor, el nu contenea sa isi ridice ochii spre Dumnezeu.

Si Dumnezeu i-a primit rugaciunile. Intr-o noapte, Hristos i s-a aratat in vis, si l-a intrebat de ce plange necontenit. Sufletul copilului era însa atat de patruns de amaraciune, incat nu a putut sa raspunda la intrebare. Dar, trezindu-se din somn, Anastasie a scris urmatoarea scrisoare: ,,Hristoase al meu, m-ai intrebat de ce plang. Mi s-au rupt hainele, mi s-au prapadit incaltarile de mi-au iesit degetele afara si mor de frig. Mi-e foarte frig acum iarna. M-am dus aseara la stapânul meu si m-a alungat. Mi-a spus sa scriu acasa, alor mei, sa-mi trimita ei. Hristoase al meu, de atata amar de vreme muncesc aici si n-am trimis maicii mele nici un banut... Acum, ce sa ma fac? Cum sa o scot la capat fara haine? Tot muncind, s-au rupt. Iarta-ma ca Te necajesc. Ma inchin Tie si Te iubesc eu, robul Tau, Anastasie.”

A pus scrisoarea intr-un plic, si pe plic a scris adresa destinatarului: ,,Pentru Domnul nostru Iisus Hristos - in ceruri”. Conteaza mai putin ce s-a intamplat dupa ce a scris aceasta scrisoare. Important este ca a scris-o. Important este ca a avut nadejdea ca aceasta scrisoare va ajunge la destinatie.

Sfântul Nectarie ne invata nu sa intrebam ,,de ce?”, ci sa cerem ajutorul dumnezeiesc. Sfântul Nectarie ne arata ca nici lipsa hranei, nici lipsa hainelor sau a incaltarilor nu trebuie sa ne indeparteze de Dumnezeu. Ci cu cat mai mari sunt incercarile cu atât mai mare trebuie sa ne fie credinta.

Si totusi ce s-a intamplat dupa ce Anastasie a scris scrisoarea?

Dumnezeu a intervenit intr-un mod smerit. Daca scrisoarea ar fi ajuns la posta, poate ca vreun postas ar fi aruncat-o, sau poate ca si daca ar fi citit-o, tot nu ar fi putut sa il gaseasca pe expeditor pentru a-l ajuta.

Dar Dumnezeu a randuit ca un negustor sa se ofere sa duca scrisoarea la posta, pentru a-l scuti pe Anastasie de drum, caci afara era frig. Citind pe plic destinatarul scrisorii, negustorul a fost curios sa citeasca scrisoarea. Si, citind-o, si-a dat scama ca din randuiala lui Dumnezeu ajunsese sa o citeasca. A facut un colet cu haine, incaltari, mancare si bani, si l-a trimis lui Anastasie impreuna cu o carte postala pe care scria: ,,De la Hristos, pentru Anastasie”.

Coletul nu ar fi fost trimis daca Anastasie nu ar fi scris mai intâi scrisoarea. Am putea spune: ,,Si nici scrisoarea nu ar fi fost scrisa daca Hristos nu i S-ar fi aratat in vis, si nu l-ar fi intrebat de ce plange”. Dar tot asa am putea spune si ca nici Hristos nu i S-ar fi aratat daca el nu i S-ar fi rugat, vreme indelungata si nu si-ar fi pus nadejdea in ajutorul dumnezeiesc.

Sfântul Nectarie ne invata sa ne rugam lui Dumnezeu. Nimic nou, nimic iesit din comun. Invatatura aceasta se regaseste in aproape toate cartile religioase.

Sfântul da marturie prin propria viata ca Hristos nu lasa rugaciunile fara räspuns, ca Hristos raspunde in chip minunat la cererile credinciosilor.

Ce vom face, deci? Vom scrie cu toti scrisori catre cer? Da, vom scrie. Asa cum au scris toti crestinii, inca de la intemeierea Bisericii.

Scrisorile noastre sunt rugaciunile. Scrisorile noastre sunt scrise uneori cu lacrimi, alteori cu bucurie, uneori cu mahnire, alteori cu recunostinta.

Sa avem curajul de a-i scrie lui Dumnezeu, sa avem curajul de a-i scrie Maicii Domnului, sa avem curajul de a le scrie sfintilor.

Si sa nu deznadajduim daca ajutorul nu vine atunci cand vrem noi. Daca noi ii cerem, Dumnezeu il va trimite cu siguranta.

Anastasie a rabdat vreme indelungata inainte ca suferinta sa sa primeasca usurare. Dar aceasta suferinta nu a ramas neroditoare: a fost treapta a sfinteniei.





--------------------------------------------------------------------------------



Cum l-am cunoscut pe Sfântul Nectarie



Ma numesc Boncea Ileana, am 72 de ani si sunt din Bucuresti. Sunt fiica de preot, enoriasa a sfintei Manastiri Radu Voda din 1992. Credinta in Dumnezeu mi-a fost insuflata de tatal meu, de cand eram copil. Deci, in orice imprejurare, locul si ajutorul il gasim doar in Biserica si prin slujitorii ei, care la noi, la Manastirea Radu Voda sunt cu totul deosebiti. Sunt daruitori, ostenitori si foarte aproape de problemele fiecaruia, de la Prea Sfintitul Varsanufie Prahoveanul pana la ultimul monah. Dumnezeu este atat de bun, indelungrabdator, ne mai cearta, ne mai iarta, dar nu ne lasa niciodata.

O intâmplare petrecuta in 19 august 2001 m-a facut sa verific aceasta. Ce oameni alesi mi-a scos Dumnezeu in cale, si cum am scapat de la moarte sigura, din situatia in care ma aflam!

Eram pe strada când mi s-a facut deodata rau. Am vomat cheaguri de sânge si aproape mi-am pierdut cunostinta. La cererea mea, un taximetrist m-a dus la Spitalul Sfântul Ioan din capitala. De garda, la Urgenta, era o doctorita pe numele ei dr. Ariadna Kuejdean, primul inger pe care mi l-a trimis Dumnezeu. M-a consultat repede si, dupa pierderea mare de sange pe care o avusesem, am ajuns la o anemie post-hemoragica severa (6), cardiopatie ischemicã, tensiune arteriala 5. Personal, aceasta doctorita m-a condus imediat in sectia de cardiologie, unde am fost tinuta sub aparate cinci zile, permanent, pentru a-mi restabili tensiunea si anemia. In urma consultatiei, diagnosticul era:

-ulcer gastric duodenal

-hemoragie digestiva, cu anemie post hemoragica 6

-infarct miocardic.

Dupa redresare a urmat un consult amanuntit, insotit de ecografii, si doctorii au stabilit urgent interventie chirurgicala, sub rezerva biopsiei, care a durat optsprezece zile: ulcer gastric, crater ulceros de natura maligna.

Pâna la interventia chirurgicala au trecut niste zile de groaza. Am alergat la manastirea Radu Voda, la Prea Sfintitul Varsanufie, staretul acestei manastiri, pe care il cunosc din 1998, si, având mare incredere in ajutorul si daruirea dânsului, i-am explicat situatia si i-am cerut binecuvântare.

La plecare, mi-a daruit o seringa cu mir de la Sfântul Nectarie, sa ma ung in fiecare dimineata. Am folosit mirul cu mare incredere in Dumnezeu si in cel care mi l-a daruit.

Când m-am prezentat la Spital pentru interventie, dintr-un ulcer malign, confirmat si de medicii care ma consultasera, chirurgul care urma sa faca interventia, pe nume prof. dr. Radu Petrescu, mi-a zis: ,,Nu am ce taia, rana s-a inchis”. Minunea s-a produs datorita mirului primit de Ia candela Sfântului Nectarie.

La intoarcerea acasa, m-am dus iar la manastirea Radu Voda, la racla Sfântului Nectarie, sa-i multumesc, desi atunci nu stiam nimic despre viata Sfântului. La noi, la pangar, am vazut cele doua carti (rosie si albastra) cu viata si minunile Sfântului Nectarie, sfantul secolului nostru. Le-am citit si recitit, dându-le spre cunoastere celor care au probleme de sanatate si povestindu-le minunea prin care m-a vindecat Sfântul Nectarie. Abia citindu-i minunile, mi-am dat seama cat m-a ajutat Sfântul, si i-am sfatuit pe cei care le lecturau sa inceapa cartea rosie cu capitolul 2, pagina 72 - minunile sfântului, apoi prima parte cu viata lui, si dupa aceea cartea albastra, tot despre Sfântul Nectarie (este mai detaliata si reda foarte frumos viata si minunile Sfântului). Purtându-i o vie recunostinta, simt nevoia sa-l fac si eu cunoscut celor care au probleme si nu-l cunosc (ca si mine atunci).

Cumparând ambele carti (care s-au epuizat) le ofer spre informare, impreuna cu relatarea mea, celor cu situatii similare si nu numai.

Ii felicit pe cei doi autori ai cartilor care s-au ocupat sa-l faca cunoscut pe Sfântul Nectarie, dar ma intrebam de ce nu se scriu si la noi astfel de marturii? Chiar astazi, 10 august 2003 am aflat ca la Manastirea Radu Voda se strang marturii despre minunile sfântului, si m-am grabit sa dau marturia mea.

Desi au trecut doi ani, înca nu mi-am revenit din acest miracol petrecut cu mine, care sunt o pacatoasa, dar Bun este Domnul si minunate sunt lucrurile Lui, prin sfintii Săi a1esi si slujitorii plini de har. Slavit sa fie in veci numele Lui.

10 august 2003, Bucuresti

Boncea Ileana





--------------------------------------------------------------------------------



0 vindecare neasteptata



Ma numesc Maria P. din Bucuresti, fosta profesoara, actualmente pensionara. Am fata plecata in America de cinci ani si cu vrerea Bunului Dumnezeu, aceasta s-a casatorit acolo, anul trecut, prin cununie ortodoxa.

In luna februarie a acestui an, fiind invitata la botezul nepotelului, am constatat cu uimire si durere mersul deformat al ginerelui meu, care schiopata din cauza durerii de genunchi. Am inteles ca urma sa suporte o operatie ( la genunchi), dar mai inainte se va incerca ameliorarea suferintei prin tratament fizio-terapeutic.

La intoarcerea mea in tara am aflat ca situatia lui s-a agravat in ciuda tratamentului de fizio-terapie aplicat timp de doua luni si ca-n urma unor investigatii minutioase pe coloana i s-a depistat o anormalitate a meningelui ce imbraca maduva spinarii. Membrana (meningele) prezenta un orificiu in regiunea lombara, in dreptul vertebrelor 5-7, creand o compresiune asupra nervului sciatic, ceea ce-i provoca durerea de genunchi, care de fapt era efectul si nu cauza suferintei lui.

Medicii de specialitate nu se puteau pronunta daca aceasta e congenitala sau ereditara, certa era gravitatea diagnosticului ce ridica mari semne de intrebare, cu sanse operatorii minime.

Fiica mea mi-a facut cunoscut ce i-au transmis neuro-chirurgii ce urmau sa intervina in acest caz: riscul mare ca ginerele meu sa ramâna imobilizat sau de a nu scapa cu viata.

La auzul acestor cuvinte am fost cuprinsa de durere si ingrijorare, indreptându-mi gândul numai catre CER, catre atotputernicul Dumnezeu. Fiica mea inca alapta si ma gândeam ce ar insemna pentru ea sa-l piarda pe tatal copilului sau sa-l aiba povara tocmai pe cel cu care se ajuta.

Din acel moment, mi-am pus toata nadejdea in mila si iubirea nemasurata a Dătatorului de Viață, rugându-ma neincetat pentru salvarea acestuia, asa cum numai o putere dumnezeiasca o poate face. Pentru aceasta, am cerut cu lacrimi ajutorul Maicii Domnului si al tuturor Sfintilor si Puterilor Ceresti, iar pe Atotputernicul Dumnezeu il imploram sa lucreze cum stie si cum e voia Tatalui Ceresc pentru salvarea si binele robului Sau si a familiei acestuia.

Timp de o luna de zile pasii mei n-au cunoscut alte drumuri decât acelea spre toate lacasurile de inchinaciune. Am trimis acatiste si Sfinte Liturghii la numeroase manastiri din tara, si la Muntele Athos, am dat mai multe ectenii pentru reusita operatiei acestuia, iar eu eram numai in post si rugaciune.

Situatia devenea tot mai tensionata prin amânarea repetata, din diferite motive, a operatiei. Aceste amânari imi spuneau ca Dumnezeu lucreaza. Trebuia sa inteleaga si copiii mei ca o putere deasupra omenescului rasturnase toate planurile lumesti.

Cu vreo doua saptamâni inaintea ultimei date fixate a operatiei am fost indrumata si spre Manastirea Radu Voda din Bucuresti loc ce adaposteste o particica din moastele Sfântului Nectarie.

Pentru mine Sfântul Nectarie inseamna foarte mult, il simt atat de viu si apropiat, mai ales ca din mila Proniei Divine am ajuns cu ani in urma intr-un pelerinaj in Grecia, in insula Eghina, in locul unde sunt sfintele sale moaste si in nevrednicia mea am intrat chiar in casa Sfântului, m-am asezat pe patul acestuia si am calcat pe urmele pasilor sai.

Aici aveam sa aflu multe din minunile savârsite de acesta, iar acum, in marea mea durere, mai aveam inca un mijlocitor in care sa-mi pun nadejdea.

Din acel moment am inceput sa citesc si sa recitesc viata si minunile Sfântului Nectarie, Acatistul acestuia, rugandu-ma cu lacrimi si zdrobire de inima la sfânta sa racla pentru salvarea ginerelui meu. Pe masura ce-i inaltam rugaciunea, Sfântul imi era tot mai aproape, ii simteam prezenta, era ca o realitate ce ma asculta si ma incredinta sa nu ma indoiesc.

In ziua operatiei, 17 iulie, dupa o noapte de rugaciune impreuna cu buna mea prietena de suflet, ne aflam la Sfânta Liturghie savârsita in manastirea Radu Voda, unde ne-am rugat neincetat.

La sfârsitul Sfintei Liturghii l-am rugat pe parintele Filothei sa savârseasca si o slujba speciala la racla Sfantului dupa fusul orar al Americii, respectiv ora 14:30 la noi, atunci când acolo incepea operatia. Si asa s-a intamplat. Nu pot reda in cuvinte rugaciunea inaltata Sfantului prin acatist cântat, nu pot descrie rugaciunea prin care parintele parca fata-n fata cu Sfântul Nectarie ii implora ajutorul, rugându-l sa-i conduca mâna doctorului. Atunci am trait momente unice, inaltatoare, adevarate trairi dumnezeiesti, când o bucurie si o pace duhovniceasca a inundat sufletele noastre cuprinse de durere si ingrijorare pentru viata celui a carui scapare statea numai in mila si puterea lui Dumnezeu.

Sfântul Nectarie mijiocea pentru robul lui Dumnezeu, era prezent in sala de operatie si ne incredinta si pe noi de acest lucru. Am ramas mai departe in fata sfintei sale racle pastrand permanent rugaciunea; am participat si la vecernia acelei zile, dupa care, eu si prietena mea ne-am intors acasa asteptand cu nerabdare vesti de la fiica mea.

A urmat si telefonul acesteia prin care ma anunta cu emotie ca dupa mai bine de cinci ore de operatie viata sotului ei fusese salvata, dar ca acesta se afla in sala de terapie intensiva, conectat inca la toate aparatele (in urma interventiei chirurgicale, acestuia i s-a facut obturare de orificiu al meningelui si s-a eliberat strangularea maduvei).

Eram totusi stapânita de teama, de emotie la gândul ca e înca dependent de aparate, asa ca-n ziua urmatoare am alergat din nou la racla Sfântului multumindu-i si cerându-i mai departe ajutorul. Am participat si la slujba de seara a Sfântul Maslu si i-am marturisit parintelui Filothei ingrijorarea mea fata de starea ginerelui meu. Acesta m-a asigurat ca nu trebuie sa am motive de indoiala: "Sfântul a primit rugaciunea".

Asteptam in continuare vesti de la fiica mea; eram nerabdatoare sa aflu cum va face acesta primii pasi dupa darul de viata dat inca o data de Bunul Dumnezeu.

Fiica mea m-a sunat a treia zi spunându-mi ca ginerele meu e deja acasa, pe picioarele lui, fara alte riscuri si ca de acum inainte urmeaza perioada de recuperare prin fizio-terapie.

Sunt plina de recunostinta si nu pot pune aceasta minune decât pe seama Atotputernicului Creator si a rugaciunilor Sfintilor Săi, a Sfântului Nectarie care a condus mâna doctorului.

Nu voi inceta sa dau slava, multumire si inchinaciune milostivului Dumnezeu care cu adevarat Minunat este intru Sfintii Săi.

Maria P.