Harismele minunate ale Cuviosului Paisie Aghioritul (1)

Depăşirea legilor firii

Inaintea Părintelui Paisie uneori stihiile naturii se plecau, dar şi el însuşi acţiona depăşind şi anulând legile naturale.
Neudat
Atunci când ploua, Stareţul folosea umbrela sau pelerina. Era şi el udat de ploaie ca şi ceilalţi şi, pe deasupra, mai era şi sensibil la frig şi la umezeală. Uneori însă pentru pricini pe care numai Dumnezeu le cunoaşte, nu era udat de ploaie. Adică, în timp ce în jurul său ploua, pe el nu-l atingea nici o picătură.
„Odată îl duceau pe Părintele Paisie de la Mănăs­tirea Cinstitului Inaintemergător la Suroti, povesteşte Kuţoianis Constantin. Pe tot parcursul drumului a plouat atât de tare, încât credeai că s-au deschis porţile cerului. De îndată ce am ajuns la Suroti, am văzut că maicile aşteptau cu umbrele şi pelerine pentru a i le da Stareţului ca să nu se ude. Mi-au făcut semn să mă apropii cât mai mult de clădire. Atunci, ca prin minune, în acea clipă pe o rază de doi metri în jurul maşinii a încetat să mai cadă ploaie, deşi mai departe ploua cu găleata. După ce Stareţul a coborât şi a intrat înăuntru a început să plouă şi deasupra maşinii.”
O întâmplare asemănătoare povestesc doi părinţi de la o chilie vecină:
„Într-o zi de iarnă a plouat atât de mult încât pârâul pe care îl întâlnim înainte de a ajunge la «Panaguda» nu se putea trece. Apele se ridicaseră foarte mult şi luaseră la vale chiar şi podeţul care înlesnea trecerea spre chilia Stareţului, precum şi o punte ce era puţin mai jos. Nu mai exista o altă trecere peste pârâu. In acea zi Stareţul ne-a vizitat la chilie, dar cu toate că ploua torenţial, încălţămintea lui era uscată şi curată. Avea o umbrelă, dar în mod normal şi zece paşi dacă ar fi făcut pe o astfel de ploaie nu numai încălţămintea, ci şi dulama i s-ar fi udat. Ne-am minunat nu numai pentru faptul că nu se udase deloc mergând pe o astfel de ploaie, dar şi pentru că reuşise să treacă pârâul. La plecare am vrut să-l însoţim, ca să ne dezlegăm nedumerirea, însă el nu ne-a îngăduit”.

Nevăzut
Mărturia lui Gheorghe Kurculiotis din Corint:
„Am mers la Stareţul Paisie în februarie 1979, pe când se afla la Coliba Cinstitei Cruci. Când am ajuns am găsit poarta deschisă. Am strigat de câteva ori de la poartă, dar nu am primit nici un răspuns. Era 8 dimineaţa. Am rămas acolo ca să-l aştept. La un moment dat Părintele Paisie a apărut înaintea mea. Când l-am văzut am tresărit şi m-am pierdut cu firea.
- Aici eram, Gheorghe, mi-a spus liniştit.
După aceea, când am povestit la doi duhovnici apariţia neaşteptată a Stareţului, aceia mi-au spus:
- Inaintea ta era, iar atunci când a vrut ţi s-a arătat.”
Mărturia lui Temiolakis Elefterie din Creta:
„În perioada în care Stareţul locuia la «Panaguda» l-am vizitat deoarece treceam printr-o mare încercare şi trebuia neapărat să-l văd. Am mers la poarta din spatele Colibei şi am strigat, dar nu am primit nici un raspuns. Atunci am coborât la chilia Părintelui Grigorie de alături, dar nici acolo nu am găsit pe nimeni. M-am întors din nou la Colibă şi l-am strigat de mai multe ori. Am bătut în fierul de la poartă, dar n-am primit nici un răspuns.
Eram gata să plec, dar m-am oprit la pârâu nestiind ce să fac. Nu voiam să plec, deoarece atarnam de părerea lui. Deodată am auzit lângă mine o voce care m-a strigat: «Elefterie». Atunci m-am întors si l-am văzut pe Stareţ în stânga mea la o distanţă de trei metri. M-am înfricoşat deoarece nu auzisem abolut nimic în jurul meu şi nici nu observasem vreo mişcare, mai ales că era vară şi pârâiaşul de alături nu avea deloc apă. Stăpânea peste tot o linişte desăvârşită, încât şi o muscă de ar fi zburat aş fi auzit-o.
După ce m-am convins că într-adevăr era Stareţul, m-am apropiat de el, i-am pus metanie, apoi l-am întrebat unde a fost, de nu m-a auzit când am strigat şi cum de a apărut aşa dintr-odată. Evitând explicaţiile mi-a spus numai că plecase în adâncul pădurii, iar acolo i se vestise că aveam nevoie de el. Apoi mi-a cerut să-i spun problema care mă preo­cupa. Dar când a văzut că am multe de spus, m-a luat şi, după ce am trecut pârâul, ne-am aşezat la doi metri de cărarea ce duce la «Panaguda».
Am început să-i spun problemele mele, când deodată am auzit nişte voci ale unor închinători. Atunci am început să vorbesc foarte încet, dar el mi-a spus:
- Vorbeşte normal, binecuvântatule! Nu te teme!
Eu am continuat să-i vorbesc, dar când am auzit vocile foarte aproape de noi, m-am oprit din nou.
- Spune, spune! m-a îndemnat Stareţul.
- Gheronda, dar o să ne audă cei ce se apropie şi o să vină cu toţii aici şi nu o să mai apuc să vă spun tot ce doresc.
- Nu te teme! Vorbeşte normal!
Şi astfel am continuat să vorbesc normal, iar Stareţul îmi răspundea pe acelaşi ton. Inchinătorii au trecut la doi metri de noi, dar nici nu ne-au văzut, nici nu ne-au auzit, ci şi-au continuat drumul spre «Pana­guda».
Atât apariţia neaşteptată a Stareţului cât şi tot ce a urmat a fost ceva inexplicabil şi minunat. Insă eu, neîndoindu-mă de sfinţenia lui, le consideram pe acestea ca pe nişte lucruri fireşti pentru el, deoarece, altădată, îmi mărturisise în simplitatea sa despre prezenţa îngerilor şi sfinţilor în chilia lui. Imi desco­perea o lume despre care ştiam că este adevărată, pentru că şi el era un monah adevărat şi sfânt”.

Zboară prin văzduh
De multe ori Stareţul, în vremea rugăciunii se ridica în văzduh şi cu trupul. Dar şi atunci când lucra sau mergea a fost văzut că nu calcă pe pământ.
***
La „Cinstita Cruce” a trăit un fapt minunat.
„In timp ce mă rugam, povestea Stareţul, nu ştiu ce mi s-a întâmplat, că deodată m-am înălţat sus în văzduh şi am văzut Coliba cum se micşora sub mine. Nu mi-am dat seama nici cum m-am ridicat, dar nici cum am coborât”.
Un monah aghiorit povesteşte:
„Odată l-am cerce­tat pe Stareţ la «Panaguda» şi l-am găsit făcând o sobă de cărămidă. Se urcase pe o scândură, pe care o aşezase alături de sobă pentru a pune materialele pe ea. In timp ce lucra l-am văzut deodată ridicat de la pământ cam la vreo treizeci de centimetri. La început credeam că nu văd bine, dar într-adevăr era ridicat în văzduh. După puţin a revenit la poziţia de mai înainte”.

Transmite har
Oriunde mergea, Stareţul răspândea peste tot har dumnezeiesc.
„Cel ce are har şi merge undeva, spunea el, îndată, ca un curent electric, împrăştie pacea duhovnicească pe care o are. Precum şi cel care are o stare demonică, împrăştie în jur ceea ce are înlăuntrul său. Starea noastră duhovnicească îi influenţează şi pe ceilalţi.”
Stareţul avea cunoştinţă de harul pe care i-l dăruise Dumnezeu şi împărtăşea oamenilor din această bogăţie. Vasile Mourahidis din Koniţa povesteşte:
„Atunci când eram copil mic de şase-şapte ani, urcam la Mănăstirea Stomiu împreună cu alţi copii de vârsta mea, avându-l cu noi şi pe Părintele Paisie. Deoarece drumul era greu şi în pantă eu oboseam repede. Odată, văzându-mă că am obosit. Stareţul mi-a spus:
- Vasile, atunci când oboseşti să-ţi faci semnul Sfintei Cruci, să sprijini toiagul de mine şi astfel să mergi mai departe.
La un moment dat, mergând pe cărare am întâlnit o piatră mare ce căzuse din munte, şi care avea cam un metru cub şi jumătate.
- Părinte Paisie, am spus, dacă ar veni un tractor ar putea trage piatra din cale.
- Este cu neputinţă. Unde să aflăm tractor? Tu eşti tractorul. Tu o s-o tragi din drum.
- Eu nu pot. Sunt mic.
- O să încerci. O să-ţi faci semnul Crucii, o să spui «Tatăl nostru» şi o să reuşeşti. O să te ajut şi eu. Tu o să împingi piatra, iar eu o să te împing pe tine.
Când Stareţul şi-a sprijinit puţin mâna de mine, piatra s-a mişcat din loc. Nu era aproape de marginea drumului ca să fie mişcată uşor. După ce a făcut o rotire completă, s-a rostogolit în vale. Am simţit-o uşoară de parcă ar fi avut vreo trei kilograme. Atunci nu am conştientizat faptul, însă după ce am mai crescut puţin mi-am dat seama ce se întâmplase”.
***
Mărturia lui Gheorghe Kurkuliotis din Corint:
„Atunci când mergeam la Coliba Stareţului după ce discutam cu el, la plecare mă însoţea. Obişnuia să mă lovească uşor pe cap şi pe umăr. La inceput nu-mi dădeam seama de ajutorul pe care îl primeam din această simplă atingere. Am conştientizat însă mai târziu lucrul acesta, simţind că primeam putere, curaj şi nădejde. Atunci când vreodată nu mă lovea peste cap îi spuneam:
- Gheronda, însemnează-mă cu Semnul Crucii!
- Eu nu sunt preot, îmi spunea, dar fiindcă vrei…
Şi spunând aceasta îmi punea palma pe cap. În acea clipă simţeam o putere ieşind din el şi intrând în mine. Plecam astfel uşurat şi cu toate problemele mele rezolvate. Stareţul era plin de har”.
Mărturia lui Anghel Horozidu, ofiţer de poliţie din Tesalonic:
„Odată mă întorceam la Tesalonic împreună cu Părintele Paisie şi cu Părintele Grigorie, duhovnicul Sfintei Mănăstiri a Cinstitului Inaintemergător din Metamorfosi. Ne aflam la o distanţă de o sută cincizeci de kilometri de oraş, iar eu eram cu desăvârşire istovit deoarece nu dormisem de mai mult de treizeci de ore. Amândoi părinţii stăteau pe bancheta din spate a maşinii. La un moment dat Părintele Paisie mi-a spus:
- Ai obosit. Stai că o să conduc eu.
A trecut în faţă şi s-a aşezat pe scaunul din dreapta şoferului. Fireşte Stareţul nici nu a condus vreodată, nici nu ştia să conducă, ci a spus aceasta în glumă. Cu toate acestea, lucru minunat a fost că nici nu mi-am dat seama cum am ajuns la Suroti, fiind cu desăvârşire odihnit”.

Ridică o stâncă
Luca, fratele Stareţului ne-a povestit:
„Atunci când Părintele Paisie era la Stomiu, a căzut odată o stâncă mare în cărare. S-au adunat mulţi oameni şi au încercat s-o mişte cu pari, dar în zadar. După ce au plecat toti, Stareţul mi-a spus:
- Hai, du-te şi tu!
Am plecat, dar puţin mai departe m-am ascuns voind să văd ce face. Atunci l-am văzut făcându-şi semnul Crucii şi, apucând stânca, a ridicat-o ca pe un scaun şi a aruncat-o alături de drum”.

„Ce binecuvântare a fost aceasta!”
Părintele Haralambie Anastasis, paroh în localita­tea Kalitea Konifei povesteşte:
„Intr-un an, după hra­mul Mănăstirii Lavra, am mers şase ore pe jos ca să-l văd pe Stareţ la «Panaguda». Nu-l mai văzusem de douăzeci şi cinci de ani. L-am găsit în pădure. M-a recunoscut imediat, dar cel mai minunat a fost că mi-a spus data când am devenit diacon şi apoi preot. Atunci i-am spus:
- Gheronda, nu cumva aveţi ceva de mâncare?
- Am, mi-a spus el şi mi-a arătat o pungă de nailon în care erau trei roşii foarte mici şi un pesmet şi jumătate.
Atunci mi-am spus în sinea mea: «Ce, numai atâtea să mâncăm?» Nu m-am putut abţine şi i-am spus:
- Gheronda, aceasta este mâncare? Nu am mâncat de ieri. Mie nu-mi ajung douăzeci de astfel de roşii.
- Părinte Haralambie, vom face rugăciune, le vei binecuvânta Sfinţia Ta şi încă vor prisosi.
Stareţul a desfăcut punga, a rupt-o în chipul Crucii şi a aşezat-o ca o faţă de masă. Mi-a pus înainte două roşii şi un posmag, iar el a luat pentru sine jumătatea de posmag şi cealaltă roşie. Ne-am ridicat, am făcut rugăciune, după care mi-a spus:
- Părinte, binecuvintează!
Am binecuvântat şi am început să mâncăm. Dar unde a dispărut acea foame pe care o aveam? M-am săturat foarte repede de parcă mi-ar fi înfundat cineva gâtul. Nu am putut mânca tot posmagul, ci am mai lăsat puţin din el. Voiam numai apă. La un moment dat Stareţul mi-a spus:
- Mănâncă, părinte Haralambie!
- Nu mai pot, Gheronda. M-am săturat.
In acea zi nu am mai putut mânca, ci numai apă ceream pe unde mergeam. După ce am plecat de la «Panaguda» mereu îmi spuneam: «Ce binecuvântare a fost aceasta!» Aşa cum a binecuvântat Hristos cele cinci pâini şi doi peşti şi s-au săturat cinci mii de bărbaţi afară de femei şi copii. Binecuvântarea Domnului!”

„Neprins”
Stareţul din smerenie nu numai că evita să fie fotografiat, ci simţea chiar şi neplăcere şi repulsie pentru aceasta. Ceda numai în faţa omului sensibil şi smerit, ca să nu fie rănit de refuzul său şi de expli­caţia pe care acela şi-ar fi putut-o da, considerându-se nevrednic de aceasta. In aceste cazuri prefera să se mâhnească el însuşi, decât să-l deznădăjduiască pe fratele. Din dragoste îşi jertfea chiar şi smerenia.
Mulţi au vrut să-l fotografieze în ascuns sau la arătare, în situaţii în care nu putea reacţiona datorită prezenţei unor egumeni, episcopi sau în timpul procesiunilor. Este adevărat că uneori reuşeau să-l fotografieze, dar de obicei fotografiile nu ieşeau bine, deoarece pe chipul lui puteai vedea o mâhnire, o împotrivire, care te făcea să te simţi vinovat.
Dar există şi multe mărturii potrivit cărora Stare­ţul, într-un chip minunat, nu era prins de aparatul de fotografiat, atunci când era fotografiat în ascuns sau prin surprindere. Uneori se ardea filmul sau se bloca aparatul, iar alteori fotografia ieşea normal însă fără persoana Stareţului.
***
Domnul K…, fotograf de meserie, povesteşte:
„Odată l-am vizitat pe Stareţ şi m-am folosit foarte mult de sfaturile lui înţelepte. Mai mult însă m-a impresionat dragostea lui nemărginită şi jertfirea de sine. Din pricina bolii era cu desăvârşire istovit, dar şi suferea mult. De îndată însă ce a văzut că am mare nevoie de ajutor, a uitat de problema sa, s-a întins în curte pe pământ, deoarece nu putea sta nici în picioare, nici pe scaun, şi a început să se preocupe de mine. La plecare mi s-a născut dorinţa să-l fotografiez, astfel încât să am posibilitatea să-mi readuc în memorie, prin fotografie, această binecu­vântată întâlnire. Ştiind însă că de l-aş fi întrebat m-ar fi refuzat, l-am fotografiat de două ori pe ascuns. Dar Stareţul, fără ca eu să-mi dau seama în acea clipă, m-a împiedicat într-un mod ştiut numai de el. Cele două fotografii au ieşit complet negre, ca şi cum obiectivul ar fi fost acoperit cu capacul de protecţie.”
***
„Am mers la «Panaguda», mărturiseşte un alt închi­nător, dar nu era nimeni. Stareţul trebuie să fi fost înăuntru deoarece lacătul de la poarta de lemn era deschis. «Este o ocazie bună», m-am gândit în sinea mea. Şi îndată am pus aparatul de fotografiat în gardul curţii ca să nu se vadă şi l-am aranjat astfel încât obiectivul să fie îndreptat spre uşa Colibei. Apoi am bătut în fierul de la poartă. De îndată ce a ieşit, am apăsat pe buton. Eram foarte bucuros de «isprava» mea.
Dar închipuiţi-vă surpriza pe care am avut-o atunci când, la developarea filmului, am văzut că uşa a ieşit foarte clar, însă Stareţul lipsea“.
***
Acelaşi lucru se întâmpla şi atunci când unii voiau să înregistreze discuţia cu el. Au fost cazuri în care caseta nu mergea deloc sau se derula complet şi nu înregistra. Alteori se înregistrau toate celelalte (discu­ţii ale altor persoane ce erau de faţă, ciripitul păsă­rilor, zgomote), însă vocea Stareţului lipsea.
***
Mărturia unui student:
„Odată am mers cu nişte colegi la Stareţ. Am început discuţia, dar şi-a dat seama că avem casetofoane. Ne-a spus să le închi­dem. Unii le-au închis, însă eu l-am lăsat, deoarece îl aveam ascuns bine. După o vreme ne-a spus din nou să le închidem, apoi a adăugat:
- Chiar de nu le veţi închide, nu vor înregistra.
După ce am plecat nu am închis imediat casetofonul. Dar atunci când am ascultat caseta, am văzut că a înregistrat numai înainte şi după discuţia noastră cu Stareţul.”
***
Mărturia lui Gheorghe Kurkuliotis:
„Odată a mers la Stareţ un grup de studenţi, iar unul dintre ei luase cu el un casetofon mic ca să înregistreze discuţia. După ce au discutat o bună bucată de vreme, la un moment dat Stareţul i-a spus:
- Acela pe care îl ai în buzunar nu a înregistrat nimic.
Tânărul a încremenit. Intr-adevăr, atunci când a ascultat caseta, a văzut că nu înregistrase nici un cuvânt”.

2. Imprietenire cu animalele
Staretului i s-a dăruit harisma de a petrece cu animalele sălbatice, fără ca acelea să-l vatăme, aşa cum s-a întâmplat cu Adam înainte de cădere şi cu mulţi alţi sfinţi. Fiarele sălbatice simţeau marea lui dragoste şi vedeau în el curăţia omului de dinainte de cădere. Este cunoscut faptul că, atunci când omul îşi redo­bândeşte frumuseţea primară, harul dumnezeiesc pierdut, devine stăpânul întregii zidiri şi domneşte peste toate zburătoarele cerului şi peste târâtoarele şi fiarele pământului. Atunci se reface prietenia cu zidirea, aşa cum numesc Sfinţii Părinţi această stare de dinainte de cădere. „Atunci când locuieşte şi se odihneşte Dumnezeu în cineva, toate i se supun, precum lui Adam înainte de a călca porunca lui Dumnezeu.”[1]
Stareţul spunea:
„Din clipa în care omul se pune în situaţia celuilalt, pe toţi îi poate iubi, chiar şi pe animalele domestice şi fiarele sălbatice. Pe toate le cuprinde înlăuntrul său şi atunci iese iubirea de sine din dragostea sa. Când văd o fiară sălbatică mă gândesc că şi eu aş fi putut fi o fiară. Dumnezeu este Stăpân peste toate şi ar fi putut să mă facă fiară. Atunci când mă pun în locul unei fiare, voi iubi şi mi se va face milă chiar şi de şerpi. Ei, oare mi-ar fi plăcut să fiu şarpe, să ies puţin la soare ca să mă încălzesc şi să fi venit un om să mă lovească şi să-mi zdrobească capul? Fiarele sălbatice simt dragostea cea dumnezeiască. O fiară poate deosebi un om care o iubeşte, de un vânător care vrea să o omoare. De omul care o iubeşte se va apropia, nu se va teme de el. Credeam că aceasta se întâmplă la toate animalele sălbatice în afară de şerpi. Insă am constatat după aceea că acelaşi lucru se întâmplă şi la ei. Chiar şi la viperă care, în com­paraţie cu ceilalţi şerpi, este precum capra faţă de miel”.
Un oarecare diacon l-a întrebat odată:
- Gheronda, am auzit că aveţi nişte şerpi la chilie. Este adevărat?
- Da, părinte, şerpii (patimile) îi am aici în inimă, iar când vei deveni duhovnic să vii să ţi-i arăt (să mă spovedesc).
Gheorghe Papatemistocleus din Koniţa scrie urmă­toarele:
„Aproape în fiecare duminică mergeam la Mănăstirea Stomiu, de parcă o putere nevăzută ne trăgea lângă Părintele Paisie. Acolo aflam pacea. Lân­gă el ni se liniştea sufletul. In acelaşi timp încercam să-l ajutăm la diferite treburi. Intr-una din acele zile m-a trimis să iau o cazma şi o lopată din magazia care se afla chiar lângă poarta principală a mănăs­tirii”.
- Gheorghe, să nu te temi! mi-a spus el. Sunt doi şerpişori acolo înăuntru, dar nu sunt periculoşi.
Am mers să împlinesc porunca Stareţului, iar când am intrat în magazie am văzut două năpârci, care s-au mişcat înspre locul unde erau sculele. Când le-am văzut am sărit înapoi înfricoşat, gata s-o iau la fugă, însă m-a ţinut mâna osoasă şi viguroasă a Stareţului, care a „certat” şerpii cu voce liniştită:
- Hai, mergeţi în colţul vostru! Nu vedeţi că Gheor­ghe se teme?
Mă urmase deoarece şi-a dat seama că vederea şerpilor îmi va pricinui frică. M-am întors să-l privesc, dar nu i-am putut întâlni privirea deoarece ochii săi căutau spre pământ. Am încercat atunci să şoptesc ceva, dar deja plecase, se afla departe.
Altădată intrând în bucătăria mănăstirii l-am auzit pe un vechi coleg de al său spunându-i:
- Lasă-mă, Părinte Paisie, să-l dobor!
Şi zicând acestea şi-a ridicat puşca de vânătoare. Dar blândul Stareţ cu o voce paşnică şi lină i-a spus:
- Nu, Ioane! Nu vezi că are Crucea pe frunte?
Atunci m-am aplecat peste fereastră şi am văzut un iepure care păştea liniştit şi care avea pe frunte o Cruce neagră. Stareţul îi chema pe iepuri aşa cum chemăm noi pisicile, iar ei nu se temeau să petreacă alături de el. Pe acest iepure îl prinsese printre fasole şi îi făcu­se o Cruce pe frunte. Apoi îl înştiinţase pe cumnatul său Vasile şi pe alţi vânători să ia aminte să nu-l împuşte.
***
Odată au venit doi ursuleţi în curtea Mănăstirii Stomiu. Stareţul i-a prins de ceafă şi le-a spus:
- Altădată să nu mai intraţi în curtea mănăstirii! Să veniţi în spatele bucătăriei ca să vă dau de mâncare!
Şi i-a dus să le arate locul. (Întâmplarea aceasta au povestit-o doi locuitori din Koniţa fratelui începă­tor Pavel de la Mănăstirea Stomiu).
***
Inchinătorul cipriot M.S. povesteşte:
„Odată a ve­nit un grup de ciprioţi la «Panaguda» pentru a-l vedea pe Stareţ. Acela le-a spus să ia câte o bucăţică de rahat. Dar de îndată ce au deschis capacul cutiei au făcut o grimasă, s-au privit unii pe alţii şi au mur­murat ceva. Cutia era plină de furnici. Se vede că un oarecare închinător nu pusese bine capacul şi cutia se umpluse de furnici, deşi Stareţul scrisese pe capac să fie închisă bine cutia. Erau atât de multe furnici, încât nu se mai vedeau bucăţile de rahat.
De îndată ce Stareţul a înţeles ce se întâmplase, a aruncat o privire în cutie şi luând o bucăţică de rahat, a pus-o la o mică distanţă de cutie. Apoi, cu gingăşie dar şi cu seriozitate a spus către furnici:
- Acesta este al vostru. Duceţi-vă şi mâncaţi din el şi lăsaţi celelalte bucăţi pentru oameni!
Şi - lucru minunat! - furnicile au făcut ascultare, au ieşit toate din cutie şi s-au adunat să mănânce bucata lor de rahat“.
***
Mărturia monahului Alipie de la Sfânta Ana:
„L-am cunoscut pe Părintele Paisie de la vârsta de cinci­sprezece ani. Cu harul lui Dumnezeu am devenit monah la Mănăstirea Kutlumuş. Mergeam şi-l vedeam în fiecare zi. Auzeam despre minunile ce le făcea şi mi se născuse dorinţa să văd vreo minune de a sa. Timp de o lună m-a chinuit acest gând.
In dimineaţa unei zile de iarnă - începutul lui no­iembrie - m-am dus să-l văd şi l-am găsit spălându-şi mâinile la robinetul butoiului de la poartă. Era singur. Mi-a deschis şi mi-a spus să aştept. Apoi s-a dus şi a luat din spatele butoiului o hârtie cu firimituri, a desfăcut-o şi a privit spre cer. Deşi nu era nici o păsărică în jurul nostru, deodată s-a adunat un stol. De unde au apărut dintr-odată atâtea păsărele? Unele stăteau pe capul său, altele pe umeri şi pe mâini, iar el le hrănea. Văzând această privelişte am rămas încremenit şi inima îmi bătea repede din cauza emo­ţiei. Stareţul zâmbind a spus păsărelelor:
- Mergeţi şi la el!
Le vorbea ca şi cum ar fi fost oameni. Unei păsă­rele care stătea pe mâna sa i-a spus:
- Du-te şi la el! De-al nostru este.
Aceasta a durat cam două minute. La un moment dat a strâns hârtia, iar păsărelele au dispărut. Mă uitam la el buimăcit. Apoi mi-a spus:
- Acum du-te!“
(va urma)
———————————
[1] Kiril Schitopolitul, “Viata Sfantului Eftimie cel Mare”, Cap. 13, p. 23.
(in: Ieromonahul Isaac, “Viata Cuviosului Paisie Aghioritul”, Editura Evanghelismos)