CAT SI CUM NE OTRAVESC VACCINURILE

Otrava din vaccinuri


Datorită substanţelor pe care le conţin, vaccinurile intoxică organismul, cu urmări grave în timp. Dacă vaccinurile nu ar fi fost considerate de-a lungul timpului, prin renumele pe care l-au căpătat, o adevărată “vacă sfântă”, bună de muls, nu ar fi fost posibilă folosirea îndelungată a unor substanţe neurotoxice folosite drept conservanţi precum mercurul, fără ca să fie necesar. De ce? Doar fiindcă aşa a fost dintotdeauna şi poate fiindcă nimeni nu a pus la îndoială “siguranţa“ unor preparate cu un trecut istoric atât de cunoscut. (“Lob der Krankheit”, Bert Ehgartner, 2008, p. 175).

1.) Mercurul din vaccinuri

a.) Generalităţi

Mercurul s-a folosit pentru prima dată de către medicul Girolamo Fracastoro din Verona - colegul medicului german Paracelsius – în terapia sifilisului. Tratamentul era cumplit, pacienţii aveau dureri foarte mari, fără ca să poată fi însă salvaţi de această boală venerică. Majoritatea mureau de sifilis sau rămâneau cu sechele nervoase ( tremor accentuat, etc). Însuşi Fracastoro, în anul 1546, atrage atenţia asupra pericolului mercurului, dar fără rezultat. Până în sec XX, când se descoperă antibioticele, mercurul rămâne ca tratament de bază în tratarea sifilisului.

Folosirea mercurului în componenţa vaccinurilor devine un obicei începând cu sec XX : în anul 1930 Compania Farmaceutică Eli Lilly din SUA foloseşte pentru prima dată Thiomersal pentru fabricarea vaccinului antidifteric. Un procent de 49,6 % din această substanţă conţine mercur organic, neurotoxic. Pe vremea aceea vaccinurile nu erau individualizate, ci erau ţinute în recipient mai mari, de unde medicul folosea cât era necesar, după care se stocau în continuare în frigider. De aceea era nevoie de un conservant. Ori mercurul, datorită toxicităţii lui apăra vaccinul de bacterii şi mucegaiuri. S-a luat această măsură fiindcă în anul 1928, imediat după vaccinare, au murit 11 copii. Deşi a fost clar pentru cei de la compania Eli Lilly că şi noul conservant va putea fi periculos pentru organism, au continuat să creadă că o doză mai mica de mercur nu ar putea fi toxică pentru sistemul nervos. Această eroare a dus la folosirea timp de zeci de ani a mercurului drept conservant pentru majoritatea vaccinurilor. Doar vaccinurile care conţin virusuri vii precum vaccinul antipoliomielitic şi antirujeolic nu au mercur, deoarece acesta ar distruge virusurile. (ibidem, p. 176-178).

În tot acest timp s-au auzit multe voci care atenţionează asupra pericolului pe care îl reprezintă mercurul din vaccinuri, fiind o adevărată otravă pentru nervi. Doar la mijlocul anilor ’90, Direcţiile de Sănătate din SUA, în urma unor studii legate de efectul mercurului asupra organismului, constată că Thiomersalul reprezintă o reală problemă pentru sănătate. Deoarece numărul vaccinurilor s-a triplat între anii 1980-2000, a crescut mult şi doza mercurului folosit la prepararea lor, depăşind cu mult doza maximă acceptată de către OMS ( Organizaţia Mondială a Sănătăţii) şi de EPA ( Environmental Protection Agency) din SUA. Un bebeluş de 5 kg nu poate primi o doză mai mare de 34 micrograme de mercur, conform EPA şi 159 micrograme conform OMS-ului ( mult mai “îngăduitor”). Un sugar care primeşte toate vaccinurile prescrise în primele 14 săptămâni de viaţă, adună în organism o cantitate de 187,5 micrograme de mercur. Ori această intoxicare a organismului are loc tocmai în perioada când se dezvoltă sistemul nervos al copilului, de altfel foarte sensibil în această fază. Pericolul cel mai mare s-a constatat la copiii născuţi înainte de termen, cu o greutate mai mică decât normal. O lucrare arată că este de ajuns vaccinul antihepatitc B care, administrat unui sugar mic, depăşeşte de 10 ori doza de mercur acceptată de către EPA. (Stajich GV et al.”Iatrogenic exposure to mercury after hepatitis B vaccination in preterm children”, J. Pediatr 2000; 136: 679-81.) Oficialităţile din SUA nici atunci nu au tras concluzia corectă că ar trebui exclus mercurul din toate vaccinurile pentru sugari. În vara anului 1991, atrag atenţia producătorilor de vaccinuri ca de acum încolo să nu mai introducă Thiomersal în noile vaccinuri, cele din stoc fiind folosite însă în continuare! Acelaş lucru l-au făcut din pură comoditate şi cei din Uniunea Europeană… În consecinţă, doar din anul 2001, au început să apară pe piaţă vaccinuri pentru sugari, fără să conţină Thiomersal. Cel mai greu s-a realizat acest lucru cu vaccinurile contra gripei. Dar chiar şi azi se mai pot produc vaccinuri cu Thiomersal, în special cele care au un termen de folosinţă mai îndelungat. Conform recomandărilor exprese ale OMS-ului, se mai fabrică vaccinuri care conţin Thiomersal.(ibidem, p. 179, Lob der K.)

b.) Acţiunea Thiomersalului:

Acţiune alergică: toate vaccinurile care conţin Thiomersal provoacă reacţii alergice. Cel mai alergizant vaccin folosit recent care a “sensibilizat aproape întreaga Austrie” ( Wolfgang Maurer, Wien), a fost cel contra Boreliozei provocat de înţepătura de căpuşă.

Sindromul de hiperactivitate (ADHD)

Oameni de ştiinţă fac legătura şi între Thiomersal şi Sindromul ADHD. Cazurile apărute depăşesc cu mult pe cele de autism. Aproximativ 5% dintre copiii născuţi/an suferă de acest sindrom, numit în Germania şi “Zappelphilipps” iar 1-2 copii dintr-o clasă au acest sindrom. Situaţia e şi mai gravă în SUA unde 9% dintre copii cu vârsta cuprinsă între 8 şi 15 ani suferă de ADHD. “ ( Froehlich TE et al. “prevalence, recognition and treatment of Attention – Deficit/Hyperactivity Disorder in a national sample of US children “, Arch Pediatr Adolesc Med 2007; 161(9):857-864.) 1/3 din aceşti copii ( 2, 4 milioane) necesită medicamente iar alţi 1/3 iau medicamente “la nevoie”. Psihologii tratează aceşti copii prin intermediul unor “terapii comportamentale”. Medicamentul cel mai folosit este Ritalin care la adulţi este folosit ca antidepresiv. La copii reglează secreţia crescută dopaminergică din creier, îi linişteşte şi le creşte posibilitatea de a se concentra mai bine şi de a fi atenţi la lecţii. Dar ce efect pot avea pe termen lung aceste medicamente, nu este cunoscut iar o vindecare a sindromului nu va fi posibilă.

Autism

S-a observat o legătură între dozele crescute de mercur la sugari şi creşterea accelerată a cazurilor de tulburări neurologice, în special autism. Când în anul 1943, psihiatrul Leon Kanner de la Spitalul Johns Hopkins din Baltimore, descrie primele cazuri de autism la copii, Thiomersalul era folosit deja de un deceniu ca şi conservant la fabricarea vaccinurilor. (ibidem, p. 180-181), însă nu era încă studiată toxicitatea lui nervoasă. Acesta este motivul pentru care Leon Kanner credea că autismul este provocat în special de proteinele animale din vaccinuri. Ulterior se va demonstra că nu doar aceste proteine străine poartă “vina” ci şi substanţele toxice precum mercurul şi aluminiul din vaccinuri sunt în stare să provoace autismul la copii. E adevărat că la toţi copiii cu autism există, ca şi la cei cu alergii sau cu boli autoimune, un substrat genetic, o predispoziţie înnăscută spre aceste boli. De mult însă nu se mai caută cauza autismului la o “genă defectă”. Este nevoie de un “factor extern” ( trigger) care să provoace boala. Este posibil ca acest “trigger” să fie Thiomersalul. Ca urmare trebuie studiată reacţia particulară la vaccinuri a acestor copii ( începând de la naştere!) care au o predispoziţie genetică, ori noi căutăm doar gena, şi asta prea târziu, când deja s-a instalat boala. Studii arată că “explozia“ cazurilor de autism din SUA a avut loc între anii 1987- 1992, când au fost introduse noi vaccinuri la sugari, cu un conţinut în mercur de 3 ori mai mare.” ( Newschaffer Cj et al. National autism prevalence trends from United States special education data “, Pediatrics 2005;115: 277- 282). Ca urmare ar trebui studiată această reacţie particular

Studii care atestă legătura dintre mercur şi autism

Au apărut tot mai multe studii legate de efectul toxic al mercurului asupra sistemului nervos al copilului. Oamenii de ştiinţă au cerut părinţilor “smocul de păr” al bebeluşilor pentru a efectua studii toxicologice. ( ibidem, p. 183). Ce s-a constatat a fost pentru început un paradox pentru toti: în părul copiilor sănătoşi cantitatea de mercur era de 8 ori mai mare decât la cei cu autism! ( Homes AS et al. “Reduced levels of mercury in first baby haircuts of autistic children “, International Journal of Toxicology 2003;22: 277-285). Cu cât autismul era mai grav, cu atât cantitatea de mercur din păr era mai mică. Acest lucru demonstrează faptul că aceşti copii cu autism nu pot elimina mercurul din organism, nici prin urină şi nici prin păr. În schimb acesta se acumulează în organism. O serie de studii arată că toţi copiii cu autism au o concentraţie mult mai mare de metale grele în organism decât cei sănătoşi. ( Nataf R. et al. “Porphyrinuria in childhood autistic disorder : Implications for environmental toxicity”,Toxicology and Applied Pharmacology 2006;214:99-108). Administrând copiilor cu autism medicamente care elimină metalele grele, mercurul era depistat imediat. Nivelul merucurului eliminat prin urină era de 3 ori mai mare ( până la 6 ori) la copiii cu autism faţă de copiii sănătoşi luaţi în studiu. Acesta provine probabil din Thiomersalul conţinut în vaccinuri. ( Bradstreet J et al. “A case – control study of mercury burden in children with autistic spectrum disorders “, Journal of American Physicians and Surgeons 2003 2003; 8: 76-79).

Martha Herbert, medic specialist în neurologie infantilă la Universitatea Harvard a căutat o explicaţie. Studiind creierele acestor copii bolnavi de autism, a constatat că greutatea lor este mult mai mare decât normal. Cauza poate fi un exces de metale grele care la rândul lor provoacă inflamaţii şi infecţii cerebrale. (ibidem, p. 184).

Se poate vorbi de o adevărată epidemie cu autism în SUA. Chiar şi CDC (Centrul de control al bolilor din SUA) a făcut o statistică : dacă în anii ’70 se înregistra 1-2 cazuri la 10 000 de copii, la începutul noului mileniu, 1 copil din 166 suferă de autism. Băieţii sunt mai frecvent afectaţi: unul din 60, pe când fetiţele mai rar: una din 250. Deşi oficialităţile recunosc gravitatea situaţiei, ei consideră în continuare că nu se ştie exact cauza şi că doar mercurul din vaccinuri nu ar putea fi responsabil de acest lucru, deoarece omul ingeră acest metal din diferite alimente ( spre exemplu peşte) într-o cantitate mult mai mare decât există în vaccinuri. Dar se trece cu vederea că este o diferenţă foarte mare între mercurul conţinut în alimente şi cel din vaccinuri. Thomas Burbacher, profesor la Facultatea de la Washington, Seattle, specializat în Medicina Muncii şi a Mediului, a făcut cercetări pe maimuţe, studiind efectul mercurului alimentar şi a celui din vaccinuri asupra sistemului nervos. În vaccinuri mercurul din Thiomersal se află sub formă de etil-mercur iar în alimente sub formă de metil-mercur. Acest aspect foarte important nu a fost deloc studiat zeci de ani, deoarece se considera că mercurul din vaccinuri este rapid eliminat din organism. Unde s-a greşit? Eliminarea din sânge nu înseamnă şi eliminarea din organism. Metalele grele dispar din sânge dar ele se pot depune în organe! Profesorul Thomas Burbacher a contstat următorul lucru : etil-mercurul din vaccinuri nu se mai găsea în sânge deja după 8,5 zile de la vaccin, în schimb metil-mercurul din alimente dispărea din sânge mai târziu, doar după 21,5 zile. S-ar zice că într-adevăr mercurul din vaccin se elimină mai repede decât cel din alimente. Dar calea de eliminare a mercurului în cele două situatii, era diferită: mercurul din alimente ( metil-mercur ) se elimină preponderant prin scaun şi bilă şi se regăseşte în creier doar într-un procent de 10%, ca mercur anorganic ( mai puţin toxic). Mercurul din vaccinuri ( etil-mercur) se elimină astfel: o parte prin urină si o altă parte trece din sânge în creier, transformat în mercur metalic, într-un procent de 71% ( foarte toxic!) A observat de asemenea că eliminarea mercurului metalic din creier se face de câteva ori mai încet decât din sânge. Acesta este şi motivul pentru care mercurul toxic se stochează în creier. ( Burbacher TM et al. “Comparision of blood and brain mercury levels in infant monkeys exposed to methylmercury or vaccines containing thiomersal”, Environmental Health Perspectives, published online 21. April 2005).

Institutul de Medicină din SUA - una dintre cele mai înalte Instanţe Medicale -, a recunoscut o posibilă legătură de ordin “biologic” între mercurul din vaccinuri şi tulburările neurologice. ( Institute of Medicine “Immunization Safety Review – Thimerosal – containing vaccines and neuro-developmental disorders “, The National Academy of Sciences 2001) . Dar 3 ani mai târziu experţii consideră că nu există o astfel de legătură şi că nu mai este nevoie de alte studii. Dr. Thomas Burbacher în schimb consideră că este ciudată o astfel de atitudine, având în vedere că nu se cunoaşte aproape deloc efectul toxic al Thiomersalului asupra unui sistem nervos aflat în stadiu de dezvoltare şi de maturizare. Este vorba totuşi de o substanţă toxică care se injectează la milioane de sugari şi la ora actuală. El îşi încheie articolul astfel: ” metil-mercurul nu este substanţa de referinţă corectă prin care se poate studia şi cunoaşte efectul toxic al mercurului asupra sistemului nervos uman (…).” (ibidem, p. 187).

Astfel de voci au rămas în minoritate. Cele mai multe studii epidemiologice în acest sens s-au făcut în Danemarca unde s-a interzis folosirea Thiomersalului la vaccinuri încă din anul 1992. ( Madsen KM et al. “Thiomersal and the occurrence of autism : Negative ecological evidence from Danish population- based data”, Pediatrics 2003; 112: 604- 606).

Renunţarea la vaccinuri cu Thiomersal, dar nu de tot…

După ce a fost făcută public descoperirea unui control de rutină conform căruia s-a descoperit un exces de mercur în organismul sugarilor vaccinati cu Thiomersal, Oficialităţile au reacţionat în sfârşit şi au pus la dispoziţie bani suficienţi pentru a studia acest mercur cu care s-au vaccinat până acum sugarii şi ce efect a avut el. Studiile lui Burbacher, care datează deja din anul 2005, sunt luate în considerare doar acum. Ca urmare, OMS-ul interzice de acum încolo folosirea Thiomersal-ului la fabricarea vaccinurilor, dar numai în ţările industrializate, pe când în ţările în curs de dezvoltate îl recomandă în continuare…(ibidem, p. 189).

Situaţia OMS-ului nu era una tocmai uşoară. Trebuia să aleagă. Pe de o parte, creştea numărul de asociaţii de părinţi cu copii autişti care acuzau producătorii de vaccinuri de greşelile lor fatale ( şi era de înţeles că va fi vorba de sume mari legate de procese iminente), iar pe de altă parte Industria Farmaceutică ameninţa că se va retrage de tot din producţia de vaccinuri dacă nu va fi apărată de Lege. În aceeaşi situaţie era şi Știinţa Medicală. Era însă imposibil să te întorci în trecut şi să recunoşti că Medicina a greşit atâta timp… Un nou studiu despre legătura dintre mercur şi tulburările nervoase trebuia de asemenea evitat. De aceea există acest compromis de a produce în continuare vaccinuri cu Thiomersal, dar numai pentru anumite ţări…( Ibidem, p. 191-192).

2.) Aluminiul din vaccinuri, numit “micul secret murdar” al imunologilor

- dacă în cazul mercurului se ştia cu siguranţă că “datorită toxicităţii lui era folosit în vaccinuri drept conservant iar în cazul unei contaminări cu bacterii sau ciuperci trebuia de la bun început să le taie pofta “, adică să le distrugă, nu acelaşi lucru se poate spune despre aluminiu care este “ un metal greu ce se găseşte în 2/3 dintre toate vaccinurile de pe piaţă şi despre efectul căruia nu se ştie practic nimic, dar fără de care vaccinul pur şi simplu nu funcţionează.” ( “Lob der Krankheit”, Bert Ehgartner, 2008, p. 192-193).Charles Laneway Jr., Imunolog la Universitatea Yale de la New Haven, denumeşte aluminiul din aceste motive drept “dirty little secret” ( micul secret murder) al imunologilor. ( Charles Janeway Jr., “Approaching the asymptote” Evolution and revolution in immunology”, Cold Spring Harb Symp Quant Biol 1989; 54 Pt 1 : 1-13);

- folosirea aluminiului drept adjuvant ( de la latinescul adjuvare = a sprijini) în vaccinuri, are un istoric la fel de lung ca şi mercurul. Deja în anul 1931 îşi publică Alexander Thomas Glenny descoperirea noului vaccin antidifteric pentru care foloseşte ca adjuvant aluminiul. Cu toate că a trecut atâta timp de când este utilizat acest metal toxic la fabricarea vaccinurilor, nu se cunoaste practic mecanismul lui de acţiune (Lob der Krankheit, p. 193);

- în anul 2006 apare pentru prima dată un articol scris de către imunologul scoţian James M. Brewer, intitulat ”Cum funcţionează adjuvanţii din aluminiu?” ( James M. Brewer “ (How) do aluminium-adjuvants work?”, Immunology Letters 2006;102:10-15). În articol el îşi exprimă mirarea că, deşi aluminiul este folosit de peste 70 de ani ca adjuvant, nu se cunoaşte aproape nimic despre reacţia chimică dintre acesta şi antigenul din vaccinuri şi nu există nici studii legate de efectul biologic al aluminiului în organism. Sigur este doar faptul că aluminiul creşte răspunsul imun al organismului la antigenul din vaccin. Acest lucru se realizează prin mai multe mecanisme. În primul rând antigenul se leagă de adjuvant şi este blocat în felul acesta prin efectul de depozit. De aici antigenul se eliberează încet şi astfel un număr mai mare de celulele imune vine în contact cu antigenul, răspunsul imun fiind mai amplu (prin intermediul macrofagelor, celulelor dendritice şi a limfocitelor).(ibidem, p. 193). Rolul folosirii adjuvantului este de a amplifica efectul imun împotriva antigenului, fără a induce însă şi o reacţie imună împotriva lui însuşi. După aceea adjuvantul ar trebui să fie eliminat din organism. Până aici este teorie…Dar experienţa arată că până la ora actuală s-au folosit aproape în exclusivitate săruri anorganice, greu dizolvabile, care elibereaza destul de greu antigenul. Cele mai folosite sunt sărurile de aluminiu sub formă de fosfat de aluminiu şi hidroxid de aluminiu. Avantajul aluminiului este că favorizează o productie mare de anticorpi, deci imunitatea plasmatică (specifică, formatoare de anticorpi), dar nu şi imunitatea celulară (generală,cu implicarea limfocitelor T). Există vaccinuri care nu necesită adjuvanţi, cum ar fi vaccinurile cu virusuri vii ( antirujeolic, etc), deoarece au suficientă “putere” ca să inducă o imunitate. Virusurile vii sunt deci proprii lor adjuvanţi. Dar şi vaccinurile cu virusuri omorâte nu necesită de obicei adjuvanţi , putând provoca o imunitate suficientă. În schimb vaccinurile care conţin doar “particole dintr-o bacterie” sau “proteine antigenice de suprafaţă”, nu pot induce o imunitate suficientă şi necesită folosirea adjuvanţilor, a sărurilor de aluminiu.

- Sărurile de aluminiu provoacă o infecţie la locul injecţiei care va fi un semnal de alarmă pentru sistemul imun;

- Sistemul nostru imun reacţionează uneori într-un mod cu totul neaşteptat, cum nu şi-l doresc imunologii. Este ştiut faptul că aluminiul provoacă deseori reacţii alergice şi chiar boli autoimune. Nu sunt de neglijat nici reacţiile locale, provocate de aluminiu, fiind uneori foarte greu vindecabile. Sărurile de aluminiu se dizolvă greu, rămânând o iritaţie locală care provoacă mult timp dureri la locul injecţiei. Cu toate acestea imunologii nu au găsit nici până la ora actuală o alternativă mai bună pentru aluminiu. O alternativă ar fi doar mercurul…un alt impediment. De aceea instituţiile oficiale preferă să nu facă studii care să descopere adevăratele efecte ale aluminiului în organism. Producătorii de vaccinuri sunt cu atât mai puţin interesaţi ca să iniţieze astfel de studii, periclitându-şi vânzarea produselor atât de profitabile (ibidem, p. 194);

- Yehuda Shoenfeld de la Centru de Boli autoimune de la Universitatea din Tel Aviv a publicat o serie de lucrări legate de cauzele acestor boli şi a organizat un Congres în 2006, la care s-a luat în discuţie şi potenţialul risc al vaccinurilor. El a prezentat modalităţile prin care vaccinurile pot provoca o autoagresiune şi în consecinţă boli autoimune.( Moshe Tishler , Yehuda Shoenfeld “Vaccination may be associated with autoimmune diseases “, IMAj 2004:6:430-432) şi ( Vered Molina , Yehuda Shoenfeld “Infection , vaccines and other environmental triggers of autoimmunity”, Autoimmunity 2005;38(3):235-245). În centru se află un mecanism denumit “mimare moleculară” : molecule aflate la suprafaţa antigenelor seamănă sau pot fi chiar identice cu molecule proprii organismului. Poate fi o tactică a antigenului dar poate fi şi o pură întâmplare. Devine însă o problemă atunci când sistemul nostru imun reacţionează şi atacă celulele proprii. Aşa se dezvoltă boala autoimună. Aici intră uneori în acţiune şi aluminiul care păcăleşte sistemul imun şi orientează celulele imune către nişte proteine moarte, oarecare, ale organismului şi care nu sunt de pe suprafaţa unor antigene din vaccinuri. Atunci apare pericolul ca celulele imune să reacţioneze împotriva propriilor celule. Un exemplu concret: un grup de cercetători de la Universitatea pentru Cercetare Vancouver din Canada au studiat efectul adjuvanţilor din vaccinuri pe cobai. ( Petrik MS et al. “Aluminium adjuvant linked to gulf war illness induces motor neuron death in mice”, Neuromolecular Med 2007;9(1):83-100). Studiul s-a realizat în special pentru a căuta cauzele bolii denumită apoi “Sindromul războiului din Golf”, de care au suferit mii de soldaţi care au luptat în primul război din Golg ( 1990-1991). Cauza suferinţei nu erau nici armele cu Uraniu folosite la război şi nici gazele neurotoxice din Irak, ci programul foarte sofisticat de vaccinare aplicat acestor soldaţi înainte de plecarea lor în Golf. Una din dovezi a fost apariţia sindromului, atât la soldaţii plecaţi în Golf cât şi la cei care nu au mai plecat la război şi au rămas acasă, dar care au fost cu toţii vaccinaţi. Cele mai grave simptome au fost cele nervoase, cu grave leziuni neuro-musculare ( ex.Sindromul Lou Gehrings = A.L.S.) Soldaţii francezi, nefiind trataţi cu astfel de vaccinuri, nu au suferit de sindromul războiului din Golf. ( p. 197, Lob der K.).Oamenii de ştiinţă din Canada au studiat atunci efectul aluminiului conţinut în aceste vaccinuri pe două loturi de cobai: la primul lot s-a injectat o cantitate de aluminiu identică, raportată desigur la greutatea lor, iar la al doilea lot ( martor) s-a injectat o soluţie apoasă, neutră. S-a observat o diferenţă esenţială în ceea ce priveşte forţa musculară, ea fiind scăzută la jumătate la cobaii vaccinati cu aluminiu. De asemenea s-a mai observat şi o scădere accentuată a memoriei la aceşti cobai. La analiza celulelor nervoase din creier şi măduva spinării, s-a constatat un adevărat dezastru. În centrele nervoase din creier care au un rol esenţial în coordonarea mişcărilor şi în controlul muscular, au murit un procent de până la 35% dintre neuroni, iar un alt număr mare de neuroni din creier şi măduva spinării erau pe cale de distrugere. Autorii remarcă că :” hidroxidul de aluminiu a provocat tulburări de mers şi de comportament, observându-se prezenţa unui număr mare de neuroni aflaţi în apoptoză (stadiul premergător morţii) în diferite regiuni ale sistemului nervos central şi un mare număr de neuroni motori distruşi din măduva spinării. “ (ibidem, p. 198). Oamenii de ştiinţă canadieni au prezentat cu această ocazie şi multe alte studii făcute pe oameni şi animale care arată efectul dezastruos al sărurilor de aluminiu pentru sănătatea omului, prin activarea nu doar a bolilor nervoase, ci şi a bolilor autoimune şi a diferitelor alergii. Ei atenţionează mai ales asupra pericolului pe care îl reprezintă aluminiul din vaccinuri pentru sugari :”utilizarea în continuare a adjuvanţilor cu aluminiu în diferite vaccinuri (hepatitic A şi B, DTP = diftero-tetano-pertussis, etc.), va putea avea repercusiuni grave pentru sănătate pentru un timp îndelungat. Până nu se vor face studii despre siguranţa vaccinurilor, şi anume studii de control pentru o perioadă lungă în care să se studieze efectul lor asupra sistemului nervos, mulţi dintre cei vaccinati se vor putea îmbolnăvi….” Se pune inevitabil întrebarea dacă riscul vaccinurilor nu este cu mult mai mare decât boala care trebuie prevenită .Din păcate, spun oamenii de ştiinţă canadieni, nu au primit nici o cerere legată de astfel de studii de la producătorii de vaccinuri sau alte firme farmaceutice. Studiile lor au fost finanţate de către două firme particulare de cercetare din Canada. (ibidem, p.198-199).



Dr. Christa Todea-Gross,