Ecce Homo - Pretoriul din Ierusalim

Ecce Homo - Pretoriul din Ierusalim
Ecce Homo - Iata Omul !

Manastirea Ecce Homo, aflata pe locul fostului Pretoriu roman, unde Hristos a fost judecat si osandit de evrei, este totodata si prima dintre stationarile de pe Drumul Crucii. Acest "drum al durerii" - Via Dolorosa - aminteste neincetat omului masura dragostei lui Dumnezeu fata de el. Aceasta dragoste se vede, mai mult decat oricand, in Vinerea Mare, cand credinciosii pasesc pe urmele Mantuitorului, pe stradutele inguste ale vechiului oras Ierusalim. In chiar aceeasi curte se afla si Capela Condamnarii, alaturi de Capela Flagelarii lui Iisus.

Drumul Crucii se strecoara printre stradutele aglomerate si rasucite ale Ierusalimului, incepand de la Manastirea Ecce Homo si terminandu-se la Biserica Sfantului Mormant - Biserica Invierii. Potrivit traditiei crestine, aceasta este calea pe care Mantuitorul a fost dus spre Rastignire, incepand cu judecarea Sa, in Pretoriu, si terminand cu inmormantarea Sa in mormantul gol.

Ecce Homo sau Pretoriul din Ierusalim - scurt istoric

Actuala biserica a fost deschisa pelerinilor in anul 1868. Comunitatea Surorilor Sionului a fost intemeiata de Marie-Alphonse Ratisbone, care a cumparat pamantul cu pricina in anul 1857. Biserica pastreaza in zidurile ei o parte din celebrul si minunatul arc al portii lui Irod, din Fortareata Antonina. Aceasta este poarta din care Irod a spus multimilor "Ecce Homo." (Ioan 19, 5) si inca si locul unde Hristos a fost incununat cu cununa de spini, de catre soldati.



Ecce Homo este prima stationare de pe Drumul Crucii. Aici este locul in care Pilat L-a infatisat pe Hristos poporului insetat de sange, zicand: "Iata Omul." Tot aici este locul in care soldatii romani l-au batjocorit si l-au imbracat in hlamida rosie. Jocurile de zaruri ale romanilor isi mai pastreaza si astazi vechile lor urma, sapate in piatra.

Pretoriul este locul unde a avut loc punerea Crucii pe umerii Domnului si pornirea spre Golgota. In pretoriu iudeii l-au condamnat pe Fiul lui Dumnezeu strigand "Rastigneste-L! Rastigneste-L!". Clipa de clipa, Hristos mai mult se smerea si mai mult isi intarea, prin fapte, dragostea fata de om. La mica distanta de acest loc se afla si Biserica catolica "Ecce Homo!" - "Iata Omul!", care aduce aminte de cuvintele cu care Pilat L-a prezentat pe Iisus multimii.

Pretoriul, locul unde a fost judecat Mantuitorul judecat si condamnat la moarte de Pilat, este si un loc al ortodocsilor. Intr-o cladire ridicata deasupra pesterii de piatra in care a fost inchis Mantuitorul, cu picioarele si mainile legate, se afla o mica biserica ortodoxa. Pestera si biserica se numesc "Pretorion".

Biserica Ecce Homo - Biserica Surorilor Sionului - pastreaza o serie de pietre originale din Curtea de Judecata - Lithostratos. Aceste placi de piatra au pe ele striatii adancite, facute fie pentru scurgerea apei, fie pentru a nu aluneca potcoavele cailor soldatilor care intrau aici calare. Ceea ce este sigur este faptul ca "patratele si triunghiurile" de pe ele au fost facute de soldatii romani. Podeaua dateaza inca din vremea imparatului (117-138) si aduce la viata Evanghelia, care aminteste despre soldatii care aruncau sortii pentru hainele lui Hristos.


Arcul de piatra, numit si el "Eecce homo!", aminteste de locul unde Mantuitorului i s-a pus pe cap o coroana de spini si a fost impins pe Drumul Crucii. Arcul de piatra face parte dintr-o poarta de pe vremea imparatului Hadrian, numele actual fiindu-i dat in secolul al XVI-lea.

Sub capela Ecce Homo se afla o intreaga serie de culoare, tunele si pesteri, multe dintre ele inchisori sau celule ale fostilor prizonieri. Intr-una dintre ele se spune ca a fost tinut si Hristos, peste noapte. Piatra cu gauri speciale pentru imobilizarea picioarelor se mai pastreaza inca si astazi, drept model al barbariei romanilor.

Un apeduct construit in perioada Hasmodeilor, cu vreo doua secole i.Hr, aducea apa pe Muntele Templului, in Ierusalim. Irod a distrus o parte din acest canal in momentul in care si-a zidit fortareata Antonina. Aceasta cisterna de apa, subterana, a fost intarita si boltita de catre imparatul Hadrian, in secolul al II-lea d.Hr. O mare parte a capelei Ecce Homo este contruita deasupra acestei cisterne.

Marturia Sfintei Scripturi despre locul numit "Ecce Homo!"

"Atunci ostasii dregatorului, ducand ei pe Iisus in pretoriu, au adunat in jurul Lui toata cohorta, si dezbracandu-L de toate hainele Lui, I-au pus o hlamida rosie. Si impletind o cununa de spini, I-au pus-o pe cap si in mana Lui cea dreapta trestie; si, ingenunchind inaintea Lui isi bateau joc de El, zicand: Bucura-Te, regele iudeilor! Si scuipand asupra Lui, au luat trestia si-L bateau peste cap. Iar dupa ce L-au batjocorit, L-au dezbracat de hlamida, L-au imbracat cu hainele Lui si L-au dus sa-L rastigneasca." (Matei 27, 27-30)


"Deci L-au adus pe Iisus de la Caiafa la pretoriu; si era dimineata. Si ei n-au intrat in pretoriu, ca sa nu se spurce, ci sa manance Pastile. Deci Pilat a iesit la ei, afara, si le-a zis: Ce invinuire aduceti Omului Acestuia? Ei au raspuns si i-au zis: Daca Acesta n-ar fi raufacator, nu ti L-am fi dat tie. Deci le-a zis Pilat: Luati-L voi si judecati-L dupa legea voastra. Iudeii insa i-au raspuns: Noua nu ne este ingaduit sa omoram pe nimeni. (...)

Deci Pilat a intrat iarasi in pretoriu si a chemat pe Iisus si I-a zis: Tu esti regele iudeilor? Raspuns-a Iisus: De la tine insuti zici aceasta, sau altii ti-au spus-o despre Mine? Pilat a raspuns: Nu cumva sunt iudeu eu? Poporul Tau si arhiereii Te-au predat mie. Ce ai facut? Iisus a raspuns: Imparatia Mea nu este din lumea aceasta. Daca imparatia Mea ar fi din lumea aceasta, slujitorii Mei s-ar fi luptat ca sa nu fiu predat iudeilor. Dar acum imparatia Mea nu este de aici. Deci i-a zis Pilat: Asadar esti Tu imparat? Raspuns-a Iisus: Tu zici ca Eu sunt imparat. Eu spre aceasta M-am nascut si pentru aceasta am venit in lume, ca sa dau marturie pentru adevar; oricine este din adevar asculta glasul Meu.

Pilat I-a zis: Ce este adevarul? Si zicand aceasta, a iesit iarasi la iudei si le-a zis: Eu nu gasesc in El nici o vina, dar este la voi obiceiul ca la Pasti sa va eliberez pe unul. Voiti deci sa va eliberez pe regele iudeilor? Deci au strigat iarasi, zicand: Nu pe Acesta, ci pe Baraba. Iar Baraba era talhar. (...)

Deci atunci Pilat a luat pe Iisus si L-a biciuit. Si ostasii, impletind cununa din spini, I-au pus-o pe cap si L-au imbracat cu o mantie purpurie. Si veneau catre El si ziceau: Bucura-te, regele iudeilor! Si-I dadeau palme. Si Pilat a iesit iarasi afara si le-a zis: Iata vi-L aduc pe El afara, ca sa stiti ca nu gasesc in El nici o vina. Deci a iesit Iisus afara, purtand cununa de spini si mantia purpurie. Si le-a zis Pilat: Iata Omul !

Cand L-au vazut deci arhiereii si slujitorii au strigat, zicand: Rastigneste-L! Rastigneste-L! Zis-a lor Pilat: Luati-L voi si rastigniti-L, caci eu nu-I gasesc nici o vina. Iudeii i-au raspuns: Noi avem lege si dupa legea noastra El trebuie sa moara, ca S-a facut pe Sine Fiu al lui Dumnezeu. Deci, cand a auzit Pilat acest cuvant, mai mult s-a temut.
Si a intrat iarasi in pretoriu si I-a zis lui Iisus: De unde esti Tu? Iar Iisus nu i-a dat nici un raspuns. Deci Pilat i-a zis: Mie nu-mi vorbesti? Nu stii ca am putere sa Te eliberez si putere am sa Te rastignesc? Iisus a raspuns: N-ai avea nici o putere asupra Mea, daca nu ti-ar fi fost dat tie de sus. De aceea cel ce M-a predat tie mai mare pacat are.
Pentru aceasta, Pilat cauta sa-L elibereze; iar iudeii strigau zicand: Daca Il eliberezi pe Acesta, nu esti prieten al Cezarului. Oricine se face pe sine imparat este impotriva Cezarului. Deci Pilat, auzind cuvintele acestea, L-a dus afara pe Iisus si a sezut pe scaunul de judecata, in locul numit pardosit cu pietre, iar evreieste Gabbata. Si era Vinerea Pastilor, cam la al saselea ceas, si a zis Pilat iudeilor: Iata Imparatul vostru.
Deci au strigat aceia: Ia-L! Ia-L! Rastigneste-L! Pilat le-a zis: Sa rastignesc pe Imparatul vostru? Arhiereii au raspuns: Nu avem imparat decat pe Cezarul. Atunci L-a predat lor ca sa fie rastignit. Si ei au luat pe Iisus si L-au dus ca sa fie rastignit." (Ioan 18-19)

Sursa: CrestinOrtodox.ro

POMENIREA PAR N STEINHARDT ( 30 martie 1989)

Viaţa

La 29 iulie 1912 se naşte în comuna Pantelimon de lângă Bucureşti, Nicu-Aurelian Steinhardt, într-o familie evreiască. Tatăl său, inginerul şi arhitectul Oscar Steinhardt, era directorul fabricii de mobilă şi cherestea. Oscar Steinhardt a participat activ la Primul război mondial, fiind rănit la Mărăşti şi decorat cu ordinul Virtutea militară.

~~ Studiile ~~

Între anii 1919–1929 urmează cursurile şcolii primare (în particular şi la şcoala “Clementa”), şi ale liceului Spiru Haret. Printre colegii de aici se numără Constantin Noica, Mircea Eliade, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat, Marcel Avramescu ş.a. Singurul elev de confesiune mozaică, urmează alături de colegii săi cursurile de religie creştină, cu preotul Georgescu-Silvestru, care de mai multe ori spunea clasei: “decât să văd ministru al Cultelor pe un papistaş ca Maniu, mai bine pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă cum e” (Primejdia mărturisirii, pp. 171-172) Nicu Steinhardt. Îşi ia bacalaureatul în 1929.

După 1929 frecventează cenaclul literar “Sburătorul” al lui Eugen Lovinescu, descoperindu-se în el germenii viitorului literat.

Îşi ia licenţa în Drept şi Litere la Universitatea din Bucureşti în 1934, iar în 1936 îşi susţine la Bucureşti doctoratul în drept constituţional, cu lucrarea Principiile clasice şi noile tendinţe ale dreptului constituţional. Critica operei lui Léon Duguit, publicată în acelaşi an.

Din această perioadă datează începutul prieteniei cu Emanuel Neuman (Manole), pe care o consideră “până la botez, evenimentul cel mai de seamă” (Jurnalul fericirii, p. 121).

~~ Începutul activităţii literare ~~

În 1934 publică,sub pseudonimul Antisthius – inspirat de numele unui personaj din Caracterele lui La Bruyère -, volumul parodic În genul … tinerilor, în 1935 – Essai sur la conception catholique du Judaisme, iar în 1937 Illusion et réalites juives. Ultimele două lucrări sunt realizate în colaborare şi sub influenţa lui Emanuel Neuman.

Între anii 1934-1935 publică diverse articole la Revista burgheză.

Între anii 1937-1939 călătoreşte în Elveţia, în Austria (familia sa avea ceva legături de rudenie cu cea a lui Freud), în Franţa şi în Anglia, întregindu-şi bagajul de cunoştinţe.

În 1939 revine în ţară şi începe să lucreze ca redactor la Revista Fundaţiilor Regale, la recomandarea lui Camil Petrescu, de unde este înlăturat (împreună cu Vladimir Streinu) în anul 1940, în cadrul acţiunii de “purificare etnică” declanşată sub guvernarea Antonescu-Sima. Urmează o perioadă de privaţiuni pe motive etnice (1940-1944).

Din 1944 revine la “Revista Fundaţiilor Regale” depunând o intensă activitate publicistică şi critică. Dar este din nou înlăturat în 1947, se pare în urma unui denunţ al lui George Călinescu. În acelaşi timp, mai colaborează la Universul literar, Libertatea şi Viaţa românească. Printre scriitorii săi favoriţi se numărau Marcel Proust, André Gide, Aldous Huxley, Simone Weil.

După 1947 este dat afară din barou, i se refuză publicarea textelor şi execută câteva slujbe mărunte, adesea necalificate. Între 1948 şi 1959 suferă o nouă perioadă de privaţiuni, alături de pleiada intelectualităţii româneşti interbelice.

~~ Încarcerarea ~~

~~ Arestarea ~~

În 1958 este arestat Constantin Noica şi grupul său de prieteni din care făceau parte şi Nicu Steinhardt alături de Dinu Pillat, Alexandru Paleologu, Vladimir Streinu, Sergiu Al-George, Păstorel Teodoreanu, Dinu Ranetti, Mihai Rădulescu, Theodor Enescu, Marieta Sadova ş.a. La 31 decembrie 1959 este convocat la Securitate, cerându-i-se să fie martor al acuzării, punându-i-se în vedere că dacă refuză să fie martor al acuzării, va fi arestat şi implicat în “lotul intelectualilor mistico-legionari”. Anchetat pentru că a refuzat să depună mărturie împotriva lui Constantin Noica, este condamnat în “lotul Pillat-Noica” la 13 ani de muncă silnică sub acuzaţia de “crimă de uneltire contra ordinii sociale”.

~~ Botezul ~~

Acest eveniment înlătură “orice dubiu, şovăială, teamă, lene, descumpănire” (Primejdia mărturisirii, p. 178) şi grăbeşte luarea deciziei de a se boteza. La 15 martie 1960, în închisoarea Jilava, ieromonahul basarabean Mina Dobzeu îl boteazã întru Iisus Hristos, naş de botez fiindu-i Emanuel Vidraşcu (coleg de lot, fost şef de cabinet al mareşalului Antonescu)
~~ Jurnalul fericirii ~~

Episodul dă naştere cărţii Jurnalul fericirii, care reprezintă, după propria-i mărturie, testamentul lui literar. Redactat la începutul anilor ‘70, această primă variantă – circa 570 de pagini dactilografiate – este confiscată de Securitate în 1972 şi îi va fi restituită în 1975, după numeroase intervenţii pe lângă Uniunea Scriitorilor. Între timp, autorul finalizează a doua variantă, mai amplă, de 760 pagini dactilografiate. “Jurnalul fericirii” este confiscat a doua oară în 1984. Redactând în tot acest timp mai multe versiuni, acestea au fost scoase pe ascuns din ţară, două dintre ele ajungând în posesia Monicăi Lovinescu şi a lui Virgil Ierunca, la Paris. Cartea circulase în samizdat printre intelectualii epocii. Monica Lovinescu o difuzează în serial la microfonul postului de radio Europa Liberă între anii 1988 şi 1989.

Temându-se de noi intervenţii din partea Securităţii, N. Steinhardt face apel la prietenul său mai tânăr Virgil Ciomoş pentru a-i salva manuscrisele. Acesta publică Jurnalul în 1991, iar în 1992 cartea primeşte premiul pentru cea mai bună carte a anului.

~~ Nicolae Steinhardt si rasismul~~

Câteva fragmente din Jurnalul fericirii lasă loc pentru interpretări în ceea ce priveşte trista aderenţă a autorului la ideile legionare ale intelectualităţii perioadelor interbelică şi a deportărilor in Transnistria: “Printre ţigani. Rasismul este o demenţă, dar – cum să spun’? -nerasismul, contestarea unor rase deosebite, fiecare cu însuşirile ei, este o nerozie. Sunt mai ales certăreţi, rostul vieţii lor e gâlceavă, harţă: gălăgioşi; fără de larmă şi tărăboi se asfixiază şi pier; pângăritori, au un dar neîntrecut de a terfeli totul; mincinoşi, minţim cu toţii, dar idealizăm realul, la ei e altfel, ca la antimaterie. Şi găsesc de cuviinţă să-şi întărească minciunile cu jurăminte grele: să-mi sară ochii, să-mi moară mama, să fiu nebun.

Şi nu le poţi intra în voie. Oricât de frumos le vorbeşti: orice umilinţă, orice făţărnicie: deopotrivă de inutile. Leneşi, urăsc pe cine le cere un efort, o lene îndărătnică, violentă ca instinctul de conservare. Şi nu pot bea în cârciumi, numai afară pe stradă, cu sticlele înşirate alături şi puradeii roată; o niaidanofilie, un exhibiţionism, o nostalgie a bâlciului; şi un jind al ocării, ţipetelor, poalelor date peste cap. Spurcăciunea. Dracul sordid, dracul poltron, dracul ţopăitor. Cărora Coşbuc le-a găsit nume atât de potrivite şi care-n infern îşi fac din cur o goarnă.”

~~ Eliberarea ~~

Este supus rigorilor detenţiei din închisorilor comuniste de la Jilava, Gherla, Aiud etc. până în august 1964 când este eliberat, în urma graţierii generale a deţinuţilor politici. Îndată după eliberarea din detenţie, la schitul bucureştean Darvari, îşi desăvârşeste taina botezului prin mirungere şi primirea sfintei împărtăşanii.

~~ Reluarea activităţii literare ~~

După 1964, la insistenţele prietenilor săi C. Noica şi Al. Paleologu, reintră în viaţa literară prin traduceri, medalioane, eseuri, cronici publicate în Secolul 20, Viaţa Românească, Steaua, Familia, Vatra, Orizont, Echinox, Opinia studenţească etc. În urma acestor colaborări vor rezulta mai multe volume de eseuri şi critică literară: “Între viaţă şi cărţi” (1976), “Incertitudini literare” (1980, care primeşte Marele Premiu al Criticii literare).

~~ Perioada de mănăstire ~~

După moartea tatălui său (1967) începe să-şi caute o mănăstire. În 1975 vine la mănăstirea unde se afla ieromonahul Mina Dobzeu, însă episcopul Partenie refuză să-i permită şederea, aşa încât părintele Mina îl trimte la arhiepiscopul Teofil Herineanu de la Cluj-Napoca şi la episcopul Iustinian Chira de la Maramureş. Întâmplarea a făcut însă ca în 1976 Constantin Noica să îl întâlnească, la o lansare de carte care a avut loc la Cluj-Napoca, pe Iustinian Chira, bun prieten al lui Ioan Alexandru şi al scriitorilor în general. Invitat de acesta, Noica ajunge în scurt timp la Mănăstirea Rohia unde zăboveşte 3 zile. Cadrul natural şi biblioteca vastă îl impresionează deopotrivă pe marele filosof care nu ezită să îi povestească lui Steinhardt despre cele văzute la Rohia, mai ales că îi ştia gândul de a se retrage într-o mănăstire.

În 1978, Steinhardt stă vara la Rohia pentru ca în anul următor să se stabilească definitiv acolo ca bibliotecar, cu aprobarea episcopului Iustinian. La data de 16 august 1980 este tuns în monahism la mănăstirea Rohia de către episcopul Iustinian Chira şi arhiepiscopul Teofil Herineanu, care îl iau sub aripa lor ocrotitoare. Arhimandritul Serafim Man, stareţul mănăstirii Rohia, îl integrează în obştea mănăstirii. La mănăstire pune în ordine cele peste 23.000 de volume ale mănăstirii, se integrează în viaţa mănăstirii (participă la slujbe, povăţuieşte pelerinii, predică), iar în paralel îşi intensifică activitatea literară. Volume publicate în această perioadă: Geo Bogza – un poet al Efectelor, Exaltării, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului (1982), Critică la persoana întâi (1983), Escale în timp şi spaţiu (1987) şi Prin alţii spre sine (1988). Aceste volume îl impun ca un eseist de marcă al literaturii române.

~~ Adormirea ~~

În martie 1989 angina pectorală de care suferea se agravează şi N. Steinhardt se decide să plece la Bucureşti pentru a vedea un medic specialist. Face drumul spre Baia Mare împreună cu Părintele Mina Dobzeu, căruia îi mărturiseşte: “Tare mă supără nişte gânduri, că nu m-a iertat Dumnezeu din păcatele tinereţii mele”. Iar Părintele Mina îi răspunde: “Satana care vede că nu mai te poate duce la păcat, te tulbură cu trecutul. Deci, matale care ai trecut la creştinism şi te-ai botezat, ţi-a iertat păcatele personale şi păcatul originar. Te-ai spovedit, te-ai mărturisit, ai intrat în monahism, care este iarăşi un botez prin care ţi-a iertat toate păcatele. Fii liniştit că aceasta este o provocare de la cel rău, care îţi aduce tulburare ca să n-ai linişte nici acum”.

Boala se agravează şi este obligat să-şi întrerupă călătoria şi să se interneze la spitalul din Baia Mare, unde moare căteva zile mai târziu, joi, 30 martie 1989.

În ajunul morţii sale, Ioan Pintea şi Virgil Ciomoş au trecut pe la mănăstire şi au recuperat din chilia călugărului-scriitor o bună parte a textelor sale. Acestea şi alte texte recuperate de prin edituri sau de la prieteni, au fost publicate postum.

La înmormântarea sa, riguros supravegheată de Securitate, s-au strâns cei mai buni prieteni, alături de care a suferit nedreptăţile regimului comunist.

CUVINTELE SFINTILOR ( II)

Sfîntul Maxim Mãrturisitorul (+662)
„A tãinui cuvîntul adevãrului înseamnã a te lepãda de el. Bine este sã trãim în pace cu toţi, dar numai cu aceia care cugetã aceleaşi despre buna credinţã ortodoxã. Şi este mai bine sã ne rãzboim, atunci cînd pacea lucreazã conglãsuirea cãtre rãu". (Vieţile Sfinţilor din greacã, 21 ianuarie)

Sfîntul Ioan Damaschin (+749)
„ Sã ne pãzim cu toate puterile noastre sã nu primim împãrtãşire de la eretici, nici sã le-o dãm acestora…, ca sã nu ne facem pãrtaşi relelor lor credinţe şi pentru a nu fi condamnaţi împreunã cu ei.”
„Auziţi popoare, seminţii, limbi, bãrbaţi, femei şi copii, cei mai mari, cei mai tineri şi pruncii, sfîntul neam al creştinilor! Dacã cineva va învãţa, în afara acestora pe care le-a primit Sfînta Bisericã Soborniceascã, de la Sfinţii Apostoli, de la Pãrinţi şi de la Sinoade, sã nu-l ascultaţi, nici sã primiţi sfatul şarpelui, dupã cum l-a primit Eva şi a cules moarte. Şi chiar dacã v-ar învãţa un înger sau un împãrat în afara acestora pe care le-aţi primit, astupaţi-vã urechile.” (Stupul Ortodox, 1999)

Sfîntul Tarasie, patriarhul Constantinopolului (+806)
„Sã aducem aici în mijloc cãrţile distinşilor Sfinţi Pãrinţi, ca sã le ascultãm. Şi din acestea sã extragem şi sã adãpam fiecare dintre noi turma noastrã…, deoarece hotarele pe care le-au aşezat Pãrinţii noştri nu se mutã; ci, dupã ce am învãţat Predania apostolicã, sã pãzim Predaniile pe care le-am primit".

Sfîntul Teodor Studitul (+826)
“Atunci cînd Credinţa e primejduitã, porunca Domnului este de a nu pãstra tãcere. Dacã e vorba de Credinţã, nimeni nu are dreptul sã zicã: „Dar cine sunt eu? Preot, oare? N-am nimic de-a face cu acestea. Sau un cîrmuitor? Nici acesta nu doreşte sã aibã vreun amestec. Sau un sãrac care de-abia îşi cîştigã existenta? … Nu am nici cãdere, nici vreun interes în chestiunea asta. Dacã voi veţi tãcea şi veţi rãmîne nepãsãtori, atunci pietrele vor striga, iar tu rãmîi tãcut si dezinteresat?”
„Sinodul nu este aceasta: sa se întruneascã simplu ierarhi şi preoţi, chiar dacã ar fi mulţi; ci sã se întruneascã în numele Domnului, spre pace şi spre pãzirea canoanelor… şi nici unuia dintre ierarhi nu i s-a dat stãpînirea de a încãlca canoanele, fãrã numai sã le aplice şi sã se alãture celor predanisite, şi sã urmeze pe Sfinţii Pãrinţi cei dinaintea noastrã… Sf. Ioan Gurã de Aur a spus deschis cã duşmani ai lui Hristos sunt nu numai ereticii, ci şi cei aflaţi în comuniune cu ei.”
“Avem poruncã de la însuşi Apostolul Pavel cã, atunci cînd cineva învaţã ori ne sileşte sã facem orice alt lucru decît am primit şi decît este scris de canoanele Sinoadelor ecumenice şi locale, acela urmeazã a fi osîndit, ca nefãcînd parte din clerul sfinţit. Nici un sfînt nu a încãlcat legea lui Dumnezeu; dar nici nu s-ar fi putut numi sfînt, dacã ar fi cãlcat-o.”
„Şi chiar dacã am fi pãcãtoşi în multe, totuşi suntem ortodocşi şi mãdulare ale Bisericii Universale, îndepãrtîndu-ne de orice erezie şi urmînd oricãrui Sinod recunoscut ca ecumenic sau local. Şi nu numai acestora, ci şi hotãrîrilor pe care le-au luat şi le-au propovãduit Sinoadele. Nici nu este ortodox desãvîrşit, ci pe jumãtate, cel care crede cã are dreapta credinţã, dar nu se alãturã dumnezeieştilor Canoane.” (Migne, PG Epistola II.81)

Sfîntul Nichifor Mãrturisitorul, patriarhul Constantinopolului (+828)
„Şi chiar dacã foarte puţini rãmîn înlãuntrul Ortodoxiei şi a bunei credinţe, aceştia sunt Biserica şi în mîinile lor se gãseşte autoritatea şi apãrarea aşezãmintelor Bisericii. Şi dacã aceştia ar trebui sã sufere pentru buna credinţã, aceasta va fi veşnica laudã pentru ei şi li se va dãrui mîntuirea sufletului.” (Stupul Ortodox, 2000)

Sfîntul Fotie cel Mare, Patriarhul Constantinopolului (sec.X)
„Cea mai bunã comuniune este comuniunea în credinţã şi în dragostea cea adevãratã… Nu existã nimic mai minunat decît Adevãrul! Existã doar o singurã Bisericã a lui Hristos, apostoleascã si soborniceascã. Nu mai multe, nici mãcar douã. Iar celelalte sunt sinagogi ale celor ce viclenesc şi sinod al rãzvrãtiţilor. Noi, dreptcredincioşii creştini, acestea gîndim, aşa credem, pe acestea le vestim. Este nevoie sã pãzeşti toate fãrã nici o excepţie şi, mai presus de toate, cele ale credinţei. Pentru cã dacã ai devia cît de puţin, pãcãtuieşti pãcat de moarte… Şi acestea care au fost hotãrîte la Sinoadele ecumenice şi de obşte, trebuie ca toţi sã le pãzeascã. Şi toţi cîţi pãzesc cele pe care fie unul dintre Pãrinţi le-a scris în chip particular, fie un sinod local le-a statornicit, au dreapta judecatã. Dar pentru cei care nu le primesc este înfiorãtoare neglijenţa.” (Epistola I cãtre papa Nicolae)

Sfintul Cuvios Teodosie de la Pecerska (+1073)
“Pãzeşte-te, fiule, de cei cu credinţã strîmbã şi de toate discuţiile lor, cãci şi pãmîntul nostru s-a umplut de ei! Numai cel ce trãieşte în Credinţa Ortodoxã îşi va mîntui sufletul. Fiindcã nu existã o altã credinţã mai bunã, decît curata şi sfînta noastrã Credinţã Ortodoxã … De asemenea, fiule, nu se cade sã lauzi o credinţã strãinã. Cine laudã o credinţã strãinã face la fel ca şi cel care-şi huleşte propria credinţã. Cine laudã credinţa sa şi pe cea strãinã e un fãţarnic şi apropiat de erezie … Dacã cineva îţi spune: „Credinţa noastrã şi a voastrã este de la Dumnezeu”, atunci, fiule, rãspunde-i aşa: „Fãţarnicule! Cum pot fi amîndouã de la Dumnezeu? Nu ştii ce spune Scriptura: Este un singur Domn, o singurã Credinţã, un singur Botez. (Efeseni 4,5)
Aşadar, fiule, fereşte-te de aceştia şi întotdeauna apãrã-ţi credinţa ta! Nu te înfrãţi cu ei, ci fugi de ei si întãreşte-te în credinţa ta prin fapte bune! … Fiule, chiar dacã va trebui sã mori pentru credinţa ta sfîntã, du-te cu îndrãznealã la moarte! Aşa au murit şi sfinţii pentru Credinţã, iar acum vieţuiesc întru Hristos.” (Patericul peşterilor de la Kiev, 1806)

Sfîntul Grigorie Palama (+1340)
„Cei ce sunt în Biserica lui Hristos aparţin adevãrului, iar cîţi nu aparţin adevãrului, nu sunt nici în Biserica lui Hristos.”

Sfîntul Marcu Eugenicul, Mitropolitul Efesului (+1444)
“Credinţa noastrã este dreapta mãrturisire a Pãrinţilor noştri. Cu ea, noi nãdãjduim sã ne înfãţişãm înaintea Domnului şi sã primim iertarea pãcatelor; iar fãrã de ea, nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbãvi de chinul cel veşnic. Toţi Dascãlii, toate Sinoadele şi toate dumnezeieştile Scripturi ne îndeamnã sã fugim de cei ce cugetã în mod diferit şi sã ne îndepãrtãm de împãrtãşirea cu ei.”
“ Învãţãturile dascãlilor apuseni nici nu le cunosc, nici nu le primesc, încredinţat fiind cã sunt înşelãtoare. În materie de credinţã ortodoxã nu existã concesie. Distrugerea credinţei obşteşti este pierzarea de obşte a tuturor. Chestiunile credinţei ortodoxe nu admit iconomia. Niciodatã nu s-au îndreptat cele bisericeşti prin soluţii de mijloc. Între luminã şi întuneric poate cineva sã spunã cã existã ceva de mijloc, numit înserare sau amurg; dar intermediere între adevãr şi minciunã nu poate nimeni sã gîndeascã, oricît s-ar strãdui. Mijloc de împãcare între adevãr şi minciunã nu existã! În problemele de credinţã nu încape pogorãmîntul şi iconomia, deoarece pogorãmîntul provoacã împuţinarea credinţei. Asta ar fi egal cu a spune: Taie-ţi capul şi du-te unde vrei.”
” Noi pentru nimic altceva nu ne-am despãrţit de latini, decît pentru cã sunt nu numai schismatici, dar şi eretici. Pentru aceasta nu trebuie nicidecum sã ne unim cu ei!”
„Acela care îl pomeneşte pe papã ca arhiereu ortodox este vinovat şi latino-cugetãtorul trebuie considerat ca un trãdãtor al credinţei. Prin urmare, fugiţi de ei, fraţilor, ca şi de împãrtãşirea cu ei, pentru cã unii ca aceştia sunt apostoli mincinoşi, lucrãtori vicleni. Nu este altceva de mirare dacã şi ispititorii lui Satana se preschimbã în îngeri ai dreptãţii, al cãror sfîrşit va fi dupã faptele lor.”
„Îi rugam, şi ce nu le spuneam care sã poatã sã atragã chiar şi inimile de piatrã: sã revinã la acea bunã conglãsuire pe care o aveam mai înainte şi între noi şi cu Pãrinţii noştri, cînd toţi spuneam aceleaşi şi nu exista în mijlocul nostru schisma… cãci altfel pãrem „a cânta în gol" sau „a coace pietre" sau „a semãna pe pãmînt pietros” sau „a scrie deasupra apei” sau cîte altele spun proverbele despre cele imposibil de realizat.”(Scurta scrisoare, P G 159, 1931C)
„Nu voi face aceasta niciodatã, orice s-ar întîmpla! Nu voi semna niciodatã unirea, chiar dacã ar trebui sã-mi primejduiesc însãşi viaţa mea!” - a rãspuns Sfîntul Marcu împãratului Bizanţului care cãuta sã-l înduplece a semna mincinoasa şi trãdãtoarea unire cu ereticii catolici la sinodul tîlhãresc de la Ferrara-Florenţa, 1438-1439.

Declaraţiile vremii despre misiunea sfîntului Visarion Sarai (+1701) în Ardeal
„La îndemnul lui, în multe locuri poporul nu mai merge la bisericã, nu se serveşte de preoţii uniţi, morţii şi-i îngroapã fãrã prohod şi fãrã mîngîeri duhovniceşti, copii şi-i boteazã prin femei bãtrîne şi se întîmplã şi alte pagube duhovniceşti de felul acesta.” (din Proloage, vol.I, ediţia din anul 1991, dupã care citatul a fost scos…)

Text din „Memoriul” din anul 1757 al credincioşilor ortodocşi transilvãneni
„A venit vremea cã ne-am dus la mormintele morţilor şi am zis: Ieşiţi morţi din gropi, sã intrãm noi de vii, cã nu mai putem rãbda pedepsele ce ne vin de la popii uniţi şi de la domnii ţãrii. Pe nime nu-i doare de noi, nici pe domnii cei sãseşti, nici pe domnii cei nemţeşti, nici pe cei ungureşti. Cã toate temniţele le-au umplut de noi pentru legea cea greceascã (ortodoxã, n.n.) şi atîta ne-au prãdat, venind cu cãtane pe capul nostru, cît nu ştim cu ce o sã plãtim porţia împãratului.”

sursa: cuvintele sfintilor

MÂNECĂM SPRE LUMINĂ?

MÂNECĂM SPRE LUMINĂ?

„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că
lumină sunt poruncile Tale pe pământ"

Primul din cele patru stihuri care însoţesc aliluiarul la începutul slujbei Mirelui în serile Săptămânii Mari spune: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ" (Isaia 27, 9).

Ce vrea să spună asta? Sunt cuvintele profetului Isaia. Putem oare să le repetăm şi noi? De ce le-a spus Isaia? Nu este un simplu cuvânt. Este o realitate pe care profetul o trăieşte. Zice: Dumnezeul meu, Te iubesc. Te iubesc atât de mult încât mă gândesc la Tine nu doar ziua, ci şi noaptea. Merg să mă culc şi mă trezesc devreme. Mă ridic din pat cu mult înainte de a răsări soarele şi inima mea este la Tine, Te ador şi Te slăvesc.

***
Iubiţii mei, sunteţi căsătoriţi şi necăsătoriţi, mici şi mari. Care dintre voi care aveţi familie şi care tânăr sau tânără nu a simţit farmecul iubirii? Este ceva ireproşabil. De la Dumnezeu este atracţia bărbat - femeie. Este un lucru firesc şi binecuvântat atunci când nu se deviază şi nu ia dimensiuni pătimaşe. Aşadar ce se întâmplă cu iubirea cuminte? Oricine iubeşte, fie bărbat, fie femeie, poartă în inimă persoana pe care o iubeşte. Îi place să o vadă. Este mulţumit să-i asculte cuvintele. Nu o oră, ci două şi trei şi mai multe ore vorbeşte cu ea. Se înnoptează, trec de miezul nopţii, se crapă de ziuă şi nu termină de vorbit.

Aşadar, îţi place să vorbeşti cu iubita sau iubitul tău? Ei, nu eşti om dacă dincolo de această dragoste nu simţi şi o altă dragoste. Există o dragoste infinit mai mare şi mai înaltă. Este dragostea lui Dumnezeu. Da! De neînţeles - litere chinezeşti vi se par? Dar toţi aceia care au simţit în ei lucrul acesta, cum l-a simţit Isaia, ei zic cu el: Te iubesc, Doamne, Te ador. Mă gândesc zi şi noapte la Tine şi chiar la miezul nopţii şi dis-de-dimineaţă Te caut. Dragostea nu lasă somnul să-mi închidă ochii. Foarte devreme mă trezesc şi Îţi vorbesc: „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule..."; cuvinte care arată iubirea arzătoare pe care o avea Isaia faţă de Dumnezeu.

Şi doar Isaia? Şi David zice asemenea: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, către Tine mânec; însetat-a de Tine sufletul meu, suspinat-a după Tine trupul meu în pământ pustiu şi neumblat şi fără de apă". Acesta - împărat cu atâtea griji şi necazuri, se trezea de dimineaţă însetând să-L găsească pe Domnul. Şi în altă parte zice: „La miezul nopţii m-am sculat ca să mă mărturisesc Ţie..." (Psalm 62, 2; 118, 62). Auziţi? La miezul nopţii, Doamne, - zice - m-am sculat ca să Te slăvesc.

Şi doar Isaia şi David? Şi astăzi există pustnici în peşteri, care noaptea, în timp ce toţi şi toate dorm, ei nu dorm; cântă imne lui Dumnezeu şi spun: „Aliluia, Aliluia, Aliluia". Şi doar pustnicii? Şi simpli credincioşi. De la o bătrână analfabetă originară din Pont m-am încredinţat că acolo, ca şi în Asia Mică şi în Macedonia, a existat un frumos obicei. Cum s-au stins acum frumoasele obiceiuri şi am devenit primitivi, în ciuda a tot ceea ce se numeşte civilizaţie! Ce am aflat deci de la ea? Acolo, zice, aveam obiceiul să ne trezim la miezul nopţii şi să facem rugăciune...Mai există o tradiţie că întregul univers se opreşte la miezul nopţii un minut pentru a-L lăuda şi el pe Cel Preaputernic.

***
„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule...". Oare se aplică astăzi acest cuvânt sau doar îl auzim că-l cântă doar psalţii noştri acum în Săptămâna Mare?

Trăim în anii în care se împlineşte profeţia Hristosului nostru că „dragostea multora se va răci" (Matei 24, 12), va îngheţa, se va face rece ca gheaţa- Polul Nord, iubirea multora faţă de Dumnezeu. Semn de blestem, semn al lui antihrist este acesta. Nu Îl vor iubi pe Dumnezeu, nu vor iubi pe nimeni. Dacă ar fi existat un termometru duhovnicesc şi l-am fi pus în inima noastră, ar arăta sub zero. Sex şi iubire trupească există, dar iubirea lui Dumnezeu, dragostea Domnului s-a stins, nu există.

Ca dovadă, frecventarea Bisericii. În zi de duminică, bate clopotul, şi nu merg la biserică. „La poarta celui surd bate cât vrei". Cei mai mulţi îşi găsesc să doarmă tocmai în momentul acesta. Este păcat, ca în clipa în care clopotele bat şi te cheamă, tu să dormi. Eşti ca un soldat care, în timp ce trâmbiţa dă deşteptarea, el nu spune prezent. Te cheamă clopotele, trâmbiţele cerului. Aceste clopote, care acum bat, într-o zi, în cealaltă lume ne vor judeca. Aşadar, vezi pe aşa-numitul creştin că nu se ridică să meargă o oră la biserică, să-L slăvească pe Dumnezeu sau vine greoi-greoi, încet, pe la sfârşitul Dumnezeieştii Liturghii. Unde sunt acele mame despre care spune poemul:

„...Ei, copii, e vremea, treziţi-vă, este duminică,

Clopotul ne strigă, îl auziţi colo?..." (Ilia Tantalidi, „Lectură duminicală", III Dim. , p. 61).

Acum, Biserica este pustie de copii. Îi număr, nu sunt nici zece. O, mame, veţi plăti scump pentru asta. Copiii fără Dumnezeu vor deveni terorişti. Fără Dumnezeu omul nu trăieşte, nu există civilizaţie.

Aşadar, nu se trezesc să vină la biserică, însă trece ziua, se înnoptează, ies stelele şi atunci ce văd? Priveghere. Ce priveghere? Privegherea diavolului. S-a umplut ţara de cluburile de noapte, mii, mai multe decât bisericile. Acolo se adună noaptea şi se face priveghere satanică. Şi dacă îi veţi număra pe cei care priveghează pentru diavolul, veţi vedea că sunt mai mulţi decât cei care priveghează pentru Dumnezeu.

***
„De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ". Mânec spre Tine, Dumnezeul meu, zice. De ce? O explică: Pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ. Adică învăţătura lui Hristos, cuvintele Lui, poruncile Lui, îndreptările Lui sunt lumină. Toate cuvintele şi toată viaţa lui Hristos sunt lumină, dar în mod deosebit străluceşte, cu o lumină deosebită, sfârşitul vieţii Lui pământeşti. Evenimentele din Săptămâna Mare au o frumuseţe neasemuită. De aceea, într-un frumos tropar am auzit: „Cinstitele Patimi ziua de astăzi ca pe nişte lumini mântuitoare le răsare lumii" (Sedelna Utreniei din Lunea cea Mare). „Lumini mântuitoare" sunt patimile lui Hristos. Doar oamenii bădărani nu pot să simtă măreţia acestei săptămâni. Vino la Biserică, să ţi se umple inima de lumină. „De noapte mânecă duhul meu către Tine, Dumnezeule, pentru că lumină sunt poruncile Tale pe pământ".

***
Fraţii mei, voi, turma cea mică care privegheaţi pentru Domnul, slăviţi-L pe Dumnezeu, pentru că vă desfătaţi de astfel de cântări şi auziţi că „lumină sunt poruncile Tale pe pământ". Lumină sunt poruncile Domnului nostru. Cine crede în Hristos, cine Îl ascultă şi urmează drumul Lui, are lumină. Cine nu crede şi nu trăieşte potrivit Evangheliei, e în întuneric şi este un nefericit, chiar dacă ştie carte şi are diplome şi ştie limbi. Păcat că în şcoli şi în universităţi în loc să se înveţe despre Hristos cel Răstignit, se învaţă că omul se trage din maimuţă. S-a umplut ţara de universităţi şi cu toate acestea întunericul în jurul nostru se extinde. Un analfabet, care crede în Dumnezeu, valorează mai mult decât un om de ştiinţă care nu crede în nimic. De aceea un mare poet din Germania a spus: În ciuda tuturor „luminilor" acestui veac, întunericul continuă să stăpânească. Când s-a răstignit Hristos în Vinerea cea Mare, „întuneric s-a făcut peste tot pământul" (Matei 27, 45). Şi de fiecare dată, când Hristos se răstigneşte din nou prin necredinţă şi apostazie, întunericul împărăţeşte pe pământ.

Să-L slăvim pe Dumnezeu, pentru că în Patimile lui Hristos vedem măreţia credinţei noastre. Să participăm la sfintele slujbe şi să ne învrednicească Dumnezeu să vedem şi slăvita Înviere a Domnului şi să auzim cuvintele: „Veniţi de luaţi lumină din lumina cea neînserată..." (Din slujba de Paşti). Iar lumină neînserată este Hristos, „pe care lăudaţi-L şi preaînălţaţi-L întru toţi vecii".
+ Episcopul Augustin
(Omilie a Mitropolitului de Florina, părintele Augustin,
în Sfânta Biserică a Sfântului Panteleimon, Florina, 12-4-1987, seara)

SEMNUL CRUCII

Cand trebuie sa facem semnul sfintei cruci?
Putem face semnul crucii oricand, dar mai ales inainte si dupa rugaciune, la culcare si la sculare, inainte si dupa masa, la intrarea si iesirea din casa, inainte de inceperea si dupa incetarea oricarui lucru si cu osebire cand ispita da navala asupra noastra; intr-un cuvant, in toate imprejurarile308 (Sf. Chiril al Ierusalimului, Cateheza IV, C. 14, op. cat., p. 115).

Facem semnul crucii la trezirea din somn, ca sa agonisim binecuvantarea lui Dumnezeu pentru ziua intreaga; il facem inainte de culcare, spre a alunga din mintea noastra tot gandul patimas, pentru o noapte linistita; il facem inainte de rugaciune, spre a fi feriti de imprastierea si fuga gandului de la rugaciune; il facem inainte de a incepe lucrul si dupa ce l-am terminat, spre a cere ajutor, intai, lui Dumnezeu si pe urma, spre a-I multumi pentru ajutorul dat. Tertulian (160-240) marturiseste ca cei dintai crestini, ca si cei din vremea lui, obisnuiau sa se inchine facand semnul crucii: inainte si in timpul treburilor, intrand si iesind, imbracandu-ne, inainte de somn, in toate lucrarile noastre, noi ne insemnam fruntea cu semnul crucii”309 (Tertulian, De corona militis, c. 3, Migne, P. L., II, col. 99).

Cine capata deprinderea sa se insemneze in toate imprejurarile cu semnul Sfintei Cruci se poate spune ca implineste cu prisosinta cuvantul Sfantului Apostol Pavel: “Ori de mancati, ori de beti, ori altceva de faceti, toate spre slava lui Dumnezeu sa le faceti” (I Cor. 10, 31). Deci, sa nu ne rusinam de crucea lui Hristos.

CE ESTE RUGACIUNEA?

Ce este rugaciunea?

De cate feluri este rugaciunea?

Daca tinem seama de persoana care savarseste rugaciunea, de numarul persoanelor care iau parte la ea, de locul unde se face si timpul cand se savarseste, atunci deosebim doua feluri de rugaciune: Rugaciunea particulara si rugaciunea Bisericii, sau, cu alte cuvinte, cultul particular si cultul public comun.

Ce este rugaciunea particulara?
Rugaciunea particulara este cea facuta de fiecare credincios singur, sau impreuna cu ai sai, sau cu alti credinciosi, in orice loc, in orice timp si citita sau spusa pe de rost, dupa alcatuirea gata facuta, dintr-o carte de rugaciuni, sau chiar scoasa din taina inimii sale.

O astfel de rugaciune este cea facuta de Mantuitorul pe calea dintre Betania si Ierusalim (Luca 11, 1); cea facuta de Sfantul Apostol Petru pe acoperisul casei din Iope (Fapte 10, 9); cea facuta de vames in templu (Luca 18,13); cea facuta de Sfintii Apostoli Pavel si Sila in temnita (Fapte 16, 25) si altele.

Rugaciunea este ridicarea mintii si voii noastre catre Dumnezeu295 (Evagrie Monahul, Cuvant despre rugaciune, in “Filocalia”, vol. I, p. 80, trad. de Pr. Dr. D. Staniloae, Sibiu, 1946; Sf. Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. D.Fecioru, Bucuresti, 1938, cartea III, cap. XXIV, p. 223). Evagrie Monahul zice ca «rugaciunea este vorbirea mintii cu Dumnezeu»296 (Cuvant despre rugaciune, in “Filocalia”, loc. .cit, p. 57).

De aceea se cuvine ca atunci cand stam de vorba cu Dumnezeu, adica atunci cand stam la rugaciune, sa alungam din gandul nostru orice grija si sa indreptam toate puterile duhului nostru numai la Dumnezeu. Adica, cugetul sa gandeasca la El, tinerea de minte (memoria) sa uite toate cele pamantesti, iar inima, vorbind cu El, sa salte de bucurie si de dragoste. Caci «cel ce iubeste pe Dumnezeu de-a pururi sta de vorba cu Dansul cum ar sta cu un tata, alungand orice gand patimas”297 (Idem, ibidem, p. 54). A cugeta la Dumnezeu numai, nu inseamna rugaciune; ca si demonii cugeta la Dumnezeu, dar de rugat nu se roaga.

Pentru ce este insotita rugaciunea de unele semne vazute, precum semnul sfintei cruci, starea in genunchi, facerea de metanii, ridicarea mainilor si altele?

In timpul rugaciunii ne inchinam, facand semnul sfintei cruci, batem metanii, stam in genunchi si altele, spre a spori evlavia noastra launtrica si a o face vazuta.

MESAJE DIN APOCALIPSA ( II)

Fiara cu sapte capete
(Apocalipsa 13, 1-7)

Batranul Apostol Ioan, exilat in Patmos, intr-o duminica, a vazut minunatele vedenii ale Apocalipsei. Caci s-au deschis lui pecetluitele carti ale viitorului si, prin viziuni revelatoare, a vazut cele ce se vor intampla. Ultima imagine este una optimista, o slavita cetate cereasca, unde ii va salaslui Dumnezeu pe slujitorii Sai. Totusi, inaintea sfarsitului, se vor petrece lucruri neplacute si vom vedea lucruri infricosatoare. Caci exista o cumplita triada satanica, alcatuita din balaur, din fiara si din proorocul mincinos, deci din capeteniile si uneltele fortelor intunericului, care vor chinui foarte mult omenirea ce a voit sa se supuna Pastorului celui Bun, adica lui Hristos.

Vedenia fiarei este una dintre cele mai infricosatoare descrieri din Apocalipsa. Apostolul sta pe un tarm de mare, "pe nisipul marii". Si vede iesind din adancurile marii o fiara teratomorfa. Primul care iese este, desigur, capul sau, mai degraba, sunt capetele sale, sapte la numar, cu zece coarne. Animal teratomorf! O asemenea priveliste seamana groaza, scarba si frica. Erau de ajuns cele sapte capete pentru a sublinia natura teratomorfa a fiarei, dar cele zece coarne intaresc si mai mult aceasta natura. Cu sapte capete si zece coarne. Dar, lucru paradoxal si straniu, pe fiecare dintre coarne este asezata o stema imparateasca. Oriunde altundeva ne-am putea inchipui niste steme, numai nu pe coarnele unei fiare. Si totusi, aici fiara cu sapte capete apare incoronata cu tot atatea diademe. Si pe fiecare dintre ele sunt inscrise cuvinte de hula (v. 1); presupunem ca este ceva ca acestea: "Domnul a toate", "Domn si Dumnezeu", "Nimeni (nu este) ca mine", "Lumina si viata", "Mantuitor si Izbavitor" etc. Hula consta in faptul ca stapanul intunericului uzurpa numele ce se cuvin numai Domnului Luminii.

Cand cumplita fiara a calcat pe uscat, si-a aratat toata uraciunea de fiara. Se asemana cu trei animale carnivore, cu leopardul, cu ursul si cu leul. Mai cu seama cu primul din cele trei. Leopardul este unul dintre cele mai salbatice si mai sangeroase animale. Este foarte primejdios, fiindca isi ataca prada nu numai de pe uscat, ci si din aer, de vreme ce se poate sui si ascunde in crengile copacilor.

Cu ursul se asemana la picioare. "Picioarele ei erau ca ale ursului" (v. 2). Picioare grele, groase si scarboase. Caracteristicile leului se regaseau la gura sau, mai degraba, la gurile fiarei. Gura de leu inseamna izvor de groaza si moarte. Din ea ies ragete cumplite ce umplu lumea de infricosare. Si vai animalului ce va simti pe pielea sa cumplitii colti, zdrobit fiind de acestia.

Aceasta cumplita faptura a vazut-o Sfantul Ioan ivindu-se din mare. Si, fara sa vrea, s-a dus cu gandul inapoi, cu sase veacuri in urma, si si-a amintit de Proorocul Daniel, care odata s-a trezit tulburat foarte, din pricina unei cumplite vedenii pe care a vazut-o in vis.

Spune Proorocul Daniel ca au suflat cele patru vanturi ale cerului si au sfredelit Marea cea necuprinsa, au tulburat-o, ivind din ea patru fiare. Prima semana cu un leu si avea aripi de vultur. A doua semana cu un urs ce sfasia carnea. A treia semana unui leopard inaripat, cu patru capete. A patra fiara era cumplita si uriasa, avea zece coarne, dinti de fier si gheare de arama, si distrugea totul (Daniel 7, 1-7).

Cele patru fiare din vedenia lui Daniel aici sunt una singura. Caracteristicile leului au fost luate de la prima, cele ale ursului, de la a doua, cele ale leopardului, de la a treia si cele zece coarne, de la a patra.

Vedeti ca Proorocii, fie ai Vechiului Testament, fie ai Noului Testament, traiesc momente grele. Nu vad doar Serafimi cu sase aripi si Heruvimi cu ochi multi; nu aud doar cantari de lauda si "Aliluia!"; ci vad si cumplite fiare ale adancului, auzind ragete infricosatoare.

"Indragitul" Apostol, neindoios, se va fi simtit rau vazand fiara cu sapte capete. Desigur, nu era prima data ca vedea asemenea cumplita vedenie. Primise botezul focului prin vedenia de dinainte, in care a vazut o alta creatura teratomorfa, ivindu-se, nu din adancul marii, ci din taria cerului. "Si alt semn s-a aratat in cer: Iata, un balaur mare, rosu, avand sapte capete si zece coarne, si pe capete sapte cununi imparatesti. Iar coada lui tara a treia parte din stelele cerului si le-a aruncat pe pamant (Apocalipsa 12, 3-4). A vazut mai intai balaurul cu sapte capete si abia apoi, fiara cu sapte capete; ca si cum ar vedea intai pe tatal si apoi pe fiul sau.

In lumea Luminii il avem pe Tatal Care Il trimite pe Fiul. Si Il avem pe Fiul Care ii trimite pe Apostoli sa marturiseasca despre Lumina. In lumea intunericului il avem pe balaur ce trimite fiara; iar fiara il trimite pe proorocul mincinos, sa imprastie intunericul peste tot. Balaurul, fiara si proorocul mincinos alcatuiesc "troica" iadului. Balaurul este satana, fiara este antihristul. Iar proorocul mincinos sunt slujitorii antihristului.

"Si fiara pe care am vazut-o era asemenea leopardului, picioarele ei erau ca ale ursului, iar gura ca a leilor. Si balaurul i-a dat fiarei puterea lui si scaunul lui si stapanire mare" (Apocalipsa 13,2).

Balaurul, asa cum am spus, este satana. In aceasta privinta nu e nici o indoiala, de vreme ce insasi Apocalipsa (12, 9) spune: "Balaurul cel mare, sarpele de demult, care se cheama diavol si satana". Aici vedem ca intre balaur si fiara exista legaturi foarte stranse, de vreme ce balaurul da totul fiarei. In primul rand ii da puterea lui. Cele zece coarne ale balaurului simbolizeaza marea sa putere. Apoi ii da si scaunul lui. De vreme ce balaurul apare incununat cu sapte diademe, inseamna ca are puteri imparatesti, pe care le da favoritului sau.

In Evanghelie se spune ca "Tatal I-a dat Fiului putere" (Ioan 5, 27). Fortele intunericului le imita pe cele ale Luminii. "In toate voieste amagitorul sa se asemene Fiului lui Dumnezeu" (Sfantul Ipolit al Romei). Iar Fericitul Augustin il numeste pe antihrist "cel ce Il maimutareste pe Hristos". Il va maimutari si Il va imita pe Hristos, straduindu-se sa convinga lumea ca el este Adevaratul Mesia.

In Hristos avem moarte si inviere. Acestea insa nu exista la antihrist. "Unul din capetele fiarei era ca injunghiat de moarte, dar rana ei cea de moarte a fost vindecata si tot pamantul, minunat, se uita dupa fiara" (v. 3). Desi, prin rana de moarte a capului, se astepta sa piara de tot, s-a tamaduit in chip nesperat. S-a tamaduit cu desavarsire. Se aud strigate de bucurie ca niste cantari de lauda. Fiara a biruit moartea. "Inainte, asadar, sa ne inchinam fiarei, inainte, sa ne inchinam si balaurului care i-a dat puterea". "Veniti sa ne inchinam si sa cadem inaintea lor". Si omenirea cade jos sa se inchine celor sapte capete. Peste tot se aud strigate entuziaste de bucurie: "Cine este asemenea fiarei si cine poate sa se lupte cu ea? Este nebiruita" (v. 4).

Cu atatea cantari de lauda si cu atatea inchinaciuni de slava, fiara a capatat si mai mult curaj, umplandu-se de trufie. Nu mai baga nimic in seama si nimic n-o mai poate opri. Isi deschide gura si se inalta pe sine pana la stele. Nu exista lauda ce sa nu i se potriveasca. Vrea ca toate sa fie ale sale. Ea este acum "Domnul cerului si al pamantului, cel preaslavit si cel preainaltat in veci".

IIsus Hristos:personaj biblic şi istoric

Am citit pe blogul fratelui de la crestinul ortodox un articol foarte interesant, din care redau un fragment. Restul articolului il puteti citi pe http://uncrestinortodox2.wordpress.com/2010/03/29/mantuitorul-nostru-iisus-hristos-personaj-biblic-si-istoric/
danutza

Mantuitorul nostru IIsus Hristos:personaj biblic şi istoric

În cele ce urmează voi încerca să redau mărturia unui păgân, contemporan cu Mântuitorul nostru Iisus Hristos, pe nume Publius Lentullus. Acesta în cuprinsul epistolei sale către Împăratul roman Tiberiu vorbeşte despre Iisus Hristos.

“Maiestăţii voastre şi stimatului Senat al Romei, din partea senatorului Lentullus Publius, proconsul, salutare! Am aflat că doriţi să ştiţi cele ce acum vă comunic prin această scrisoare:

Trăieşte aici un om ce se bucură de mare faimă, anume Iisus Hristos. Poporul Îl numeşte profet al adevărului, iar ucenicii zic că este Fiul lui Dumnezeu, Cel care a făcut cerul şi pământul şi toate cele ce au fost şi vor mai fi în univers! Şi-n adevăr o, Împărate, în fiecare zi se aud minuni din partea acestui Iisus Hristos. Printr-unul şi singurul lui cuvânt el dă viaţă morţilor şi sănătate bolnavilor.

Iisus pe cale spre Ierusalim

Iisus pe cale spre Ierusalim


Iisus vesteste Patima Sa

Si luand la Sine pe cei doisprezece, a zis catre ei: "Iata ne suim la Ierusalim si se vor implini toate cele scrise prin prooroci despre Fiul Omului. Caci va fi dat paganilor si va fi batjocorit si va fi ocarat si scuipat. Si, dupa ce Il vor biciui, Il vor ucide; dar a treia zi va invia".

Si ei n-au inteles nimic din acestea, caci cuvantul acesta era ascuns pentru ei si nu intelegeau cele spuse.

Iisus vindeca un orb

Si cand s-a apropiat Iisus de Ierihon, un orb sedea langa drum cersind. Si, auzind el multimea care trecea, intreba ce e aceasta. Si i-au spus ca trece Iisus Nazarineanul. Si el a strigat, zicand: "Iisuse, Fiul lui David, fie-Ti mila de mine".

Si cei care mergeau inainte il certau sa taca, iar el cu mult mai mult striga: "Fiule al lui David, fie-Ti mila de mine!" Si oprindu-se, Iisus a poruncit sa-l aduca la El; si apropiindu-se el, l-a intrebat: "Ce voiesti sa-ti fac?" Iar el a zis: "Doamne, sa vad iarasi!" Si Iisus i-a zis: "Vezi! Credinta ta te-a mantuit".

Si indata a vazut si mergea dupa El, slavind pe Dumnezeu. Si tot poporul, care vazuse, a dat lauda lui Dumnezeu (Lc. 18, 31-43).

Iisus in casa lui Zaheu

Trecand prin Ierihon, iata un barbat cu numele Zaheu, care era mai-marele vamesilor si era bogat, cauta sa vada cine este Iisus, dar nu putea de multime, pentru ca era mic de statura. Si, alergand el inainte, s-a suit intr-un sicomor, ca sa-L vada, caci pe acolo avea sa treaca.

Si cand a sosit la locul acela, Iisus, privind in sus, a zis catre el: "Zahee, coboara-te degraba, caci astazi in casa ta trebuie sa raman". Si a coborat degraba si l-a primit, bucurandu-se.

Si, vazand, toti murmurau ca a intrat sa gazduiasca la un om pacatos. Iar Zaheu, stand, a zis catre Domnul: "Iata, jumatate din averea mea, Doamne, o dau saracilor si, daca am napastuit pe cineva cu ceva, intorc impatrit".

Si a zis catre el Iisus: "Astazi s-a facut mantuire casei acesteia, caci si acesta este fiu al lui Avraam. Caci Fiul Omului a venit sa caute si sa mantuiasca pe cel pierdut" (Lc. 19, 1-10).

Iisus este uns cu mir la cina din Betania

Cu sase zile inainte de Pasti, Iisus a venit in Betania, unde era Lazar, cel pe care il inviase din morti, si I-au facut cina si Marta slujea; iar Lazar era unul dintre cei ce sedeau cu El la masa.

Maria, luand o litra cu mir de nard curat, de mare pret, a uns picioarele lui Iisus, si le-a sters cu parul capului ei, iar casa s-a umplut de mirosul mirului. Iar Iuda Iscarioteanul, unul dintre ucenicii Lui, care avea sa-L vanda, a zis: "Pentru ce nu s-a vandut mirul acesta cu trei sute de dinari si sa-l fi dat saracilor?" Dar el a zis aceasta, nu pentru ca ii era grija de saraci, ci pentru ca era fur si, avand punga, lua din ce se punea in ea. (In. 12, 1-6).

Si vazand ucenicii, s-au maniat si au zis: "De ce s-a facut risipa aceasta? Caci mirul acesta se putea vinde scump, iar banii sa se dea saracilor".

Dar Iisus, cunoscand gandul lor, le-a zis: "Pentru ce faceti suparare femeii? Caci lucru bun a facut ea fata de Mine. Caci pe saraci totdeauna ii aveti cu voi, dar pe Mine nu Ma aveti totdeauna; ca ea, turnand mirul acesta pe trupul Meu, a facut-o spre ingroparea Mea. Adevarat zic voua: Oriunde se va propovadui Evanghelia aceasta, in toata lumea se va spune ce a facut ea, spre pomenirea ei" (Mt. 26, 8-13).

N-am venit sa chem pe drepti, ci pe pacatosi la pocainta (Mt. 11,13).

Deci multime mare de iudei au aflat ca este acolo si au venit nu numai pentru Iisus, ci sa vada si pe Lazar pe care-l inviase din morti.

Floriile - Intrarea lui Hristos in Ierusalim

Floriile - Intrarea lui Hristos in Ierusalim

Sarbatoarea Intrarii lui Hristos in Ierusalim este cunoscuta in popor sub denumirea de Florii. Parintele profesor Ene Braniste afirma ca aceasta sarbatoare se mai numea si Duminica aspirantilor la Botez, deoarece in aceasta zi catehumenii, care fusesera admisi la Botez, mergeau la episcop pentru a primi Crezul ca marturisire de credinta. Aceasta duminica a purtat si denumirea de Duminica gratierilor, pentru ca in cinstea ei, imparatii acordau gratieri.

Biserica vede in aceasta sarbatoare inaintarea lui Hristos spre jertfa de pe cruce. El putea sa evite moarte, insa, o primeste de buna voie pentru a o birui. Lui nu-i este impusa moartea ca o necesitate, asa cum ne este impusa noua. De aceea El moare pentru altii, nu pentru Sine. El nu avea pacatul imprimat in firea Sa, ca noi toti, pentru ca S-a nascut ca om prin voia Sa.

Existand din vesnicie ca Dumnezeu, El a luat firea omeneasca, dar a incadrat-o in ipostasul dumnezeiesc. Daca s-ar fi nascut ca orice om din pacat, prin pasiune omeneasca, ar fi murit pentru El si nu pentru noi. Ar fi ramas in moarte ca orice om, deci nu ar fi inviat. Intrarea in Ierusalim este o prefigurare a Intrarii in Ierusalimul ceresc. Astfel, nu intamplator noi cantam in noapte de Pasti: "Lumineaza-te, lumineaza-te noule Ierusalim".

In legatura cu acest eveniment, evanghelistul Matei noteaza: "Spuneti fiicei Sionului: Iata imparatul tau vine la tine bland si sezand pe asina, pe manz, fiul celei de sub jug" (Matei 21, 5). In interpretarea Sfintilor Parinti, asina preinchipuie poporul iudeu, in timp ce manzul prefigureaza neamurile care urmau sa fie chemate la credinta.

Aceasta interpretare este dreapta, pentru ca stim ca iudeii il vor prigoni pe Hristos si paganii Il vor primi. Cei mai multi dintre pagani vor fi purtatori de Hristos de-a lungul istoriei si vor intra cu El in Ierusalimul de sus, in Imparatia cerurilor.

"Acestea nu le-au inteles ucenicii Lui la inceput, dar cand S-a preaslavit Iisus, atunci si-au adus aminte ca acestea erau scrise pentru El si I le-au facut Lui". In general, ucenicii au inteles foarte putin din ceea ce s-a intamplat cu Invatatorul lor pana cand El le-a sporit intelegerea (Luca 24,45) si Duhul lui Dumnezeu i-a luminat cu limbi de foc. Numai atunci au priceput ei toate lucrurile, aducandu-si-le aminte.

Sfantul Ignatie Brancianinov vede in "Manzul asinei" si altceva. Acest manz il descopera pe omul manat de pofte dobitocesti, lipsit de libertatea sa duhovniceasca, legat de impatimire si de obisnuinta vietii trupesti. Invatatura lui Hristos desface asinul de iesle, adica de implinirea voii pacatoase si trupesti. Dupa aceea, Apostolii aduc asinul la Hristos, isi pun pe asin hainele: pe el Se asaza Domnul si savarseste pe el intrarea in Ierusalim.

Asta inseamna ca dupa ce omul paraseste viata pacatoasa, este adus la Evanghelie si imbracat, ca in niste haine apostolesti, in cunoasterea lui Hristos si a poruncilor Lui. Atunci Se asaza pe el Domnul, aratandu-i-Se duhovniceste si salasluind duhovniceste in el, precum a binevoit a fagadui: "Cela ce are poruncile Mele si le pazeste pe ele, acela este cel ce Ma iubeste: si cel ce Ma iubeste, iubit va fi de Tatal Meu. De Ma iubeste cineva, a grait El, cuvantul Meu va pazi; si Eu il voi iubi pe el, si Ma voi arata lui; si Tatal Meu il va iubi pe el, si la el vom veni, si locas la dansul vom face" (Ioan 14, 21, 23).

Astfel, Hristos Se asaza pe insusirile firesti ale omului care s-a supus Lui, care si-a insusit invatatura Lui cea atotsfanta, si il aduce, sezand pe el, in cetatea duhovniceasca a lui Dumnezeu, in Ierusalimul al carui ziditor este Dumnezeu, nu omul.

Multimea Il primeste pe Mantuitorul in Ierusalim cu aceste cuvinte: "Osana Fiului lui David; binecuvantat este Cel ce vine intru numele Domnului! Osana intru cei de sus!" (Matei 21, 9). Invierea lui Lazar era cauza careia i se datora, in cea mai mare masura, aceasta primire insufletita. Dar sa nu uitam, ca acelasi popor care-L slavise si-L primise ca pe un imparat, peste cateva zile va striga, incitat de farisei si de carturari: "Rastigneste-L! Rastigneste-L!".

Evreii care participau la aceasta sarbatoare, asteptau de la Hristos sa fie un conducator care sa modifice situatia politica in folosul lor, si nu un Dumnezeu coborat printre oameni, spre a-i izbavi de pacat. E adevarat ca au existat si multi iudei care s-au daruit Domnului, crezand in El fara sovaiala.

Dupa modelul multimii din cetatea Ierusalimului care l-a intampinat pe Mantuitorul cu ramuri de finic, Biserica Ortodoxa a randuit ca in aceasta zi sa imparta credinciosilor ramuri de salcie binecuvantate. Ramurile de salcie simbolizeaza biruinta asupra mortii prin invierea lui Lazar si prevestesc biruinta asupra mortii prin Invierea lui Hristos.

In duminica Floriilor, Biserica a randuit sa fie dezlegare la peste. In seara acestei duminici, incep deniile din saptamana Sfintelor Patimi.

sursa: crestinortodox

Cuvant la Duminica Floriilor

SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR
Nimic nu laudă şi iubeşte atâta Dumnezeu ca sufletul blând, smerit şi recunoscător

Cuvant la Duminica Floriilor
din “Omilii la Postul Mare”

„De-ai fi cunoscut şi tu în ziua aceasta,
cele ce sunt către pacea ta.”
(Lc. 19. 42).

Păcătosul este cel mai nenorocit,
când are pe pământ numai norocire


Nimica nu nelinişteşte pe cei mai mulţi aşa de tare ca aceea că bogaţii cei mai prihăniţi se îndulcesc de multă norocire, pe când drepţii sau cei îmbunătăţiţi adeseori suferă cea mai amară sărăcie şi mii de alte răni care sunt încă mai cumplite decât sărăcia.
De aceea mulţi zic: „Unde este pronia, unde este dreptatea cea dumnezeiască, unde este judecata cea dreaptă ? Cel înfrânat si cel îmbunătăţit sunt nenorociţi, pe când cel desfrânat şi cel rău sunt norociţi; acesta este admirat, celălalt nesocotit, acesta trăieşte în îndestulare şi desfătare, celălalt este certat de sărăcie şi de mizeria cea mai mare”.
Aşa vorbeşte cel nepriceput, dar în adevăr păcătosul este omul cel mai ticălos şi mai nenorocit din lume, chiar când nu se pedepseşte îndată; el tocmai atunci este cel mai nenorocit când nu se pedepseşte şi când nu i se întâmplă nimic potrivnic.
La boli şi la rele noi nu deplângem pe cel ce se lasă a se vindeca, ci pe acei ce sunt nevindecabili. Iară ce este boala si rana pentru trup, aceea este păcătui pentru suflet. Şi ceea ce este tăietură şi doctorie pentru trupul cel bolnav, aceea este nenorocirea pentru un suflet bolnav.
Aţi înţeles ce zic eu ? Fiţi cu luare aminte, căci eu voiesc să vă comunic o învăţătură de adevărată înţelepciune. Presupune că tu vezi pe cineva care are o buba rea, din care ies viermi şi curge puroi, iar acela îşi neglijează rana şi buba; dar mai vezi încă pe un altul, care suferind de aceeaşi boală, se slujeşte de mâinile doctoricesti, lasă a se arde şi a se tăia, şi bea doctorii amare. Spune-mi mie, pe care din aceştia doi vei deplânge tu, pe bolnavul care nu se supune vindecării sau pe acela care întrebuinţează leacurile ? Fireşte că pe acela care nu se lasă a se vindeca. De asemenea, înfăţişează-ţi doi păcătoşi, căci şi păcătosul este un bolnav; unul dintre ei se pedepseşte pe pământ, celălalt nu. Deci să nu zic că acest din urmă este un norocit, căci este bogat, căci poate jefui sărmanii, căci împilează văduvele, se află bine, cu toate răpirile sale, se îndulceşte de cinste şi de consideraţie, are dregătorie şi putere, şi nu cunoaşte nici una dintre patimile cele obişnuite omenesti, nici friguri, nici nenorocire, nici vreun fel de boală. Este înconjurat de-o grămadă de copii, se bucură de o vârstă norocită ş.a.
Şi cu toate acestea,tocmai pe dânsul trebuie să-1 deplângeţi mai mult, căci el este bolnav fără a primi vindecarea. Cum aşa ? îţi voi spune. Cand vezi pe cineva suferind de idropică şi trupul lui umflându-se, iară el cu toate acestea nu aleargă la doctor, ci mai vârtos robeşte plăcerii de a bea, ţine o masă îmbuibătoare, se îmbată în toate zilele şi aşa tot mai mult sporeşte boala sa, spune mie, îl lauzi tu oare pe acesta ca pe un norocit, sau îl socoti nenorocit? Dacă, dimpotrivă, vezi pe un altul, care de asemenea este idropic, însă caută ajutorul doctorilor, rabdă foamea, trăieşte foarte cumpătat, mănâncă şi bea neobişnuit de puţin si primeşte cele mai amare doctorii, care deşi pricinuiesc dureri, însă tocmai prin aceasta restatornicesc sănătatea, nu-1 vei socoti pe acesta mai norocit decât pe acela ? Negreşit, că unul este bolnav şi nu se vindecă, celălalt este bolnav şi se vindecă. Cura este grea, dar folositoare. Aşa este şi în viaţa noastră cea de acum. Numai că aici nu este vorba de un trup bolnav, ci de un suflet bolnav. Locul bolii îl ţine aici păcatul, doctoria cea amară fiind pedeapsa dumnezeiască. Adică ceea ce lucrează doctorul cu doctoria, cu tăierea si cu arderea, Dumnezeu lucrează cu pedepsele. Precum la boli fierul si focul cele adeseori întrebuinţate, deşi ard dureros, opresc cangrena şi stârpesc buba şi sunt foarte mântuitoare, tot aşa la un suflet bolnav, foamea şi bolile şi alte rele de tot felul se întrebuinţează în locul fierului şi al focului, spre a împiedica întinderea cangrenei sufletului şi a-1 vindeca.
Gândiţi iarăşi la doi desfrânaţi, unul bogat, altul sărac. Care din doi dă mai multă nădejde de mântuire ? Negreşit cel sărac. De aceea, nu zice că cel bogat este norocit, pentru că trăieşte în desfătare şi prisosinţă; mai vârtos trebuie să socoteşti norocit pe acela care, fiind desfrânat, este sărac şi se chinuieşte de foame, căci sărăcia este pentru dânsul dascălul unei vieţi mai bune. Aşadar, când vezi un păcătos norocit, plângi, căci răul lui este îndoit; el este bolnav şi totodată nevindecabil. Iară când vezi un păcătos în nenorocire, mângâie-te, atât pentru că el prin nenorocire se va îmbunătăţi pentru viitor, cât şi pentru că el prin aceasta curăţă multe dintre păcatele săvârşite de dânsul.
Unii oameni se pedepsesc numai aicea pe pământ, alţii se curăţă în această lume, şi primesc pedeapsa deplină în această lume; şi apoi sunt şi din aceia care se pedepsesc şi în această lume şi în cealaltă. Pe care din cei trei oameni îi socotiţi voi cei mai norociţi? Desigur, pe cei dintâi, căci ei încă aici se curăţă de păcatele lor, iar acolo se fericesc veşnic. Iară după aceştia, pe care? Poate pe aceia care nu se pedepsesc aicea, dar în cea lume suferă pedeapsa deplină ? Nicidecum aceştia nu sunt cel de al doilea în nenorocire, ci mai vârtos aceia care se pedepsesc şi aicea şi acolo. Căci find ei şi aicea pedepsiţi, de bună seamă pedeapsa lor acolo va fi mai uşoară. Iară cine numai în acea lume va primi deplina pedeapsă, acela va trebui să sufere acolo un chin neîmblânzit, ca îmbuibatul cel bogat din Evanghelie, care nu putea dobândi nici măcar o picătură de apă, adică, nici cea mai mică mângâiere în munca sa, căci el aici nu curăţise nimic din păcatele sale.
Si pe un asemenea om, care trebuie să sufere în acea lume o pedeapsă atât de grozavă, îl veţi socoti oare fericit pentru traiul bun de pe pământ ?
Dacă unii se miră de norocirea celor prihăniţi, apoi judece ei, că si răpitorii, prădătorii de biserici, ucigaşii, corsarii (hoţii de mare), înainte de a fi traşi la judecată, trăiesc întru desfătare şi îndestulare, se îmbogăţesc prin nenorocirea altora, adună comori nedrepte şi în toate zilele se îmbuibează. Iară când judecătorul rosteşte hotărârea asupra lor, atunci se pedepsesc pentru toate acestea. Tot aşa se întâmplă şi celor ce ţin femei posadnice, mănâncă la mese îmbuibătoare, semeţii care înalţă sprâncenele şi batjocoresc pe cei săraci. Când Unul Născut Fiu al lui Dumnezeu va veni la Judecată cu îngerii Săi şi va şedea pe tronul Său, şi toată lumea se va aduna împrejurul Lui, atunci ei vor fi aduşi goi şi lipsiţi de toată mărirea lor, nu vor afla nici un mijlocitor şi fără milă vor fi aruncaţi în râul cel de foc. De aceea, nu-i lăuda ca pe nişte norociţi pentru traiul lor cel bun pe pământ, ci deplânge-i pentru pedeapsa viitoare. Iar pe cel drept să nu-1 socoteşti nenorocit, chiar de-ar fi sărac, ci laudă-1 ca pe un norocit, pentru viitoarea sa bogăţie cerească.
Dar cum de nu este nici unul, veţi zice voi, care să se îndulcească de repaus atât aici cât şi dincolo ? Aceasta, iubiţilor, nu poate să fie, numărându-se lucrurile cele cu neputinţă. Căci, desigur, nu se poate ca pe acea lume să se îndulcească de cinste cel ce trăieşte aici fără grijă, în siguranţă şi în desfătare, cu necumpătare şi cu uşurătate ele minte. Cine voieşte a fi acolo părtaş la cinste, acela nu poate trăi aici fără cercare şi osteneală. Deşi nu 1-ar apăsa sărăcia, totuşi el are a se lupta de-a pururea împotriva poftelor, iar aceasta nu este o mică muncă şi povară. Deşi nu 1-ar chinui vreo boală, totuşi îl răneşte fierbinţeala mâniei; şi înfrânarea mâniei pricinuieşte dureri nu mici. Deşi n-ar veni asupra-i vreo nenorocire, totuşi el are a se lupta de-a pururea cu gândurile cele păcătoase; iară spre a înfrâna poftele cele nestăpânite, a birui ambiţia, a smeri semeţia, a se lepăda de dezmierdări şi a trăi cu o aspră înfrânare, se cere osteneală nu mică. Cine însă nu face aceste şi alte asemenea lucruri, acela nu se poate mântui. Prin urmare, cerul nu se poate dobândi fără osteneală, fără luptă şi încercări.
Dar aud întrebând: pentru ce oare Dumnezeu pedepseşte pe unii încă în lumea aceasta, iară pe alţii în cealaltă ? Dacă ar pedepsi pe toţi încă din lumea aceasta, ar trebui să stârpească tot neamul omenesc, că toţi suntem căzuţi sub osânda judecăţii dumnezeieşti. Iară dacă aici n-ar pedepsi pe nimenea, atunci cei mai mulţi ar fi şi mai uşuratici la minte, ar tăgădui pronia şi cârmuirea dumnezeiască, şi la ce treaptă de răutate nu s-ar sui ei ? De aceea Dumnezeu pedepseşte pe unii, pentru ca ei acum să se lase de păcat, iar în acea lume să primească o pedeapsă mai uşoară, sau cu totul să se libereze ele ea. Totodată, Dumnezeu voieşte ca prin pedeapsa şi nenorocirea unora să facă pe alţi păcătoşi mai înţelepţi. Iară pe alţii nu-i pedepseşte, nu le trimite nenorocirea cea meritată, pentru ca ei, gândind la mărimea răbdării şi milostivirii celei dumnezeieşti, să se ruşineze şi să intre în sine şi să se libereze, atât de pedeapsa cea de acum, cât şi ele cea viitoare. Dacă însă ei totuşi rămân în păcatele lor, şi nici măcar prin îndelung răbdarea lui Dumnezeu nu se îndreaptă, atunci pe dânşii îi aşteaptă o pedeapsă cu atât mai mare pentru îngrozitoarea lor uşurătate de minte.
Deci, iubiţilor, ştiind acum toate acestea, să luăm aminte la noi înşine cu toată stricteţea. Când Dumnezeu ne pedepseşte şi ne trimite o nenorocire, noi să-i aducem mulţumire; când ne aflăm bine şi norociţi, să gândim la siguranţa noastră şi, deşteptaţi prin nenorocirea altora, să lăudăm şi să mărim pe Domnul, prin pocăinţă, înfrângere şi mărturisirea păcatelor. Să lepădăm toate greşelile, pe care le-am săvârşit în lumea aceasta, cu toată râvna să ştergem toate petele sufletului si să rugăm pe Dumnezeu să ne ajute a ne despărţi de lumea aceasta şi a intra în cealaltă curaţi şi pregătiţi, ca acolo să nu ne însoţim cu bogatul cel îmbuibat, ci cu Lazăr în sânul lui Avraam, îndulcindu-le de bucuria cea nemuritoare. Căreia fie ca Dumnezeu să ne facă părtaşi, prin harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine cinstea în vecii vecilor! Amin.

Sãptãmâna Patimilor

Iatã-ne ajunsi la ultima treaptã a urcusului duhovnicesc pe care Postul ne-o pune în fatã: Sãptãmâna Patimilor sau Sãptãmâna cea Mare. În timpul ei ne reamintim si retrãim ultimele zile din viaþa Mântuitorului, cu întreaga lor tensiune si dramã lãuntricã, într-o stare de sobrietate si mãretie în acelasi timp, de tristete, dar si de bucurie, de pocãintã, dar si de nãdejde.
Fiecare zi are un înteles si un mesaj foarte clar si adânc.
Primele trei zile se numesc mari si sfinte pentru cã reamintesc sensul eshatologic al Paºtelui. A patra zi, joi, marcheazã cea din urmã Cinã a Domnului cu ucenicii Sãi si trãdarea lui Iuda. A cincea zi, vineri, numitã si “Pastile Crucii”, este cu adevãrat începutul Pastelui (Trecere), iar sâmbãtã este ziua în care tristetea este transformatã în bucurie prin omorârea mortii.

Lunea cea mare

“Iatã Mirele vine în miezul noptii si fericitã este sluga pe care o va afla priveghind; iar nevrednicã este iarãsi cea pe care o va afla lenevindu-se. Vezi, dar, suflete al meu, cu somnul sã nu te îngreunezi, ca sã nu te dai mortii si afarã de Împãrãtie sã te încui; ci te desteptã strigând: Sfânt, Sfânt, Sfânt esti Dumnezeule, pentru rugãciunile Nãscãtoarei de Dumnezeu, miluieste-ne pe noi”.
(Troparul zilei)
În aceastã zi, se face pomenire de fericitul Iosif, cel preafrumos, si de smochinul ce s-a uscat prin blestemul Domnului.
De astãzi încep Sfintele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos. Iosif cel prefrumos – fiul cel mai mic al patriarhului Iacov, nãscut din Rahila – este icoanã a lui Hristos, pentru cã, asemenea lui, si Domnul nostru a fost invidiat de iudei, a fost vândut de ucenicul sãu cu treizeci de arginti, a fost închis în groapa întunecoasã a mormântului. Sculându-Se de acolo prin El însusi, împãrãteste peste Egipt, adicã peste tot pãcatul, îl învinge cu putere si, ca un iubitor de oameni, ne rãscumpãrã prin darea hranei celei de tainã, dându-Se pe El însusi pentru noi si ne hrãneste cu pâine cereascã.
Tot în aceeasi zi facem pomenire de smochinul cel neroditor care s-a uscat prin blestemul Domnului (Matei 21, 17-19). Ca sã convingã poporul nerecunoscãtor cã are putere îndestulãtoare si spre a pedepsi, ca un Bun nu vrea sã-si arate puterea Sa de a pedepsi fatã de om, ci fatã de ceva care are o fire neînsufletitã si nesimtitoare.
Istoria smochinului a fost asezatã aici spre a îndemna la umilintã, dupã cum istoria lui Iosif a fost asezatã spre a ne înfãtisa pe Hristos. Fiecare suflet lipsit de orice roadã duhovniceascã este un smochin. Dacã Domnul nu gãseste în el odihnã, a doua zi, adicã dupã viata aceasta de acum, îl usucã prin blestem si-l trimite în focul vesnic.
“Cãmara Ta, Mântuitorule, o vãd împodobitã si îmbrãcãminte nu am ca sã intru într-însa. Lumineazã-mi haina sufletului meu, Dãtãtorule de luminã si mã mântuieste”. (Condacul zilei)

Martea cea Mare

Aceastã zi ne pregãteste pentru intrarea în cãmara Mântuitorului, cu douã parabole strict eshatologice – parabola celor zece fecioare (Matei 25, 1-13) si parabola talantilor (Matei 25, 14-30; Luca 19, 12-27).
Când Domnul se suia la Ierusalim si se ducea la Patimã, a spus ucenicilor Sãi si aceste douã parabole, pentru ca nu cumva cineva trãind în feciorie sã nu se îngrijeascã si de celelalte virtuti si mai ales de milostenie, prin care se vãdeste strãlucirea fecioriei.
Pe cinci dintre fecioare le numeste întelepte cãci împreunã cu fecioria au avut si minunatul si îmbelsugatul undelemn al milostivirii. Pe celelalte cinci le numeste nebune pentru cã, desi si ele aveau virtutea fecioriei, nu aveau în aceeasi mãsurã milostenie. Pe când se scurgea noaptea acestei vieþi au adormit toate fecioarele, adicã au murit. Cu adevãrat moartea se numeste somn. Pe când dormeau ele, strigãt mare s-a fãcut la miezul noptii; cele care au avut undelemn din belsug au intrat cu mirele la deschiderea usilor, iar cele nebune, pentru cã nu aveau undelemn din destul îl cãutau dupã ce s-au sculat din somn.
Pentru aceasta deci, au rânduit dumnezeiestii Pãrinti pilda celor zece fecioare, împreunã cu cea a talantilor, ca sã ne îndemne sã veghem necontenit si sã fim gata sã iesim în întâmpinarea adevãratului Mire prin fapte bune, dar mai cu seama prin milostenie, pentru cã nestiutã este ziua si ceasul sfârsitului vietii.
Dacã vom sãvârsi o singurã virtute, cea mai mare chiar, si nu ne vom îngriji de celelalte, si mai cu seamã de milostenie, nu vom intra cu Hristos în odihna vesnicã, ci vom fi întorsi rusinati. Si într-adevãr nu-i lucru mai rusinos ca fecioria sã fie biruitã de bani.
“La ceasul sfârsitului, suflete, gândind si de tãierea smochinului temându-te, cu iubire de ostenealã lucreazã-l, ticãloase, priveghind si strigând: Sã nu rãmânem afarã de cãmara lui Hristos”. (Condacul zilei)

Miercurea cea Mare

În aceastã zi, se face pomenire de femeia cea pãcãtoasã (Matei 25, 17-13; Luca 7, 37-50), care a uns cu mir pe Domnul pentru cã lucrul acesta s-a întâmplat putin înainte de mântuitoarea patimã.
Când Iisus s-a suit în Ierusalim si era în casa lui Simon cel lepros, o femeie pãcãtoasã s-a apropiat de El si a turnat pe capul Lui acel mir de mare pret. Pomenirea ei s-a pus în acea zi pentru ca, dupã cuvântul Mântuitorului, sã se predice pretutindeni si tuturor fapta ei cea cu multã cãldurã. Ce-a îndemnat-o oare la asta? Dragostea pe care ea a vãzut cã o are Hristos pentru toti, dar mai cu seamã faptul de acum, când L-a vãzut cã intrã în casa unui lepros. Se gândea deci femeia cã îi va vindeca boala dupã cum l-a vindecat si pe acela. Si într-adevãr Hristos a tãmãduit-o dându-i iertare de pãcate.
“Doamne femeia ce cãzuse în pãcate multe, simtind dumnezeirea Ta, luând rânduiala de mironositã si tânguindu-se, a adus tie mir mai înainte de îngropare…” (Casiana monahia)

Joia Cinei celei de Tainã

“Când mãritii ucenici la spãlarea Cinei s-au luminat, atunci Iuda cel rãu credincios, cu iubirea de arginti bolnãvindu-se, s-a întunecat … Vezi, iubitorule de avutii, cel ce pentru acestea spânzurare si-a agonisit. Fugi de sufletul nesãtios care a îndrãznit unele ca acestea asupra Împãratului. Cel ce esti peste toti bun, Doamne, slavã Tie”. (Tropar)
Patru lucruri mai prãznuim în aceastã zi: spãlarea picioarelor, Cina cea de tainã, Rugãciunea din grãdina Ghetsimani si vânzarea si prinderea Domnului.
Înainte de a începe Cina, Hristos S-a sculat, Si-a dezbrãcat hainele si El singur a spãlat picioarele tuturor. Prin aceasta a vrut sã îl facã pe Iuda sã se rusineze, iar celorlalti sã le aducã aminte sã nu umble dupã întâietãti: “Cel care vrea sã fie întâiul sã fie slujitorul tuturor” (Marcu 9, 35), dându-Se El însusi pildã. La sfârsitul mesei aduce vorbã si despre vânzarea Lui. Dupã putin timp, luând pâinea a zis: “Luati mâncati”; la fel si paharul, zicând: “Beti dintru acesta toti, acesta este Sângele Meu, al Legii celei Noi. Aceasta sã o faceti întru pomenirea Mea” (Matei 26, 26-28).
Dupã aceea, arãtându-Se om, spune ucenicilor: “Întristat este sufletul meu pânã la moarte” (Matei 26, 38) si S-a rugat în Grãdina Ghetsimani cu sudoare de sânge (Luca 22, 44). Iuda cunostea locul si, luând câtiva soldati, a venit sã-L prindã. A fost prins si dus la Ana, la Caiafa, si în cele din urmã la Pilat. Acum Petru se va lepãda de trei ori de Hristos, tãgãduind cã-L cunoaste.
Pentru a ne reaminti de toate acestea, seara se scoate în mijlocul bisericii Sfânta Cruce.

Vinerea Patimilor

În aceasta zi, se pomenesc sfintele si mântuitoarele si înfricosãtoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos pe care le-a primit de bunãvoie pentru noi. Se mai face încã pomenire de mãrturisirea mântuitoare fãcutã de tâlharul recunoscãtor care a fost împreunã cu El.
Biserica numeste Patimile Domnului: sfinte – pentru cã Cel ce le-a rãbdat este Sfântul Sfintilor, sfintenia însãsi; mântuitoare – pentru cã ele sunt pretul cu care Domnul a rãscumpãrat neamul omenesc din robia pãcatului; înfricosãtoare pentru cã nu poate fi ceva mai înfricosãtor decât ocara pe care Fãcãtorul a rãbdat-o de la fãptura Sa.
În aceastã zi nu se sãvârseste Liturghia pentru cã însusi Mielul lui Dumnezeu este jertfit acum; este vreme de post total, pentru cã Mirele s-a luat de la noi. (Matei 9, 15). Se fac numai ceasurile împãrãtesti care ne pun înainte nemãrginita smerenie a Domnului, Crucea cea dãtãtoare de viatã si credinta tâlharului.
Seara sãvârsim denia prohodului Domnului, care este ultima treaptã a tânguirii pentru Hristos, înainte de Învierea Sa. Se înconjoarã de trei ori biserica cu Sfântul Epitaf – semn al celor trei zile petrecute în mormânt.
“În mormânt, Viatã, pus ai fost, Hristoase, si s-au spãimântat ostirile îngeresti, smerirea Ta cea multã preamãrind”. (Starea întâi – Prohod)

Sâmbãta Mare

În aceastã sfântã zi, prãznuim îngroparea dumnezeiascã a Mântuitorului nostru Iisus Hristos si pogorârea în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricãciune, a fost mutat spre viatã vesnicã.
Iosif cel din Arimateea, coborând de pe cruce Sfântul trup al Domnului, l-a îngropat în mormânt nou, punând o piatrã mare la intrarea lui:
“Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tãu, cu giulgiu curat înfãsurându-l si cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus”. (Tropar)
Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt iar cu sufletul lui curat si dumnezeiesc Se pogoarã în iad. Sufletul a fost despãrtit prin moarte de trup si l-a dat în mâinile Tatãlui. Si-a dat si propriul Sãu sânge, pretde rãscumpãrare pentru noi. Trupul Domnului a suferit si despãrtirea sufletului de trup, dar nicidecum stricãciunea în întelesul unei putreziri a trupului.
Dupã-amiazã sãvârsim Liturghia Sfântului Vasile unitã cu vecernia.
“Sã tacã tot trupul omenesc si sã stea cu fricã si cu cutremur si nimic pãmântesc întru sine sã nu gândeascã, cã Împãratul împãratilor si Domnul domnilor merge sã se junghie si sã se dea spre mâncare credinciosilor. Si merg înaintea lui cetele îngeresti cu toatã cãpetenia si puterea , heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu câte sase aripi, fetele acoperindu-si si cântând cântare: Aliluia, Aliluia, Aliluia”. (Heruvic)

Pr. Sabin Voda

LEGEA NOUA DUMNEZEIASCA

LEGEA NOUA DUMNEZEIASCA

Ce este noua lege a lui Dumnezeu?

Aceasta este legea descoperita si data prin Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mesia.

Cum se mai numeste aceasta lege noua?

Cea din urma lege a lui Dumnezeu.

De ce?

Pentru ca este ultima lege a lui Dumnezeu si alta nu va mai fi data pana la sfarsitul lumii.

Cum se mai numeste aceasta noua lege?

Legea launtrica a lui Dumnezeu, caci se refera la cele mai launtrice cauze ale faptelor noastre exterioare.

Cum sa numim, asadar, aceasta lege a lui Hristos?

Legea noua, cea din urma, sau launtrica, data de Dumnezeu, consecventa, desavarsita si singura lege dumnezeiasca mantuitoare.

De ce Dumnezeu nu a dat prin Moise aceeasi lege pe care a dat-o prin Hristos?

Din acelasi motiv pentru care noi invatam copiii sa faca unele, iar pe altele ii oprim sa le faca, ca un alfabet al bunei purtari, fara a cerceta si explica copiilor motivele nevazute ale anumitor activitati. Sfantul Apostol Pavel explica aceasta astfel: "Si eu, fratilor, n-am putut sa va vorbesc ca unor oameni duhovnicesti, ci ca unora trupesti, ca unor prunci in Hristos. Cu lapte v-am hranit, nu cu bucate" (I Corinteni III,1-2).

Care sunt deosebirile intre legea exterioara data prin Moise si legea launtrica data prin Iisus Hristos?

Legea exterioara a fost data ca o lege pregatitoare pentru o mica semintie de pastori, pe cand legea launtrica a fost data tuturor popoarelor de pe pamant, care sunt legate intre ele intr-o familie duhovniceasca si comuna a lui Dumnezeu, prin chiar scump sangele lui Hristos.
sursa: crestinortodox

SFATURI ORTODOXE-DESPRE VISE SI VEDENII

Cuvant al Pr. Cleopa:

Daca vei crede intr-o vedenie falsa, apoi diavolul in vis te va invata "proorocii". Diavolii spun lucruri care o sa se intample peste o luna, peste doua, sau peste trei luni. Sunt draci care ghicesc viitorul si tu spui: "Mai, sunt adevarate! Pai, ce-am visat eu saptamana trecuta, s-a adeverit acum!" Acestia sunt draci vrajitoresti, care stiu viitorul.

Dar, ai sa-mi spui : "Parinte, dar in Scriptura spune ca a visat Iosif, a visat Daniil, a visat cutare ...". Da. Sunt si vise de la Dumnezeu. Dar acestea sunt foarte rare in viata omului si nu le poate intelege omul, daca nu vine langa el unul care are darul deslusirii duhurilor. Duhul este unul, cum spune la Corinteni 1,12, marele Apostol Pavel, insa darurile sunt impartite.

Ati auzit ca este : "Duhul intelepciunii, duhul cunostintei, duhul temerii de Dumnezeu, duhul intelegerii ...". Auzi ce spune darul deslusirii duhurilor. Si Sfantul Ioan Evanghelistul spune: "Fiule, ispititi duhurile, ca nu toate sunt de la Dumnezeu".

Daca marele prooroc Daniil, barbatul doririlor, nu intelegea vedeniile, auzi ce spune Scriptura: A dat ordin Dumnezeu Arhanghelului Gavriil, zicand: "Gavriile, fa in somnul lui Daniil sa inteleaga vedenia". Le vedea si nu le intelegea. Deci, de aici sa tinem minte, ca nu tot ce vede o vedenie sau un vis il intelege, pana nu are darul deslusirii.

Sunt si vise de la draci numiti arhiconi. Acestia stiu pe de rost toata Sfanta Scriptura. Iti spun proorocii pe care le gasesti in Biblie. Pe urma sunt draci care se cheama vrajitori. Acestia ajuta la vrajitori, la fermecatori, la descantatori si amagesc pe om, sa i se para ca s-a facut sanatos de acolo. De aceea Sfantul Ioan Scararul zice: "Cela ce tuturor vedeniilor si tuturor viselor nu crede, filosof duhovnicesc este."

Sa nu credeti in vise! Sa nu credeti in vedenii! Daca crezi in vise si ai venit la mine sa te spovaduiesc, eu te opresc direct trei ani de la Sfanta Impartasanie. Cine ti-a spus sa crezi in vise? Nu auzi ce spune Sfanta Scriptura? Ia cauta in Cartea Intelepciunii lui Isus fiul lui Sirah, la capitolul 34: "Precum este cel ce alearga dupa vant si vrea sa prinda umbra sa, asa este omul care crede in vise. Ca pe multi visele i-au inselat si au cazut cei care au nadajduit in vise."

Eu am o carte scrisa despre vise si vedenii. Sa vedeti acolo cum te inseala diavolul prin vise.

Sufletul nostru are trei parti:

- partea rationala, este deasupra sanului stang pana la furca pieptului;

- partea manioasa, este in mijlocul inimii, si

- partea poftitoare, care este din mijlocul inimii pana la buric.

Toate aceste trei parti ale sufletului nostru au virtutile lor, patimile si visele lor. Trebuie sa le cunosti care sunt din partea rationala, care din partea manioasa sau din partae poftitoare.

Apoi sunt vise de la natura, de la tunete, de la fulgere, de la huietul apelor, de la vanturi. Voi daca nu stiti, te poate insela in tot chipul. Usor te insala. De aceea este oprit sa nu creada nimeni in vise, ca pe cei slabi - cum zice Scriptura - pe multi visele i-a dus la pierzare. Sunt vedenii si de la diavoli.

Si diavolul este putere nalucitoare. El se face in chipul lui Hristos, de straluceste ca soarele; in chipul Maicii Domnului, in chip de ingeri, in chip de sfinti, in tot chipul. Numai te-a prapadit, daca ai crezut. N-ati auzit ce spune Apostolul Pavel? Nu-i de mirare ca si satana se face in chip de inger de lumina; si slujitorii nedreptatii se fac in chip de slujitori ai dreptatii. Deci, baga de seama! Nu primi nici un fel de aratare, nici un fel de vedenie.

Sfintii Parinti ai Patericului, marii sihastri care traiau numai cu radacini in pustie, aveau adesea lupta cu diavolii. La unul a venit diavolul in chipul lui Hristos si el isi cauta de lucru, ca lucra la cosnite. Acela stralucea ca soarele iar batranul inchidea ochii. Si-a strigat:

- Batranule, da uita-te la mine!
- Dar cine esti tu?
- Dar nu vezi ca eu sunt "Hristos"?
Si acela inchidea ochii mai tare;
- Eu sunt pacatos, a zis el, si nu sunt vrednic sa vad pe Hristos.
- Ei, batranule blestemat, m-ai cunoscut! Si a si fugit, ca a vazut ca l-a cunoscut.

Evagrie Ponticul

Trebuie sa cercetam cum intiparesc dracii nalucirile cele din somn in mintea noastra si-i dau o anumita forma. Una ca aceasta obisnuiesc sa se intample mintii, fie privind prin ochi, fie auzind prin auz, fie printr-o simtire oarecare, sau fie prin amintire, care intipareste in minte, miscandu-le, cele ce le-a agonisit prin mijlocirea trupului. Deci dracii, mi se pare, rascolind amintirea o intiparesc in cuget. Caci organele trupului stau in nelucrare, tinute de somn. Dar iarasi, trebuie sa cercetam cum rascolesc amintirea? Sau poate prin patimi? Asa trebuie sa fie, deoarece cei curati si nepatimasi nu mai patesc una ca aceasta. Este insa si o miscare simpla a amintirii, starnita de noi sau de sfintele Puteri. Prin ea vorbim si petrecem cu Sfintii. Sa fim insa cu atentie. Caci chipurile pe care sufletul impreuna cu trupul le primeste intru sine, amintirea le misca fara sa se mai ajute de trup. Aceasta se vede din faptul ca adesea patimim una ca aceasta si in somn, cand trupul se odihneste. Trebuie sa stim ca precum ne putem aduce aminte de apa, si cu sete si fara sete, tot asa ne putem aduce aminte de aur si cu lacomie si fara lacomie; si asa si cu celelalte. Iar faptul ca mintea afla aceste sau acele deosebiri intre nalucirile sale, se datoreste vicleniei vrajmasilor. Dar trebuie sa stim si aceasta: ca pentru naluciri se folosesc dracii si de lucrurile de dinafara, ca de pilda de vuietul apelor, la cei ce calatoresc pe mare.

Nu credeti in vise

Staretul Zaharia - Lavra Sfintei Treimi

"Dela dracul n-o sa primesc lapte"

Iata inca o intamplare minunata care ne invata sa nu dam crezare tuturor viselor.

O femeie, al carei nume era Agrafena (Agripina), avea o vaca. Si a visat un vis: Cuviosul Serafim i s-a aratat si i-a poruncit sa-i duca lapte staretului Zosima. Fara sa se gandeasca prea mult, ea a turnat zece cani si a rugat-o pe vecina ei Stepanida sa-l duca straretului. Stepanida n-avea nici ea timp sa mearga, astfel ca a venit la mine si m-a rugat sa i-l duc eu.

Era saptamana lasatului de sec de carne. M-am hotarat cu bucurie. Era dimineata devreme. Am ajuns la staret si i-am spus ca Preacuviosul Serafim a poruncit sa-i aduc lapte, aratandu-i-se in vis Agrafenei.

Inca de departe, Staretul a inceput sa insemneze cu semnul crucii vasul cu lapte si intr-un tarziu a spus: "Unor astfel de oameni, precum e Agrafena, nu poate sa li se arate Cuviosul Serafim. A fost diavolul. De la diavol nu voi primi lapte."

(Fragment din cartea "STARETUL ZAHARIA DE LA LAVRA SFINTEI TREIMI - NEVOINTELE SI MINUNILE" - EDITURA PLATYTERA, 2005)
sursa: interpretareaviselor

DESPRE LUMINA SFANTA DE PASTI

Lumina de la Ierusalim

In Sambata Mare, la ora 7:00 dimineata, se pecetluieste Sfantul Mormant. Se controleaza sa nu fie inauntru nimic care sa se aprinda, se pregatesc doua panglici mari, se asaza pe usa capelei Sfantului Mormant si se pecetluiesc cu ceara. Dimineata se deschid portile pentru intrare, iar lumea vine insetata. Ulitele sunt stramte, dar se aduna mii de oameni din toate colturile globului pamantesc - calugari, credinciosi simpli, ambasadori. Cea mai mica portiune e intesata de oameni. Fiecare credincios poarta in mana un manunchi de 33 de lumanari, dupa numarul anilor Mantuitorului, altii au doar una sau trei. Desigur, toate sunt stinse. Patriarhul vine in procesiune la biserica, unde este imbracat.

Cand soseste vremea randuita de Dumnezeu a primirii sfintei lumini, patriarhul, insotit de ierarhi si de seful politiei statului Israel, strabate drumul dintre altarul bisericii mari si capela. Ajuns acolo, el este dezbracat de podoabele arhieresti si lasat in stihar, e controlat de seful politiei si unii cetateni musulmani, care iau si ei parte, toti foarte cuviinciosi. Trebuie spus ca in ziua de azi e mai multa libertate, o alta maniera de a trata oamenii, dar in vremea veche, conducerea musulmana era mult mai aspra la adresa crestinilor, asa incat controlul a fost intotdeauna deosebit de sever, mai ales ca e vorba de o taina unica in lume, de o minune permanenta. Deci nu poate fi sub nici o forma vorba de vreo incercare de inselare, fereasca Dumnezeu! Nu e cu putinta, pentru ca se controleaza atat capela, cat si patriarhul.

Apoi patriarhul intra in Sfantul Mormant, iar doi insotitori, arhierei sau arhimandriti, raman in Capela ingerului. Acolo se roaga si asteapta acest mare dar, aceasta mare descoperire, primirea sfintei lumini dumnezeiesti. Ca sa se descopere, iubitilor, ca mormantul nu e locul de veci, nu e doar loc al mortii, ca nici un loc din lumea aceasta nu e menit pentru moarte, ci pentru viata. Este o cantare a Bisericii de o adancime si o maretie unica: "Doamne, in mormant cu trupul, in iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, in rai cu talharul si pe tron, pe scaun ai fost, Hristoase, toate umplandu-le, Cel ce esti necuprins, cu Tatal, cu Fiul si cu Duhul Sfant". Si de cand mormantul Domnului a ramas gol, de atunci acesta nu mai este locasul de veci, cum spunem de obicei, pentru ca mormintele noastre poarta trupuri ale celor botezati, trupuri care poarta pecetea mortii si invierii lui Hristos, cum spune Apostolul: "Cati in Hristos ne-am botezat, intru moartea lui ne-am botezat; ne-am ingropat cu Hristos intru moarte, ca sa si inviem cu El. Deci si voi asa, morti sa fiti pacatului si vii intru Hristos Iisus, Domnul nostru". Daca ajungi ca inca de aici sa mori fata de pacat, atunci deja pregusti arvuna invierii.

Urmeaza momentul suprem; toata lumea e intr-o incordare si intr-o asteptare unica, divina. Am inaintat de la altarulbisericii pana in pragul ei, la cativa metri de usa capelei Sfantului Mormant in acea stare de har, de rugaciune: "Doamne, m-ai invrednicit sa ajung aici". Deodata, din intuneric au tasnit sageti de lumina, ca niste fulgere. S-au amestecat cu sclipirile blitzurilor, dar se distingeau clar fulgerele de acele sclipiri. Si deodata, un glob de lumina a tasnit dinauntrul capelei si a fugit catre Biserica Golgotei. Cand am privit atunci spre Biserica Golgotei, am vazut o femeie cu cele 33 de lumanari aprinse.

Acolo a mers acea lumina. Iata ce marturiseste acea femeie: e romanca, se numeste Ioana Elena Corneanu si e din Bucuresti. Era sosita din septembrie '92 la Ierusalim, a lucrat pe acolo. A venit la Sfantul Mormant sambata dimineata, pe 17 aprilie '93. La ora 7:00, era o multime de oameni. Portile s-au deschis pe la ora 9:00. Ea marturiseste: "inghesuita si miscata de valul lumii, imi plangea inima. Parca ma vedeam parasita de Dumnezeu - Doamne, m-ai lepadat de la fata ta! Luata de multime, trec pe langa Piatra Ungerii, prin spatele Bisericii Sfantului Mormant. Apoi, o putere m-a miscat inainte si deodata am ajuns la piciorul scarii care urca spre Golgota. Acolo, m-am strecurat prin multime si am ajuns sus, pe aripa din dreapta a Bisericii Golgotei. Ma tineam cum puteam.

Patriarhul a intrat in Sfantul Mormant. Ma rugam cu lacrimi. Deodata, apar fulgere de lumina si scantei, ca margelele, ca globuletele. Intr-o mana aveam manunchiul de 33 de lumanari, in cealalta cinci lumanari, intinse ca in rugaciune spre lumina. Inchid o clipa ochii, ca fulgerata, iar cand ii deschid, vad manunchiul de 33 de lumanari aprins. Se aprind si celelalte cinci, si lumea aprinde de la mine. Fata imi e scaldata in lacrimi". Iata marturia unui suflet prezent acolo, o romanca de-a noastra. Am aflat mai deunazi ca mai e inca o persoana, Ecaterina Ardeleanu, o pictorita, care a primit de asemenea taina sfintei lumini. Si mai traieste in Bucuresti inca o persoana sarmana, necajita mult. Am trimis dupa ea sa vina astazi, sa va aduca marturie directa, dar cel care a mers n-a mai gasit-o; a plecat. Ce vreau eu sa va spun, pomenind aceste trei femei? Or fi primit si barbati lumina, nu stiu, dar deocamdata stiu doar de femei ca au primit lumina sfanta. Lumina divina, iubitilor, e lumina invierii. Cine a fost vestitorul cel dintai al invierii? O femeie, Maria Magdalena; sau, inainte de ea, Maica Domnului, asa cum marturiseste Sfanta Traditie. Maica Domnului, Maria Magdalena, femeile mironosite, ele au fost deci primele primitoare si vestitoare ale luminii invierii.

Patriarhul aprinde lumanarile lui mari din aceasta lumina. De asemenea, pune din ea in doua candele si una este dusa la altarul bisericii mari iar cealalta este pentru celelalte biserici crestine, ca sa se impartaseasca toti din ea - la armeni, la catolici... Atunci, patriarhul iese din capela, sau deschide uneori cele doua firide, si aprinde lumanarile multimii care se inghesuie sa primeasca lumina din lumina. Aceasta lumina cel putin trei minute nu arde, nu mistuie, asemeni rugului de la Horeb, care ardea si nu se mistuia. Vom incerca sa talcuim de ce pe urma isi schimba chipul: nu ea se schimba, ci contactul cu lumea o face sa se schimbe. La inceput ea nu arde, asa incat unii isi dadeau cu ea pe fata, altii treceau cu mana prin ea. Chiar la sfesnicul pe care il aveam eu multi veneau si puneau mana in flacara. Insa dupa cateva minute, cand ea se uneste cu firea noastra - noi toti avem harul lui Dumnezeu in noi, dar de multe ori ne departam de el prin pacatele noastre, si firea noastra parca nu mai arata intotdeauna ca purtam har - datorita contactului cu lumea de aici, incepe sa capete si chipul lumii acesteia. E o unire intre cer si pamant, intre lumina divina si lumina noastra.

Asadar, pana in ziua de astazi se petrece taina aceasta pe care am vazut-o cu ochii mei, ca peste doua zile, cand mergeam prin bazar, sa aud in spatele meu o femeie. Am intors ochii inapoi si am salutat-o, am tresarit, cu mare durere in inima mea ca n-am comunicat mai mult. Dar m-am interesat la camin si am aflat ca o cunosteau maicile. Am staruit: "Va rog, va rog s-o chemati sa stau de vorba cu ea". Si de Izvorul Tamaduirii a venit la biserica, am stat de vorba cu ea si mi-a facut martur­isirea pe care eu v-am impartasit-o. O, Doamne, ce mare dar, mai ales pentru sfanta noastra credinta ortodoxa, pentru ca, asacum vedeti, aici se aprinde sfanta lumina - la ortodocsi. Si din ea se impartasesc toti.

Atunci cand, pe la anul 1300 si ceva, niste armeni au vrut sa primeasca ei lumina, patriarhul ortodox s-a indepartat si asezat langa un stalp, care este pana in ziua de azi, ca marturie. Au asteptati toti, cu focul inimii, sa vina focul divin. in cele din urma, a venit focul divin ca un fulger, ca un traznet, acolo unde era patriarhul ortodox. Nu pentru omul acela, ci pentru sfanta Ortodoxie, fratilor, ca e dreapta martur­isire. Ortodoxia crede cu atata putere si in crucea Mantuitorului, dar si in inviere. Niciodata Ortodoxia n-a despartit crucea de inviere. In Apus s-a pus prea mult accent pe crucea si pe pati­mile Mantuitorului, de aceea in operele unor pictori mari Mantuitorul este infatisat in suferinta lui atat de contorsionat, atat de chinuit - suferinta infatisata pana la ultima ei limita. Dar pentru noi aceasta suferinta a Mantuitorului reprezinta iubirea Lui pentru noi, iar in iubire e viata. Prin urmare, nu poate fi despartita crucea de inviere, Vinerea Mare de Duminica Pastelui. De aceea, cred eu, pentru dreapta noastra credinta, pentru marturisirea sfintei invieri cu atata foc, lumina divina e un dar facut Ortodoxiei.

Aceasta sa ne dea o data mai mult bucuria si nadejdea si incredintarea ca sfanta noastra marturisire ortodoxa e dreapta credinta, pe care s-o cunoastem, s-o iubim si sa fie marturie de dragoste a credintei pentru toti fratii nostri, de orice credinta ar fi ei! Am auzit ca fratii nostri neoprotestanti au de gand ca in Saptamana Patimilor sa contracareze marturisirea noastra. Noi n-avem dreptul sa judecam pe nimeni, Dumnezeu e judecatorul nostru, dar ne rugam sa creasca toti in dreapta credinta, in Ortodoxie, unde se afla, caci noi stim si credem si marturisim ca Ortodoxia e dreapta credinta, deplinatate a cre­dintei si nestirbire a credintei. Ea nu a adaugat si nu a stirbit nimic, ci a marturisit tot asa cum i-a incredintat Mantuitorul, prin Sfintii Apostoli si prin Sfintii Parinti. De aceea, nimic nu-i lipseste Ortodoxiei, decat sa fie cunoscuta, iubita si traita in aceasta taina a unitatii Crucii si invierii Mantuitorului. De aceea la ortodocsi crucea are niste raze care pleaca de la imbinarea celor doua linii - una care uneste cerul cu pamantul si alta care imbratiseaza lumea. Acele raze reprezinta taina luminii divine care tasneste din crucea, din mormantul Mantuitorului. in aceasta unitate sfanta a Crucii si a invierii, asa cum spunea Sfantul Serafim, "de-acuma Hristos a inviat si viata noua ne-a daruit si marturia sfintei Sale lumini", a luminii neinserate pentru care Biserica Ortodoxa spune: "O, Pastele cele mari si preasfintite, Hristoase! O, intelepciunea si cuvantul si puterea lui Dumnezeu, da-ne noua sa ne impartasim pururea de lumina Ta, si mai adevarat in ziua cea neinserata a imparatiei Tale! Amin."

De cand este cunoscuta minunea sfintei lumini pascale ?

Avem marturii inca din timpul patriarhului Narcis al Ierusalimului. Patriarhul Narcis vorbeste pe la anul 135 despre o minune, cum s-a aprins untdelemnul din candele din aceasta lumina sfanta. De asemenea, istorici ca Nichifor Theotochie si altii marturisesc despre ea. Nu s-a facut zgomot - aceasta a fost intotdeauna taina sfintei Ortodoxii - dar ea e marturia biruirii mortii. De aceea, din mormant rasare lumina. Aceasta e semnificatia cea mai adanca, si anume ca moartea e biruita. Observati, din cele sapte cuvinte ale Mantuitorului pe cruce, sase sunt din spontaneitatea Lui iar unul nu-i de la El. Vi le reproduc:

1 - Se roaga pentru rastignitori: "Iarta-i, ca nu stiu ce fac";
2 - Incredinteaza pe ucenic Maicii Domnului si pe Maica Domnului ucenicului: "Femeie, iata fiul tau!" si "Iata mama ta!";
3 - Fagaduieste talharului pocait: "Astazi vei fi cu mine in rai";
4 - "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?"
5 - "Mi-e sete";
6 - "Savarsitu-s-a", adica a implinit chemarea, misiunea;
7 - "Parinte, in mainile Tale incredintez duhul Meu".

Care din aceste cuvinte nu este spontan, de la El? Acesta: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai parasit?" De unde e luat cuvantul? Din Psalmul 21, versetul 1. De ce l-a luat Mantuitorul de-acolo? Intai, ce inseamna moartea: despartirea de bunastare, parasirea lui Dumnezeu, despartirea de Dumnezeu Cel viu. Dar pe de-o parte, S-a despartit vreodata Fiul lui Dumnezeu de Tatal? Se putea desparti? Nu se putea! Pe de alta parte, putea fi moartea in Hristos, in Fiul lui Dumnezeu? Nu putea fi! Atat ca Fiu al lui Dumnezeu Cel viu - Dumnezeu e numai "da", nu e si "nu", pentru ca moartea inseamna negatie -dar si ca om. Moartea e plata pacatului; era in Hristos pacat? Nu era! Si atunci, daca e vorba de moarte, ea nu putea pleca de la Hristos, ca Fiu al lui Dumnezeu si ca unul fara de pacat. Ea e rodul omului. Dar daca nu lua Mantuitorul moartea s-ar fi mantuit omul? Nu s-ar fi mantuit. Atunci, El Se uneste cu strigatul omului: "Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai parasit?", asuma moartea omului si o invinge. Acest cuvant e luat din strigatul omenirii suferinde; se uneste umanitatea suferinda, osandita mortii din pricina "celui strain", cum ii spune Mantuitorul: "Oile Mele asculta glasul Meu; dupa cel strain nu merg". Care e strainul de care vorbeste Mantuitorul aici? Cu certitudine, Lucifer, care a aruncat samanta mortii in Iunie. De aceea din mormant rasare lumina, pentru ca morman­tul n-are ce cauta in lume. Prin Hristos, in cele din urma toate mormintele vor ramane goale. Ele nu sunt locase de veci; nu exista locas de veci al mortii. Din mormant a rasarit Hristos Cel inviat si lumina invierii. Acesta este intelesul teologic de negrait.

http://www.youtube.com/watch?v=qihPpQF7pZE -filmul cu minunea din 2008
sursa: crestinortodox