Întoarcerea raţiunii rătăcite a Apusului către inima caldă a Răsăritului ortodox

Întoarcerea raţiunii rătăcite a Apusului către inima caldă a Răsăritului ortodox
Interviu cu Mitropolitul Seraphim de Ottawa şi Canada

Înalt Prea Sfinţite, spuneaţi că principala suferinţă a Apusului este că a ajuns să considere valoros a trăi numai cu mintea şi nu cu inima. Pentru că inima Răsăritului e vie, simţim chemarea apostolească de a binevesti acestui Apus bucuria Adevărului. Dar nu putem vorbi limba abstracţiunilor lor, singura pe care o ascultă. Deşi comunicarea între minte şi inimă, atât între popoare, cât şi în om, nu se poate face discursiv, – dorinţa lor e ca noi să le învăţăm felul lor de abordare exclusiv cerebrală, lucru pe care dacă l-am face, am sacrifica însăşi esenţa a ceea ce devenim prin dreapta credinţă.
Tocmai de aceea e greu, pentru că a merge pe calea lor este moarte. Ştiu, pentru că am crescut acolo. Multă vreme ne ia să desluşim calea cea dreaptă. Şi observăm că şi chiar după ce ne-­am format, acest fel de gândire şi de viaţă se infiltrează cumva pe dedesubt şi chiar dacă are cineva impresia că­-şi ascultă inima, realizează că de fapt tot aceste gânduri conduc. Aşadar dacă ar fi posibil, ar fi important să nu se guste deloc acea mentalitate. E necesar să înţelegi ceva despre ea, dar e periculos să faci parte din ea, pentru că pentru asta trebuie să devii tu însuţi împărţit pe dinăuntru. Limbajul dragostei creştineşti curate e totuşi înţeles de toată lumea, chiar când nu e acceptat sau este catalogat ca nebunesc. Ei, şi? Când Mântuitorul era pe pământ nu­-L înţelegeau, dar El a iubit şi iubeşte chiar dacă noi nu-­L urmăm cum se cuvine… la fel li s­-a întâmplat şi Apostolilor. Iar acum, că din fericire s­-au tradus şi publicat mai multe din Scrierile Sfinţilor Părinţi, apusenii pot vedea că în ceea ce credem există Raţiune.
Poate mai dificil de pătruns decât propriile lor sisteme filosofice raţionale.
Da, dar asta e bine, pentru că aşa le câştigăm respectul, şi poate aşa se va ivi o deschidere în minţile lor ca inimile să le poată vorbi. Însă în Vest cuvintele sunt atât de golite şi de ieftine că nu aşteaptă de la noi să spunem, ci să facem şi mai ales să fim. Aşa este calea ortodoxă: dacă-L iubim pe Hristos devenim înfăptuitori ai cuvintelor Lui, fără să fie nevoie să vorbim. Fapta grăieşte.
Cum este monahismul în Canada?
În Canada, fiind o comunitate ortodoxă mai restrânsă, şi aşezămintele monahiceşti sunt restrânse – câteva obşti de douăzeci şi cinci de monahii, înfiinţate de cuviosul Părinte Efrem din Arizona. Aceste mănăstiri, care de altfel atrag mulţi tineri, urmează tipicul athonit al Părintelui şi în ele se slujeşte exclusiv în greceşte. Altfel este situaţia în Statele Unite, unde monahismul este bine­înfloritor.
Eu am trăit în State şi pot să spun că din comunitatea americană de aproximativ 500 de ortodocşi cu care împărtăşeam bucuria Sfintei Liturghii, mai bine de douăzeci au devenit monahi şi monahii. Proveniţi Este menit de forţele întunericului împotriva noastră, şi cei ce vor cădea cel mai uşor pradă sunt creştinii de slabă credinţă, care nu iau bine aminte pentru propriul suflet, cei care nu înţeleg nimic din nimic din medii din cele mai diverse şi resimţind apăsarea nihilismului asupra lumii, când tinerii întâlneau Ortodoxia se simţeau atât de Acasă, găseau atâta sens, că nici nu mai priveau monahismul ca o renunţare, ci ca o regăsire. Inima le vorbea. Căutătorii, rebelii, adică cei cu fervoarea nonconformismului faţă de deşertăciunea lumii mai degrabă sunt atraşi de monahism decât cei crescuţi după modelul clasicei educaţii greceşti, de tip mental, care se simt mai acasă în timpul acesta, trecător.
Da, pentru că acestora din urmă le este cultivată supunerea faţă de duhul lumii. Tăcerea este foarte folositoare şi vrednică de râvnit. Mie însă de multe ori nu mi­-e îngăduită, chiar dacă am căutat­-o toată viaţa.
Da, dar dacă vorbiţi cu Pace, se face tăcere în cei ce ascultă.
Slavă lui Dumnezeu!
Ne cerem iertare că vă primim cu aşa sărăcie.
Hrana care mă bucură e împreună vorbirea.
Problema imigrării masive
Mă gândesc la problema imigrării masive care se petrece cu românii, şi cred că e un semn al influenţei apusene. Este greu pentru România să piardă mulţi oameni, dar în acelaşi timp este un lucru bun pentru Vest. Pentru că cei care rămân feriţi de confuzia care se abate asupra celor care se ispitesc material, devin apostoli, aluat bun care dospeşte frământătura creştină, atât a celor care vor să asculte, cât şi a ortodocşilor care se ispitesc cu uitarea şi moleşeala în credinţă, stând acolo prea mult. Aşa încât seriozitatea şi credinţa tare împrospătată de prezenţa românească în lume, este pentru noi un ajutor şi un folos.
Este o confruntare între două tipuri de bogăţie, şi un prilej pentru apuseni să se smerească, lucru nou pentru ei preţios oriunde.
Mai ales în ziua de azi.
Există câteva mănăstiri româneşti în Statele Unite, care rămân adesea în lipsă de personal, fiindcă monahii noştri nu prea vor să plece din România.
Când călugărul pleacă din locul de metanie este o mare tulburare a inimii, aşa încât seriozitatea şi statornicia călugărului sunt Însă în Vest cuvintele sunt atât de golite şi de ieftine că nu aşteaptă de la noi să spunem, ci să facem şi mai ales să fim. Aşa este calea ortodoxă: dacă-L iubim pe Hristos devenim înfăptuitori ai cuvintelor Lui, fără să fie nevoie să vorbim. Fapta grăieşte mai folositoare sieşi şi lumii decât lucrarea sa apostolească sau filantropică. Şi noi în Canada, ne­-am dori să ne folosim de prezenţa monahilor români, dar când ei refuză să vină, eu mă bucur pentru că ştiu că lucrarea lor este mai puternică dacă se roagă netulburaţi pentru noi, decât dacă se tulbură să ne fie alături şi în trup. Am prefera să trimitem noi aici pentru ucenicie, ca aceia să se întoarcă de aici formaţi de tradiţia monahală.
Înalt Prea Sfinţite, foarte multă lume vine la Petru Vodă aşteptând răspunsuri cât se poate de pragmatice. Mici fiind, nu avem mărinimia şi puterea Părintelui Justin de a fi simultan şi cu Dumnezeu în comuniune, şi cu grijile oamenilor, ca să dăm răspuns, mai ales acum că problema microcipurilor a devenit importantă şi practic, şi duhovniceşte. Dacă răspundem prin cuvintele Sfinţilor, de multe ori oamenii rămân străini limbajului dogmatic care li se pare prea abstract pentru a putea fi împlinit în viaţa lor…
Asta ca urmare a educaţiei comuniste… …
Da, iar dacă răspundem categoric şi pragmatic, nu-l mai creditează duhovniceşte. Situaţia e încordată mai ales pentru că percepţia celor dinafara monahismului este ori una foarte bună sau foarte rea, fără cale de mijloc. Pentru cei pentru care e bună, un atare răspuns restrânge liberul lor arbitru, iar pentru cei pentru care e rea, se înverşunează şi mai mult împotriva oricărei restricţionări a acestuia.
Depinde foarte mult de cât de importantă sau de măruntă este grija despre care întreabă. Dacă vine cineva să întrebe dacă să cumpere asta sau cealaltă…
…Vine să întrebe dacă să ia hârtia care-i înlocuieşte numele cu un număr, prin care poate să cumpere sau nu.
Cu greu ar putea cineva să rămână orb la faptul că trăim vremuri apocaliptice. Cred că oamenii acceptă ceea ce fac şi acceptă şi monahii. Aşadar monahul este şi trebuie să fie un model prin faptă. Oamenii trebuie să încerce să înfăptuiască singuri Evanghelia prin Hristos Care îi luminează în inima şi conştiinţa lor, ei trebuie să se străduiască pentru aceasta, la fel cum copilaşul la un moment dat este lăsat să înţeleagă singur cum să facă lucrurile şi ce sunt ele; aceasta este pentru creşterea sa duhovnicească, privind modelul părintelui. De aceea vin oamenii la acest locaş de mângâiere şi nădejde: să vadă un exemplu. Dar ei rămân liberi să facă sau nu ceea ce trebuie. Orice forţare le ştirbeşte propria lor responsabilizare de maturizare creştină. Apoi, se poate să se întreţină astfel şi focul unei prejudecăţi în ceea ce priveşte ortodoxia, şi mai ales monahismul, anume că ar fi un cult, în care omul este îngrădit în toate, că omul e obligat, fără să se lămurească de ce, să trăiască numai într-­un anume fel, iar ortodoxia este orice dar nu astfel, ci dimpotrivă, Eliberarea! Cântul bizantin a înflorit prin legătura atât de îndelungată cu Constantinopolul încă din vremea voievozilor, şi mai ales de la Sfântul Ştefan cel Mare, aşadar este firesc ca matca şi temelia muzicală să fie aceasta, iar pentru Biserica Română nu există lucru mai potrivit simţirii credinţei. Dar iată că ceea ce vă pare o slăbiciune, intonaţia actuală locală a cântului bizantin, combinat cu pronunţia românească a vocalelor, fac accesibile aceste cântări popoarelor vestice, pentru care acelaşi cânt interpretat în maniera Bisericii Siriene sau Libaneze ar fi inabordabil acolo unde Tradiţia abia acum ajunge la auzul unui credincios din Vest, creând astfel pentru el o apropiere duhovnicească faţă de cântările Tradiţiei. Cine îşi va lua aceste microcipuri? Să ne gândim! Miliardul şi jumătate de chinezi!? Cine­i va putea forţa? Miliardul de indieni? Ori musulmanii? Nicidecum! Şi în mod sigur talibanii nu vor accepta vreun cip! Cei care sunt deja sclavii sistemului nu au nevoie de cip. Aşadar, cine rămân? Creştinii! Este menit de forţele întunericului împotriva noastră, şi cei ce vor cădea cel mai uşor pradă sunt creştinii de slabă credinţă, care nu iau bine aminte pentru propriul suflet, cei care nu înţeleg nimic din nimic. Cunosc diverse atitudini faţă de acest subiect şi pare că nu se va putea ajunge la o singură opinie, dar în general ortodocşii se opun sau sunt cel puţin reticenţi cu privire la el.
Cum să creştem în noi discernământul duhovnicesc? Ca să vedem mai limpede ce duh e în ceva.
Orice este legat de frică, tulburare, diviziune şi răceală, este de la diavol. Dacă este vorba de o manifestare a fricii este foarte primejdios, fiindcă vine de dedesubt. Trebuie să căutăm roadele Duhului Sfânt pe care ni le spune Sfântul Pavel: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, blândeţea şi celelalte. Unde este Pacea, este unitatea, căldura şi armonia, acolo este Domnul. Aşa putem discerne între Lumină şi Întuneric, între Bine şi Rău. Altă metodă este cercetarea inimii: sunt în vreun fel tulburat? Dacă da, înseamnă că mă îndepărtez de Domnul.
Dacă am pacea unei alegeri luminate de Dumnezeu, de pildă că nu voi accepta acest cip, dar ştiu că altcineva o va face, mă tulbur pentru acela ca şi când m-aş teme pentru mine…
Dar atunci este o friică bună, pentru că vine din compasiune. În acel caz trebuie să te rogi pentru el mult mai mult, ca Dumnezeu să­-l ocrotească de pericolele consecinţelor unei asemenea alegeri. Dumnezeu va auzi rugăciunile tale, iar dacă în acela există vreo deschidere cât de mică a inimii, Dumnezeu îl va povăţui aşa cum face întotdeauna, fără a călca nicidecum libertatea de a alege a oricărui om.
Tot despărţirea dintre minte şi inimă care umbreşte discernământul între Bine şi Rău, aduce şi o despărţire între discernământul între Frumos şi Urât. Sfânta Tradiţie învaţă că Binele şi Frumosul sunt unite. Observăm în ultimul veac infiltrându-se în Artele Bisericii Ortodoxe o mulţime de duhuri ne-sfinte şi principii in-estetice, potrivnice Tradiţiei Sfinţilor. Faptul că aceste influenţe în muzică (polifonică, armonică, eclectică), în iconografie (realistă, simbolistă, impresionistă, postmodernistă), sau în arhitectura bisericilor moderne, care fac derogări lipsite de har, duc un război de cucerire a Ortodoxiei prin mijloace care deşi sunt la vedere şi auzire, par ascunse oricărei reacţii. Cea mai puternică artă ortodoxă s-a realizat ca pavăză mărturisitoare împotriva ereziilor, iar acum mijloacele artistice însele devin eretice. Lipsa noastră de reacţie este dovada unei lipse de discernământ duhovnicesc care se manifestă şi pe plan estetic.
Aşa este. Frumosul luptă împotriva oricărei deformări. În cazul Artei avem mai multă nădejde pentru că deschiderea generală este mai mare pentru a primi lămurirea a ce este Frumuseţea prin învăţătura Sfinţilor care prezintă dumnezeiasca Armonie. Multe din bisericile pe care le vizitam în tinereţe, pictate atunci în manieră realistă, au început să fie repictate după canoanele Artei Neo­Romane (adică Byzantine). Pentru că atunci când oamenii încep să înţeleagă ce este Tradiţia, dacă li se explică, încep să o iubească. E nevoie aşadar de dialog, de catehizare. Influenţaţi de Apus, sute de ani ruşii au cântat armonizat, sau polifonic, dar iată că, poate prin rugăciune, încet­-încet revin la frumuseţea simplităţii cântului Znameny (monodic). Dar de pildă georgienilor le este naturală şi arhitradiţională polifonia. Multe din icoanele ruseşti, chiar pictate renascentist, sunt făcătoare de minuni, tocmai pentru că Dumnezeu are puterea de a fi şi de a lucra chiar şi unde nu ne aşteptăm. Domnul de aceea face ca unele icoane realiste să izvorască mir, tocmai ca să fim pregătiţi să­-L vedem în orice alege El, indiferent de aşteptările noastre, căci El este Dătătorul de Viaţă. Domnul poate face şi din aceste lucruri nedesăvârşite prilejuri pentru minunile Sale.
Românii au rămas de mii de ani credincioşi Sfintei Tradiţii şi în domeniul estetic. Problemele au început când în arta ortodoxă românească au năvălit lucruri străine de inima noastră, şi încă nu găsim justificare, nici estetic, nici dogmatic pentru polifonizarea, armonizarea sau uniformizarea cântărilor.
Cântul bizantin a înflorit prin legătura atât de îndelungată cu Constantinopolul încă din vremea voievozilor, şi mai ales de la Sfântul Ştefan cel Mare, aşadar este firesc ca matca şi temelia muzicală să fie aceasta, iar pentru Biserica Română nu există lucru mai potrivit simţirii credinţei. Dar iată că ceea ce vă pare o slăbiciune, intonaţia actuală locală a cântului bizantin, combinat cu pronunţia românească a vocalelor, fac accesibile aceste cântări popoarelor vestice, pentru care acelaşi cânt interpretat în maniera Bisericii Siriene sau Libaneze ar fi inabordabil acolo unde Tradiţia abia acum ajunge la auzul unui credincios din Vest, creând astfel pentru el o apropiere duhovnicească faţă de cântările Tradiţiei.
Dumnezeu face asta. Când omul cântă cu iubire şi cu evlavie, ne afăm în legea Harului.
Aşadar, să înmulţească Dumnezeu dragostea noastră faţă de toate în care El este proslăvit! Cel mai important este să ne păstrăm inimile în Hristos şi în credinţa Lui, că până la urmă aceasta este Biserica Lui, a celor care trăiesc cu Hristos în inimile lor. Acolo, în inimă, Hristos vă va asculta rugăciunile şi vă va spune ce aveţi de făcut.
Amin!
Interviu realizat de Rasofora Neonila, 4 august 2010, apărut în nr. 12 al revistei ATITUDINI