Ziua de 24 ianuarie ne uneşte pe toţi românii de pretutindeni; dacă nu prin credinţa adevărată şi trăirile cu adevărat patriotice, măcar prin aducere-aminte de simţămintele nobile ale poporului de rând, contrabalansate de scopurile mârşave şi bine camuflate ale «marilor patrioţi» ai vremii, deopotrivă oameni politici sau feţe bisericeşti.
Aşa încep spectacolele pline de bravură la adresa unora, a căror identitate rămâne necunoscută pentru multă lume. La final (să nu fie nouă una ca aceasta!) se mai poate întâmpla şi vreo «canonizare» a acestor apostaţi ai timpurilor noastre, de către fel de fel de clerici de modă nouă, purtaţi abil de mâna masonică a Apusului. Este plin de cuvioşie faptul că cineva se mai gândeşte şi la cei trecuţi la cele veşnice. «Să ne rugăm pentru dânşii şi să-i lăsăm să se odihnească în pace», ar putea spune unii. Desigur, afirmaţia e justă. Dar, cum canonizările din ultima vreme merg pe bandă rulantă, manifestările de acest gen, pline de paradă şi elogiu, precum cele din Dealul Patriarhiei din Bucureşti sau cele de la Iaşi de la Biserica «Sf. Trei Ierarhi» unde zac rămăşiţele sau… poate viitoarele «sfinte moaşte» ale răposatului domnitor, Al. I. Cuza… ei bine, toate acestea ne dau de gândit. Un lucru este ştiut, însă: fiecare îşi glorifică acoliţii sau cel puţin predecesorii ideologiilor pe care le practică. Cât despre Cuza, se ştie că a fost instrumentul de căpetenie prin care faimoasa Masonerie avea să-şi îndeplinească scopurile oculte şi în România.
În 1843, la Bucureşti, apare loja «Dreptate şi Frăţie», printre membrii căreia întâlnim pe Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Christian Tell, oameni de vază ai societăţii. Alături de aceasta, funcţionau şi «Rose de parfait silence» (Trandafirul marii tăceri) condusă de C.A. Rossetti, Dimitrie Brătianu, Ion C. Brătianu , şi «Steaua Dunării», al cărei membru principal era tocmai domnitorul Al. I. Cuza. Acesta din urmă, în colaborare cu unele feţe bisericeşti, mânjite cu aluatul masonilor au reuşit ca, în mai puţin de 7 ani de guvernare (1859-1866), să distrugă aşezămintele patristice ale Bisericii Ortodoxe Române, ducând la obţinerea cu de la sine putere a autocefaliei (în 1885), introducerea calendarului gregorian sau schimbarea structurii învăţământului teologic din România, după model romano-catolic.
Şi se cuvine a adăuga: Cuza este cel care a realizat proiectul şi a adoptat, în anul 1864, Legea secularizării averilor mănăstireşti, lege ce a produs o mulţumire generală în toată ţara şi a deschis oportunitatea împroprietăririi ţăranilor. Dar, de fapt, în spatele dezideratului de a despuia mănăstirile de averile pe care le deţineau, nu era nobila dorinţă de împroprietărire a ţăranilor, ci distrugerea structurii vieţii monahale. El a urmat o măsură asemănătoare, luată în Moldova în anul 1834: secularizarea averilor episcopiilor şi transformarea ierarhilor în salariaţi ai statului.
O altă lege dată împotriva lui Dumnezeu şi a Bisericii Sale a fost izgonirea din mănăstiri, a tuturor călugărilor şi maicilor, de până la vârsta de 60 de ani. În mănăstiri au avut voie să rămână numai bolnavii şi handicapaţii fizic sub această vârstă. De la el înainte, s-a rânduit obligativitatea binecuvântării sinodului pentru săvârşirea tunderilor în monahism. Această măsură a rămas în vigoare până la primul război mondial, fiind transferată apoi în responsabilitatea episcopilor.
O altă lovitură îndreptată spre Biserică a fost instituirea, de către domnitorul Principatelor, a Legii Decretului organic pentru înfiinţarea unei autorităţi sinodale centrale, în 1864, menită să înfăptuiască unirea bisericească a Principatelor Române. Cuza dorea sa vadă Biserica Ortodoxă Română „independentă de orice autoritate bisericească, în tot ceea ce priveşte organizarea şi disciplina”, dar această independenţă autoritară era de fapt o încuviinţare, o conformare a B.O.R. la noile regului ale Apusului. Şi acest lucru se oglindeşte prin interzicerea cântării bizantine în biserică, practicată de atâtea veacuri, poruncind clericilor să aibă muzică corală polifonică. Pictura bizantină în biserică a fost interzisă, obligând la folosirea tehnicilor realiste şi (post)renascentiste ale picturii în ulei. Dintr-un naţionalism exacerbat şi fără nici un temei ortodox, a interzis pomenirea Sfinţilor de neam rus, la slujbele din B.O.R.
După cum se poate vedea, Cuza a fost cel care a reuşit, din păcate, să închine Biserica Statului, transformându-i pe slujitorii sfintelor altare în nişte aserviţi ai puterii. Deja începuse a se simţi în Biserică duhul lumesc: clericii aveau de-acum serviciu civil; slujirea preoţească sau diaconească s-a transformat într-o profesie ca oricare alta, remunerată de către Stat. Acest lucru face să apară în sânul Bisericii oameni foarte cultivaţi în ştiinţele laice, umaniste, înzestraţi din punct de vedere intelectual, abili diplomaţi sau politicieni, buni retori şi oameni de stat, însă departe de duhul Ortodoxiei, în afara oricărei trăiri duhovniceşti, precum un Melchisedec Ştefănescu, Neofit Scriban, clerici şi şefi ai Partidului Naţional sau un Calinic Miclescu, devenit mitropolit al Moldovei la 18 mai 1865 „pentru că fusese loial faţă de guvern, ţinuse predici călugărilor, anunţase concursuri pentru locurile de protopop…” (N. Dobrescu în Convorbiri literare, 1907, pag. 115).
Era perioada de declin a marilor generaţii de vlădici cu viaţă sfântă, crescuţi în duhul Ortodoxiei şi adăpaţi cu apa vie a poruncilor dumnezeieşti. Din astfel de vlăstare binecuvântate ale Bisericii s-au ridicat vrednici păstori ai turmei, precum Sfântul Ierarh Calinic de la Cernica (prăznuit la 11 aprilie) – cel care în vremea sa s-a opus introducerii calendarului gregorian în uzul liturgic al B.O.R., şi despre care istoricul Nicolae Iorga afirma: „Trăind în sfinţenia muncii şi a înfrânării, era socotit ca sfânt de credincioşii din eparhie şi părerile de rău ale multora se îndreptară mult timp către mormântul lui, pe care-l voise la Cernica, locul lui de învăţătură şi pregătire duhovnicească, unde se retrăsese. Trăind până departe în timpuri noi, pe care el nu le mai înţelegea nici pentru a le mai combate, precum ar fi fost datoria sa, cruţat de dânsele, venerat pentru o vârstă ca a sa şi pentru o astfel de viaţă, chiar şi de cei mai antireligioşi din noul curent Apusean, care stăpânea Statul cel nou, el încheie cu vrednicie şirul curaţilor călugări fără de arginţi, al ctitorilor de cărţi şi de clădiri de închinare, al sufletelor de arhierei care o clipă nu şi-au închipuit că fapta ori gândul lor scapă de sub ochiul priveghetor al lui Dumnezeu.” (Istoria Eparhiei Râmnicului, pag.156-166).
Politica îşi spune cuvântul şi în BisericăÎn momentul în care Cuza a declarat, cu de la sine putere autocefalia Bisericii Ortodoxe din România, rupând-o de Patriarhia de Constantinopol, lucru recunoscut abia 20 de ani mai tîrziu, aceasta atrăgea după sine decizia ca ierarhii B.O.R. să deţină studii superioare şi doctorat, cât şi aprobarea (recunoaşterea) din partea Statului. Nu ştiu despre ce recunoaştere ar fi fost nevoie din partea Statului, căci numirea unui arhiereu implică o respectare a unor Sfinte Canoane (viaţă curată şi mărturisire ortodoxă neîndoielnică). Or, politicienii vremii nici nu aveau habar de aceste lucruri: o sfinţire a unui cleric al Bisericii, o chemare a Sfântului Duh, a fost şi este un lucru pe care oamenii Statului nu îl vor putea face vreodată! Şi acesta era numai începutul unei noi generaţii de ierarhi străini de duhul Ortodoxiei şi nevrednici poate, duhovniceşte vorbind, de a pune pe capul lor mitra de episcop. Se simţea duhul silnic şi străin al unei şcoli apusene; alte cetiri, decât cele scrise în «limba vechilor Cazanii»; slove noi pentru oameni noi; alt mediu, decât cel al aşezămintelor monahale, adevărate vetre şi şcoli ale nevoinţei şi sfinţeniei. Se impunea acum, cu forţa, altă tradiţie a relaţiilor dintre Biserică şi Cezarul pământesc: nu mai exista acum acea frumoasă rânduială, prin care blagocestivii domnitori erau unşi de către Mitropoliţii vremii. Se întrerupea un lung şir de ierarhi, ce se urca până la Alexandru cel Bun al Moldovei, la Alexandru, fiu al lui Basarab al Ţării Româneşti. Un Stat fără de Dumnezeu, călcător de lege şi stricător de tradiţie, avea acum să dea o altă generaţie de arhierei Bisericii româneşti.Dacă seminarul de la Mănăstirea Neamţ ar fi trăit în chiliile însufleţite de Sfântul Paisie Velicikovski, acest teolog şi dascăl isihast, cu profesori purtând rase călugăreşti, atunci sigur că seminarul ar fi putut pregăti clerici cu adevărat ortodocşi. Seminarul ieşean, însă, nu… El avusese încă din 1821 profesori ardeleni ca Bob, nepot de episcop uniat, el însuşi fost uniat; ca Vasile Pop, doctor în filozofie, autor de scriere latină asupra (împotriva) obiceiurilor populare româneşti…ca Mamfi şi Costea, crescuţi în acelaşi spirit naţional şi laic… În acest amestec al patriotismului de acasă, al ideilor de origine romană, de simpatie pentru apusul francez, pentru limbă, pentru civilizaţia lui liberală – pe de o parte, şi cu ortodoxismul strict – pe de alta, care se răzima pe nestrămutate canoane, se formă un alt rând de conducători şi reprezentanţi de căpetenie a Bisericii noastre.» (Istoria Bisericii Româneşti, N. Iorga, vol.2, pag. 243, 246).De fapt, era un început al politicii bisericeşti propovăduite în vremurile actuale – diplome în străinătate, dar nu obţinute la academiile teologice ortodoxe, ci la renumitele academii catolice sau protestante, la Londra, Paris, Geneva etc. Încă din vremea lui Cuza, s-a urmărit o nouă orientare a Bisericii, prin iniţiativa personală a lui Kogălniceanu (pe atunci, prim-ministru al României) care, prin Legea seminarelor din 1860, îmbogăţea programul seminarului din Iaşi, încercând instituirea unei Facultăţi de Teologie. Mai târziu, în 1864, avea să treacă seminarele sub organizarea generală a învăţământului, rupând legăturile lor fireşti cu episcopatul şi dându-le o orientare laică, cu profesori aleşi doar pe criteriul ştiinţific şi numai dintre laici. În aceste condiţii, Al. I. Cuza a fost cel care a început lupta împotriva descentralizării Bisericii. Ca urmare, se constituie două grupări conducătoare ale Bisericii: una, păstrând linia canonicităţii bisericeşti, iar cealaltă, luptând pentru introducerea inovaţiilor guvernului. Din cea dintâi făceau parte episcopi ca Sofronie Miclescu, Nifon Rusailă sau Calinic de Râmnic, care «indiferenţi pentru astfel de vălmăşaguri ale lumii, făceau parte din vechiul episcopat canonic», iar din cealaltă partidă, mai puţin canonică, făceau parte reprezentanţi ai Bisericii precum Calinic Miclescu, devenit mitropolit al Moldovei, pentru loialitatea sa faţă de guvern, sau mari feţe bisericeşti «necanonice», Neofit şi Filaret Scriban, şi Iosif Bobulescu, aflaţi în fruntea luptătorilor.
Decăderea de atunci e vremea de acumPerioada de domnie a lui Cuza culminează cu acea etapă de tristă pomenire din viaţa Bisericii, când deja nu se mai poate vorbi despre reprezentanţii Bisericii ca fiind apărători şi păstrători ai minunatului tezaur ortodox, moştenit de la strămoşii noştri, cât şi a tot ceea ce implică Ortodoxia. Principala cauză pentru care se dă lupta nu mai este aceeaşi pentru care militau Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ierarh Nicolae, Spiridon, Vasilie cel Mare, şi anume păzirea cu scumpătate a dogmelor şi a canoanelor bisericeşti. De data aceasta, marii ierarhi ai Bisericii se lasă conduşi de un curent politic străin de Ortodoxia Sfinţilor Părinţi: „Iar cât despre politica pe care au urmat-o în organizarea bisericească a Românilor, aiurea se cuvine a o înfăţişa şi a o judeca din punct de vedere naţional, permanent şi ireductibil, căci de un punct de vedere canonic ortodox nu se poate vorbi la nişte episcopi care de la început până la sfârşit au mers după indicaţiile Statului” (Istoria Bisericii Româneşti, N. Iorga, vol.2, pag. 250).
Iată numai în puţine cuvinte… cine a fost adevăratul Al. I. Cuza: departe de aprecierile şi osanalele prin care mulţi îl elogiază. Putem vedea desigur, dincolo de aceste aclamaţii, care este rostul şi scopul. Cine se identifică cu Al. I. Cuza, desigur că îl va aclama pretutindeni şi totdeauna.Şi nu numai atât… să mai pomenim şi despre statuia sa (vezi foto), ridicată pe coama Dealului Patriarhiei din Bucureşti (trebuie adăugat şi amănuntul poziţionării statuii cu partea dorsală spre Sfântul Altar al bisericii patriarhale, într-un gest edificator prin el însuşi)…
Cu statuie sau fără, mă întreb însă şi eu ca simplu ortodox: Cum oare vor face parastas noului Iulian Apostatul al românilor? Cum oare vor îndrăzni să-i aducă Domnului rugăciunea: „Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău”?
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu