Din ce pricină harul lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte dintr-o dată pe deplin în suflet

Din ce pricină harul lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte dintr-o dată pe deplin în suflet

II – Partea a treia –
Calea spre mantuire

S-ar putea ivi întrebarea: „Din ce pricină harul lui Dumnezeu nu se sălăşluieşte dintr-o dată pe deplin în suflet, sau altfel spus, de ce nu vădeşte imediat biruinţa unei desăvârşite uniri a sufletului cu Dumnezeu? Este de trebuinţă să cunoaştem pricina pentru a o înlătura şi a ne lucra mântuirea cu spor, căci numai depăşind toate piedicile vom putea să dobândim pe deplin harul lui Dumnezeu.
1. Chipul lăuntric al celui ce se pocăieşte
Pentru a înţelege care este pricina, să observăm chipul lăuntric al celui ce se pocăieşte. Păcatul pune stăpânire pe o persoană şi-o ademeneşte în toate felurile, înşelându-i atenţia, simţurile şi toată puterea şi voinţa de a-şi lucra mântuirea. Acţionând sub înrâurirea păcatului, persoana se lasă pătrunsă în toate mădularele şi în toate facultăţile sufleteşti de duhul cel viclean, astfel încât toate puterile sale se deprind să lucreze după inspiraţia păcatului. Această lucrare, străină firii noastre, se lipeşte de noi, din pricina unei îndelungate lucrări a păcatului, şi intră în firea noastră în aşa măsură, încât ia chipul unei a doua naturi, absolut fireşti şi imposibil de înlăturat, în acest fel se lipesc cu viclenie trufia de minte, lacomia de dorinţă şi pofta de inimă şi ne vădim iubitori de sine şi dispreţuitori ai aproapelui în toate faptele noastre. Omul întreg, toată fiinţa sa – conştiinţa şi voinţa, facultăţile sufleteşti (raţiune, voinţă, sentiment), funcţiile trupeşti, toate faptele exterioare, modul de a se purta, obiceiurile şi rânduielile sale, înfăţişarea – se pervertesc şi omul se umple de mirosul cel urât al iubirii de sine şi al tuturor patimilor şi poftelor.
Sfântul Macarie spune despre acestea că stăpânito-rul cel viclean a robit prin păcat pe om încă de la început -din pricina căderii protopărinţilor noştri – şi i-a înfăşurat sufletul în puterea întunericului; de aceea se cheamă omul împătimit om trupesc, om pământesc, om vechi, întinat şi necurat, şi de aceea păcatul a îmbrăcat prin zdrenţele lui părţile corespunzătoare ale sufletului nostru: mintea noastră cu mintea lui şi tot aşa. Şi cotropind astfel lucrarea firească a puterilor noastre, le-a pângărit şi le-a desfigurat, silindu-le să lucreze cele nefireşti, făcându-ne însă să credem că ar fi fireşti. Cel ce zăboveşte în stăpânirea acestei nopţi, sub jugul păcatului, fără să se deştepte şi să se pocăiască, fără să se hotărască a I se închina lui Dumnezeu în Duh şi adevăr, se află încă sub stăpânirea diavolului.( Sfântul Macarie Egipteanul, Omilii duhovniceşti, în PSB, voi. 1992, omilia 2:1, 2, 4, p. 92-94)
Harul lui Dumnezeu care se pogoară – întâi în clipa trezirii şi după aceea pe tot parcursul.prefacerii lăuntrice – separă un om de celălalt şi-l aduce la cunoaşterea acestei înrobiri, dându-i puterea să desluşească ceea ce este firesc şi ce s-a alipit şi este străin firii lui. Il îndeamnă la hotărârea de a se descotorosi şi a se curaţi de toată întinăciunea cea multă a păcatului, astfel încât chipul lui Dumnezeu să se arate iarăşi în toată măreţia şi neştirbirea sa. Este evident că hotărârea aceasta e numai piatra de temelie a întregii zidiri care urmează. Dorinţa şi conştiinţa de a se dezbrăca de această pervertire a firii şi a funcţiilor ei există în om doar la nivelul intenţiei, însă în realitate întocmirea sa lăuntrică nu s-a schimbat cu nimic – este amestecată cu păcatul şi lucrează păcatul.
Ca şi mai înainte, patimile îi înrobesc fiinţa, cu singura deosebire că înainte păcatul era dorit, ales şi făcut ca atare de omul însuşi, pe când acum omul lucrează împotriva voinţei lui, cu silă. cu supărare şi cu împotrivire. Este ca şi cum persoana a ieşit din sine ca dintr-un hoit urât mirositor şi vede ce nesuferită miasmă a patimilor răspândeşte sufletul lui, iar simţurile lui se scârbesc într-atât, încât omul stă gata sâ-şi iasă din minţi.
2. Viaţa duhovnicească are mai întâi chipul unei seminţe
Aşadar, viaţa duhovnicească se aseamănă la început unei seminţe: sau unei scântei -. însă unei seminţe semănate printre mărăcini, sau unei scântei acoperite din toate părţile de cenuşă. Este încă lumina firavă a unei candele încercând să străpungă negura cea groasă. In intenţia şi conştiinţa sa omul năzuieşte după Dumnezeu, iar Dumnezeu îl primeşte şi Se uneşte cu el în această putere a conştiinţei şi a voinţei sale libere, a minţii şi a duhului, după cum spun Sfinţii Antonie sau Macarie cel Mare.
În om acestea sunt puterile cele bune, plăcute şi mântuite [prin pogorârea harului]. Celelalte puteri ale sale sunt încă în robie şi nu vor sau nu pot să se supună rigorilor vieţii cele noi: mintea nu vrea să nască gândurile cele duhovniceşti şi lucrează tot după omul cel vechi; voinţa nu poate să râvnească după cele noi şi rămâne întru cele vechi; inima nu ştie cum să trăiască întru cele duhovniceşti, ci numai întru cele vechi.
La fel stau lucrurile cu toate funcţiile trupeşti; prin urmare tot trupul este necurat, în afară de un singur punct, în care este cuprinsă puterea conştientă şi liberă – mintea şi duhul. Dumnezeu Cel mai presus de toată curăţia se uneşte cu această parte, în vreme ce părţile cele necurate rămân în afara Lui, înstrăinate de El; deşi Dumnezeu doreşte să umple toată fiinţa noastră, stricăciunea şi murdăria noastră I se împotrivesc. De îndată ce omul se curăţă de patimi, Dumnezeu vădeşte toată plinătatea sălăşluirii Lui. Sfântul Grigorie Sinaitul zice: „De nu se va păzi firea neprihănită prin Duhul, sau de nu se va curaţi cum se cuvine, nu va putea să se facă un trup şi un duh cu Hristos, acum şi în armonia viitoare. Căci un petec dintr-o vechitură a patimilor nu-l poate coase puterea cuprinzătoare şi mijlocitoare a Duhului la haina harului pentru întregire.”37(Nota 37 Sfântul Grigorie Sinaitul, Filoc. rom., vol. 7, 1977, nr. 41, p. 103).
Domnul nu îşi poate face locaş acolo unde casa sufletului nu e pregătită pentru oaspeţi; este cu neputinţă să se toarne harul până la buza vasului, când vasul este plin de murdărie. Ar însemna să irosim şi să nimicim comoara cea duhovnicească, căci „…ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar?” (II Corinteni 6, 14-l5). Domnul Hristos, făgăduind să vină cu Tatăl şi să-şi facă locaş în sufletul nostru, pune condiţia clară a împlinirii poruncii, a împlinirii tuturor poruncilor, de fapt; sau, ca să spunem altfel, să urmărim plinirea dreptăţii în toate faptele noastre, ceea ce este cu neputinţă fâră statornica ancorare în bine a puterilor sufleteşti (raţiune, voinţă, sentiment); la curăţirea acestora nu se poate ajunge fără smulgerea lor din toată lucrarea cea rea a păcatului, adică fără a ne curaţi de pofte şi de patimi.
Aici putem introduce următorul citat: „Dacă zicem că avem împărtăşire cu El şi umblăm întru întuneric, minţim şi nu săvârşim adevărul. Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtăşire unul cu altul” (I Ioan l, 6-7). Întunericul acesta este întunericul patimilor, aşa cum arată tot Sfântul Ioan Teologul în versetele în care pune alături lipsa de dragoste de cele trei patimi38 (I Ioan 2, 3-l6).(Nota 38„Pentru că tot ce este în lume, adică pofta trupului si pofta ochilor trufia vieţii…” (I Ioan 2, 16).
Lumina, dimpotrivă, este lumina virtuţilor şi zic aşa pentru că mai departe este întâlnită alăturarea între virtuţi şi lumină. Este limpede aşadar că unirea deplină cu Dumnezeu este posibilă doar atunci când risipim întunericul patimilor şi când răsare în suflet lumina virtuţilor; când virtuţile sporesc şi devin o parte obişnuită a existenţei noastre; când ne înveşmântăm cu virtutea ca şi cu o haină, când virtuţile pătrund în toate fibrele sufletului, dezrădăcinând şi izgonind patimile, astfel încât să nu mai primim lumina din afară, ci noi înşine să devenim lumini strălucitoare. Până ajungem în acest stadiu al unirii cu Dumnezeu, ea este atât de tăinuită şi de neştiută încât pare inexistentă; şi, într-o oarecare măsură, poate fi socotită nestatornică, fără nădejde, nedeplină şi nepotrivită cu măsura noastră.
Prin urmare, e de trebuinţă să înţelegem că Dumnezeu Se uneşte cu noi, însă nu depinde de Dumnezeu cât de grabnică şi de deplină este sălăşluirea cea vădită, căci El pe toate le umple, ci este în mâinile noastre să hotărâm aceasta, prin lepădarea patimilor celor înrădăcinate în noi şi lucrarea virtuţilor. Sfântul Antonie cel Mare zice că: „Păcatele noastre sunt acelea care nu lasă pe Dumnezeu să strălucească în noi. 39(Nota 39: Sfântul Antonie cel Mare, Filoc. rom., vol. 1, 1993, nr. 150, p. 5l-52)
Dacă scopul de căpetenie al păcătosului care se pocăieşte trebuie să fie unirea deplină, purtătoare de lumină şi binecuvântată cu Dumnezeu, atunci patimile ce lucrează viu şi cu putere în el, precum şi pervertirea firii sale – virtuţile nu s-au întipărit încă în sufletul lui – sunt piedica cel mai greu de înlăturat. De aceea, cea mai mare osteneală a lui va fi izgonirea patimilor din suflet şi semănarea virtuţilor într-un cuvânt, îndreptarea. Să se silească a se curăţi de toată fărădelegea, pentru a face sălaş dreptăţii; să prigonească toate poftele şi dorinţele şi obiceiurile cele păcătoase – chiar şi pe cele care aparent aparţin firii omeneşti sau pentru care ar avea vreo pricină de îndreptăţire – şi să pună începutul cel bun al lucrării virtuţilor, al obiceiurilor şi rânduielilor celor bune şi purtării după Dumnezeu în toate laturile ei. Să nu scape din vedere scopul ultim, ci să lupte cu timp şi fără timp cu patimile, nedezlipindu-şi privirea de la Dumnezeu, în aceasta constă de fapt lucrarea începătorului, ea trebuind menţinută pe tot parcursul dobândirii vieţii duhovniceşti; cu ea trebuie măsurată dreptatea sau strâmbătatea regulilor pe care şi le întocmeşte începătorul şi a tuturor nevoinţelor pe care el şi le ia asupră-şi. Să fim încredinţaţi de acest fapt cât mai deplin deoarece se pare că toată înşelarea de sine îşi are obârşia în necunoaşterea rânduielii sănătoase a celor începători.40
(Nota 40: Acest început este zugrăvit cu putere, în toate aspectele lui, în epistola Sfântului Isaac Sirul către Sfântul Simeon Stâlpnicul (Filoc. rom., vol. 10, 1981, Epistola IV, pp. 476-514); a se vedea şi Sfântul Macarie Egipteanul, op. cit., omiliile 1 şi 2)
Fără a înţelege puterea ce izvorăşte din rânduiala sănătoasă, unii se rezumă la nevoinţele exterioare, alţii lucrează ceva fapte ale dreptăţii şi se mulţumesc cu ele, fără a năzui să urce mai sus, în timp ce alţii sar direct la contemplaţie. Toate acestea sunt necesare, de bună-seamă, însă la timpul lor şi într-o anumită rânduiala. La început ele se află în sămânţa vieţii duhovniceşti, apoi din sămânţă sporesc fiecare după măsura şi împrejurările nevoitorilor. Trebuie să se ţină seama de faptul că e o lucrare treptată, urmând anumite etape, adică urcuşul se face de la nevoinţele ascetice exterioare la cele lăuntrice şi de la acestea la contemplaţie, nicidecum invers.41
(Nota41: Sfântul Diadoh al Foticeei, Filoc. rom., voi. l, 1993, nr. 82, p. 457-458; Sfântul Macane Egipteanul, Omilii duhovniceşti, PSB, voi. 34, 1992, omilia 9:13, p. 133; omilia 10, p. 133-l35; omilia 13, p. 149; omilia 11, p. 135-l36; omiliile 2, 3, 4, pp.93-l09)
Încredinţaţi fiind de acestea, putem schiţa cu uşurinţă o rânduiala călăuzitoare pentru o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu, sau pentru duhul şi trăsăturile nevoinţelor ascetice.