O monedă unică pentru Uniunea Sud Americană

Posted by: Paul Dorneanu on 2008-06-27

AMERO: Noua moneda unică a Uniunii Nord AmericaneUrmând modelul monedei unice Euro a Uniunii Eropene și Amero a Uniunii Nord Americane, noua monedă comună începe să fie concepută pentru țările ce vor forma viitoarea Uniune a Națiunilor Sud Americane.
Preşedintele brazilian Luiz Inacio Lula da Silva a relevat recent faptul că ţările din America de Sud planifică o monedă comună ca parte a integrării a ţările individuale în Uniunea Naţiunilor Sud Americane. Această integrarea este modelată după formarea Uniunii şi merge în paralel cu planul Uniunii Nord Americană.Uniunea națiunilor din America de Sud vor crea un bloc de comerţ proiectat să fie competitiv cu blocurile de comerţ din Europa şi America de Nord. Important în formarea uniunii este crearea unei bănci centrale ce să supravegheze noii monezi comune care să înlocuiască monedele ţărilor din bloc Într-o apariție recentă, preşedintele Lula a declarat că el vede implementarea acestui plan ca nefiind unul rapid. În mesajul său, preşedintele a subliniat necesitatea de a ajuta ţările din America de Sud, care sunt slabe din punct de vedere economic, cum ar fi Paraguay, Uruguay, şi Bolivia. „Trebuie să le ajutăm deoarece cu cât sunt mai puternice țările din America de Sud din punct de vedere economic, cu atât o să fie mai multă linişte, pace, democraţie, comerţ, companii, locuri de muncă, venituri şi dezvoltare”, el este cotat la http://www.nuwireinvestor.com/articles/unasur-uniting-south-america-51659.aspxO altă caracteristică observabilă a Uniunii Sud Americane similară cu cea din Uniunii Nord Americane este dependenţa de infrastructură nou creată. Alianţa Sud Americană va promova construcția de căi ferate, autostrăzi, poduri şi linii de transport între națiuni, care va conecta întreaga regiune rezultând o interacţiune și deplasare ușoară în cadrul blocului de comerț. Super-autostrăzile NAFTA şi CAFTA condensează dezvoltarea infrastructurii a blocului de comerț denumit mai nou Uniunea Nord Americană.Planul uniunii solicită, de asemenea, un consiliu de apărare regională, aparent începutul impunerii unui guvern regional. Acest consiliu ar rezolva conflictele regionale, promovarea cooperării militare şi permite producția de arme într-o coordonarea regională, asemănător cu integrarea militară a Canadei şi SUA ce iniţiază unificarea guvernelor în Uniunea Nord Americană. Planul de a stabili o nouă monedă comună a Uniunii Națiunilor Sud Americane este cea mai recentă dezvoltarea în iniţierea unor monezi comune reprezentative pentru blocurile de comerț a mai multor ţări. Euro a fost moneda primului bloc de comerţ, constituită ca parte a Uniunii Europene. Amero este numele monezii omolog din Uniunea Nord Americană, debutând după integrarea economică şi omogenizarea Mexicului, Statele Unite ale Americii şi ale Canadei vor fi finalizate, la rate de schimb ce reflect un nivel scăzut de trai al americanilor şi canadieni.Cei care critică eforturile Uniunii Națiunilor Sud Americane de a stabili o monedă comună o văd căzând pe mâinile cartelului bancar global. Gruparea şi asimilarea monezilor facilitează eventuala fuziune într-o singură monedă mondială promovată de către Consiliu de Relaţii Externe şi marionetele sale politice. Ei văd procesul de creare a unei monede unice în Uniunea Sud Americană ca potrivindu-se ușor cu Uniunea Europeană şi eforturile actuale de formare a Uniunii Nord Americane. Odată ce această formare a blocuri comerciale majore este finalizată, următorul pas ar fi unificarea acestor blocuri într-un singur guvern mondial. Acest nou guvern mondial este uneori cunoscut şi sub numele de Noua Ordine Mondială. Consiliu de Relaţii Externe (din SUA) a spus în mod deschis că intenţiile sale sunt de a capitulare a suveranității independenței naționale a SUA în scopul creării unui guvern mondial. Consiliul, referit ca și CFR (Consiliul de Relații Externe), are o influenţă în toate domeniile vitale din viaţa americană şi din lume. Membrii au condus sau conduc principalele surse media incluzând NBC, CBS, New York Times, Washington Post şi multe alte publicaţii. Membrii CFR domină lumea politică. Preşedinţii americani au fost membri CFR începând cu Franklin Roosevelt, cu excepţia lui Ronald Reagan. Membrii CFR au dominat de asemenea lumea academică, corporaţiile de vârf, sindicatele şi armata. Ei sunt în bordul directorial a Rezervei Federale. Barack Obama şi John McCain sunt membri CFR, la fel Bush şi Clinton. Există mulți membri din corporații ce fac parte din CFR. Planurile CFR nu fac subiectul scrutinelor, dezbaterilor sau votului populației. Discuţiile cu privire la aceste planuri au fost absente din dezbaterile interminabile ale candidaţilor la preşedinţie.
Descoperă mai multe la:
http://www.infocon.ro/

A doua epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan

1
Capitolul 1
1.
Preotul, către aleasa Doamnă şi către fiii ei, pe care ei îi iubesc întru adevăr şi nu numai eu, ci şi toţi care au cunoscut adevărul,
2.
Pentru adevărul care rămâne în noi şi va fi cu noi în veac:
3.
Har, milă, pace fie cu voi, de la Dumnezeu-Tatăl şi de la Iisus Hristos, Fiul Tatălui, în adevăr şi în dragoste.
4.
M-am bucurat foarte, că am aflat pe unii din fiii tăi umblând întru adevăr, precum am primit poruncă de la Tatăl.
5.
Şi acum te rog, Doamnă, nu ca şi cum ţi-aş scrie poruncă nouă, ci pe aceea pe care noi o avem de la început, ca să ne iubim unii pe alţii.
6.
Şi aceasta este iubirea, ca să umblăm după poruncile Lui; aceasta este porunca, precum aţi auzit dintru început, ca să umblaţi întru iubire.
7.
Pentru că mulţi amăgitori au ieşit în lume, care nu mărturisesc că Iisus Hristos a venit în trup; acesta este amăgitorul şi antihristul.
8.
Păziţi-vă pe voi înşivă, ca să nu pierdeţi ceea ce aţi lucrat, ci să primiţi plată deplină.
9.
Oricine se abate şi nu rămâne în învăţătura lui Hristos nu are pe Dumnezeu; cel ce rămâne în învăţătura Lui, acela are şi pe Tatăl şi pe Fiul.
10.
Dacă cineva vine la voi şi nu aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă şi să nu-i ziceţi: Bun venit!
11.
Căci cel ce-i zice: Bun venit! se face părtaş la faptele lui cele rele.
12.
Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură, ca bucuria noastră să fie deplină.
13.
Te îmbrăţişează fiii surorii tale celei alese.

A treia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan
1
Capitolul 1
1.
Preotul, către Gaiu cel iubit, pe care îl iubesc întru adevăr:
2.
Iubitule, mă rog să ai spor în toate şi să mergi bine cu sănătatea, precum bine mergi cu sufletul.
3.
M-am bucurat mult când au venit fraţii şi au mărturisit despre adevărul tău, aşa cum umbli tu întru adevăr.
4.
Mai mare bucurie decât aceasta nu am, ca să aud că fiii mei umblă întru adevăr.
5.
Iubitule, cu credinţă faci oricâte faci pentru fraţi şi aceasta pentru străini,
6.
Care, în faţa Bisericii, au dat mărturie despre dragostea ta. Bine vei face să-i ajuţi în călătoria lor, după cum se cuvine înaintea lui Dumnezeu.
7.
Căci pentru numele lui Hristos au plecat la drum, fără să ia nimic de la neamuri.
8.
Noi, deci, datori suntem să sprijinim pe unii ca aceştia, ca să fim împreună-lucrători pentru adevăr.
9.
Am scris ceva Bisericii, dar Diotref, care ţine să fie cel dintâi între ei, nu ne primeşte.
10.
Pentru aceea, când voi veni, îi voi pomeni de faptele pe care le face, defăimându-ne cu vorbe urâte; şi nemulţumit fiind cu acestea, nici el nu primeşte pe fraţi, nici pe cei care voiesc să-i primească nu-i lasă, şi-i dă afară din Biserică.
11.
Iubitule, nu urma răul, ci binele. Cel ce face bine din Dumnezeu este; cel ce face rău n-a văzut pe Dumnezeu.
12.
Lui Dimitrie datu-i-s-a mărturie de către toţi şi de către însuşi adevărul; mărturie îi dăm şi noi şi ştii că mărturia noastră este adevărată.
13.
Multe lucruri aveam să-ţi scriu; totuşi, nu voiesc să ţi le scriu cu cerneală şi condei,
14.
Ci nădăjduiesc să te văd în curând, şi atunci vom grăi gură către gură.
15.
Pace ţie! Prietenii te îmbrăţişează. Îmbrăţişaţi pe prieteni, pe fiecare după numele lui.

Dezmintiri la adresa omagiilor închinate lui Cuza de catre ierarhii din B.O.R.
sursa: nihil sine deo

Ziua de 24 ianuarie ne uneşte pe toţi românii de pretutindeni; dacă nu prin credinţa adevărată şi trăirile cu adevărat patriotice, măcar prin aducere-aminte de simţămintele nobile ale poporului de rând, contrabalansate de scopurile mârşave şi bine camuflate ale «marilor patrioţi» ai vremii, deopotrivă oameni politici sau feţe bisericeşti.
Aşa încep spectacolele pline de bravură la adresa unora, a căror identitate rămâne necunoscută pentru multă lume. La final (să nu fie nouă una ca aceasta!) se mai poate întâmpla şi vreo «canonizare» a acestor apostaţi ai timpurilor noastre, de către fel de fel de clerici de modă nouă, purtaţi abil de mâna masonică a Apusului. Este plin de cuvioşie faptul că cineva se mai gândeşte şi la cei trecuţi la cele veşnice. «Să ne rugăm pentru dânşii şi să-i lăsăm să se odihnească în pace», ar putea spune unii. Desigur, afirmaţia e justă. Dar, cum canonizările din ultima vreme merg pe bandă rulantă, manifestările de acest gen, pline de paradă şi elogiu, precum cele din Dealul Patriarhiei din Bucureşti sau cele de la Iaşi de la Biserica «Sf. Trei Ierarhi» unde zac rămăşiţele sau… poate viitoarele «sfinte moaşte» ale răposatului domnitor, Al. I. Cuza… ei bine, toate acestea ne dau de gândit. Un lucru este ştiut, însă: fiecare îşi glorifică acoliţii sau cel puţin predecesorii ideologiilor pe care le practică. Cât despre Cuza, se ştie că a fost instrumentul de căpetenie prin care faimoasa Masonerie avea să-şi îndeplinească scopurile oculte şi în România.
În 1843, la Bucureşti, apare loja «Dreptate şi Frăţie», printre membrii căreia întâlnim pe Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Christian Tell, oameni de vază ai societăţii. Alături de aceasta, funcţionau şi «Rose de parfait silence» (Trandafirul marii tăceri) condusă de C.A. Rossetti, Dimitrie Brătianu, Ion C. Brătianu , şi «Steaua Dunării», al cărei membru principal era tocmai domnitorul Al. I. Cuza. Acesta din urmă, în colaborare cu unele feţe bisericeşti, mânjite cu aluatul masonilor au reuşit ca, în mai puţin de 7 ani de guvernare (1859-1866), să distrugă aşezămintele patristice ale Bisericii Ortodoxe Române, ducând la obţinerea cu de la sine putere a autocefaliei (în 1885), introducerea calendarului gregorian sau schimbarea structurii învăţământului teologic din România, după model romano-catolic.
Şi se cuvine a adăuga: Cuza este cel care a realizat proiectul şi a adoptat, în anul 1864, Legea secularizării averilor mănăstireşti, lege ce a produs o mulţumire generală în toată ţara şi a deschis oportunitatea împroprietăririi ţăranilor. Dar, de fapt, în spatele dezideratului de a despuia mănăstirile de averile pe care le deţineau, nu era nobila dorinţă de împroprietărire a ţăranilor, ci distrugerea structurii vieţii monahale. El a urmat o măsură asemănătoare, luată în Moldova în anul 1834: secularizarea averilor episcopiilor şi transformarea ierarhilor în salariaţi ai statului.
O altă lege dată împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale a fost izgonirea din mănăstiri, a tuturor călugărilor şi maicilor, de până la vârsta de 60 de ani. În mănăstiri au avut voie să rămână numai bolnavii şi handicapaţii fizic sub această vârstă. De la el înainte, s-a rânduit obligativitatea binecuvântării sinodului pentru săvârşirea tunderilor în monahism. Această măsură a rămas în vigoare până la primul război mondial, fiind transferată apoi în responsabilitatea episcopilor.
O altă lovitură îndreptată spre Biserică a fost instituirea, de către domnitorul Principatelor, a Legii Decretului organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, în 1864, menită să înfăptuiască unirea bisericească a Principatelor Române. Cuza dorea sa vadă Biserica Ortodoxă Română „independentă de orice autoritate bisericească, în tot ceea ce priveşte organizarea şi disciplina”, dar această independenţă autoritară era de fapt o încuviinţare, o conformare a B.O.R. la noile regului ale Apusului. Şi acest lucru se oglindeşte prin interzicerea cântării bizantine în biserică, practicată de atâtea veacuri, poruncind clericilor să aibă muzică corală polifonică. Pictura bizantină în biserică a fost interzisă, obligând la folosirea tehnicilor realiste şi (post)renascentiste ale picturii în ulei. Dintr-un naţionalism exacerbat şi fără nici un temei ortodox, a interzis pomenirea Sfinţilor de neam rus, la slujbele din B.O.R.
După cum se poate vedea, Cuza a fost cel care a reuşit, din păcate, să închine Biserica Statului, transformându-i pe slujitorii sfintelor altare în nişte aserviţi ai puterii. Deja începuse a se simţi în Biserică duhul lumesc: clericii aveau de-acum serviciu civil; slujirea preoţească sau diaconească s-a transformat într-o profesie ca oricare alta, remunerată de către Stat. Acest lucru face să apară în sânul Bisericii oameni foarte cultivaţi în ştiinţele laice, umaniste, înzestraţi din punct de vedere intelectual, abili diplomaţi sau politicieni, buni retori şi oameni de stat, însă departe de duhul Ortodoxiei, în afara oricărei trăiri duhovniceşti, precum un Melchisedec Ştefănescu, Neofit Scriban, clerici şi şefi ai Partidului Naţional sau un Calinic Miclescu, devenit mitropolit al Moldovei la 18 mai 1865 „pentru că fusese loial faţă de guvern, ţinuse predici călugărilor, anunţase concursuri pentru locurile de protopop…” (N. Dobrescu în Convorbiri literare, 1907, pag. 115).
Era perioada de declin a marilor generaţii de vlădici cu viaţă sfântă, crescuţi în duhul Ortodoxiei şi adăpaţi cu apa vie a poruncilor dumnezeieşti. Din astfel de vlăstare binecuvântate ale Bisericii s-au ridicat vrednici păstori ai turmei, precum Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (prăznuit la 11 aprilie) – cel care în vremea sa s-a opus introducerii calendarului gregorian în uzul liturgic al B.O.R., şi despre care istoricul Nicolae Iorga afirma: „Trăind în sfinţenia muncii şi a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioşii din eparhie şi părerile de rău ale multora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învăţătură şi pregătire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe în timpuri noi, pe care el nu le mai înţelegea nici pentru a le mai combate, precum ar fi fost datoria sa, cruţat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa şi pentru o astfel de viaţă, chiar şi de cei mai antireligioşi din noul curent Apusean, care stăpânea Statul cel nou, el încheie cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără de arginţi, al ctitorilor de cărţi şi de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei care o clipă nu şi-au închipuit că fapta ori gândul lor scapă de sub ochiul priveghetor al lui Dumnezeu.” (Istoria Eparhiei Râmnicului, pag.156-166).
Politica îşi spune cuvântul şi în BisericăÎn momentul în care Cuza a declarat, cu de la sine putere autocefalia Bisericii Ortodoxe din România, rupând-o de Patriarhia de Constantinopol, lucru recunoscut abia 20 de ani mai tîrziu, aceasta atrăgea după sine decizia ca ierarhii B.O.R. să deţină studii superioare şi doctorat, cât şi aprobarea (recunoaşterea) din partea Statului. Nu ştiu despre ce recunoaştere ar fi fost nevoie din partea Statului, căci numirea unui arhiereu implică o respectare a unor Sfinte Canoane (viaţă curată şi mărturisire ortodoxă neîndoielnică). Or, politicienii vremii nici nu aveau habar de aceste lucruri: o sfinţire a unui cleric al Bisericii, o chemare a Sfântului Duh, a fost şi este un lucru pe care oamenii Statului nu îl vor putea face vreodată! Şi acesta era numai începutul unei noi generaţii de ierarhi străini de duhul Ortodoxiei şi nevrednici poate, duhovniceşte vorbind, de a pune pe capul lor mitra de episcop. Se simţea duhul silnic şi străin al unei şcoli apusene; alte cetiri, decât cele scrise în «limba vechilor Cazanii»; slove noi pentru oameni noi; alt mediu, decât cel al aşezămintelor monahale, adevărate vetre şi şcoli ale nevoinţei şi sfinţeniei. Se impunea acum, cu forţa, altă tradiţie a relaţiilor dintre Biserică şi Cezarul pământesc: nu mai exista acum acea frumoasă rânduială, prin care blagocestivii domnitori erau unşi de către Mitropoliţii vremii. Se întrerupea un lung şir de ierarhi, ce se urca până la Alexandru cel Bun al Moldovei, la Alexandru, fiu al lui Basarab al Ţării Româneşti. Un Stat fără de Dumnezeu, călcător de lege şi stricător de tradiţie, avea acum să dea o altă generaţie de arhierei Bisericii româneşti.Dacă seminarul de la Mănăstirea Neamţ ar fi trăit în chiliile însufleţite de Sfântul Paisie Velicikovski, acest teolog şi dascăl isihast, cu profesori purtând rase călugăreşti, atunci sigur că seminarul ar fi putut pregăti clerici cu adevărat ortodocşi. Seminarul ieşean, însă, nu… El avusese încă din 1821 profesori ardeleni ca Bob, nepot de episcop uniat, el însuşi fost uniat; ca Vasile Pop, doctor în filozofie, autor de scriere latină asupra (împotriva) obiceiurilor populare româneşti…ca Mamfi şi Costea, crescuţi în acelaşi spirit naţional şi laic… În acest amestec al patriotismului de acasă, al ideilor de origine romană, de simpatie pentru apusul francez, pentru limbă, pentru civilizaţia lui liberală – pe de o parte, şi cu ortodoxismul strict – pe de alta, care se răzima pe nestrămutate canoane, se formă un alt rând de conducători şi reprezentanţi de căpetenie a Bisericii noastre.» (Istoria Bisericii Româneşti, N. Iorga, vol.2, pag. 243, 246).De fapt, era un început al politicii bisericeşti propovăduite în vremurile actuale – diplome în străinătate, dar nu obţinute la academiile teologice ortodoxe, ci la renumitele academii catolice sau protestante, la Londra, Paris, Geneva etc. Încă din vremea lui Cuza, s-a urmărit o nouă orientare a Bisericii, prin iniţiativa personală a lui Kogălniceanu (pe atunci, prim-ministru al României) care, prin Legea seminarelor din 1860, îmbogăţea programul seminarului din Iaşi, încercând instituirea unei Facultăţi de Teologie. Mai târziu, în 1864, avea să treacă seminarele sub organizarea generală a învăţământului, rupând legăturile lor fireşti cu episcopatul şi dându-le o orientare laică, cu profesori aleşi doar pe criteriul ştiinţific şi numai dintre laici. În aceste condiţii, Al. I. Cuza a fost cel care a început lupta împotriva descentralizării Bisericii. Ca urmare, se constituie două grupări conducătoare ale Bisericii: una, păstrând linia canonicităţii bisericeşti, iar cealaltă, luptând pentru introducerea inovaţiilor guvernului. Din cea dintâi făceau parte episcopi ca Sofronie Miclescu, Nifon Rusailă sau Calinic de Râmnic, care «indiferenţi pentru astfel de vălmăşaguri ale lumii, făceau parte din vechiul episcopat canonic», iar din cealaltă partidă, mai puţin canonică, făceau parte reprezentanţi ai Bisericii precum Calinic Miclescu, devenit mitropolit al Moldovei, pentru loialitatea sa faţă de guvern, sau mari feţe bisericeşti «necanonice», Neofit şi Filaret Scriban, şi Iosif Bobulescu, aflaţi în fruntea luptătorilor.
Decăderea de atunci e vremea de acumPerioada de domnie a lui Cuza culminează cu acea etapă de tristă pomenire din viaţa Bisericii, când deja nu se mai poate vorbi despre reprezentanţii Bisericii ca fiind apărători şi păstrători ai minunatului tezaur ortodox, moştenit de la strămoşii noştri, cât şi a tot ceea ce implică Ortodoxia. Principala cauză pentru care se dă lupta nu mai este aceeaşi pentru care militau Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ierarh Nicolae, Spiridon, Vasilie cel Mare, şi anume păzirea cu scumpătate a dogmelor şi a canoanelor bisericeşti. De data aceasta, marii ierarhi ai Bisericii se lasă conduşi de un curent politic străin de Ortodoxia Sfinţilor Părinţi: „Iar cât despre politica pe care au urmat-o în organizarea bisericească a Românilor, aiurea se cuvine a o înfăţişa şi a o judeca din punct de vedere naţional, permanent şi ireductibil, căci de un punct de vedere canonic ortodox nu se poate vorbi la nişte episcopi care de la început până la sfârşit au mers după indicaţiile Statului” (Istoria Bisericii Româneşti, N. Iorga, vol.2, pag. 250).
Iată numai în puţine cuvinte… cine a fost adevăratul Al. I. Cuza: departe de aprecierile şi osanalele prin care mulţi îl elogiază. Putem vedea desigur, dincolo de aceste aclamaţii, care este rostul şi scopul. Cine se identifică cu Al. I. Cuza, desigur că îl va aclama pretutindeni şi totdeauna.Şi nu numai atât… să mai pomenim şi despre statuia sa (vezi foto), ridicată pe coama Dealului Patriarhiei din Bucureşti (trebuie adăugat şi amănuntul poziţionării statuii cu partea dorsală spre Sfântul Altar al bisericii patriarhale, într-un gest edificator prin el însuşi)…
Cu statuie sau fără, mă întreb însă şi eu ca simplu ortodox: Cum oare vor face parastas noului Iulian Apostatul al românilor? Cum oare vor îndrăzni să-i aducă Domnului rugăciunea: „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău”?

“Cand oceanul raului va inunda intreaga lume, atunci va veni sfarsitul lumii”

sursa; razboi intru cuvant

Extras din cartea “Cugetarile unei inimi smerite. Un document din secolul al XV-lea despre viata duhovniceasca“, continand profetia cutremuratoare, de o insemnatate exceptionala, a unui batran duhovnicesc anonim din zona Constantinopolului de pe la 1400, consemnata de un anume monah Vasile:

Din aceeasi carte: TINE-TE DE DUMNEZEU si DU-TE SI LUPTA!

“Monahul Vasile scrie: Asa cum am zis mai-nainte, batranul de vrednica pomenire arareori iesea din singuratate, si numai dintr-o nevoie oarecare, miscat de dragostea pentru ucenicii sai, venea la noi si ne zidea cu dulceata si intelepciunea cuvintelor sale. Fusesem plecat timp de multi ani si, dupa ce m-am intors in Constantinopol, am aflat ca batranul cuvios nu se simtea bine, drept care am dorit tare mult sa-l vad inainte ca Domnul sa-l cheme din viata aceasta. Cativa dintre fratii nostri au vrut sa-l viziteze impreuna cu mine.
Sosind la usa chiliei sale, l-am intrebat pe batran prin slujitorul chiliei daca ne-ar putea folosi cu binecuvantarea si cu unele cuvinte de invatatura. Batranul si-a aratat bunavointa sa se supuna cererii noastre si, cerand sa ni se aduca ceva de-ale gurii, ne-a indemnat sa sedem pe iarba, aproape de chilia sa, si sa ne odihnim de calatorie. Indata a venit si el. Era tot numai par alb, era de statura medie, oarecum aplecat de spate; avea un zambet calduros si se uita cu bunatate in jur la fiecare dintre noi. Adesea ochii lui se umpleau de tristete, caci i se facea mila de intreaga lume care se afundase in pacate si nenorociri. Ori de cate ori vorbea de acestea, batranul isi pleca capul si plangea.
Ne-am asezat in semicerc si l-am ascultat pe batran atent cufundati in cuvintele lui. Ne vorbea de cat de mult doreste Dumnezeu mantuirea noastra, si cum a facut toate cele de trebuinta pentru aceasta. Mila si ajutorul Sau plin de har sunt fara masura si se intind atat catre pacatosi, cat si catre drepti, fara partinire, cerand din parte-ne foarte putin pentru mantuirea sufletelor noastre. Masa ospatului credintei este plina pana la refuz, dar oamenii nu se ingrijesc de mantuirea sufletelor lor si nu vor sa auda chemarile Domnului.
Chiar cuvintele “mantuire” si “a te mantui” arata o primejdie cumplita: alaturam aceste cuvinte unei intelegeri conform careia ele ar prevesti o mare primejdie sau nenorocire; de pilda “mantuit de foc”, “mantuit de la pieire”, “mantuit in timpul unui atac vrajmas” etc. Iar ele trebuie sa dea pricina omului sa fie deosebit de prevazator in viata si sa aiba o dorinta arzatoare de a se mantui; ele trebuie sa ne aprinda credinta in Mantuitorul si dragostea pentru El. Dar acum, oamenii nu au nici o grija de aceasta, zicand ca aceasta lume pamanteasca, cea care ni se arata ochilor, este singura lume care exista. Ei nu stiu ca lumea intelegatoare este temeiul si esenta lucrurilor. Asadar intreaga lume pamanteasca, materialnica, cuprinsa in masuri precum inaltimea, latimea, adancimea si greutatea, fiinteaza pe taramul timpului, care pe toate le duce spre nimicire, caci timpul este slujitorul mortii. Timpul a inceput odata cu caderea omului in pacat si va dainui numai pana la sfarsitul istoriei acestei omeniri muritoare. Prin contrast, lumea intelegatoare este in afara acestor marginiri, in afara legaturilor si masurilor; este nesfarsit de imbelsugata, vesnica si nestricacioasa.
Cuviosul batran mai zicea si ca vremuri groaznice se apropie. Vrajmasii Domnului Iisus Hristos vor lua in captivitate intreg pamantul, iar Marea Biserica[1] va inceta sa fie biserica a lui Dumnezeu. Mari nenorociri se vor abate pe pamantul romeilor[2], si, prin marea judecata a lui Dumnezeu, va inceta sa mai fie. Oamenii vor pieri, orase vor fi nimicite, chiar neamuri intregi vor pieri, caci nimic nu este nou sub soare decat sufletul omului, care este facut dupa chipul si [spre] asemanarea lui cu Dumnezeu. Nu cautati ajutor la crestinii din Apus, nadajduind ca ei sa ia armele si sa apere mostenirea crestina obsteasca. Nu nadajduiti in aceasta. Caci crestinii apuseni nu sunt crestini; ei sunt pagani. Chiar si noi, ortodocsii, avem multe lucruri care sunt pagane.
Frate, nu te intrista la cuvintele mele, ci cerceteaza-ti sufletul. Uita-te numai cati idoli primesti: Mercur – zeul lacomiei; Afrodita – zeita concupiscentei; Ares – zeul maniei etc.; si, in centru, Zeus – tu cu iubirea de sine si iubirea placerilor. Da, frate, avem multe paganatati, caci noi, ortodocsii, suntem pacatosi, atat din parte cat si ca neam. Totusi, noi suntem pagani la suprafata, in vreme ce in adancul sufletelor suntem crestini, caci in smerenia noastra noi il avem pe Hristos in inimile noastre. Si, de aceea, in ciuda pacatelor noastre, intru smerenia noastra adusu-Si-a aminte de noi Domnul[3]. Neamurile apusene sunt crestine la suprafata, dar in inimle lor, in sufletele lor, ei sunt pagani. Noi, ortodocsii, ne intristam pentru idolii care traiesc in sufletele noastre, dar intru smerenia noastra cadem inchinandu-ne inaintea Domnului, dorind din toata inima sa fim ai Lui. Cu toate acestea, in cazul apusenilor, crestinismul lor este ca o arama cu un strat subtire de aur; restul este cu totul pagan, caci inauntrul sufletelor lor ei se pleaca idolilor lor, iar acesti idoli imparatesc intru ei. Sunt mandri, si Hristos nu locuieste in inimile lor. Din aceasta pricina, noi, ortodocsii, suntem cu adevarat pagani – la suprafata – dar in adanc suntem crestini; in vreme ce latinii apuseni sunt crestini la suprafata, dar pagani pe dinauntru. De aceea, nu va asteptati ca ei sa ne ajute. Noi, ortodocsii, le suntem straini.
Bineinteles, in fiecare neam exista oameni buni si smeriti care-L poarta pe Hristos in inimile lor si in modul lor de viata. Dar nu exista nimic in stare sa egaleze sau care sa se compare cu harul Ortodoxiei. Aceasta este o credinta de-suflet-mantuitoare; aceasta este o credinta care ne aduce smerenie; aceasta este o credinta care ne ridica la Hristos; aceasta este o credinta plina de bucurie, o credinta care imbratiseaza pe toti oamenii, o credinta de o frumusete de negrait, o credinta dumnezeiasca! O, crestini ortodocsi, fiti recunoscatori lui Dumnezeu ca sunteti ortodocsi! O, ce fericiti suntem noi, crestinii ortodocsi, ca suntem ortodocsi!
Dar aceasta inca nu este sfarsitul lumii. Sfarsitul lumii va veni mai tarziu, iar timpul venirii sfarsitului sta in mainile lui Dumnezeu - dar si in mainile oamenilor.
Atunci cand raul omenesc isi atinge punctul culminant, Dumnezeu Isi va trimite secera pentru seceris. Cata vreme sunt impreuna cu cei rai, dreptii inca vor trai pe pamant, si cata vreme Biserica lui Hristos va dainui, fara a-Si manji hainele (cf. Apoc. 3: 4), raul din lume n-are nici o putere sa se desavarseasca. Dar atunci cand nici un drept nu va mai fi pe pamant, cand oceanul raului va inunda intreaga lume, atunci va veni sfarsitul lumii; va arde si va disparea in uitare pentru ca o lume noua si desavarsita sa se nasca si in care dreptatea sa locuiasca (cf. II Petru 3: 9-12). La venirea sfarsitului lumii, toate suferintele prin care lumea si neamurile au trecut pana atunci nu se pot compara cu acele suferinte care vor veni asupra lor in aceasta vreme. Un timp de nenorociri va cuprinde intreaga lume; oamenii se vor uri unii pe altii, se vor teme unii de altii, nu se vor increde unii intr-altii; suferintele vor lasa loc altor suferinte si mai mari: frica – unei frici mai mari; primejdia – unei primejdii mai mari; durerea – unei dureri mai mari; tristetea – unei tristeti mai mari. Dar oamenii nu se vor invata minte; nu vor alerga la Dumnezeu, Care-i poate izbavi. Dimpotriva, oamenii se vor impietri din ce in ce mai mult, si toata viata duhovniceasca se va vesteji.
Omul va deveni atât de plin de răutate, atât de înjosit ca urmare a întărâtării şi stăpânirii patimilor celor josnice asupra sa, atât de împietrit la inimă, întunecat şi cu totul epuizat de singura grijă de a supravieţui, încât pentru viaţa duhovnicească el nu va avea nici bunăvoinţă, nici loc în inima sa. Nu va mai rămâne nici o călăuză duhovnicească, deoarece şi aceştia vor urma căile lumii. Bisericile lui Dumnezeu vor deveni fie goale, fie duhovniceşte profanate de către păstori nevrednici. La apogeul acestor suferinţe şi al haosului din lume va apărea Antihrist.
El va veni ca un făcător de pace, un conducător bun şi înţelept, care poate aduce lumea în rânduială. Cu toate acestea, de fapt, el va fi un vrăjmaş al tuturor, un urâtor a tot ceea ce este bun, un tiran şi un făcător de rău, un distrugător a toate; asemenea lui, lumea n-a văzut pe nimeni niciodată şi nici nu va vedea vreodată. Fiecare persoană va fi pecetluită; fiecare amănunt sau element al muncii sale şi al vieţii acesteia, ba şi fiecare cuvânt, fiecare mişcare a facultăţilor mintale va fi sub supraveghere neîncetată, astfel încât ea [persoana] nu va mai avea obiceiul de a cugeta la sine, de teamă ca nu cumva înfăţişarea feţei să reflecte fără voia sa ceva nepotrivit cu autoritatea conducătorului lumii, adică a Antihristului.Toată lumea va purta „măşti de piatră”. Toată munca, fiecare metru pătrat de pământ, fiecare bob de grâu va fi sub controlul lui Antihrist.
Vor fi dezastre naturale: valuri chinuitoare de căldură vor alterna cu perioade de ger aspru, seceta cu inundaţiile; tornade şi furtuni cumplite vor pricinui distrugeri înspăimântătoare; erupţii vulcanice, cutremure şi boli între oameni, animale şi plante; toate acestea vor fi atât de îngrozitoare, încât îi vor duce pe oameni la disperare. Pământul, nemaiprimindu-şi binecuvântarea pentru a da roade, va fi lovit de foamete îngrozitoare, şi astfel se va sărăci cu totul. Şi numai celor care au primit pecetea Fiarei, adică a Satanei, li se va îngădui să existe pentru o vreme, deşi în cele mai slugarnice şi josnice condiţii de sărăcie totală şi dispreţ pentru demnitatea umană, pe care omul a primit-o de la Făcătorul său. Toate se umplu de Antihrist: pământul, marea, aerul. Toate se vor face cu singurul scop de a înlătura cu totul numele lui Hristos din inima omului. Aceasta va fi cu adevărat o împărăţie drăcească pe pământ. Vor veni nenorociri cum n-au mai fost, un timp de agonie intensă nu numai pe pământ, ci în tot universul, căci ele [stihiile] sunt împreunate într-un singur plan al creaţiei, iar tot acest univers urmează să piară pentru ca, după aceasta, să poată fi îmbrăcat în nestricăciune, în statornicie, în veşnicie, după cuvintele Apostolului: Căci trebuie ca acest trup stricăcios să se îmbrace în nestricăciune (I Cor. 15: 53)”.
Ati auzit cuvintele Mantuitorului: Iar indata dupa stramtorarea acelor zile, soarele se va intuneca si luna nu va mai da lumina ei, iar stelele vor cadea din cer si puterile cerurilor se vor zgudui (Matei 24: 29). Iar Proorocul zice: Soarele se va intuneca si luna va fi rosie ca sangele, inainte de venirea zilei celei mari si infricosatoare a Domnului (Ioil 2:31). Un alt Prooroc zice: Luceferii de pe cer si gramezile de stele nu-si vor mai da lumina lor; soarele se va intuneca in rasaritul lui si luna nu va mai straluci (Is. 13: 10). Si iarasi: Pentru aceea, blestem va manca pamantul, ca au pacatuit cei ce locuiesc pe dansul: pentru aceea, saraci vor fi cei ce locuiesc pe dansul, si vor ramane oameni putini…Trecut-a toata bucuria pamantului…Tulbura-se-vor apele marii… Se vor clatina temeliile pamantului, cu tulburare se va tulbura pamantul, si cu lipsa se va lipsi pamantul… Si se vor cutremura toate puterile cerului, si se va invalui cerul ca o hartie. Si toate stelele vor cadea ca frunzele pe vita, si cum cad frunzele de smochin (Is. 24: 6, 11, 14, 18-19; 34: 4).
Iar in Apocalipsa citim: Si m-am uitat cand a deschis pecetea a sasea si s-a facut cutremur mare, soarele s-a facut negru ca un sac de par si luna intreaga s-a facut ca sangele. Si stelele cerului au cazut pe pamant, precum smochinul isi leapada smochinele sale verzi, cand este zguduit de vijelie. Iar cerul s-a dat in laturi, ca o carte de piele pe care o faci sul, si toti muntii si toate insulele s-au miscat din locurile lor (Apoc. 6: 12-14).
Dupa cuvintele unui vechi scriitor, va veni “o astfel de vreme in care nimeni nu va mai dori sa traiasca; nelinistea va creste de pe-o noapte pe alta, iar ingrijorarea de pe-o zi pe alta”. Inainte de sfarsitul lumii, neamurile vor vedea agonia universului care trebuie sa piara pentru ca Dumnezeu sa le faca din nou pe toate nestricacioase si nepieritoare. Si intocmai cum trupurile noastre se vor face la Inviere nestricacioase, tot astfel este cu putinta ca si noul univers sa fie patruns de materia duhovniceasca. In zilele noastre, prin “materie” si “duh” intelegem doua lucruri fara legatura intre ele, dar ele se vor uni intr-o singura intelegere, fara deosebire.
Aceasta lume a imbatranit si s-a istovit din pricina pacatului si a raului din lumea intreaga. Noua lume va fi condusa prin dreptatea lui Dumnezeu, drept care ea va fi vesnica si frumoasa. Marele Apostol zice: Si am vazut cer nou si pamant nou. Caci cerul cel dantai si pamantul cel dintai au trecut.. Si Cel ce sedea pe tron a grait: Iata, noi le facem pe toate (Apoc. 21: 1, 5). Dar inainte ca aceasta sa vina, vor fi nenorociri infricosatoare, iar Biserica lui Hristos va fi prigonita pana la limita, pana la a incerca sa o stearga de pe fata pamantului, dar atata vreme cat dumnezeiasca Liturghie se va savarsi de catre preoti plini de har, imparatia lui Satan nu se poate instaura pe pamant. In fiecare dumnezeiasca Liturghie, Dumnezeu este prezent pe pamant, iar Liturghia este o vestire a biruintei lui Hristos asupra diavolului si a mortii. Prigonirea Bisericii va fi pe fata si intr-ascuns, in taina si aratata, lovind in oameni luati in parte si lovind in toti, peste tot si prin toate mijloacele. Vor fi un anumit numar de mucenici: cati la numar, numai Dumnezeu stie; vor fi de asemenea si multi apostati, care vor primi pecetea Fiarei; intr-un numar foarte mare vor fi cei indiferenti, care si ei se vor supune in toate lui Antihrist. Puterile raului i-au pregatit pe acesti apostati cu mult timp in urma, pe aceste fiinte slabe si bune de nimic. Secole de-a randul puterile raului au sapat la temelia Bisericii. Asa cum a trebuit sa treaca secole pentru a se pregati venirea lui Hristos, tot asa si pregatirile pentru venirea lui Antihrist au inceput inca din primii ani ai crestinismului, dupa cum scrie Sfantul Apostol Pavel: Taina faradelegii se si lucreaza ( II Tesal. 2: 7). Dar sa stiti ca chiar si cele mai mari puteri ale iadului, portile iadului, nu vor birui Biserica (Mt. 16: 18), impreuna cu care Domnul nostru Iisus Hristos a fagaduit sa fie pana la sfarsitul veacului (cf. Mt. 28: 20). Aceasta Biserica va fi prigonita neincetat si fara mila; ea se va ascunde in pesterile si adancurile deserturilor. Harul lui Dumnezeu se va odihni peste slujitorii Ei, si Dumnezeu nu va ingadui ca marele vrajmas sa-i ucida. Dumnezeiasca Liturghie va fi savarsita pana in ultima zi a existentei acestei lumi. Fratilor, luati aminte la semnele venirii sfarsitului lumii, semne pe care Domnul Iisus Hristos ni le-a descoperit, si nu va slabiti credinta in Dumnezeu”.
[1] Sfanta Sofia
[2] Bizantinii se numeau pe sine “romei”, Constantinopolul fiind considerat a doua Roma.
[3] Ps. 136: 23.

Despre nazism, comunism si masonerie

Dialog cu dr. Florin Matrescu, autorul cartii Holocaustul Rosu
sursa: rostonline

Doctorul Florin Matrescu provine dintr-o familie de luptatori anticomunisti. Personalitate puternica, în timpul regimului comunist, Florin Matrescu avea sa intre în conflict cu directorul Spitalului Municipal Bucuresti, socrul lui Sorin Oprescu (actualul senator PSD). Atunci a hotarât sa plece în Germania Federala, unde avea sa fie medic peste 20 de ani. Acolo a continuat sa dezavueze dictatura comunista din România. Prin eforturi deosebite si pe banii lui. A contribuit la organizarea rezistentei anticomuniste din Germania, iar dupa caderea sistemului bolsevic, s-a întors în tara. Înca mai avea iluzii. A tradus Constitutia Germaniei Federale si a oferit-o spre studiu si aplicare conducatorilor Conventiei Democrate. Inutil fiindca toti cei 15000 de specialisti stiau ce aveau de facut. Ulterior, si-a oferit serviciile ca doctor cu practica într-o lume cu mari performante în domeniu. Confratii l-au primit cu suspiciune.
În paralel, doctorul Florin Matrescu a ramas un observator atent al fenomenelor politice contemporane. Cartea Holocaustul rosu este rezultatul acestor cercetari personale, care, prin sagacitatea lor, neconventionala astazi, îl marcheaza pe oricare cititor. Pe data de 7 septembrie 2006, Florin Matrescu, împreuna cu alti intelectuali români, a realizat la Cluj un autentic proces al comunismului. Actiune care, din nefericire, nu s-a bucurat de atentia cuvenita din partea presei si a prietenilor lui Vladimir Tismaneanu, inchizitorul "epocii de aur". N-a înteles atunci ca "tot noi" trebuie sa facem rechizitoriul "holocaustului rosu"...

- Domnule doctor Florin Matrescu, ati realizat o carte fundamentala pentru întelegerea istoriei moderne si contemporane a României, a Europei si chiar a lumii. De ce i-ati spus Holocaustul rosu?
- Întrebarea este legitima pentru ca aceasta sintagma îmi apartine, fara lipsa de modestie. Nu a fost asa de greu sa gasesc aceasta sintagma. Nu cred ca este rezultatul cautarii mele, cât al faptului ca am avut curajul sa folosesc acest termen care era rezervat în exclusivitate "holocaustului negru" sau "holocaustului nazist" si de aici paralela cu ceea ce au facut comunistii mi s-a parut absolut fireasca. Aproape nu-mi vine sa cred ca sunt primul care m-am gândit la aceasta sintagma. N-a fost o chestiune de inovatie, cât mai mult o problema de curaj. Fiindca în lumea vestica - ma refer în special la Germania - se spun atât de multe lucruri despre tragedia nazismului si despre holocaustul fascist, încât aproape nimeni nu are curajul sa vorbeasca despre cealalta tragedie care i-a urmat nazismului.

Complexul vinovatiei
- De ce?
- Pentru ca în Germania, complexul vinovatiei se cultiva într-un fel. Un autor celebru si un om de mare corectitudine - este vorba de Norman Finkelstein - a avut curajul chiar sa scrie o carte despre Industria holocaustului - reflectii cu privire la exploatarea suferintei evreilor. Exista cercuri care, din aceasta tragedie a poporului evreu, au facut un obiect aducator de bani. Va reamintesc ca, în afara de Procesul de la Nürenberg, care a fost, în principal un proces împotriva poporului german, vinovat de holocaustul negru, s-au adaugat despagubirile date nu numai evreilor care au suferit direct, dar si generatiilor care au urmat si care însumeaza deja circa 180 de miliarde de euro. Bani platiti de-a lungul timpului. Când ai în urma un asemenea trecut istoric tragic, aducator de bani si daca îti întareste si pozitia în societate, este firesc sa-ti aperi cu dintii aceasta lume ciudata a holocaustului. Ba chiar s-a deviat mai mult si s-a spus ca, daca cineva ar îndrazni sa compare holocaustul cu alta tragedie din istoria omenirii, înseamna ca relativizeaza un soclu de care n-ai voie sa te-atingi. Rezulta de-aici o anumita teama pentru istoricii de mare faima care au încercat sa compare cele doua tragedii. Exista chiar un caz celebru al unui mare istoric german actual, Helmuth von Mollte, care spune ca n-ar fi existat fascismul fara procesiunea comunismului. Ca fascismul a fost o contrareactie la comunizarea Europei.
- Este justificata o asemenea perceptie?
- Este oricând de discutat, cu argumente pro si contra. Este foarte greu de spus daca este în întregime adevarata si cred ca aici e cheia problemei. Fara îndoiala ca Mollte are în parte dreptate, dar nu sunt istoric si nici contemporan cu cele doua tragedii. Nu stiu daca chiar asa a fost. În orice caz, este evidenta asemanarea dintre doctrinele fascismului si comunismului si mai ales mentinerea acestor regimuri la putere printr-un aparat de teroare, cu o componenta specifica fascismului. Hitler, spre deosebire de Stalin, a dus la început o politica economica benefica pentru Germania. A rezolvat problema celor sapte milioane de someri, a restabilit putin demnitatea poporului german, foarte umilit prin Pacea de la Versailles, a creat locuri de munca, a facut autostrazi, o masina pentru popor - Volkswagen etc. Manipularea multimii prin doctrina, alaturi de acoperirea monstruozitatii - ma refer la lagare, la Aushcwitz si celelalte - i-au creat o oarecare popularitate legitima. Ce popularitate aveau Lenin sau Stalin care au provocat o întreaga tragedie?

Dumnezeu si propaganda
- Totusi, exista astazi rusi care-i fac din nou statuie lui Stalin, pe care îl vad ca pe un erou al Uniunii Sovietice. Ca el ar fi salvat Uniunea Sovietica de la disparitie, ca daca n-ar fi fost el, Hitler ar fi reusit sa distruga URSS. Exista si o asemenea perceptie în Rasarit.
- Teza aceasta are si ea un dram de legitimitate. Numai ca este si aici o imensa manipulare. Sa vedem legitimitatea. Stalin a stiut sa mobilizeze poporul rus într-un mod foarte abil, în acea parte a razboiului când nemtii au ajuns la portile Moscovei. Este vorba de acel act de tradare, decisiva pentru razboi, când armata germana în loc sa prinda ca într-o punga zeci de divizii sovietice, printr-un avertisment de la Orchestra Rosie din Elvetia, sovieticii au fost preveniti, au început atacurile de artilerie mai devreme si asa au evitat o catastrofa militara de proportii, care probabil ar fi deschis întreaga Rusie armatei germane. Au fost deci erori militare, dar si imense greseli politice, care nu se datoreaza Wermachtului, cât aparatului de propaganda al SS. Si anume politica rasiala, de discriminare a oamenilor si de tratare a rusilor ca popor inferior, ca neoameni, desi sunt rasa nordica, la fel ca germanii. Sunt înruditi.
- Este interesant ca germanii de astazi ar avea suficiente motive sa vorbeasca despre "holocausutul rosu", dar totusi n-o fac.
- Asa e. Prin urmare, au fost greseli militare, au fost erori politice îngrozitoare fata de poporul rus. Iar Stalin si-a tras de partea lui, printr-un discurs demagogic, Biserica. E cunoscuta demonstratia facuta cu trei mii de preoti devotati KGB-ului, care s-au rugat la Dumnezeu, în Piata Rosie, pentru Matuska Rossia. Ideea ca Stalin apara Rusia, ca are de partea lui pe Dumnezeu si Biserica pravoslavnica a fost un factor de propaganda foarte important.
Deci, în afara de aceasta efervescenta a fermentului national rus în fata agresiunii germane, imperiul sovietic avea o experienta tragica de pe urma lui Stalin. Pe de alta parte, masele reactioneaza identic la victorie sau la înfrângere. Desi tara era distrusa, chiar daca 38000 de militari de elita fusesera casapite de Stalin înainte de razboi, desi economia era la pamânt, URSS a supravietuit numai cu infuzie de capital si tehnologie occidentala. Cel mai mare transfer venea din America.

America, o tara de stânga
- De ce credeti ca, dintre cele doua rele, americanii, care faceau comert si cu URSS, si cu Germania nazista, au optat în final pentru ciuma rosie?
- Întrebarea nu este asa de simpla. În primul rând, nu este cunoscuta o atitudine de dreapta a Statelor Unite în secolul XX. America a facut permanent caz de democratie si s-a pretins tara cu cel mai democratic regim din lume, chiar daca un asemenea statut de obârsie a democratiei apartine Angliei. America nu a avut niciodata o înclinatie spre ceea ce noi numim "centru-dreapta". Si mai ales, catre o doctrina crestina. Nu putem defini nici acum curentele politice din SUA. Stim ca exista doua partide care alterneaza la putere, dar mi-ar fi greu sa încadrez politica dusa de republicani sau de democrati într-un curent politic sau doctrina. Ceea ce este sigur – democratii au fost asezati mai la stânga decât republicanii. Atunci avem dintr-odata o tara care, la aparitia comunismului în Europa, n-a reactionat cum ar fi trebuit sa reactioneze o tara crestina. America este un stat în care Biserica este secularizata, unde religia nu se preda în scoli, unde se depune juramânt masonic de multe ori, dar nu se jura pe Biblie. Prin urmare, americanii nu au avut imediat o reactie de respingere a comunismului.
În al doilea rând, destule cercuri americane au sustinut financiar comunismul. De la Trotki si Lenin. Prin urmare, a fost colaborare, nu s-a cultivat repulsia fata de comunism. Imediat dupa Revolutia din Octombrie, Rockefeller avea exploatari petroliere în Caucaz. Avea banca în centrul Moscovei, existau schimburi comerciale si de tehnologii. Numai pentru opinia publica sovietica, America a fost prezentata ca un adversar al comunismului. În realitate, între cele doua razboaie mondiale, a existat o colaborare perfecta între URSS si SUA. Aproape 20 de ani. S-a adaugat apoi un pretext, un alibi extraordinar pentru americani: ajutându-i pe sovietici, s-au opus fascismului. Acest alibi le-a favorizat sa continue ajutorul masiv pentru URSS, carte trebuia sa se mentina pe linia de plutire. Cum a ajuns un sistem falimentar la o asemena forta militara? Nu doar printr-un buget militar urias. Existau apoi 17 orase din seria "X", care au adus prizonieri germani din toate orasele Germaniei cucerite. Toata intelighentia germana era adusa dupa invazia sovietica în aceste orase cu circuit închis, cu unele conditii de viata chiar foarte bune. Asa au ajuns sovieticii la o tehnica militara, care sa-i concureze pe americani.
Mare parte din tehnologia nucleara au furat-o. Este un adevar axiomatic. Toti erau agenti KGB. Au fost cercuri de stânga din SUA, care puteau ceda din convingere. Demonstrate sunt multe, cum a fost procesul sotilor Rosenberg, condamnati la moarte pentru tehnologia furata, fiindca aveau resentimente fata de America. Se adauga fizicienii germani, confiscati dupa razboi. Exista documente ca americanii acordau ajutoare URSS în domeniul nuclear, chiar si ulterior.

Juramântul masonic
- Ati vorbit de juramântul masonic în societatea americana. La ce va referiti?
- La un lucru foarte simplu. Nu exista America fara masoni. Este statul masonic ideal. În nici un alt stat din lume, lojile masonice nu exercita o influenta mai mare în tot ce se numeste viata politica, economica, financiara, sociala. În calatoriile mele prin toata lumea, nu am vazut nici un oras în care, în centrul localitatii sa fie temple masonice de rit scotian, etalate precum catedralele în Europa crestina. Am vazut la intrarea în orasul Sedona din Arizona, pe o placa de lemn, ziua si locul unde au loc întrunirile lojii. Este de notorietate. Un stat care se pretinde crestin are peste 400 de religii si culte. Vicepresedintele Dick Cheney a fost fotografiat când depunea juramântul: avea cele doua coloane masonice ale templului lui Solomon în spate.
- Mai este valabil astazi juramântul masonic, de care vorbeste Nicolae Paulescu, ritualul cu tapul pe care ciracul, legat la ochi si în patru labe, trebuie sa-l sarute sub coada?
- Fara îndoiala. Multi americani obisnuiti cred ca tara lor este crestina, dar ei stiu ca trebuie sa faca si compromisuri ca sa promoveze într-o functie. Trebuie sa ai un anumit loc în ierarhia masonica, altfel nu poti promova în Statele Unite. Acasa, americanul poate sa fie un bun tata de familie, sa-si doreasca sa aiba copii, sa-si creasca familia conform moralei crestine. Exista deci o duplicitate pe care noi am trait-o în comunism.
- O asemenea duplicitate a început sa se exporte si în România dupa 1990.
- Exact. Nu este o acuza la adresa poporului american, un conglomerat de natiuni, unde putem gasi orice stare de fapt, ca în orice tara. Cu siguranta însa, politica americana se face la nivelul lojilor. Într-un interviu, Dan Lazarescu spunea ca nu poporul american îsi alege presedintele, ci lojile din Washington si Baltimore. Procesul electoral nu are nimic de-a face cu democratia. Asa cum George Bush si John Kerry au facut parte din loja "Oasele si Craniul". Democratia este un joc pentru multime. În realitate, hotarârea apartine lojilor. Ce se întâmpla cu pax americana nu are nici o legatura cu ce crede poprul american despre politica. Am fost în America de sase ori. Am înteles ca pe Coasta Atlanticului este ingerinta lojilor de stânga sau a Marelui Orient. Coasta Pacificului e controlata de masoneria de dreapta, are tot o politica straina poporului american, pe care-l gasim în orasele mici, în ferme, acolo unde oamenii nu sunt contaminati de politica.

Cupola Ocultei
- Nu este falsa disjunctia masonerie de dreapta – masonerie de stânga?
- În parte, da. Între ei, exista, prin definitie si prin regulamente, o armonie, cuvânt auzit frecvent în televizor, un semnal care arata ca în subteran noi ne întelegem si putem discuta orice tema din politica lumii. Concurenta apare numai atunci când vine vorba de aria de actiune si influenta, de teritoriu. Deci o adevarata lupta între ei apare numai când se creeaza grupuri de interese. În subsol, acolo unde se întâlnesc cei de gradul 33 de Rit Scotian sau Marele Orient, este o concordanta totala. De fapt, la masa dintre cele doua ordine care guverneaza lumea, are loc o împartire a teritoriului. O sa spuneti ca este o fabulatie; e dreptul dumneavoastra.
- În perioada interbelica, s-au realizat studii care arata ca Loja B'nai B'rith de la New York ar fi capacul universal pentru toate aceste jocuri, cu aparenta de stânga sau de dreapta. Care este adevarul?
- Este o afirmatie incorecta ca B'nai B'rith ar fi vârful ierarhiei. Noi stim ceva despre ierarhia masonica mondiala dupa aparitia descrierii piramidei masonice a unui individ, John Todd, care a fost mason de gradul 33 si a facut parte din Tribunalul Rotschild – o grupare de 13 – forul suprem al masoneriei mondiale. El a atras atentia ca pe dolarul american se afla treptele piramidei masonice, care detin puterea mondiala suprema. Cam doua treimi din aceasta piramida o formeaza asa numitii iluminati: ei detin puterea efectiva a masoneriei mondiale – cam 5000 de persoane. Estimari relative din literatura de specialitate. B'nai B'rith este ordin exclusiv kazar. Nu are nici o legatura cu evreii. Kazarii sunt o populatie turcica, trecuta la mozaism, în secolele VIII-IX. Are cam 500.000 de membri în lume si se încadreaza în treptele superioare ale masoneriei a lui Todd, deci nu se afla în vârful piramidei. A doua mentiune: exista însa structuri masonice în care kazarii au o reprezentare prevalenta, dar nu avem spatiu aici. La întrebarea cât de puternic este ordinul kazar în structura masoneriei mondiale, raspunsul este: covârsitor.
- Asadar, masoneria este implicata în toate procesele politice mondiale, inclusiv în construirea comunismului, a epocii de aur. Nu le atribuim prea multe masonilor?
- Este un lucru pe care l-am aflat destul de târziu. Sloganul era ca tancurile rusesti - rareori spuneam "tancurile sovietice" - ne-au adus comunismul.
Taranul român a venit în contact direct cu mujicul rus, care avea mitraliera, prada, viola. El nu stia cum arata un NKVD-ist. În schimb, acelasi taran român, contrar propagandei comuniste, a ramas cu o imagine rezonabila, chiar frumoasa, despre soldatul german, care platea fiecare gaina, fiecare litru de vin.
Sistemul nazist a fost un epifenomen, doar de câtiva ani. Actele de cruzime au fost opera unui numar redus de germani. Pe când sistemul sovietic si doctrina bolsevica, cu Ilia Erenburg – un ucigas cu sânge rece prin instigare la crima – au creat un soldat bolsevic reeducat, cu o morala de lupta îngrozitoare. A ucide facea parte din doctrina de ocupant a soldatului sovietic. Pe când armata germana a venit ca partenera în România. Când un neamt aparea în tramvai, cei din jur aveau senzatia de securitate. Si când intra soldatul sovietic, sareau pe geamuri, ascundeau femeile, tuica era rasturnata în sant. Se confruntau doua civilizatii doua armate.
- Cartea Holocaustul Rosu demonstreaza ca sistemul comunist este un experiment de distrugere sociala. De ce?
- Nici un sistem politic nu se poate edifica fara o baza materiala. Idei politice, de transformare revolutionara, au avut si altii în istoria lumii. Pentru a trasnforma o ideologie în dorinta de a acapara un teritoriu, de a lua puterea politica de la altcineva, trebuie multi bani si forta materiala. Când am vazut ce se întâmpla în lumea vestica, m-am întrebat imediat: Cine a finantat comunismul? Pentru ca eu, organizând demonstratii anticomuniste cu doar câteva zeci de oameni, initial, facând un sediu al Congresului Mondial Românesc si al Natiunilor Captive, platind chiria pentru acea camera, organizând ziua natiunilor captive pe banii mei si o conferinta de presa la care nu venea nimeni si vazând cât ma costa, normal ca mi-am pus întrebarea fireasca: daca noi, pentru o eficienta atât de redusa, depunem eforturi financiare atât de mari, oare ce-a însemnat sa organizezi revolutia bolsevica?
Trotki n-a venit cu o gentuta în Europa, ci a traversat Atlanticul însotit de circa 500 de camarazi, care de fapt erau ostasi de elita, instruiti pe un teren oferit de Rockfeller. Astfel încât, dintr-un idealist cum parea Trotki – pentru ca idealistul poate avea toate culorile – am vazut dintr-odata o persoana pragmatica, pregatita pentru a face revolutie, cu o mica armata lânga el. S-au adaugat ulterior finantarea americana pentru statul sovietic, fondurile alocate pentru partidele comuniste. În Germania, la un moment dat, fonduri ale Bisericii Evanghelice erau deturnate catre sandinistii din Nicaragua. Dintr-o discutie la televizor a rezultat ca bietul contribuabil german îsi vedea donatiile facute pentru Biserica mergând spre o miscare de gherila comunista. Asa s-a închegat mecanismul explicarii punerii pe scena a comunismului, mentinerea lui ca sistem si mai ales extensia lui, printr-o finantare care tine de anumite cercuri financiare. Încercând sa esalonam cronologic expansiunea acestui monstru, m-am lamurit ca revolutia bolsevica nu este o miscare spontana, într-o situatie speciala – o armata tarista vlaguita de razboi, mujicul rus satul de saracie si de razboi – a existat un factor subiectiv, au fost agitatorii care au dat scânteia, au stiut unde sa actioneze pentru a face revolutie.

Doctrina si ingineria sociala
- Din cartea dumneavoastra rezulta clar ca de experimentul comunist tot masonii se fac vinovati si tot ei l-au distrus, pe principiul "Eu te-am facut, eu te omor!". Este aici o anume continuitate?
- Fara îndoiala! Asta pentru ca a intervenit altceva. Este continuitate, dar cu alte mijloace. Mai întâi afirmatia ca nu exista doctrina masonica de dreapta. Chiar lojile de Rit Scotian din care fac parte familiile regale din Europa sau Ritul Scotian din America, mult mai de dreapta decât Marele Orient.
- Nu este tot o iluzie întretinuta? Am întâlnit masoni români care pretind ca fac parte din loja de dreapta "Bujor Sion"...
- Nu, nu este o iluzie. Este în parte si un act de manipulare. Eu trebuie sa demonstrez alegatorului ca am ceva cu dreapta sau ca sunt opus stângii macar. Altfel, cum s-ar întâmpla ca în loji masonice de dreapta au intrat o multime de ofiteri de securitate? Prin urmare, este un joc politic.
Experimentul comunist are legatura cu ideologia masoneriei, care este atee si internationalista. Deci nu are cum sa fie de dreapta.
- Daca parcurgem toate etapele, de la Revolutia Franceza pâna la constructia europeana actuala, care este scopul politic discret al masoneriei?
- Nici nu mai este discret pentru cei care citesc. Am facut comunismul fiindca este foarte apropiat de ideologia masoneriei, care tinde spre un guvern mondial si un stat masonic unic. Iar pasii catre acest stat masonic unic sunt Statele Unite ale Americii si Statele Unite ale Europei. Iar ce va urma este un guvern mondial cu dependinta politica socialista sau comunista, conform ritualurilor masonice. Prin urmare ne îndreptam spre un guvern mondial, care nu va avea alaturi Biserica, în calitate de sfatuitor. Ne îndreptam catre un stat care tinde catre distrugerea natiunilor, a familiei si a religiei. Se doreste concentrarea puterii într-un singur centru sau în câteva centre de putere. De aceea, internationalistii, mondialistii, globalistii nu sunt în nici un caz de dreapta. Ei doar mimeaza un joc al dreptei. Problema vizeaza doar concentrarea puterii.

Consumismul
- În aceasta lupta teribila pentru putere, care mai este adversarul redutabil al masoneriei?
- Nationalismul.
Mai întâi trebuie însa precizat ca sucombarea imperiului comunist a fost un act deliberat si calculat. Sistemul nu mai functiona, îsi facuse deja datoria. Una din misiuni era sa mentina o mare parte a Globului într-o stare de subdezvoltare, de dictatura, provocând erodarea statului national. Sa ne imaginam ca, daca tari mici, ca Singapore sau Coreea de Sud, au devenit concurenti comerciali puternici pe piata mondiala, ce-ar fi fost tari cu traditie ca România, Polonia sau China, ce concurenta uriasa ar fi creat aceste state pentru cei vreo 5000 de indivizi care vor sa tina în mâini puterea lumii? Daca aceste state ar fi beneficiat de un regim democratic? Experimentul comunist de inginerie sociala a tinut în mare parte din lume nu numai sub dictaturi odioase, care au distrus destine individuale, dar care au anihilat economiile nationale. Prin tratate comerciale subterane, bogatille acestor tari au fost spoliate. Ne aflam într-o tara de unde s-au defrisat padurile, s-au furat resursele de uraniu si de alte rezerve strategice. Scenariul este valabil pentru toate statele ex-comuniste. În acest timp, lumea occidcentala a progresat. Nivelul de bunastare a crescut. Concomitent, statul masonic bine organizat are grija sa satisfaca niste nevoi elementare ale omului obisnuit. Asta este deosebirea colosala între Europa Occidentala si tarile post-comuniste. Asa s-a ajuns ca nivelul de viata al omului mediu din vest sa fie cu mult superior fata de conditiile de viata ale individului din spatiul comunist.
- Sa întelegem ca se pregateste un imperiu mult mai subtil, mai pervers decât comunismul, un imperiu al consumismului?
- Un imperiu mondial, iar consumismul si datoria – traitul "înainte" pe carti de credit – a te face dator, a te împovara pâna la sfârsitul vietii pentru casa, pentru masina, pentru studiile copiilor – pe de o parte, este singura sansa a oamenilor tineri, pe de alta parte îi împovareaza tot restul vietii cu rate lunare si vor avea foarte putin spatiu de respiratie. Iar dobânzile de la leasing, de la credite, care sunt uriase, în comparatie cu averile acumulate, nu fac decât sa-i îndatoreze pe tineri. Anumite drepturi ale omului se reduc si mai mult. În comunism, îmi era frica sa vad daca nu s-a oprit masina neagra a Securitatii în fata casei, ca sa-l aresteze pe tata, pe bunicul sau pe un vecin. Masina neagra dispare acum. Cei care vorbesc limbajul politic corect sau care se comporta politic corect vor fi oamenii viitorului, pe care mondialistii se sprijina. Este o varianta a lui homo sovieticus.

Strategia
- De ce mondializarea este perceputa de unii observatori drept marea revansa, ultima, fata de toate natiunile lumii?
- Fara îndoiala ca este o perceptie corecta. Asa cum masoneria a contribuit si la faurirea statului român. Dar atunci ne aflam în momentul în care se lucra la erodarea imperiilor, a regatelor si trebuiau stimulate statele nationale. Deci acceptarea statelor nationale era un pas fiindca dusmanul numarul unu al masonilor atunci erau imperiile. În acel context, România si-a dobândit independenbta nationala. Dupa ce-am terminat imperiile, am ajuns la faza în care avem în fata natiunile. Întâi monarhiile, pe care, daca nu le-am terminat, le distrugem din interior prin compromiterea familiilor regale. Printesa Diana a fost transformata, dintr-o posibila purtatoare a coroanei regale britanice, într-o femeie de proasta calitate. În familiile regale din Suedia, Danemarca, Norvegia, au patruns prin casatorii – probabil dirijate – componenti ce nu fac cinste acestor familii. Cuvântul "regalitate" nu mai trezeste respect total si supunere ca oameni dati de Dumnezeu pentru conducerea natiunii. Monarhia devine un dusman de baza, dar din ea n-a ramas mare lucru. Sa nu uitam ca seful de la London City, care este mare mason, merge înainte, iar regina Elisabeta a II-a vine dupa el. Prin urmare, regii ramasi au putere consultativa, drepturile lor s-au redus foarte mult. Regele Spaniei colaboreaza mult cu prim-ministrul, are discutii private, dar hotarârile guvernului socialist nu se luau de acord cu regele. Socialistii fac tot ce se spune de la lojile superioare.
De aceea, si regelui Mihai, care face si el parte din Ritul Scotian, nu i s-a dat dreptul sa ramâna în România. Am convingerea ca asa a fost. Când s-au adunat un milion de oameni în fata lui, putea sa ramâna în România. Dar se hotarâse sa nu mai fie regalitate. Dupa distrugerea monarhiilor, se anihileaza natiunile. Acesta este procesul la nivel macroscopic. La scara microscopica, institutiile care ne sunt adversare si care trebuie sa dispara sunt Biserica, Armata si Familia. Aceasta erodare continua arata planul foarte clar al unei institutii ce nu are a face cu morala noastra crestina.

Aurul lumii
- Exista în Vechiul Testament un dicton straniu: "Voi veti înghiti aurul lumii!". Nici o natiune nu are înscris ceva similar în cartea ei fundamentala. Unde merge aurul lumii moderne?
- La ora actuala, nu s e mai poate raspunde simplu, nici cunoscatorii nu pot spune unde este trezorierul principal. Ca sa evaluam unde se concentreaza banii, va amintesc un lucru. Daca vrei sa faci o excursie în Statele Unite, am cerut bani de la banca în dolari. De fiecare data, primeam bancnote noi. Toti turistii germani, care pleaca peste Atlantic, primesc bani noi. Dolarul circula în întreaga lume. Cum sa tiparesti atâtia dolari noi? Trebuie sa ai acoperire. Nici o tara din lume nu are însa acoperire în aur, platina sau actiuni bancare pentru emisiunea de dolari. Prin urmare, emisiunea de dolari costa doar hârtia, cerneala si manopera. Nu mai are nici o acoperire. Si atunci, cum raspundem la întrebarea unde este depozitul bancar al lumii? Înainte se facea trimiterea la depozitul de lingouri din aur al Bancii Nationale. Astazi, vedem niste virgule care se muta în computer. Am trait în Germania un episod interesant. Fara sa dau detalii, o anumita firma avea o datorie foarte mare si era în pericol de faliment. Printr-un simplu joc cu mouse-ul, datoria s-a transformat dintr-o suma fabuloasa într-una ridicola, a unei familii obisnuite. Deci se joaca cum vor ei cu bunastarea unei tari. Am devenit tributari cartilor de credit si manipularii financiare prin banca. Banul ca atare îl folosim pentru cumparaturi marunte. Se dau deja pensii pe carduri si în România.
- Înseamna ca nu trebuia sa aruncam cartile de marxism, în care se scria ca banii vor disparea, natiunile vor disparea...
- Sigur ca da, se lucreaza deja. Se vor implanta cipuri sub piele si vom arata în fata cititorului electronic si vom beneficia de cumparaturi în toate magazinele. Fara bani. Cartea de credit este o etapa intermediara. Dupa cum numerele recente de înmatriculare ale masinilor sunt urmarite prin satelit. Nu sunt povesti.

Masoneria si democratia
- Unde este salvarea, domnule doctor?
- Trebuie o precizare. Ca sa ajungi la etapa în care te dizolvi în creuzetul globalizarii, trebuie sa fi trecut prin etapa democratiei. Democratia este asociata de români cu notiunea de bunastare. Ei nu vor doar sa-si expuna liber opiniile, fara sa scoata cineva pistolul pe masa. Democratia presupune, chiar în regulile fixate de masonerie, o realizare cât de cât a individului. De ce? Un mason care conduce un trust international – si ei le conduc în totalitate – nu-si poate permite sa aiba salariati niste incapabili. Notiunea de concentrare a puterii si de acumulare a banilor se leaga de competenta subordonatilor. Un sef de firma este foarte important – cazul Kruppului. Ultimul descendent al trustului era un homosexual si voia sa transforme Insula Capri într-un paradis al homosexualilor. Nu a trezit rezonante favorabile în familie. N-a fost dezmostenit, a primit o renta viagera, dar n-a ramas conducator. Kruppul s-a desfiintat si a devenit societate pe actiuni. Preluata de masoni, fara îndoiala. Prin urmare, democratia în lumea vestica a însemnat competenta, eficienta. Societatea a produs bani si a permis un nivel de viata. Din considerente de calcul politic, nu din considerente crestine, masonii vorbesc frecvent de liniste sociala. Ca sa le tihneasca procesul lent de cucerire a lumii, nu e nevoie de demonstratii în strada.
- Nu au învatat asta de la marxisti?
- Posibil. Rezultanta a fost însa un nivel de trai ridicat.
- Ceausescu a fost mason?
- Asa zic unii. Eu nu stiu nimic concret. Se zice ca era în masoneria albastra, care nici macar nu este structura masonica. Este o organizatie pentru prostirea prostilor, care si asa sunt prosti. Masoneria albastra acorda trei grade: este vorba de oameni care platesc cotizatie la masonerie, le satisfac vanitatile ca au intrat si ei într-o organizatie secreta, care conduce lumea, de care au auzit si ei de la a saptea mâna. În realitate, nu au nici un fel de acces la operatiunile de împartire a profitului.

Secreta, nu "discreta"
- Se alimenteaza deja discret iluzia ca numai intrând în masonerie poti sa ai parte de afaceri manoase, de cariera stralucita, numai asa poti sa ai acces la functii în stat, chiar la recunoasterea valorii artistice a operei...
- În parte, este valabil. Pare de necrezut, dar eu, care sunt un om foarte obisnuit, am primit invitatia sa fac parte din loja Paneuropa, în care se afla Otto de Habsburg, ultimul urmas al dinastiei. Am refuzat si am fost admonestat într-o situatie îngrozitoare de un mason din New York. Cum de mi-am permis sa refuz?! Mi-a cerut chiar si scrisoarea înapoi. I-am restituit-o. Am refuzat de patru ori sa fac informari pentru Securitate pentru a putea pleca în strainatate, tot asa am refuzat si intrarea în masonerie. Fiindca o consider la fel de pernicioasa. Daca noi, românii, dorim sa ne însusim democratia, sa construim un stat democratic, o facem în speranta sa ne putem exprima opiniile, sa nu mai vedem monstruozitatile de nedreptate sociala de astazi, sa avem un nivel de trai comparabil cu al statelor occidentale. Dar pentru asta nu trebuie platit tributul de a trece de la calitatea de membru de partid comunist la membru de loja. Fiindca asta echivaleaza cu tradarea sistemului nostru de educatie, a credintei noastre în Dumnezeu. Ar însemna sa subordonam interesele prin loja care îsi zice nationala unor loji internationale. Nu pot ca intelectual sa accept formularea masonica a laboratoarelor de idei. Întrunirile din loji se numesc "laboratoare de idei". Sorin Rosca Stanescu îsi pune ca motto la editorial "Unele idei, înainte de a deveni evenimente, sunt pregatite în laboratoare". Un cuvânt care nu e ales întâmplator.
Si-atunci te-ntrebi ce rost mai au partidele? Din moment ce, parasind Parlamentul, Guvernul, Biserica, Tribunalul, Banca Nationala, ne întâlnim în loja, unde se iau realele hotarâri? Daca optam pentru o societate democratica deschisa, cu egalitate, fraternitate, cu libertate, atunci de ce va ascundeti, domnule? De ce va faceti adunarile în locuri inaccesibile publicului? De ce nu se iau notite, în afara de protocoalele încheieate, pe care nu le vede nimeni? În New Mexic, la Santa Fe, am vazut un centru masonic, unde scria mare "Accesibil publicului între orele cutare si cutare". De trei ori, am fost acolo în intervalul orar indicat: tot timpul era închis. Omul obisnuit, când vede afisul, chiar crede ca se poate intra acolo, dar nu-l intereseaza problema pentru ca are alte griji. Iar Marele Orient din Franta face si spectacole de vizionare. Îsi permite uneori sa arate ca ar fi deschisi publicului si se considera societate discreta, iar nu secreta. Este o cacealma.
În concluzie, eu zic sa nu mai vorbim despre democratie, îi lasam în plata Domnului, desfiintam partidele politice, îi lasam sa tipareasca dolari cu ce vor, hotarâti împartirea tarilor, demolati biserici, faceti ce vreti!

Pionul
- Din cartea dumneavoastra rezulta ca George Soros are un rol deosebit în construirea societatilor dceschise. De ce-l preocupa un asemenea obietiv?
- În momentul de fata, îl consider pe Soros principalul pion al jocurilor financiare mondiale. Este un om care aduce un folos urias pentru masonerie.
- Este un altruist?
- Asa zice el. Eu nu cred. El ofera o capcana foarte atractiva: bursele Soros. Foarte multi tineri straluciti din tarile ex-comuniste, încatusati de neociocoimea rosie, nu au nici o sansa de promovare. Trebuie sa plece. Putine firme îi cauta. Si atunci agentii lui Soros le fac aceasta oferta, care presupune completarea unui formular. Trebuie sa raspunda la întrebari privind atitudinea fata de Biserica, de familie, monarhie, fata de principiile morale. Numai o parte sunt apoi racolati ca bursieri si dintre acestia aproape toti intra în mecanismul masoneriei mondiale. Initial, în lojile de tineret, apoi li se dau functii tot mai mari. Cazul lui Mihai Razvan Ungureanu, ministrul de Externe, este cunoscut. Tot Iasiul stie ca este mason, ca a beneficiat de numeroase burse de care nu au beneficiat alti tineri. Ei trec din burse-n burse, iar copiii nostri sunt prosti!
- Nu ati primit nici un avertisment elegant din partea discretilor lumii?
- N-am primit, probabil pentru ca nu ma considera o persoana atât de importanta, încât sa strice glontul pe mine. Iar eu nu sunt un veleitar. Pot cugeta si asta am facut toata viata si am avut curajul s-o fac în scris. Nimeni nu-mi poate lua dreptul de a spune adevarul si de a ma oferi tarii mele pentru un guvern care ar avea realmente nevoie de sfaturile mele. Mai ales în domeniul sanitar, pentru învatamântul medical superior, dar niciodata încolonat în organizatiile lor.
A consemnat Viorel Patrichi

“… IATA, FIUL TAU!”: APOSTOLUL IUBIRII VII SI ADEVARATE

sursa: razboi intru cuvant

„Apostole al lui Hristos, de Dumnezeu iubite, grabeste de izbaveste pe poporul cel fara de raspuns! Ca te primeste cand cazi catre El, Cel ce te-a primit cand te-ai rezemat pe pieptu-I; pe Care roaga-L, de Dumnezeu cuvantatorule, si norul paganilor cel pus asupra noastra sa-l risipeasca, cerandu-ne noua pace si mare mila“. [Troparul]

Întâia epistolă sobornicească a Sfântului Apostol Ioan

Capitolul 1

1.
Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii,
2.
- Şi Viaţa s-a arătat şi am văzut-o şi mărturisim şi vă vestim Viaţa de veci, care era la Tatăl şi s-a arătat nouă -
3.
Ce am văzut şi am auzit, vă vestim şi vouă, ca şi voi să aveţi împărtăşire cu noi. Iar împărtăşirea noastră este cu Tatăl şi cu Fiul Său, Iisus Hristos.
4.
Şi acestea noi vi le scriem, ca bucuria noastră să fie deplină.
5.
Şi aceasta este vestirea pe care am auzit-o de la El şi v-o vestim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El.
6.
Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul.
7.
Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul şi sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curăţeşte pe noi de orice păcat.
8.
Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi.
9.
Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea.
10.
Dacă zicem că n-am păcătuit, Îl facem mincinos şi cuvântul Lui nu este întru noi.

Capitolul 2

1.
Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept.
2.
El este jertfa de ispăşire pentru păcatele noastre, dar nu numai pentru păcatele noastre, ci şi pentru ale lumii întregi.
3.
Şi întru aceasta ştim că L-am cunoscut, dacă păzim poruncile Lui.
4.
Cel ce zice: L-am cunoscut, dar poruncile Lui nu le păzeşte, mincinos este şi întru el adevărul nu se află.
5.
Iar cine păzeşte cuvântul Lui, întru acela, cu adevărat, dragostea lui Dumnezeu este desăvârşită. Prin aceasta, cunoaştem că suntem întru El.
6.
Cine zice că petrece întru El dator este, precum Acela a umblat, şi el aşa să umble.
7.
Iubiţilor, nu vă scriu poruncă nouă, ci o poruncă veche pe care o aveaţi de la început; porunca cea veche este cuvântul pe care l-aţi auzit.
8.
Iarăşi, vă scriu poruncă nouă, ceea ce adevărat întru El şi întru voi, pentru că întunericul se duce şi lumina cea adevărată începe să răsară.
9.
Cine zice că este în lumină şi pe fratele său îl urăşte, acela este în întuneric până acum.
10.
Cine iubeşte pe fratele său rămâne în lumină şi sminteală nu este în el.
11.
Iar cel ce urăşte pe fratele său este în întuneric şi umblă în întuneric şi nu ştie încotro se duce, pentru că întunericul a orbit ochii lui.
12.
Vă scriu vouă, copiilor, fiindcă iertate v-au fost păcatele pentru numele Lui.
13.
Vă scriu vouă, părinţilor, pentru că aţi cunoscut pe Cel ce este de la început. Vă scriu vouă, tinerilor, fiindcă aţi biruit pe cel viclean. V-am scris, copiilor, pentru că aţi cunoscut pe Tatăl.
14.
V-am scris, părinţilor, fiindcă aţi cunoscut pe Cel ce este de la început. Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteţi tari şi cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi şi aţi biruit pe cel viclean.
15.
Nu iubiţi lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubeşte lumea, iubirea Tatălui nu este întru el;
16.
Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii, nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume.
17.
Şi lumea trece şi pofta ei, dar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne în veac.
18.
Copii, este ceasul de pe urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat; de aici cunoaştem noi că este ceasul de pe urmă.
19.
Dintre noi au ieşit, dar nu erau de-ai noştri, căci de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit.
20.
Iar voi, ungere aveţi de la Cel Sfânt şi ştiţi toate.
21.
V-am scris vouă, nu pentru că nu ştiţi adevărul, ci pentru că îl ştiţi şi ştiţi că nici o minciună nu vine din adevăr.
22.
Cine este mincinosul, dacă nu cel ce tăgăduieşte că Iisus este Hristosul? Acesta este antihristul, cel care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul.
23.
Oricine tăgăduieşte pe Fiul nu are nici pe Tatăl; cine mărturiseşte pe Fiul are şi pe Tatăl.
24.
Deci, ceea ce aţi auzit de la început, în voi să rămână; de va rămâne în voi ceea ce aţi auzit de la început, veţi rămâne şi voi în Fiul şi în Tatăl.
25.
Şi aceasta este făgăduinţa pe care El ne-a făgăduit-o: Viaţa veşnică.
26.
Acestea v-am scris vouă despre cei ce vă amăgesc.
27.
Cât despre voi, ungerea pe care aţi luat-o de la El rămâne întru voi şi n-aveţi trebuinţă ca să vă înveţe cineva, ci precum ungerea Lui vă învaţă despre toate, şi adevărat este şi nu este minciună, rămâneţi întru El, aşa cum v-a învăţat.
28.
Şi acum, copii, rămâneţi întru El, ca să avem îndrăzneală când Se va arăta şi să nu ne ruşinăm de El, la venirea Lui.
29.
Dacă ştiţi că este drept, cunoaşteţi că oricine face dreptate este născut din El.

Capitolul 3

1.
Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem. Pentru aceea lumea nu ne cunoaşte, fiindcă nu L-a cunoscut nici pe El.
2.
Iubiţilor, acum suntem fii ai lui Dumnezeu şi ce vom fi nu s-a arătat până acum. Ştim că dacă El Se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă Îl vom vedea cum este.
3.
Şi oricine şi-a pus în El nădejdea, acesta se curăţeşte pe sine, aşa cum Acela curat este.
4.
Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte şi nelegiuirea, şi păcatul este nelegiuirea.
5.
Şi voi ştiţi că El S-a arătat ca să ridice păcatele şi păcat întru El nu este.
6.
Oricine rămâne întru El nu păcătuieşte; oricine păcătuieşte nu L-a văzut nici nu L-a cunoscut.
7.
Copii, nimeni să nu vă amăgească. Cel ce săvârşeşte dreptatea este drept, precum Acela drept este.
8.
Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului.
9.
Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu.
10.
Prin aceasta cunoaştem pe fiii lui Dumnezeu şi pe fiii diavolului; oricine nu face dreptate nu este din Dumnezeu, nici cel ce nu iubeşte pe fratele său.
11.
Pentru că aceasta este vestea pe care aţi auzit-o de la început, ca să ne iubim unul pe altul,
12.
Nu precum Cain, care era de la cel viclean şi a ucis pe fratele său. Şi pentru care pricină l-a ucis? Fiindcă faptele lui erau rele, iar ale fratelui său erau drepte.
13.
Nu vă miraţi, fraţilor, dacă lumea vă urăşte.
14.
Noi ştim că am trecut din moarte la viaţă, pentru că iubim pe fraţi; cine nu iubeşte pe fratele său rămâne în moarte.
15.
Oricine urăşte pe fratele său este ucigaş de oameni şi ştiţi că orice ucigaş de oameni nu are viaţă veşnică, dăinuitoare în El.
16.
În aceasta am cunoscut iubirea: că El Şi-a pus sufletul Său pentru noi, şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi.
17.
Iar cine are bogăţia lumii acesteia şi se uită la fratele său care este în nevoie şi îşi închide inima faţă de el, cum rămâne în acela dragostea lui Dumnezeu?
18.
Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.
19.
În aceasta vom cunoaşte că suntem din adevăr şi în faţa lui Dumnezeu vom afla odihnă inimii noastre,
20.
Fiindcă, dacă ne osândeşte inima noastră, Dumnezeu este mai mare decât inima noastră şi ştie toate.
21.
Iubiţilor, dacă inima noastră nu ne osândeşte, avem îndrăznire către Dumnezeu.
22.
Şi orice cerem, primim de la El, pentru că păzim poruncile Lui şi cele plăcute înaintea Lui facem.
23.
Şi aceasta este porunca Lui, ca să credem întru numele lui Iisus Hristos, Fiul Său, şi să ne iubim unul pe altul, precum ne-a dat poruncă.
24.
Cel ce păzeşte poruncile Lui rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu în el; şi prin aceasta cunoaştem că El rămâne în noi, din Duhul pe care ni L-a dat.

Capitolul 4

1.
Iubiţilor, nu daţi crezare oricărui duh, ci cercaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi prooroci mincinoşi au ieşit în lume.
2.
În aceasta să cunoaşteţi duhul lui Dumnezeu: orice duh care mărturiseşte că Iisus Hristos a venit în trup, este de la Dumnezeu.
3.
Şi orice duh, care nu mărturiseşte pe Iisus Hristos, nu este de la Dumnezeu, ci este duhul lui antihrist, despre care aţi auzit că vine şi acum este chiar în lume.
4.
Voi, copii, sunteţi din Dumnezeu şi i-aţi biruit pe acei prooroci, căci mai mare este Cel ce e în voi, decât cel ce este în lume.
5.
Aceia sunt din lume, de aceea grăiesc ca din lume şi lumea îi ascultă.
6.
Noi suntem din Dumnezeu; cine cunoaşte pe Dumnezeu ascultă de noi; cine nu este din Dumnezeu nu ascultă de noi. Din aceasta cunoaştem Duhul adevărului şi duhul rătăcirii.
7.
Iubiţilor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dragostea este de la Dumnezeu şi oricine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dumnezeu.
8.
Cel ce nu iubeşte n-a cunoscut pe Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este iubire.
9.
Întru aceasta s-a arătat dragostea lui Dumnezeu către noi, că pe Fiul Său cel Unul Născut L-a trimis Dumnezeu în lume, ca prin El viaţă să avem.
10.
În aceasta este dragostea, nu fiindcă noi am iubit pe Dumnezeu, ci fiindcă El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său jertfă de ispăşire pentru păcatele noastre.
11.
Iubiţilor, dacă Dumnezeu astfel ne-a iubit pe noi, şi noi datori suntem să ne iubim unul pe altul.
12.
Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, dar de ne iubim unul pe altul, Dumnezeu rămâne întru noi şi dragostea Lui în noi este desăvârşită.
13.
Din aceasta cunoaştem că rămânem în El şi El întru noi, fiindcă ne-a dat din Duhul Său.
14.
Şi noi am văzut şi mărturisim că Tatăl a trimis pe Fiul, Mântuitor al lumii.
15.
Cine mărturiseşte că Iisus este fiul lui Dumnezeu, Dumnezeu rămâne întru el şi el în Dumnezeu.
16.
Şi noi am cunoscut şi am crezut iubirea, pe care Dumnezeu o are către noi. Dumnezeu este iubire şi cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu şi Dumnezeu rămâne întru el.
17.
Întru aceasta a fost desăvârşită iubirea Lui faţă de noi, ca să avem îndrăznire în ziua judecăţii, fiindcă precum este Acela, aşa suntem şi noi, în lumea aceasta.
18.
În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârşită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârşit în iubire.
19.
Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi.
20.
Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească.
21.
Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său.

Capitolul 5

1.
Oricine crede că Iisus este Hristos, este născut din Dumnezeu, şi oricine iubeşte pe Cel care a născut iubeşte şi pe Cel ce S-a născut din El.
2.
Întru aceasta cunoaştem că iubim pe fiii lui Dumnezeu, dacă iubim pe Dumnezeu şi împlinim poruncile Lui.
3.
Căci dragostea de Dumnezeu aceasta este: Să păzim poruncile Lui; şi poruncile Lui nu sunt grele.
4.
Pentru că oricine este născut din Dumnezeu biruieşte lumea, şi aceasta este biruinţa care a biruit lumea: credinţa noastră.
5.
Cine este cel ce biruieşte lumea dacă nu cel ce crede că Iisus este Fiul lui Dumnezeu?
6.
Acesta este Cel care a venit prin apă şi prin sânge: Iisus Hristos; nu numai prin apă, ci prin apă şi prin sânge; şi Duhul este Cel ce mărturiseşte, că Duhul este adevărul.
7.
Căci trei sunt care mărturisesc în cer: Tatăl, Cuvântul şi Sfântul Duh, şi Aceşti trei Una sunt.
8.
Şi trei sunt care mărturisesc pe pământ: Duhul şi apa şi sângele, şi aceşti trei mărturisesc la fel.
9.
Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare, că aceasta este mărturia lui Dumnezeu: că a mărturisit pentru Fiul Său.
10.
Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are această mărturie în el însuşi. Cine nu crede în Dumnezeu, L-a făcut mincinos, pentru că n-a crezut în mărturia pe care a mărturisit-o Dumnezeu pentru Fiul Său.
11.
Şi aceasta este mărturia, că Dumnezeu ne-a dat viaţă veşnică şi această viaţă este în Fiul Său.
12.
Cel ce are pe Fiul are viaţa; cel ce nu are pe Fiul lui Dumnezeu nu are viaţa.
13.
Acestea am scris vouă, care credeţi în numele Fiului lui Dumnezeu, ca să ştiţi că aveţi viaţă veşnică.
14.
Şi aceasta este încrederea pe care o avem către El, că, dacă cerem ceva după voinţa Lui, El ne ascultă.
15.
Şi dacă ştim că El ne ascultă ceea ce Îi cerem, ştim că dobândim cererile pe care I le-am cerut.
16.
Dacă vede cineva pe fratele său păcătuind - păcat nu de moarte - să se roage, şi Dumnezeu va da viaţă acelui frate, anume celor ce nu păcătuiesc de moarte. Este şi păcat de moarte; nu zic să se roage pentru acela.
17.
Orice nedreptate este păcat, dar este şi păcat care nu e de moarte.
18.
Ştim că oricine e născut din Dumnezeu nu păcătuieşte; ci cel ce s-a născut din Dumnezeu se păzeşte pe sine, şi cel rău nu se atinge de el.
19.
Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău.
20.
Ştim iarăşi că Fiul lui Dumnezeu a venit şi ne-a dat nouă pricepere, ca să cunoaştem pe Dumnezeul cel adevărat; şi noi suntem în Dumnezeul cel adevărat, adică întru Fiul Său Iisus Hristos. Acesta este adevăratul Dumnezeu şi viaţa de veci.
21.
Fiilor, păziţi-vă de idoli.

ACTUAL: Cînd un ierarh încetează să mai fie ierarh? Cine are dreptul să dea anatemei? Cine reprezintă Biserica?

sursa:popas alternativ

În premieră pentru virtualitatea ortodoxă de limbă românească, apare publicat un material destul de amplu care abordează fundamentat şi netriumfalist una din cele mai grave şi stringente probleme cu care se confruntă creştinul şi Biserica din vremurile noastre. Este vorba despre condamnarea/necondamnarea ierarhilor care propovăduiesc erezia în mod public. Articolul respectiv pune în discuţie întrebări care sînt prea repede trecute cu vederea de “ortodocşii” internauţi care printr-o tăcere vinovată sapă, conştient sau inconştient, la temelia Bisericii Adevărate a lui Hristos, manipulîndu-i pe cei mai simpli şi erijîndu-se în vajnici mărturisitori ai credinţei. “Cînd un ierarh nu mai are har?”, “Cine îi poate condamna pe eretici?”, “Cine reprezintă Biserica locală?”, “Prin ce este important canonul 15 al Sinodului I-II?”. Acestea, şi multe alte aspecte sînt atinse, aspecte fără de care un creştin nu poate înţelege deloc situaţia actuală din Biserică şi, mai mult, prin indiferenţa sa faţă de adevăratele probleme ale Bisericii şi faţă de Cuvintele reale ale Sfinţilor Părinţi ai Bisericii (nu ale unor “mari duhovnici” a căror învăţătură personală este promovată să substituie învăţătura autentică a Bisericii) se osîndeşte pe sine pentru că, aşa cum mărturiseşte Biserica, neştiinţa din indiferenţă sau comoditate este un păcat vrednic de osîndă care a fost dintotdeauna condamnat de Sfinţii Părinţi şi de Însuşi Mîntuitorul Hristos. Acum încă nu trăim, în general, vremuri de prigoană.

Fiecare creştin care vrea cu adevărat să afle adevărul despre ce este, unde este şi cum se poate găsi Biserica lui Hristos – o mai poate face. Cel care caută o viaţă comodă într-o “biserică” comodă – acela se desfată cu site-uri şi bloguri neo-”ortodoxe” care, în loc să-l îndrepte pe om spre adevărata Biserică şi adevăraţii Sfinţii Părinţi, construiesc “Sfinţi Părinţi” de carton şi “biserici” de nisip pe care le prezintă cititorilor ca fiind Ortodoxia autentică, “patristică”, “smerită”. Să nu ne încredem în mintea noastră sau a unora mai deştepţi ca noi care se încred, la rîndul lor, în mintea lor. Noi, ortodocşii, ne încredem în mintea şi conştiinţa Bisericii care nu se poate găsi cu o căutare pe google…

Acest material nu pretinde să epuizeze problematica ereziei din Bisericile Oficiale. De aceea, vom continua să aducem în văzul lumii ortodoxe materiale relevante şi documentate care exprimă adevarata poziţie ortodoxă. Să luăm aminte:

Scris de Vladimir Moss

Introducere

Autorii articolului “Despre situaţia ereticilor necondamnaţi“[1], publicat de Sinodul în Rezistenţă, au o controversă legată de două teze ecleziologice:

1. “S-a disputat faptul că ecumeniştii şi, mai general, bisericile ecumeniste, s-au rupt deja din trupul Bisericii, ceea ce înseamnă că sunt ramuri ce sunt tăiate automat din Viţă şi acest lucru poate fi demonstrat într-adevăr din faptul că noi nu avem comuniune sacramentală cu ei.“

2. “S-a afirmat, de asemenea, că al cincisprezecelea Canon al Sfântului Sinod I-II din Constantinopol, sub conducerea Sf. Fotie cel Mare (861), prin caracterizarea episcopilor care predicau erezii ce fuseseră condamnate anterior ca fiind ’pseudo-episcopi’ şi ‘pseudo-învăţători’, a deschis într-un fel drumul unei noi ere, dându-ne nouă dreptul de a considera astfel de episcopi, de acum înainte, ca fiind automat caterisiți, ‘înaintea unei decizii sinodale’ şi ca nemaifiind episcopi.“

Nu este clar arătat cine ar trebui să susţină aceste două teze, dar probabil că acest lucru nu este important. Mai surprinzător şi mai important, articolul conţine doar o analiză foarte scurtă, fără nume sau date, în legătură cu erezia ecumenismului şi cu verdictele sinodale împotriva sa: aproape întregul articol este ocupat cu o dezbatere în termeni generali privind condamnarea ereticilor în contextul perioadei celor şapte Sinoade Ecumenice. Vom discuta imediat aceste principii generale. Dar este necesar a arăta de la început că, prin refuzul de a cerceta istoria Bisericii din secolul douăzeci într-o manieră mai puţin superficială, articolul nu a adus demonstrat nimic nici într-un fel nici în altul, cu privire la statutul ereticilor ecumenişti. Căci cum putem spune dacă ereticii ecumenişti sunt sau nu deja condamnaţi dacă nu luăm în discuție concluziile diverselor sinoade care au fost considerate, cu dreptate sau nu, relevante față de situaţia lor?

Cine reprezintă Biserica?

Singura analiză în legătură cu ecumenismul, din articolul în discuţie, vine în contextul declarării unor anumite “principii de bază“, cum ar fi: “

a. În primul rând, nu este corect şi nici măcar drept ca o biserică locală să fie caracterizată şi privită ca ecumenistă în totalitate, doar pentru că o parte din clerul ei – câteodată un număr mic – este în momentul de faţă ecumenistă: cu siguranţă ei nu trebuie să fie asimilați Bisericii locale.“

Atunci, cine urmează să fie asimilat bisericii locale? Întâiul ierarh? Sinodul Episcopilor? Ce se întâmplă dacă întâi-stătătorii bisericilor au aprobat în mod clar declaraţii ecumeniste publicate în comun cu ereticii deja – condamnaţi, aşa cum s-a întâmplat de multe ori în Consiliul Mondial al Bisericilor din anii ’60 încoace şi la Chambesy în 1990 şi la Balamand în 1994? Ce se întâmplă dacă rugăciunile în comun cu ereticii continuă la nivelul cel mai înalt (de exemplu Papa şi Patriarhul Constantinopolului chiar în Vatican sau în Fanar) pe o perioadă de decenii, dacă nu de generaţii? Căutăm degeaba răspunsuri la aceste întrebări în acest articol. De fapt, nu este oferit nici un răspuns la întrebarea care singură apare: despre cine se poate spune că reprezintă Biserica Locală?

“b. Bisericile ortodoxe locale de astăzi sunt în mod fundamental anti-ecumeniste; inerţia majorităţii tăcute nu implică în nici un fel acordul cu, sau aprobarea activităţilor şi învăţăturilor ecumeniste.“

Nu este prezentată nici o dovadă pentru această declaraţie extrem de surprinzătoare. De fapt, toate dovezile indică în direcţia opusă. De exemplu, Fanarul şi Vaticanul par a fi mai aproape decât au fost vreodată. Din nou, a avut loc o creştere notabilă în activitatea ecumenistă a Patriarhiei Moscovei de când a înghiţit ROCOR-ul în mai 2007, înglobând o reprezentare crescândă la Consiliul Mondial al Bisericilor. Din nou, Patriarhia Antiohiei nu arată nici un semn că ar rupe uniunea cu monofiziţii, iar Patriarhia Alexandriei pare că îi urmează exemplul. Bisericile locale ortodoxe au devenit nerăbdătoare să bătătorească drumul către Roma şi alte centre eretice. Altercaţia lor principală nu a fost cu ereticii, ci între ele, aşa cum a fost demonstrat recent la discuţiile ortodoxo – catolice din Ravenna.

Cât despre “majoritatea tăcută“, nu putem constata ce cred ei pentru simplul fapt că sunt tăcuţi! Dar dacă tac, acest lucru nu vorbeşte în favoarea lor căci, aşa cum spune Sfântul Grigorie Teologul: “Prin tăcerea voastră Îl puteţi trăda pe Domnul“. Într-adevăr, când majoritatea tace în faţa masivei trădări a credinţei petrecute de-a lungul unor generaţii, pot fi trase doar două posibile concluzii: ori sunt de acord cu ierarhii lor eretici, ori sunt prea indiferenţi la problemele legate de credinţă pentru a formula vreun protest – care indiferenţă căldicică faţă de adevăr este ea însăşi semnul distinctiv al ereziei ecumenismului, după cum a arătat Sfîntul Mitropolit Filaret al New York-ului…

În orice caz, Sfinţii Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice nu au luat hotărâri după ce au cerut opinia turmei lor prin voturi democratice. Nu doar că nu aveau tehnologia care să le permită obținerea voturilor: ci acestea erau considerate irelevante. Pentru că un adevărat episcop, un succesor al apostolilor şi prin urmare reprezentant al eparhiei sale, nu are nevoie să ceară sfatul turmei sale pentru a afla dacă o anumită învăţătură este adevărată sau este o erezie – el ia în considerare numai conştiinţa sa şi Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe.

“c. Nu ar trebui să uităm că nici o biserică locală nu a declarat sinodal că dogma fundamentală a ereziei ecleziologice a ecumenismului este o învăţătură a Bisericii Ortodoxe ce trebuie să fie crezută şi care este necesară pentru mântuire; şi acest lucru nu a fost declarat nici într-o manieră pan-ortodoxă.“

Constituţia Consiliului Mondial al Bisericilor îi angajează pe toţi membrii săi într-o teorie protestantă a Bisericii – în esenţă, teoria ecumenistă a ramurilor. În măsura în care fiecare biserică locală şi-a aprobat intrarea în CMB la nivel sinodal, ea declară ecumenismul la nivel sinodal. Mai mult decât atât, sunt multe decizii ecumeniste ale Consiliului Mondial al Bisericilor ce au fost acceptate în mod oficial de către bisericile locale. De exemplu, în 1982, la o conferinţă din Lima, Peru, reprezentanţii protestanţi şi ortodocşi ai CMB au fost de acord că tainele botezului, euharistiei şi hirotoniei tuturor denominaţiilor sunt valide şi acceptabile. În 1983, Sinodul de Episcopi ROCOR a anatemizat în mod specific nu doar teoria ramurilor, dar şi această manifestare particulară a teoriei ramurilor: “către cei… care nu deosebesc preoţimea şi tainele Bisericii de cele ale ereticilor, ci spun că botezul şi împărtăşania ereticilor sunt valabile pentru mântuire… Anatema.“

Un exemplu particular clar al acceptării oficiale de către bisericile locale a teoriei ecumeniste a ramurilor este acordul de la Balamand din 1994, unde ortodocşii şi catolicii au fost declaraţi ca biserici-surori în întreaga accepţiune, “doi plămâni“ ai aceluiaşi organism (cu monofiziţii ca “al treilea plămân“?). Acordul de la Balamand, care a fost semnat din partea ortodoxă de către Moscova, Constantinopol, Alexandria, Antiohia, România, Cipru, Polonia şi Finlanda, a declarat: “Catolicii şi ortodocşii… se descoperă din nou unii pe alţii ca biserici surori“ şi “recunoscându-se reciproc ca biserici surori“. “De fiecare parte se confirmă faptul că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale – legământul credinţei apostolice, participarea la aceleaşi taine, succesiunea apostolică a episcopilor şi, mai presus de toate, o singură preoţime care să oficieze singura Jertfă a lui Hristos – nu poate fi considerată proprietatea exclusivă a uneia dintre bisericile noastre.“ Botezul papistaşilor care se pocăiesc şi vor să treacă în Biserica Ortodoxă a fost interzis: “Toate rebotezările (sic) sunt interzise.“ Biserica ortodoxă “recunoaşte biserica catolică în întregime ca biserică soră şi indirect, recunoaşte de asemenea şi bisericile catolice orientale“ (uniaţii). “O atenţie specială trebuie acordată de către ambele părţi pregătirii şi educării viitorilor preoţi privind noua ecleziologie, (ca ei să poată) fi informaţi despre succesiunea apostolică a celeilalte biserici şi despre autenticitatea vieţii sale sacramentale, (astfel încât) utilizarea istoriei înt-o manieră polemică (să poată fi evitată)“.

Aceasta a fost o acceptare oficială a teoriei ecumeniste a ramurilor.

Unii argumentează că aceste decizii ecumeniste semnate de reprezentanţi ai bisericilor locale nu sunt obligatorii, deoarece nu au fost validate de sinoade ulterioare. În orice caz, acesta este un sofism. Încă de pe vremea Primului Sinod Ecumenic, a devenit o practică normală pentru ierarhii bisericilor locale de a trimite reprezentanţi la sinoduri, iar deciziile semnate de aceştia au fost acceptate ca reprezentând credinţa bisericilor locale fără a mai fi nevoie de alte “validări“ sinodale ulterioare. Bineînţeles, este posibil ca o biserică locală să respingă deciziile semnate de reprezentanţii săi, aşa cum a respins Biserica Romană deciziile Sinodului din Trullo (692), care au fost semnate de apocrisiarii (n.t. ambasadorii Romei vechi) săi. Dar nu aceasta este situaţia cu “sinoadele“ ecumeniste ale ultimelor decenii – nici o biserică locală nu a exprimat nici un protest împotriva deciziilor semnate de reprezentanţii lor.

Când o schismă nu este o schismă?

Articolul pe care îl examinăm declară învăţătura bine cunoscută a Sinodului în Rezistenţă că Adevărata Biserică cuprinde atât credincioşi adevăraţi cât şi eretici, atât membri “sănătoşi“ cât şi “bolnavi“; căci “membrele trupului pot fi suferinde, ceea ce înseamnă că se pot afla în eroare privind credinţa ortodoxă şi în acest fel comuniunea lor spirituală cu Dumnezeu-Omul poate fi ruptă; în ciuda acestui fapt, chiar şi ca membre suferinde, ei nu sunt morţi; ei continuă să aparţină în mod instituţional Trupului, ceea ce este exact ce se întâmplă cu un corp uman sănătos, unde de asemenea pot exista celule bolnave, sau cu un copac înflorit, care la fel poate avea ramuri suferinde.“

Putem să fim de acord cu aceasta doar dacă vorbim despre membrii mireni ai Bisericii, care nu reprezintă biserica locală în felul în care un episcop îşi reprezintă eparhia sau un patriarh îşi reprezintă patriarhia. Este un lucru evident faptul că nu fiecare membru al Bisericii are aceeaşi înțelegere a credinţei, iar unii membri au o credinţă mai pură şi mai adâncă decât alţii. Dar când un ierarh proclamă erezia “cu capul descoperit“, de la amvon, atunci, conform celui de-al Cinsprezecelea Canon, el nu este doar un membru bolnav al Bisericii ci este un “pseudo-episcop“ şi un “lup în piele de oaie“, de care ceilalți membrii trebuie să se depărteze dacă vor să rămână în Biserică.

Totuşi, articolul continuă să argumenteze faptul că astfel de “pseudo-episcopi“ sau “lupi în piele de oaie“ rămân încă membrii ai adevăratei Biserici, cu toate privilegiile scaunelor lor episcopale (“ei erau în frunte şi erau eretici în Biserică“). Ei rămân membri “bolnavi“ ai Bisericii până când vor fi fost excomunicaţi fie (1) prin propriile acţiuni separându-se singuri de Biserică în comunităţi schismatice fie (2) prin verdicte sinodale. Astfel, “când Sfintele Sinoade Ecumenice i-au somat pe Nestorie din Constantinopol (al treilea Sinod din Efes) şi pe Dioscor din Alexandria (al patrulea Sinod din Calcedon) de trei ori pentru a se prezenta la judecată, ele au acceptat faptul că ierarhii eretici sus numiţi încă îşi ocupau până la vremea aceea scaunele lor episcopale, din care vorbeau şi acţionau în numele şi din partea bisericii ortodoxe.“

Haideţi să luăm în considerare aceste două criterii: (1) crearea unei schisme şi (2) condamnarea de către un sinod.

Putem să fim de acord cu primul criteriu, adică acela că cei care se despart voluntar de Biserică prin schismă “se separă, ei înşişi, de legătura instituţională cu Trupul sănătos al Bisericii“ şi “astfel de indivizi sunt, şi ar trebui să fie consideraţi a fi decisiv şi ‘în întregime tăiaţi’ “.

Nu se aplică însă acest criteriu întocmai ecumeniştilor nou calendarişti, care în 1924 s-au separat de Trupul Bisericii alegând să celebreze sărbătorile şi posturile Bisericii în zile diferite? Pentru că nu este corect să spui că vechii calendarişti “s-au îngrădit“ faţă de noii calendarişti, ci invers: noii calendarişti s-au separat de Biserică refuzând să celebreze sărbătorile la vremea stabilită de către Biserică, în timp ce Biserica – adică vechii calendarişti – pur şi simplu au rămas acolo unde au fost dintotdeauna. Şi atunci, noii calendarişti şi-au sporit păcatul prin condamnarea sinodală a vechilor calendarişti…

Poate un sinod local să condamne ereticii?

Este necesar un verdict sinodal pentru a exclude un eretic, aşa cum declară cel de-al doilea criteriu? La prima vedere ar părea că răspunsul la această întrebare este: da. Cu toate acestea, există motive să credem că Arie a fost exclus pe nesimţite din Biserică cu mult timp înainte de primul Sinod Ecumenic din 325. Căci atunci cănd Domnul Iisus Hristos i-a apărut martirului Petru, Arhiepiscop al Alexandriei, în chipul unui copil de 12 ani îmbrăcat în haine rupte şi a fost întrebat de Sfântul Petru: ״O Creatorule, cine Ţi-a sfâșiat cămașa?״, Domnul a răspuns: ״Arie cel fără minte; el a separat de mine oameni pe care i-am câștigat cu sângele meu.״ Şi aceasta a avut loc înainte de martiriul Sfântului Petru din 311. Vedem deci aici o exemplificare a cuvintelor Domnului către Nicodim: ״cel ce nu crede a şi fost judecat״ (Ioan 3.18) şi a cuvintelor Apostolului Pavel: ״De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind că unul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit.״ (Tit 3.10,11)

Există o distincţie între corpul mistic al Bisericii şi organizaţia ei vizibilă, externă. Această separare a fost descrisă în detaliu de către Noul mucenic Marcu (Novoselov), Episcop de Serghievo şi ierarhul Bisericii din Catacombe din Rusia, care a fost împuşcat în anul 1938.[2] Deci, am putea spune că Arie a fost separat de corpul mistic al Bisericii de către Hristos şi a fost alungat din organizaţia externă a ei de către Sfinţii Părinţi ai Primului Sinod Ecumenic. Dar această distincţie ajută foarte puţin controversei din acest articol. Căci ce folos este să fii membru al organizaţiei externe a Bisericii în timp ce ești rupt de trupul său mistic de către însuşi Capul Bisericii?

Mai mult, nu trebuie să gândim aşa cum par să gândească scriitorii acestui articol, că numai un sinod ecumenic poate să depărteze un eretic din organizaţia externă a Bisericii. De vreme ce aceasta este o chestiune importantă, haideţi să cercetăm mai multe exemple din istoria Bisericii:

Arie.
El a fost îndepărtat pentru prima oară din Biserică nu de către Sfinţii Părinţi ai Primului Sinod Ecumenic din 325, ci de către propriul său episcop, Sfântul Alexandru, Arhiepiscopul Alexandriei, în Sinoadele Locale din 321 şi 323. Sinodul Ecumenic a fost convocat deoarece în anumite părţi ale Bisericii, decizia Sfântului Alexandru a fost disputată şi chiar au existat încercări de a o anula în alte sinoade locale. În orice caz, Primul Sinod Ecumenic a clarificat disputa odată pentru totdeauna confirmând decizia originară a Sfântului Alexandru – care, bineînţeles, avea tot dreptul să caterisescă pe unul dintre preoţii săi, dar care a avut nevoie de autoritatea adăugată a ״marelui şi sfântului Sinod״ din Nicea pentru a-i confirma decizia.
Nestorie. A fost îndepărtat pentru prima oară de Biserică de către un sinod local din Roma în vremea Sfântului Celestin în august 430 şi apoi de un alt sinod local din Alexandria, în vremea Sfântului Chiril. În cele din urmă, în anul 431, al Treilea Sinod Ecumenic din Efes a confirmat deciziile acestor sinoade locale.

Monotelitismul.
Această erezie a fost condamnată pentru prima dată de către un sinod local din vremea Sfântul Martin Mărturisitorul în Roma, în anul 649. A fost condamnată din nou într-un alt sinod local din vremea Sfântului Teodor, Arhiepiscopul de Canterbury (un grec din Tarsus), în Hatfield, Anglia, pe 17 septembrie 679. Decizia Bisericii engleze a fost făcută cunoscută la Roma de Sfântul Wilfrid, Episcop de York, unde un alt sinod local condus de Sfântul Agaton a condamnat erezia pentru a treia oară în 27 martie 680. În cele din urmă, în 681, al Şaselea Sinod Ecumenic a anatemizat această erezie din nou, confirmând deciziile celor trei Sinoade din Vest. Ar trebui remarcat faptul că, atunci când episcopul eretic Teodosie a dezbătut valabilitatea acestor prime trei sinoade din 649 în convorbirea sa cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, pe motiv că nu au fost convocate de către un împărat precum Sinoadele Ecumenice, Sfântul Maxim a răspuns că valabilitatea unui sinod depinde de faptul dacă acesta recunoaşte ״dogmele adevărate şi neschimbătoare״, nu de cine îl convoacă sau cât de general este. Din nou, când acelaşi sfânt a fost întrebat la palatul împăratului de ce nu este în comuniune cu Tronul Constantinopolului, el a răspuns: ״…Ei au fost detronați şi lipsiți de preoţie la un sinod local ce a avut loc la Roma. Atunci ce taină mai pot săvârși ei? Sau ce duh se va coborî către cei hirotoniţi de ei?” [3]״

Iconoclasmul.
Această erezie a fost condamnată pentru prima dată de un sinod local din Roma în timpul Papei Grigorie III, în anul 731. Această decizie a fost apoi confirmată de cel de-al Şaptelea Sinod Ecumenic din vremea Sfântului Tarasie în 787. Episcopul Teofan Zăvorâtul arată faptul că, înaintea începerii celui de-al Şaptelea Sinod, cel ce urma să fie preşedintele sinodului, Sfântul Tarasie, s-a plâns de faptul că ״noi (Biserica iconoclastă din Constantinopol) suntem anatemizaţi de către ei (celelalte biserici locale în sinoadele locale) în fiecare zi.[4] Nu se sugerează nicăieri că sfântul considera aceste sinoade locale ca fiind invalide. Mai curând s-a grăbit să îşi scoată Biserica de sub aceste anateme prin mărturisirea adevăratei credinţe. Mai mult, aceşti eretici care erau uniţi cu Biserica în timpul Sinodului au mărturisit că fuseseră în afara Bisericii înainte de acesta. Așa citim în hotărârile celor Şapte Sinoade Ecumenice. ״Acestea sunt cuvintele iconoclaştilor reveniți la Biserică. Așa a spus Vasile, Episcop de Ancira: ‘Atât cât a fost cu putință, am cercetat problema icoanelor şi m-am convertit la Sfânta Biserică Sobornicească cu o convingere desăvârșită.’ Teodor, Episcop de Mira a spus: “…Îl implor pe Dumnezeu şi pe sfinţia voastră să mă uniţi pe mine, păcătosul, cu Sfânta Biserică Sobornicească״ (pg 41, 43 în ediţia Academiei Teologice din Kazan). Iar acestea sunt mărturiile Sfinţilor Părinţi ai Sinodului: ״Sfinţia Sa Patriarhul Tarasie a spus: ‘Care ar trebui de aici înainte să fie relaţia noastră cu această erezie care s-a ivit în vremea noastră din nou?’ Ioan, cel mai iubit de Domnul, locțiitorul tronului apostolic din est, a spus: ‘Erezia îl desparte pe orice om de Biserică.’ Sfântul Sinod a spus: ‘Aceasta este evident.’ Sfântul Sinod a spus: ‘Să îi lăsăm pe episcopii ce stau în faţa noastră să îşi citească lepădările, de vreme ce ei se convertesc acum la Biserica Sobornicească.’ ״ (pag 48)
Dacă sinoadele locale nu ar fi avut autoritatea să excludă pe eretici din Biserică, ar fi trebuit să le condamnăm pe multe dintre ele pe motivul depăşirii competenţelor şi pentru asumarea unei autorităţi ce nu le aparţinea. Aceasta ar include multe sinoade locale ale Bisericii primare, care au condamnat eretici precum Marcion şi Sabellius; sinoadele locale ale Marii Biserici a Constantinopolului, între secolele unsprezece şi patrusprezece, care au anatemizat pe romano catolici; sinoadele locale ale Bisericii Ruse conduse de Patriarhul Tihon care a anatemizat pe comunişti şi pe colaboratorii lor în anul 1918 şi pe ereticii renovaţionişti în 1923. Cu toate acestea, Biserica, care are mintea lui Hristos, a acceptat toate aceste hotărâri ca fiind legitime şi valide. A gândi altfel – adică a gândi că Biserica nu poate anatemiza pe eretici prin sinoadele locale, ci numai prin cele ecumenice – înseamnă a presupune că în ultimii 1231 ani Biserica şi-a pierdut – ferească Dumnezeu – puterea dăruită de Dumnezeu, de a lega și dezlega, de la convocarea ultimului Sinod Ecumenic!

Cine are dreptul de a anatemiza?

Că aceasta este de fapt consecinţa logică a cercetărilor expuse în acest articol este un fapt demonstrat de ״Epistola informativă״ publicată în anul 1998 a Mitropolitului Ciprian din Filii, conducătorul Sinodului în Rezistenţă. Aşa cum este bine știut, Mitropolitul Ciprian neagă rolul sinoadelor locale de a-i expulza pe eretici din Biserica Adevărată. Încă mai semnificativ, el neagă dreptul oricărui sinod contemporan de a anatemiza pe eretici.

Astfel, el scrie: ״3 (c). Dreptul de a pronunţa o anatemă nu aparţine organismelor bisericesti administrative care au o structură sinodală temporară, dar care nu deţin toate condiţiile canonice pentru a reprezenta Biserica în totalitate, în mod valid şi potrivit pentru a pronunţa o anatemă – un drept şi o ‘onoare’ care este ‘acordată’ numai corului apostolilor״ şi celor care au devenit cu adevărat succesorii lor în sensul cel mai strict, plini de Har şi de putere…

״5 (a). Implicaţiile extrem de serioase ale unei anateme, însoţite, în primul rând, de absenţa, în zilele noastre, a unui corp sinodal investit cu mai sus amintitele condiţii canonice necesare pentru a proclama o anatemă şi, în al doilea rând, de imensa confuzie ce predomină din pricina ecumenismului în rândul bisericilor ortodoxe locale, constituie astăzi o constrângere majoră şi un impediment insurmontabil pentru o acţiune atât de însemnată şi, în acelaşi timp, istorică.[5]

Cu alte cuvinte, Adevărata Biserică nu mai are astăzi puterea să anatemizeze pe eretici! Acest lucru implică faptul că anatema pronunţată împotriva ecumeniştilor de către Biserica Rusă din afara graniţelor în anul 1983 a fost invalidă deoarece depăşea competenţa acesteia sau a oricărui alt sinod contemporan. De asemenea, reiese că dacă Antihrist ar fi membru al unei biserici locale ortodoxe şi s-ar proclama singur astăzi ca fiind Dumnezeu, atunci Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică nu ar avea puterea să îl excomunice şi să îl anatemizeze!

Nu este nici o îndoială că Biserica este astăzi într-o stare dezorganizată şi slăbită. Şi totuşi, plinătatea puterii Domnului încă mai locuieşte în ea, şi va locui aici până la sfârşitul vremurilor, aşa cum a promis Domnul. Ea încă mai are episcopi adevăraţi şi aceşti episcopi încă mai au puterea să lege şi să dezlege, putere care le-a fost dată lor de către Sfântul Duh. Când Sfântul Maxim a apărat dreptul Sinodului de la Lateran din 649 de a expulza pe ereticii monoteliţi din Biserică, el nu a luat în discuţie întreaga listă de ״condiţii canonice necesare pentru a declara o anatemă״ , ci a considerat că singura ״condiţie canonică״ este posesia ״dogmelor adevărate şi neschimbabile״, adică ortodoxia. Şi astfel, dacă episcopii noştri sunt cu adevărat ortodocşi, ei au dreptul să anatemizeze orice eretic de oriunde – a gândi altfel reprezintă a-ţi pierde credinţa în Biserica însăşi.

Canonul al cincisprezecelea

Autorii articolului pe care îl examinăm declară faptul că cel de-al Cincisprezecelea Canon al Sinodului I-II din Constantinopol, care le permite creştinilor să se separe de un episcop ce predică erezia în mod public chiar înainte de întrunirea unui sinod, cu toate acestea, nu dă nimănui dreptul de a declara un eretic ca fiind automat afară din biserică. Şi citează în sprijinul lor comentariul Sfântului Nicodim Aghioritul asupra celui de-al 30-lea Canon Apostolic: ״Canoanele poruncesc ca un sinod de episcopi activi să îi caterisescă pe preoţi, sau să afurisească ori să anatemizeze pe mireni, atunci când ei încalcă canoanele. Totuși, dacă sinodul nu pune în practică caterisirea preoţilor, sau afurisirea ori anatemizarea mirenilor, aceşti preoţi şi mireni nu sunt nici caterisiţi, nici afurisiți, nici anatemizaţi cu adevărat. În orice caz, ei sunt vrednici de caterisire şi excomunicare aici şi de pedeapsă de la Dumnezeu dincolo.[״[6

Acest lucru pare neobişnuit de rezonabil. La urma urmelor, în lumea mirenilor, un om este considerat nevinovat de crimă până când este dovedit vinovat într-o instanță de judecată; dacă depăşesc limita de viteză cu maşina, nu pot fi deposedat de permisul de conducere până când nu sunt judecat de un magistrat competent. Dacă este luată o astfel de precauţie în judecăţile laice, nu ar trebui să existe chiar mai multă precauţie în sfera cu mult mai importantă a jurisprudenţei eclesiologice?

Şi totuşi, canonul îi numeşte pe acei episcopi care predică erezia în mod clar ״pseudo-episcopi״ chiar înainte de o decizie sinodală. Acesta este un limbaj dur şi autorii articolului încearcă să micşoreze impactul acestuia după cum urmează: ״Caracterizarea unui păstor ca fiind un ‘pseudo-episcop’ ‘înaintea unei decizii sinodale’ este o descriere euristică sau un diagnostic la prima vedere (doctorul constată boala) şi nu o sentință finală, juridică sau osânditoare (doctorul diagnostichează incurabilitatea membrului suferind şi ajunge la decizia fermă de a-l amputa)”.

Dar această explicaţie nu este convingătoare. De ce ar numi canonul pe ״ereticul necondamnat״ ca fiind ״pseudo-episcop״ dacă el este încă în fapt un episcop adevărat, şi de ce să îi elogieze pe cei care se rup imediat de el dacă în fapt el nu este încă condamnat? Nu se poate ca acest canon să incite mirenii la a-şi judeca episcopii fără să aştepte singura judecată competentă – cea a adunării episcopilor în sinod. Mai degrabă: erezia este o problemă atât de serioasă încât toată lumea, conform canonului, trebuie să aibă dreptul de a se rupe de ea imediat, fără a aştepta confirmarea unei autorităţi mai înalte, după cum cineva ar fugi imediat de o victimă a ciumei, fără a aştepta confirmarea vreunui doctor. Cu toate acestea, dacă, aşa cum afirmă autorii articolului nostru, un ״eretic necondamnat״ este încă un ierarh ortodox în adevăratul sens, atunci este un mare pericol a te depărta de el înainte de condamnarea sinodului – pericolul, înainte de toate, de a te priva de tainele pline de sfinţenie pe care le împarte şi în al doilea rând, de a deveni schismatic prin separarea de Biserică.

Pentru a rezolva această problemă, ar fi de folos să ne amintim cuvintele Sfântului Teodor Studitul. Scriindu-i Episcopului Eutimie de Sardica, el spune: ״Ştiţi, Sfinţia Voastră, că prin glasul comun al duhovnicilor în viață şi al acelora care au plecat la Domnul s-a poruncit ca clericilor care au fost o dată condamnaţi din cauza comuniunii cu ereticii să le fie interzisă slujirea până la intervenția proniei cerești. Cum am putea noi să încălcăm această lege şi, prin primirea unei persoane, să extindem excepţia asupra tuturor celor anatemizaţi anterior şi prin aceasta să acţionăm contrar mai marelui nostru divin… şi să îi inducem în eroare pe alţi duhovnici şi să producem discordie între credincioşii care urmează în mod strict legile?[7]

Şi din nou: ״Ştiţi, prea sfinţite, că prin acordul comun al duhovnicilor în viață şi al celor ce au trecut de curând la Domnul, s-a hotărât să interzicem de la slujire pe cei care au fost chiar şi o dată seduşi să intre în comuniune cu ereticii – ceea ce este de la sine înțeles, până la momentul pedepsei din partea Proniei dumnezeieşti, adică, pâna la convocarea unui sinod ce restabileşte ortodoxia.[8]

Deci chiar înaintea unui sinod care cercetează fiecare caz cu amănuntul, cei ce se află în comuniune cu ereticii sunt opriţi de la slujire.

Mai mult, avem o altă dovadă din perioada Sinoadelor Ecumenice pentru faptul că un episcop care predică în mod public erezia îşi pierde autoritatea chiar înainte de a fi caterisit de un sinod. Astfel, în timpul celui de-al Treilea Sinod Ecumenic, Sfântul Celestin, Papă al Romei, a scris: ״Autoritatea arhiepiscopiei noastre apostolice a hotărât că episcopul, clericul sau creştinul simplu care a fost caterisit sau afurisit de Nestorie sau de către cei ce-l urmează, după ce acesta din urmă a început să predice erezia, nu va fi considerat caterisit sau afurisit. Căci cel care a dezertat de la credinţă prin astfel de învăţături nu poate caterisi sau îndepărta pe nimeni în nici un fel. [9]

Din nou, Sfântul Nichifor al Constantinopolului a scris despre iconoclaştii nepocăiți: ״În măsura în care ei s-au privat singuri de acea învăţătură a credinţei prin care s-au sfințit, ei s-au lipsit în mod necesar de hirotonia lor şi s-au caterisit învăţând alte lucruri….[10] ״Ei trebuie să se fi lipsit de ungerea Duhului imediat ce au renunţat la credinţă, căci este ce neputință ca ei să nu respecte credinţa cu care au fost unşi şi (în acelaşi timp) să ducă mai departe ceea ce (este dat) prin mirungere.[11]

Cu toate acestea, este clar, scrie Christopher Gorman, ״din mărturia canonică şi patristică citată, că atunci când un episcop îmbrăţişează în mod public şi cu hotărâre o erezie, pentru o perioadă de timp extinsă (deși nedefinită canonic), începe să apară un proces de privare, care îl desprinde gradual de autoritatea sa administrativă, de predare a învăţăturii, cât şi de autoritatea sfințitoare, ce poate conduce, în anumite cazuri, la caterisirea de facto şi la expulzarea din Biserică, chiar și fără o pronunţare oficială a unui sinod competent.״

“În orice caz, trebuie observat că, dacă aceasta s-a petrecut sau nu, este autoritatea Bisericii să o determine prin procesul sinodal, și abia apoi se poate emite o proclamaţie sau o declaraţie de fapt canonică. Respectul faţă de procesul canonic trebuie încă menținut – după cum spune Canonul 96 al Sinodului de la Cartagina: ״nu poate fi atacat dreptul nici unui creştin de a nu fi izgonit din episcopie înainte de a se concluziona cazul său.״ Acest lucru este confirmat de canonul 16 al Sinodului I-II din Constantinopol, care spune: ״Dar trebuie ca mai întâi cercetându-se canoniceşte (în conformitate cu Sfintele Canoane) pricina celui ce urmează a fi izgonit din episcopie, să se ducă la capăt; apoi aşa, după caterisirea acestuia, să se promoveze altul în locul lui la episcopie..[12]

Episcopul Teofan Zăvorâtul (+1894) spunea că nu este nevoie de anateme sinodale suplimentare pentru a condamna pe ereticii din vremea lui de vreme ce ei au fost deja condamnaţi de hotărârile anterioare. Tâlcuind cuvintele Sfântului Apostol Pavel: ״Dar chiar dacă noi sau un înger din cer v-ar vesti altă Evanghelie decât aceea pe care v-am vestit-o – să fie anatema!״ (Galateni 1.8), el scrie: ״Apostolul a fixat doar începutul anatemizării. De atunci încoace, toate ereziile ce merită o astfel de pedeapsă au fost deja identificate de către Biserică. În momentul de faţă nu are nici un rost să se aştepte vreo acțiune ecleziologică specială care să-i judece pe rău-făcători (eretici). Ei înşişi îşi pun capetele sub sabie imediat ce se aleg cu opinii contrare adevărului şi încep să insiste asupra lor cu încăpăţânare. [13]


Aici, Episcopul Teofan pare să susţină interpretarea strictă, ״non-euristică״ a canonului. ״Noii״ eretici din vremea sa nu aveau nevoie de condamnare sinodală deoarece învăţăturile lor nu erau de fapt noi, ci erau deja ştiute şi condamnate de către Biserică cu mult timp în urmă. Teoretic, doar o nouă erezie care să nu fi fost deja condamnată de către Sinoade sau de către Părinţi ar avea nevoie de o condamnare sinodală, dar Episcopul Teofan se îndoia că ar mai exista vreo astfel de nouă erezie.

Şi totuşi, Biserica a continuat să condamne ereticii şi ereziile în secolul douăzeci. Astfel, în 1901 Biserica l-a anatemizat pe Tolstoi. Apoi au venit condamnările ereziei cultului-numelui (name-worshipping) (1913), ale bolşevicilor (1918), renovaţioniştilor (1923), neo-renovaţioniştilor sau serghianiştilor (1928, 1937), sofianiştilor (1935), nou calendariştilor (1935, 1974, 1991) şi ecumeniştilor (1983, 1998). Toate aceste erezii, cu posibila excepţie a cultului-numelui (name-worshipping), erau de fapt vechi şi de aceea deja condamnate. Căci nu este serghianismul pur și simplu păcatul lui Iuda, dar sub o nouă înfăţişare? Cât despre ecumenism, ״erezia ereziilor״, ״este imposibil să nu recunoşti că acesta conţine o mulţime de erezii vechi (adică toate vechile erezii cu care ecumeniştii intră în comuniune), faţă de care fiecare ierarh ecumenist făgăduise să apere ortodoxia.[14]

Atunci care a fost scopul acestor sinoade recente? În primul rând, să avertizeze credincioşii care ar putea să nu fie atât de bine informaţi în domeniul teologiei că aici se află o erezie şi să explice natura acesteia şi neconcordanța cu Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe. În al doilea rând, pentru a face o separare clară între lumină şi întuneric, între Biserica celor credincioşi şi ״Biserica celor răufăcători״, ca nu cumva ultima să o înghită cu totul pe cea dintâi. Şi în al treilea rând să anuleze documentul pe care Biserica l-a realizat când i-a făcut pe eretici păstori şi episcopi.

Oricum, cel mai important lucru este următorul: există judecata lui Dumnezeu şi judecata omului, iar judecata lui Dumnezeu precede judecata omului, care constă în esenţă în a discerne şi a declara public faptul că Domnul a condamnat deja pe eretici. Deci puterea anatemei aplicată de ierarhii Bisericii nu este independentă de judecata lui Dumnezeu, ci este strict o consecinţă a acesteia şi în supunere față de aceasta. Pentru aceasta sunt ereticii ״pseudo-episcopi״ chiar înainte de a fi condamnați de către un sinod de episcopi – căci Domnul i-a condamnat deja.

Aşa cum scrie Sfântul Dionisie Areopagitul: ״În măsura în care ierarhul face cunoscută judecata lui Dumnezeu, are şi puterea de a excomunica. Totuşi nu prin faptul că Divinitatea atotînţeleaptă i-ar da lui vreun impuls negândit, dacă aş putea să spun astfel, cu toată stima. Dar ierarhul se supune Duhului care este izvorul oricărui ritual şi Care vorbeşte prin cuvintele lui. El îi excomunică pe cei nevrednici, pe care Domnul deja i-a judecat. Spune: ‘Luați Duh Sfânt. Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.’ Şi celui luminat de sfânta revelaţie a Tatălui tuturor îi este spus în Scriptură: ‘Oricâte veţi lega pe pământ, vor fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer.’ Astfel, lui Petru însuşi şi tuturor ierarhilor asemenea lui li s-a descoperit judecata Tatălui şi fiind ei înşişi cei care transmiteau revelația şi o explicau, ei aveau sarcina de a primi pe prietenii Domnului şi de a-i alunga pe cei fară de Dumnezeu. Cunoaşterea cea sfântă a lui Dumnezeu a coborât asupra lor, după cum arată Scriptura, nu de una singură, nu dintr-o revelaţie trupească, ci ca ceva izvorât din înțelepciunea lui Dumnezeu şi sub insuflarea Lui, Care i-a inițiat în Tainele Sale. La fel, ierarhii Domnului trebuie să îşi folosească puterile de a excomunica, la fel ca şi toate puterile lor ierarhice în măsura în care sunt insuflaţi de către Divinitate, care este izvorul oricărui ritual. Şi toţi ceilalţi trebuie să se supună ierarhilor când aceştia se poartă ca atare, căci ei sunt inspiraţi de însuşi Dumnezeu. ‘Cei care nu vă primesc pe voi’, spune, ‘nu Mă primesc pe Mine’.[15]

Concluzii

Un episcop eretic este condamnat imediat ce îşi predică erezia în mod public şi fără de ruşine. El este depărtat de trupul mistic al Bisericii de mâna invizibilă a Capului şi Marelui Preot al ei, Domnul Iisus Hristos. Căci Domnul și numai Domnul are ״cheile morţii şi ale iadului״ (Apocalipsa 1.18) – adică ״autoritatea asupra morţii trupului şi a sufletului״ (Arhiepiscopul Averchie). [16]
În vreme ce este tăiat în mod invizibil de trupul mistic al Bisericii, ereticul poate rămâne o vreme membru al organizaţiei vizibile a acesteia. În orice caz, cei credincioşi au dreptul să se îndepărteze de acesta chiar şi în timp ce el rămâne în organizaţia vizibilă a Bisericii; şi în acest caz ei, şi nu ereticul, ar trebui numiţi ortodocşi. Căci, aşa cum scrie Sfântul Sofronie al Ierusalimului: ״Dacă unii se separă de cineva, nu sub pretextul infracțiunii morale, ci din cauza unei erezii ce a fost condamnată de către un Sinod sau de către Sfinţii Părinţi, ei sunt vrednici de cinste şi aprobare, căci ei sunt ortodocşii.[17] Şi, așa cum scrie Sfântul Nichifor al Constantinopolului: ״Voi știţi că, chiar dacă sunt foarte puţini cei ce stăruiesc în ortodoxie şi în evlavie, aceștia sunt Biserica, iar autoritatea şi conducerea așezămintelor bisericești rămâne cu ei”.[18]
Orice Sinod al Episcopilor cu adevărat ortodocşi, indiferent de componența și generalitatea lui, are puterea să lege şi să dezlege – adică să taie pe eretici din organizaţia vizibilă a Bisericii. Dar această putere constă în a discerne dacă Domnul a condamnat deja pe ereticul în cauză. Căci, aşa cum scrie Cuviosul Beda: ״Cheile împărăţiei indică cunoașterea reală şi puterea de a discerne cine merită să fie primit în Împărăţia Cerurilor şi cine trebuie exclus ca fiind nevrednic.״19[19] – iar această cunoaştere şi putere depinde, nu de număr, ci de har.
Orice om care, dacă nu este ״înstrăinat în probleme privind însăşi credinţa״, cu toate acestea ״se separă pentru anumite motive bisericești şi suspiciuni capabile de soluţii reciproce״, este un schismatic, conform definiţiei Sfântului Vasile cel Mare 20[20] şi ״s-a osândit pe sine״ (Tit 3.11). Căci, aşa cum spune Domnul: ״Cel ce nu este cu Mine este împotriva Mea״ (Matei 12.3) şi cum spune Sfântul Ciprian din Cartagina ״nu există mântuire în afara Bisericii”.[21]
În consecinţă, ecumeniştii şi nou calendariştii, ambii având erezii cumplite condamnate de vechile Sinoade şi de Sfinţii Părinţi şi fiind îndepărtaţi de Sinoadele de Episcopi în viață (adică de episcopi contemporani cu ei) și separându-se în comunităţi schismatice independente de Biserică, nu mai aparțin nici trupului mistic al Bisericii, nici organizaţiei sale vizibile. Căci, aşa cum a declarat unul din aceste Sinoade pe 8/21 iunie 1935: ״Noi le recomandăm tuturor celor ce urmează calendarul ortodox să nu aibe nici o comuniune spirituală cu biserica schismatică a păstorilor schismatici de la care harul Duhului Sfânt a plecat, pentru că ei au încălcat hotărârile Sfinţilor Părinţi ale celor Şapte Sinoade Ecumenice şi ale sinoadelor pan-ortodoxe ce au condamnat calendarul Gregorian. Că biserica schismatică nu mai are har şi Duh Sfânt este afirmat de către Sfântul Vasile cel Mare, care spune următoarele: ״Chiar dacă schismaticii s-au înşelat în lucruri ce nu sunt dogme, de vreme ce Capul Bisericii este Hristos, după cuvintele Sfântului Apostol, din care toţi membrii trăiesc şi primesc creştere spirituală, s-au depărtat singuri de armonia mădularelor Trupului şi nu mai sunt mădulare (ale acelui Trup) şi nici nu mai au harul Duhului Sfânt… [22]

traducere de pe http://www.orthodoxchristianbooks.com