Totalul afișărilor de pagină

Faceți căutări pe acest blog

duminică, 19 septembrie 2010

CUVINTE DE INVATATURA DE LA PARINTELE ARSENIE BOCA


Cărarea împăratiei (35 de fragmente definitorii) -

Părintele Arsenie Boca


1. “Căci pofta cărnii este vrăjmăsie împotriva lui Dumnezeu fiindcă nu se supune legii lui Dumnezeu, si nici nu poate” (Romani VIII, 7). Asa vine că fiecare duce un ateu, necredincios în spate – trupul de pe noi. De la starea asta si până la a-l face să fie templu sau Biserică a Duhului Sfânt (I Corinteni 3,16) e de luptat de cele mai multe ori viata întreagă.

Firea trupului fiind surdă, oarbă si mută, nu te poti întelege cu el decât prin osteneală si foame, acestea însă trebuie conduse după dreapta socoteală, ca să nu dăuneze sănătătii. Acestea îl îmblânzesc, încât nu se mai tine vrăjmas lui Dumnezeu. Rugăciunea si postul scot dracii poftei si a mâniei din trup. Foamea îmblânzeste fiarele. [Arsenie Boca, Cărarea împărătiei, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Aradului, 1995, pag. 21]

2. Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovnicesti, te poate face să uiti că încă n-ai iesit cu totul din împărătia ispitelor. Sufletul însă care se mântuieste este acela care nu mai trăieste pentru sine, ci pentru Dumnezeu, sufletul care s-a izbăvit de sine si petrece ca un dus din lumea aceasta. Viata si dragostea lui întreagă este numai Dumnezeu, care-L face să uite de sine, iar când revine, se urăste pe sine. [pag. 24]

3. Dorul lui Dumnezeu după cel mai mare păcătos este neasemănat mai mare, decât dorul celui mai sfânt om după Dumnezeu. [pag. 36]

4. Când dreptatea lui Dumnezeu se întoarce asupra noastră a sosit vremea de plată sau ispăsirea. Ispăsirea nu-i o pedeapsă de la Dumnezeu, ci un mijloc de înteleptire, o îndreptare mai aspră. Iar fiindcă dreptatea lui Dumnezeu mereu tine între faptă si răsplată, putem vorbi chiar de legea dreptătii, ca de o lege milostivă, prin care ne curătim de petele faptelor rele. În vremea ispăsirii când vin asupra noastră strâmtorările, dacă le răbdăm de bunăvoie, neumblând cu ocolirea, ne ajută Dumnezeu; iar de nu vrem să primim cele ce vin peste noi, că nu le întelegem, nu ne ajută Dumnezeu, desi El ar fi vrut. [pag. 41]

5. E de stiut că pentru a scoate un gând rău din mintea cuiva, trebuie să i-o învălui de foarte multe ori cu cuvântul bun, ca s-o izbăvesti din robia gândului străin. Asta-i calea cea mai lungă: de la urechi la inimă. [pag. 45]

6. Când auzi pe cineva făcându-te tobă de ocări si blestem, nu te pripi cu mintea si nu sări cu gura, răspunzându-i ce nu trebuie. Nu-l întreba pe el: de ce mă ocărăsti, ci întreabă-te pe tine oare de ce mă ocărăste omul acesta? în orice caz, răspunde ca David: pentru păcatele mele Domnul i-a poruncit să mă ocărască si să mă blesteme; dar nădăjduiesc, pentru năpăstuirea ocării, mila lui Dumnezeu. [pag. 46, 47]

7. încercările nu-s pedeapsă, ci scoală, lumină pentru minte si milă de la Dumnezeu. Că le simtim ca suferinte? De nu le-am simti ca atare, n-am învăta nimic. Precum plăcerea e dascălul păcatelor, asa durerea e dascălul întelepciuni; iar din odihnă, până acuma n-a iesit ceva de folos. [pag. 49]

8. Nouă toate necazurile ne vin de la greseli, nu de la Dumnezeu. El numai le îngăduie si spală cu ele vinovătiile noastre. Oamenii însă tare greu pricep că îndreptarea prin necazuri dovedeste părăsirea lui Dumnezeu, ci milostivirea Lui. Ba chiar prin aceea că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri. Fiind atotbun si atotîntelept, ne poartă de grijă si ne spală, cu milostivire, ori nu vrem, ori nu pricepem acum, ori vom întelege pe urmă. Căci: “Dumnezeu este îndelung răbdător si mult milostiv, dar nepedepsit nimic nu lasă” (Naum 1, 3). El asteaptă o vreme să vadă: ne grăbim noi cu pocăinta de bunăvoie sau nu; învătăm din necazurile altora sau asteptăm să ne spargem si noi capul de ele, ca si ei?

Dumnezeu vrea să ajute pe toti, dar nu toti primesc purtarea Sa de grijă. Asa de face că sunt si oameni păcătosi care n-au necazuri. Pe acestia i-a lepădat Dumnezeu. [pag. 55]

9. Nu fericiti pe cei ce nu au necazuri în lumea aceasta. Căci, cunoscându-i Dumnezeu că n-au minte să-i înteleagă căile, nu le rânduieste o îndreptare prin încercări în lumea aceasta, ci osândă în cealaltă. Iată de ce: Dumnezeu preamilostivul, chiar si când osândeste la iad tot milostiv se dovedeste si ca un mai-nainte stiutor din veci a toate, nu le trimite necazuri pe potriva păcatelor lor, căci mândria lor cea peste măsură de mare nu rabdă nicidecum umilirea încercărilor. Dimpotrivă, încercarea lui Dumnezeu de a-i spăla prin necazurile cele fără de voie, lor li s-au întoarce tocmai pe dos. Căci ei, iubind mai tare mândria si slava desartă a vietii acesteia, decât smerenia si supunerea lui Dumnezeu, tocmirea nebună a mintii lor îi aruncă în deznădejde, din care fac cel mai mare si mai pe urmă păcat în lumea aceasta: sinuciderea, omorârea de sine. Ori toate celelalte păcate, ce le-ar face omul, adunate la un loc, sunt mai mici decât acesta singur. De aceea, din milostivire mai presus de întelegere pentru multimea neputinte lor, nu-i bagă Dumnezeu în cuptorul smereniei că nu rabdă neghina o probă ca aceasta, si vor merge la osânda cea mai mare, ca ucigasi de sine. “Deci dacă cineva, păcătuind în chip vădit si nepocăindu-se, n-a pătimit nimic până la moarte, socoteste că judecata lui va fi fără milă acolo” (Sf. Marcu Ascetul, Filocalia I). [pag. 56]

10. Până nu vom ajunge de aceeasi părere cu Dumnezeu despre viata noastră pământească, precum si despre cealaltă, de pe celălalt tărâm, nu vom avea liniste în suflet, nici unii cu altii si nici sănătate în trup si nici în orânduirea omenească.

Trebuie să ne plecăm întelepciunii atotstiutoare a lui Dumnezeu, care în tot ce face, urmăreste înteleptirea noastră, ori pricepem, ori nu pricepem aceasta. Când plecăm capul si vrem si noi ce-a vrut Dumnezeu în clipa aceea căpătăm linistea sufletului, orice ar fi dat peste zilele noastre. [pag. 102]

11. O altă taină a lui Dumnezeu e si aceasta: Nu pedepseste toastă răutatea tuturor, aici, si numaidecât, precum nici nu slăveste bunătatea tuturor, aici, si numaidecât. Chiar dacă ar face asa ceva, atunci, iar nu o faptă a libertătii si a dragostei. Apoi, dacă repede ar fi pedepsit tot răul, Dumnezeu ar fi un fricos, un neputincios, micit la o măsură omenească sau cel mult îngerească, si ne-ar da să întelegem că se teme de rău să-si piară stăpânirea, - cum fac oamenii. Ci tocmai pe faptul că îngăduie răilor să-si facă de cap, si-i lasă pe oameni neînfricati de pedeapsa năprasnică, ne dovedeste atotputernicia Sa, vesnic linistită asupra răului, - atotputernicie, sub ocrotirea căreia, prin virtutea credintei, stăm linistiti si noi, primind palmele si scuipările răului, ca pe niste mărturii ale neputintei aceluia în fata atotputernciei lui Dumnezeu, care ne întăreste cu linistea Sa.

Cu aceea că nu pedepseste răutatea numai decât îi întinde ispită puternică, să se desăvârsească si ea, spre pedeapsă sigură în ziua judecătii. Iar dacă, totusi, uneori pedepseste năpraznic vreo fărădelege, o face să mai pună frâu răutătii între oameni, si mai ales să nu scadă în credintă începătorii, si să nu piardă dintre oameni cunostinta răsplătiri după fapte. [pag. 112, 113]

12. Credinta e un risc al ratiunii; dar nicidecum o anulare, ci dimpotrivă o iluminare a ei. E o absolvire a sufletului într-un dincolo al lumii acesteia, în modul divin al existentei. Constient de aceasta dezamăgire, fără să fii mort deloc si în lume, experiezi, trăiesti, la intensităti nebănuite sentimentul libertătii spiritului. De fapt la mijloc e o înviere a spiritului pe planul si la nivelul ratiunii divină a existentei si teroarea acestei lumi sensibile. Acum scapi de frică. Lumea nu se mai poate atinge decât de temnita ta biologică – noua ta realitate, de o evidentă absolută, , scăpându-i cu desăvârsire. [pag. 147]

13. Constiinta, prin natura ei, nu aprobă niciodată viciul si păcatul, prin natura ei e de a nu se lăsa învinsă, chiar dacă frâna ei nu e luată în seamă si firea decăzută săvârseste păcatul peste oprelistea ei. De aici vin mustrările de constiintă – “pârâsul tău, cu care trebuie să te împaci pe drum”, care “nu tace” până ce omul nu-si revizuieste înfrângerile sale si nu se întoarce de la păcat, ca să poată primi iertarea lui Dumnezeu. în cazul când înfrângerile morale se tin lant prin desimea sau gravitatea lor, umană sanctiunii ale constiintei, mai grele decât mustrarea: dezechilibrul mintii – mai usor sau mai profund, din care se mai poate reveni – si celelalte forme mai grave: schizofrenia, paranoia, nebunia acută si, în final, sinuciderea. [pag. 154]

14. Dumnezeu nu te-a părăsit, chiar dacă pe ecranul mintii tale au apărut gânduri si imagini de hulă împotriva lui Dumnezeu si te vezi în imposibilitatea de a te mai ruga chiar. răbdarea însăsi a războiului e ultima ta rugăciune. [pag. 156]

15. Omul nu se poate odihni în fericirea contemplatiei până nu a biruit în sine contradictiile, tendintele rele, până nu si-a unificat si consolidat fiinta ca să iubească numai binele. Iar aceasta nu se poate realiza decât prin actiune prelungită, prin fapte convergente spre bine. Căci simpla gândire la bine si chiar simpla vointă de a face binele, fără trecerea deasă si aceea o vreme regulată – la facerea binelui, nu numai că e departe de-a realiza această armonie, unitate si sigurantă, ci dimpotrivă, trezesti opozitia tendintelor contrare în om. Un om de teorie se stie că e un om slab, măcinat de contradictii interne, mereu sporite prin reflexiunea care nu trece la fapte.
De abia fapta aruncă o decizie în cumpăna acestor balansări si care, mai ales spre repetare, aduce definitiv câstig la cauza tendintelor bune. Ne degeaba virtutea înseamnă etimologic bărbătie. Ea a adus o solutie bărbătească vietii. [pag. 162]

16. Garantia si criteriu sinceritătii este actul care taie incertitudinile si manifestările cele mai intime secrete pe care le ignori sau pe care ti le ascunzi tie însuti. Actul este o deosebire a stării noastre profunde. Arătându-ne răul spre care suntem înclinati, chiar si slăbiciunile pot să servească ca avertisment prevestitor si reconfortant … descoperire cu atât mai importantă cu atât mai importantă cu cât e în contradictie cu ideea falsă ce ne-o facem despre meritul nostru. De aceea mai de grabă prin observarea actelor decât a gândurilor noastre, putem spera să ne vedem asa cum suntem si să ne facem asa cum trebuie. Actiunile care răsar din adâncurile vietii inconstiente trebuie să ne slujească să studiem curentele care ne duc uneori fără stirea noastră…

Nu numai că actiunea serveste să ne descopere ceea ce în noi e mai tare decât în noi, ci ea mai constituie adesea în indiferenta si haosul stărilor interioare un centru solid, care devine ca un sâmbure al caracterului. De câte ori nu voim decât după ce am actionat si pentru că am actionat! Copilul are o viată alternativă de dorinte opuse si de miscări capricioase; el construieste si distruge, plictisindu-se repede de orice; e o anarhie vie. Pentru ca să se organizeze în el un sistem si pentru ca fortele lui să se grupeze într-un mănunchi în el, trebuie să învete a urma hotărât una din tendintele sale, excluzând pe celelalte… Astfel sfârseste prin a nu mai sti ce vrea…

Astfel, reusim, actionând, să vrem ceea ce ni se părea că nu putem vrea la început, ceea ce nu voiam din lipsă de curaj si de fortă, ceea ce am fi vrut să vrem…

După îndelungi deliberări decizia este întotdeauna rezultatul unui moment. Apoi, acest punct critic odată trecut, actul îsi desfăsoară consecintele oricare ar fi fost fluctuatiile care le-au fi precedat. Trebuie să trecem la faptă chiar când o facem cu oarecare silă. Pe urmă vine si plăcerea pentru acel lucru…

Chiar când nu simti tot ce zici sau ce faci, când nu ai decât o dorintă a adevăratelor dorinte, când cuvintele si actele ies mai putin din abundenta inimii si mai mult dintr-o constrângere seacă si dezgustătoare, aceasta produce o impresie asupra noastră, care coboară putin câte putin în realitatea constiintei, devenind viata noastră… Cine nu face se desface. Nu ajunge deci numai a voi cât poti si cum poti, căci nu vei voi multă vreme. Pentru că orice actiune care se execută, se foloseste în chip necesar de constrângere pentru a aduna si disciplina fortele împrăstiate; pentru că actiunea este semnalul unui război civil în care sunt morti si răniti, pentru că noi nu mărsăluim decât zdrobind în noi si sub noi legiuni de vieti, lupta e declasată orice am face; si dacă nu luăm ofensiva contra inamicilor vointei, se coalizează ei împotriva vointei. Trebuie să ne batem; cel ce va fugi de luptă va prinde în chip necesar libertatea împreună cu viata. Chiar în cei mai buni sunt comori de răutate, de necurătie si de pasiuni meschine. [pag. 167, 168]

17. Câtă vreme mergem în voia valurilor, în voia firii povârnite spre păcat, n-avem nici-o luptă nu ne trezim din cursele vrăjmasului (II Timotei II, 26); stăm de bună credintă că mergem bine, ne isprăvim zilele în fericire si coborâm cu pace la iad! (Iov XXI, 13). Dar odată ce află, ce înzestrare avem si ne trezim spre ce trebuie să fim, puterile iadului vor sări să ne ceară socoteală pentru nesupunere. Dar nu vor sădi cu toată energia răutătii, că nu le lasă Dumnezeu, ci cu viclesuguri si curse si cu minciuni si cu înfricosătoare si cu alte nemaipomenite zavistii.

Pe de altă parte, se vor folosi de unelte de-ale lor (Ioan VIII, 44) oameni amăgiti de ei, care le-ar face toate câte-i învată dracii, - dacă ar fi după ei. De aceea zice înteleptul: “Fiule, când vrei să te apropii să slujesti Domnului, găteste sufletul tău spre ispite” (întelepciunea lui Iisus Sirah II, 1) [pag. 171, 172]

18. Prima întâlnire între minte si diavol e la linia momelii pe care o flutură el în văzul mintii. Dacă mintea nu bagă momeala în seamă, vrăjmasul stăruie cu ea, o ceartă mai sclipitoare, ca să facă iubită mintii. Aceasta e a doua înaintare a războiului, sau a doua înaintare a războiului, sau asupreala. Dacă la asupreală a reusit să fure mintea cu momeala si să o facă să vorbească împreună, avem înaintare la unire.

Mintea însă se trezeste că a fost furată de gândul străin si că se află în altceva decât în ceea ce-i era dat după fire, iar când îsi dă seama de ea însăsi si de cele în care se află, avem lupta cea de gând la o clipă hotărâtoare. Se va învoi mintea să meargă după momeală mai departe, sau se va întoarce la dânsa? Aici e lupta, si clipele sunt scumpe; si de cele mai multe ori viata întreagă a unui sau a multime de insi atârnă de lupta nevăzută a câtorva clipe. Dacă întârziem să ne luptăm se poate întâmpla ca fără de veste să fim învăluiti la minte din partea poftei sau a iutimii, asupra cărora încă aruncă vrăjmasul aprinderea sa. Prin urmare, ostas al lui Hristos, lupta trebuie să fie dată grabnic si după lege. [pag. 174]

19. Vointa la hotărârea întotdeauna după sfatul mintii si niciodată înainte: - cel putin în faptele de constiintă, asa e. De aceea se zice că în orice hotărâre avem libertatea vointei, adică putinta de a alege ce vrem. Darul libertătii vointei ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste, si prin el avem a spori până la măsuri dumnezeiesti. Iată de ce toată strădania dezrobirii puterilor sufletesti din patimile contra firii duce de fapt la redobândirea libertătii de fii ai lui Dumnezeu (Matei V, 9; Galateni III, 26), de fii ai adevărului, care face liberi pe cei ce stau în adevăr (Ioan VIII, 32) si nu stau în minciună si-n tatăl minciunii (Ioan VIII, 44). [pag. 177, 178]

20. Vicleanul are două feluri de momele, după iubirea omului, care înclină, fie spre pierzare, fie spre mântuire. Este si o “ispită a mântuirii” în care au căzut multi înselati, zicând că-s mântuiti, când de fapt ei n-au săvârsit nici alergarea si nici după lege n-au luptat. Este si ispita sfinteniei, este si ispita misiunii sau a trimiterii de la “Dumnezeu”, precum este si ispita muceniciei. în toate aceste ispite cad cei ce ocolesc osteneala, mintile înguste, care spun că nu mai au nimic de făcut, decât să creadă si să se socotească a fi si ajuns sfintenia, misiunea, mucenicia si celelalte năluci ale mintii înselate.

Au si ei o osteneală: aceea de a ajunge la darurile mai presus de fire, înainte de vreme si ispitind pe Dumnezeu. Deci, nu-i de mirare că-i dă în robia înselătorului de minte, ca să-i chinuiască.

Câte unii mai aprinsi la minte, fie de la fire, fie de la boli, neavând cercarea dreptei socoteli, scâncesc în inima lor după daruri mai presus de fire, îmbulziti nu de vreo virtute, ci de unirea de sine. Având acestia iubire fără minte pe care vor să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie să o cinstească cu daruri mai presus de fire, Dumnezeu îngăduie duhul răului să-i amăgească desăvârsit (II Tesaloniceni 2, 11) ca pe unii ce îndrăznesc să se apropie de Dumnezeu, necurati la inimă. De aceea, pentru îndrăzneală îi dă pe seama vicleanului să-i pedepsească. Astfel, când atârnă de la Dumnezeu o atare pedeapsă pentru oarecare, îl cercetează Satana luând chip mincinos al lui Hristos si, grăindu-i cu mare blândete, îi trânteste o laudă, cu care-l câstigă fulgerător si poate pentru totdeauna, ca pe unul ce, pe calea cea strâmtă (Matei VIII, 19) si cu chinuri ce duce la împărătie, umblă după “plăceri duhovnicesti”. Iată-l cu momeala de gât. De-acu, după oarecare scoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câstigată desăvârsit si-i va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite ajunge încrezut în sine si în Hristosul lui, încât si moarte de om e în stare să facă, întemeindu-se pe Scriptură.

Iată cum “puiul de drac” al iubirii de sine, făcându-se bărbat si ajutat prin vedenii mincinoase de tatăl său, tatăl minciunii, strâmbă bietului om mintea, i se va părea păcatul virtute dumnezeiască. Ba încă, omorând pe cei ce nu cred ca el, i se va părea că face slujbă lui “Dumnezeu” (dumnezeu care l-a înselat pe el) (Numeri XXV, 7-13).

Când stai de vorbă cu câte unul din acestia, te uimeste convingerea si siguranta lui, uneori legătura cu judecată a cuvintelor lui, si nu poti prinde repede că stai de vorbă cu un înselat si un sărit din minte. Asta, până nu-i afli prima spărtură a mintii, de la care apoi toate mestesugurile vicleanului trebuie să-si dea arama pe fată. Trebuie să-i prinzi momeala pe care a înghitit-o si care, de cele mai adesea, e căderea la laude, cu care tatăl minciunii si-a mângâiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a clocit cu atâta osârdie cel amăgit de minte.

Si nu e mare mirarea, căci zice un filosof: e destul să primesti în minte o singură prejudecată, ca apoi să nu fii prăpăstenie, la care să nu ajungi în chipul cel mai logic cu putintă. De aceea Biserica enumeră printre păcatele mintii si prejudecătile. [pag. 183, 184]

21. Multă stiintă apropie pe om de Dumnezeu, putină stiintă îl îndepărtează si de stiintă si de Dumnezeu. Iar omul atâta pretuieste câtă apropiere de Dumnezeu si-a câstigat în sine. Dumnezeu i-a dat o valoare mare, însă trebuie si el să si-o câstige. Dacă nu vrea, Dumnezeu nu are nici o vină. [pag. 210]

22. Stiinta nu angajează viata, de aceea nici n-o poate pricepe si nici n-o poate crea.

Sfintenia însă tocmai viata o angajează. Iar sfântul desăvârsit, care si-a angajat viata si a arătat că o poate si crea, înviind mortii si făcând ochi unde nu erau (Luca VII, 22), e singur Iisus. De ce oare nu-l recunoaste medicina? Ba nici măcar nu-L pomeneste.

Poate fiindcă Iisus e de-o mărime uluitoare, care ar pricinui spaima mângâierii omenesti. [pag. 211]

23. A nu sti si a nu recunoaste aceasta, nu e totdeauna o vinovătie - uneori e chiar virtute; însă a sti putin, si a face gâlceavă că stii totul, asta e descalificare si rusine, si întotdeauna o vinovătie. [pag. 233]

24. După textul Scripturii toată recesivitatea apare în părinti pe urma vreunui păcat. Stiinta, neavând termenul, nu poate da răspunsul la întrebarea: cum au apărut în ascendenti genezele defective, prin ce accident, sau după care legi? Sau mai pe larg: prin ce împrejurare, independentă si anterioară procesului ereditătii, apar în cromozomi, de unde nu erau, aceste granule infinitezimale generative si cu urmări dezastruoase, pentru o eventuală progenitură? Ca să răspund pe scurt, genele recisive apar în ascendenti în chip independent, nu după legile probabilitătii, ci după legile care atârnă peste fărădelegi.

Toate faptele omului, toate miscările lui, se înseamnă undeva, într-o nevăzută carte, si se înseamnă si în sământa sa, si cu aceasta îsi atrage urmasii sub povara isprăvilor sale. Legile vietii sunt legile Creatorului, păcătuiesti împotriva lor, nu scapi fără mustrarea lui Dumnezeu. Deci, nu ne mai tocmim, că Dumnezeu n-ar avea cuvânt în biologie si că venirea lui Iisus la nuntă ar fi numai un simplu fapt divers, fără o semnificatie neînchipuit mai largă pentru aducerea si conducerea personală a fiecărui om ce vine în lume.

înainte de a exista ca persoane pământesti, existăm ca gând, ca intentie a lui Dumnezeu. Cine stie, dacă nu El are de dus viata pământească, în fluviul timpului, atâtea fete omenesti, încât numărul lor să împlinească toate posibilitătile de configuratie câte le oferă structura noastră genetică ?

De faptul că suntem oarecum anteriori fată de forma noastră pământească, însusi ne spune, învătându-l pe Ieremia când acesta încerca să se apere de misiunea cu care-l rostuise pe pământ :

Ieremia 1, 5

“înainte de a te urzi în pântece… te-am sfintit si te-am vândut prooroc între popoare”. Suntem prin urmare de obârsie spirituală, făpturi spirituale, trimise vremelnic într-o închisoare de carne si oase, si îndeplinind un destin, între ceilalti fii ai lui Dumnezeu si frati ai nostri. [pag. 236, 237]

25. Un trecut păcătos n-a prea trecut: însoteste ca un cazier judiciar. Ispăsirea e obligatorie; asa se asigură si se mentine iertarea tot prin concursul memoriei, răbdând palmele trecutului peste obrazul mintii. [pag. 255, 256]

26. Călcarea unei legi omenesti dă infractiunea legii si se pedepseste precum se stie. Călcarea legilor divine ale vietii se numeste păcat si se pedepseste precum s-a spus si precum se vede - cine vede.

O mare dezarmonie constă în faptul că instinctul bărbatului e în conflict cu instinctul femeii. Instinctul bărbatului vrea mereu femeia, ca prilej al descărcărilor sale genetice. Instinctul femeii însă e maternitatea. Copilului până se desprinde de mamă, îi trebuie doi ani, deci, după rânduiala firii, trebuie lăsată în pace. Deci, ce va face bărbatul? Sau îsi va perverti sotia, făcând-o să umble si ea după plăcerea pătimasă, căutând să scape de rostul firii sale, sau o va face criminală, punând-o să-si ucidă în pântece fiinta fără apărare, sau va practica scârba onaniei cu femeia sa (Facerea XXXVIII,9), păzind-o de rostul zămislirii, dar necinstind-o, cum nu se mai poate spune. Altii recurg la sterilizare, altii la aventuri, sau la lupanare. Un asemenea bărbat nu-si va mântui sotia prin nastere de fii (I Timotei II,15), ci o va osândi cu ucigasii si curvarii, printre care si el de asemenea va fi. [pag. 261]

27. Conflictul sau disonanta dintre instinctul poligamic al bărbatului si instinctul maternitătii la femei nu se poate înfrânge, nu se poate rezolva si nu se poate converti, decât în cazul în care ambele părti trăiesc învătătura crestină din toate puterile fiintei. crestinismul e a doua creatie a lumii, a doua creatie a omului, o creatie din nou a firii. Iisus Hristos însoteste pe om prin învătătura Sa, prin Biserica Sa, prin rânduielile Sale, prin Cuvântul Său, ajută pe om prin darurile Sale, prin sălăsluirea Sa în noi, si în toti, ca un Dumnezeu pretutindeni de fată, iar mai mult decât acestea - care se stiau si până aci - Iisus Hristos întovărăseste, cârmuieste chiar, creatia fiecărui om ce vine în lume. în temeiul pretutindenitătii si atotputerniciei Sale de Dumnezeu. El este cauza primară care configurează viata în toate particularitătile sale, încât fiecare ins e unic între oameni. El decide, în infinitul mic, ce calităti sau defecte să fie expulzate prin cele două globule polare, care cuprind jumătate din numărul cromozomilor, si nicidecum hazardul. El înclină să fie una sau alta din configuratiile - probabile pentru noi si sigure pentru Dumnezeu - ; El formează destinul nostru în asa fel încât o asezare specifică în infinitul mic să aibă urmări imense în configuratia si în faptele noastre viitoare. Toate acestea le face contabilitatea absolută a lui Dumnezeu, care creează în dependentă cu omul si potrivit cu faptele sale, ajungându-l cu răutătile lui din urmă si întorcându-i-le în brate, sau iertându-l de ele, dacă s-a silit, prin lupta cu sine însusi, să-si dobândească iertarea. [pag. 267, 268]

28. Oricum s-ar căuta, nu i se găseste acestui instinct sexual alt rost de la Dumnezeu, decât singur rostul rodirii de copii. Orice denaturare a acestui rost e desfrânare si cădere de la trăirea crestină la viata păgână. [pag. 269]

29. Faptul că din partea Sa, Dumnezeu a făcut totul pentru om, până si jertfa Sa pe cruce, dovedeste că omul are un pret imens, necrezut de mare. Omul are dimensiunile intentiei divine: centrul si sinteza creatiunii Sale: lumea văzută îmbinată cu lumea nevăzută. iată de ce suntem datori a vietui potrivit acestei intentii divine; adică să trăim deodată, si ca persoane văzute, si ca persoane nevăzute, căci omul are valoarea arătată de jertfa de pe cruce. Când omul trăieste în adevărata lui valoare, e subiect de istorie, pe când, dacă renuntă la dimensiunile sale divine, ajunge obiect de istorie, în rând cu oricare dintre obiecte, nu mai poartă un nume, ci poartă un număr. Deci, ce poate să însemneze coborârea omului la simpla valoare economică, decât o degradare a lui în rândul vitelor, care se vor sălbăticii întreolaltă si-si vor împinge conducătorii până la marginile nebuniei. Asta înseamnă treaba unuia, care ar încovoia crinii în gunoi, pretuind mai mult gunoiul decât mirosul crinului. Pentru o alunecare a omului de la nume la număr, au să dea seama toti înzestratii lui Dumnezeu, cei cu daruri, cu răspunderi, cu măriri, cu puteri si cu tot felul de haruri. Regele David, înzestrat deodată cu darul stăpânirii si cu darul prorociei, a căpătat o strasnică pedeapsă numai fiindcă a îndrăznit să numere poporul (II Regi XXIV). Darul prorociei i s-a luat o vreme, iar din popor i-au murit 70 de mii de oameni - si doar el gresise, nu poporul (II Regi XXIV,17). [pag. 295, 296]

30. Nici Dumnezeu n-a avut alt cuvânt mai tare decât jertfa. Jertfa e maxima apropiere a vointei si iubirii lui Dumnezeu de libertatea omului. Ea e hotarul de atingere între vointa divină si libertatea omului. Iar în ucenicii Săi trimisi în fiecare veac de oameni, tot El, trăit din toată sinceritatea fiintei, e singura cale care mai poate aduce pacea între oameni, toate celelalte rezolvări alăturea de trăirea crestinismului grăbesc apocalipsul. [pag. 297]

31. Proprietatea si stăpânirea lumii e a lui Dumnezeu, atunci omul e numai un fel de chirias, un fel de administrator si nicidecum propietarul absolut al lumii. Că, de se va crede stăpân absolut al lumii, seamănă cu credinta îngerului nebun. Pentru ca să înfrâneze pe om de la o cădere ca aceasta, Dumnezeu l-a numit iconom nedrept, pe de o parte, pe motivul că n-are proprietatea absolută, ci numai proprietatea relativă; iar pe de altă parte, ca să-l ferească de căderea în nebunia îngerului rău. Asadar, de îndată ce se dă pe sine proprietar absolut al lumii, se ciocneste cu Dumnezeu, îl tăgăduieste, îl înlătură, îl expropiază, si cu asta crede întocmai ca Lucifer. Nu-si dă seama bietul om că, primind ispita, va fi zdrobit sub dărâmăturile proprii sale iubiri nebune. Când omul se lipeste de făptură, de avutie, de slavă, acestea i se fac mamona, care înseamnă bani sau bogătii. Deci nu poti sluji si lui Dumnezeu si lui mamona. Cu toate acestea, Dumnezeu laudă pe iconomul pârât care si-a făcut prieteni din mamona nedreptătii, si-i făgăduieste că-l va primi în împărătie când o va isprăvi de risipit, după legea dumnezeiască a iubirii de oameni - se întelege că e vorba de risipirea mamonei. De aici putem scoate întelesul bogătiei: nu sărăcia te mântuieste, nici bogătia nu te osândeste ci precum ai sufletul, si fată de bogătie si fată de sărăcie.

Esti sărac si zorit cu gândul după avutie, iată că nu te mântuieste sărăcia. Esti bogat, dar desfăcut cu inima de bogătia ta, iată că nu te primejduieste bogătia ta. Faptul cum stai cu sufletul: si fată de una si fată de alta, de asta atârnă mântuirea sau osânda ta. [pag. 299]

32. Oamenii fug, cât pot mai mult, de fiorul cunoasterii, a unei cunoasteri de ei însisi în relatie cu Dumnezeu, în relatie cu nemurirea sufletului, în relatie cu binele si răul. Cu un cuvânt, fug până la moarte de orice cunoastere existentială. Astfel, ceea ce nu cunosc ei, fiind stăpâniti de o lene biologică, li se pare că nu există de fapt si dorm vremea vietii pământesti, pe urechea aceea. Situatia se schimba brusc în momentul mortii. Toate lucrurile pe care trebuiau să le cunoască în vremea vietii, dar au fugit de ele sau le-au tăgăduit, năpădesc peste ei cu o evidentă de neînlăturat. în vremea vietii pământesti cunoasterea rămâne la libertatea omului: dacă voia să cunoască, putea cunoaste, nu voia să cunoască, rămânea în necunostintă. îndată după moarte însă, libertatea aceasta se suspendă, si sufletul cunoaste fără să vrea, ceea ce s-a ferit să facă pe când era în trup.

Cunoasterea are două momente mari: momentul mortii, când sufletul se dezleagă de necunostintă, si momentul învierii, când se dezleagă si trupul de necredintă. Căci necredinta îsi are obârsia mai mult din convietuirea sufletului cu trupul. Ori si el trebuie să întovărăsească si constiinta si credinta. Moartea dezleagă sufletul de trup si astfel sufletul ajunge la cunostinta spiritualitătii si a nemuririi sale; învierea dezleagă trupul desăvârsit de moarte si de necredintă. Moartea si învierea împlinesc, în privinta constiintei si a izbăvirii de rău, ceea ce nu pot împlini nici cele mai impresionante nevointe ale sfinteniei. Până ce nu trecem prin portile acestea, cunostinta noastră e numai frântură. [pag. 208, 309]

33. Dacă cineva ar fi scos din iad, aceasta se datoreste ostenelii si rugăciunilor Bisericii luptătoare, pe care socotindu-le Dumnezeu ca pe o faptă a iubirii de oameni, care trece dincolo de hotarele mormântului, voi împlini cu ele ceea ce lipsea din pocăinta sufletului osândit. Fără libertate si fără har, nici o suferintă nu plăteste nimic, cu atât mai putin suferinta din iad. Suferinta aceea, desi foarte mare, nu rodeste nici o nădejde de pe urma ei. dar libertatea, iubirea si harul celor de pe pământ pot îndupleca pe Dumnezeu să scoată din muncă sufletul ce n-a ajuns la sfintenie deplină. Căci precum nimic necurat nu intră în împărătia lui Dumnezeu, asa nimic bun, oricât de putin ar fi, nu rămâne în iad pentru totdeauna, subîntelegându-se prin acest bun si rugăciunile Bisericii. Iubirea a coborât pe Dumnezeu în trup, iubirea a sfărâmat portile iadului, iubirea “scoate din moarte si nu te lasă să te pogori în întuneric” (Tobit IV,10). E vorba de-o iubire arătată prin fapte. De aceea zicem că iubirea n-are marginile omului, nici spatiul, nici timpul; nu piere niciodată, e puternică, încât străbate dincolo de mormânt si ajunge pe cel iubit; străpunge iadul care nu-i poate sta împotrivă si străbate cerul. [pag. 313, 314]

34. Orice faptă trupească a fost mai întâi o faptă sufletească. O cădere în curvie e mai întâi o cădere în spirit, în spirit e înclinarea si căderea. Iar aceasta e de la convietuirea cu trupul în care s-a retras ispititorul si-l munceste cu pofte. Dar ispititorul nu poate face nimic fără consimtirea spiritului. Această consimtire însă înnegreste sau spurcă fata sufletului; îl face din ce în ce mai mânjit de poftele împotriva firii. Iar cu trecerea vremii, trupul slăbeste si se satură de pofte, pe când sufletul, fiind nemuritor, nărăvindu-se cu ele, caută să le împlinească, chiar dacă trupul nu mai e în stare să le facă. Sunt patimi trupesti care înrăuresc sufletul si sunt patimi sufletesti care se răsfrâng si asupra trupului. Slava desartă, mândria, orgoliul, viclenia, părerea de sine si altele asemenea, se văd de departe în tinuta dinafară a trupului. Această spurcare a obrazului, sufletul are să o plătească: de pe urma consimtirii cu patimile iscate de vrăjmas contra firii, printr-un chin de nedescris. [pag. 315]

35. Căci atunci Mântuitorul nostru, Dreptul Judecător, cu suflarea gurii sale, îi va prăvăli pe toti: iadul, moartea, diavolii pe Antihrist si pe dumnezeul nebun si pe toti cei nescrisi în Cartea Vietii îi va cufunda în marea cea de foc, în moartea cea de-a doua (Apocalipsă XX, 11-15). Asa începe Gheena de constiinte chinuite si de trupuri arse de un foc întunecos si fără de sfârsit, foc ce se deosebeste de cel cunoscut de noi, precum se deosebeste focul zugrăvit de pictori, de focul adevărat.

Dumnezeu taie para focului în două; cu puterea arzătoare, dar neluminoasă, arde păcătosii, iar cu puterea luminoasă, dar nearzătoare, străluceste pe sfinti. Asa că pe unii îi luminează nearzându-i, ca un Soare neapus în vecii vecilor; iar pe altii îi arde neluminându-i, întunecati si la întuneric, în vecii vecilor. [pag.324]

Parintele Arsenie Boca
Selectie de Pr. Ioan Velcherean
/nistea.com/

Un comentariu: