EREZIILE APUSULUI ( VI)

RĂSPUNS SUSŢINĂTORILOR BISERICII LATINE
DESPRE NEDREAPTA FALĂ A PAPISTAŞILOR CU
PRETINSA DEMNITATE A BISERICII LOR

Sfântul Ambrozie de la Optina

In ziua de azi unii arhierei, preoţi şi mireni încep să seabată în erezia ecumenismului, catolicismului,protestantismului. Motivând căderea lor de la credinţapărinţilor cu neemanciparea acestor din urmă, cu noulduh al vremii şi situaţia politică, se fac încercări de a introduce în
Ortodoxie câte ceva de la catolicism, câte ceva de la protestantism, serăspândesc îndemnuri pentru unificarea tuturor confesiunilorcreştine. Drept răspuns la acestea pot servi mai jos publicatelescrisori ale părintelui Ambrozie, luminător recunoscut al credinţeiortodoxe. În lucrările sale, îndreptate spre demascarea erezieicatolicismului, luteranismului, cât şi a tot protestantismului,cuviosul Ambrozie descoperă mortalitatea acestor învăţături, aratăgroaznicele urmări ale decăderii duhovniceşti de la Ortodoxie.

Cuviosul nu oboseşte să sublinieze că nu este mântuire în alteconfesiuni, nu este altă cale către Dumnezeu decât prin credinţaOrtodoxă. Şi asta o spune nu un om obişnuit sau chiar un preot, astao spune un sfânt - acela care cunoaşte adevărul de la ÎnsuşiDumnezeu.De aceea, blagocestive cititorule, studiind scrisorile cuviosuluiAmbrozie, primeşte-le pe ele ca pe vocea lui Dumnezeu, ca şi pepiatra unghiulară, pe care se cuvine a fi încercate toate învăţăturile şiinovaţiile la modă. Ia aminte căci cuviosul teolog este sfânt, darsfinţenia multor teologi contemporani este destul de îndoielnică”.
Degeaba se miră unii ortodocşi de existenta propagandăa Bisericii Catolice, de falsa jertfire de sine şi activitatea misionarilor ei şi de stăruinţa surorilor de caritate latine, şi pe nedrept atribuie Bisericii Latine atâta importanţă, ca şi cumdupă decăderea acesteia de la Biserica Ortodoxă, cea din urmăn-ar fi rămas aceeaşi, ci are nevoie să se unească cu cealaltă.
După o examinare mai amănunţită, părerea aceasta sedovedeşte a fi greşită; iar activitatea energică a latinilor nunumai că nu uimeşte, ci dimpotrivă trezeşte compasiuneadâncă în inimile oamenilor care văd şi pricep adevărul.Biserica Ortodoxă Răsăriteană din timpurile Apostolilor
şi până acum respectă neschimbate şi nealterate de inovaţii,atât învăţătura Evanghelică şi Apostolică, cât şi predania Sfinţilor Părinţi şi deciziile Soboarelor Ecumenice, la carebărbaţii purtători de Dumnezeu, strângându-se din toatălumea, au interzis din toate privinţele, prin ameninţărigroaznice, orice adăugire şi scoatere din acestea, sauschimbare, sau mutare, măcar cu o iotă.
Iar Biserica Romanădemult s-a dedat la erezii şi înnoiri. Încă Vasile cel Maredemasca în aceasta pe unii episcopi ai Romei în epistola sacătre Eusebiu de la Samosat: „Adevărul ei nu-l cunosc şi nici nuvor să-l cunoască; cu cei care le vestesc adevărul se ceartă, ei înşişi
însă susţin erezii.”
Apostolul Pavel ne porunceşte să ne îndepărtăm de cei afectaţi de erezie, nu să căutăm unirea cu ei, spunând: „De omul eretic, după întâia şi a doua mustrare, depărtează-te, ştiind căunul ca acesta s-a abătut şi a căzut în păcat, fiind singur de sine osândit” (Tit. 3, 10-11).
Biserica Ortodoxă Sobornicească nu o dată, ci de maimulte ori a încercat să lumineze Biserica Catolică, dar ultima,necăutând la toate dovezile adevărate aduse de prima, seîncăpăţâna în felul ei greşit de gândire şi acţionare.Încă în secolul şapte a apărut în Bisericile apusene părerea greşită, precum că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul.

La început împotriva acestei noi gândiri se ridicau unii papi, numind-o pe aceasta eretică. Papa Damas aşa vorbeştedespre ea în decizia sobornicească: „Cine cugetă corect despreTatăl şi Fiul, iar despre Duhul Sfânt nu cugetă corect, acela este eretic”. Acelaşi lucru îl susţineau şi alţi papi, Leon al III-lea şiIoan al VIII-lea. Dar o mare parte a succesorilor lor, ademeniţide drepturile de întâietate şi găsind în aceasta multe profituri lumeşti pentru sine, au îndrăznit să schimbe dogma ortodoxă despre purcederea Duhului Sfânt, contrar hotărârilor celor şapte Soboare Ecumenice, la fel şi împotriva evidentelorcuvinte ale Mântuitorului din Evanghelie: „Care de la Tatăl
purcede” (In. 15, 26).
Dar precum o greşeală, care nu e considerată eroare,întotdeauna atrage după sine pe o alta, şi orice rău naşte altrău, tot aşa s-a întâmplat şi cu Biserica Romană. Abia a reuşitsă apară în Apus această părere greşită, că Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul, că singură a şi dat naştere la alte răutăţiasemănătoare şi a adus cu sine puţin câte puţin alte inovaţii,care în mare măsură contrazic Poruncile Mântuitorului ce se arată limpede în Evanghelie, cum ar fi: stropirea în locul
cufundării în taina Botezului, privarea mirenilor de Dumnezeiescul Potir şi împărtăşirea numai cu pâine,întrebuinţarea azimelor în locul pâinii dospite, excluderea din Liturghie a Dumnezeieştii chemări a Atot-Sfântului şi De-Viaţă-Făcătorului şi Atot-Săvârşitorului Duh.
De asemenea a introdus inovaţii, care încalcă ritualurile vechi Apostoleşti ale Bisericii Soborniceşti, cum ar fi înlăturarea pruncilor ce se botează de la Mirungere şiîmpărtăşirea cu Sfintele Taine, înlăturarea celor căsătoriţi de la preoţie, recunoaşterea papei ca persoană fără de păcat şi ca înlocuitor al lui Hristos ş.a. În acest fel a răzvrătit tot vechiulcin Apostolesc cu privire la săvârşirea aproape a tuturor tainelor şi ierurgiilor Bisericeşti - cinul, pe care îl conţinea
Sfânta Biserică Ortodoxă Romană veche, fiind pe atunci unadin cele mai cinstite membre ale Sfintei Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici.

Însă eresul principal al Bisericii Romane,nu după esenţă, ci după acţiune, este născocita dogmă despresupremaţia, sau mai bine spus căutarea arogantă a întâietăţii
episcopilor Romei asupra celelalte patru Patriarhate Răsăritene. Doar pentru această întâietate adepţii Bisericii Romane au pus pe papa lor mai presus de canoanele şihotărârile Soboarelor Ecumenice, crezând în infailibilitatea lui.
Dar în ce fel este această infailibilitate a papei, ne mărturiseşteistoria nefalsificată. Despre papa Ioan al XXIII-lea se vorbeşte în hotărârea Soborului de la Constanţa, prin care a fost
răsturnat acest papă: „S-a descoperit că papa Ioan este un nelegiuit înrădăcinat şi incorigibil, a fost şi este un criminal, pe drept învinuit de omor, de otrăviri şi alte crime grele, care frecvent şi cu insistenţă,în faţa a diferiţi demnitari duhovniceşti, susţinea şi dovedea căsufletul omului se stinge şi moare odată cu trupul omului, asemeneacu sufletele animalelor şi dobitoacelor şi că răposatul nicidecum nuva învia în ultima zi”. Fărădelegile papei Alexandru al VI-leaşi ale fiilor săi au fost într-atât de îngrozitoare, încât dupăpărerea contemporanilor, acest papă se îngrijea de instaurarea pe pământ a împărăţiei lui veliar, iar nu a lui Dumnezeu. Papa
Iuliu al II-lea se hrănea cu sângele creştinilor, aţâţând în permanenţă, pentru atingerea scopurilor sale, vrajba întrepopoarele creştine. Sunt şi alte multe exemple, care
mărturisesc despre marile păcate ale papilor; dar a vorbi despre ele nu este timpul potrivit. Având în vedere astfel de mărturii istorice asupra stricării prin erezii şi despre păcatele
papilor, ne întrebăm: oare pe drept se laudă papiştii cu pretinsa demnitate a Bisericii Romane? Oare pe drept înjosesc Biserica Ortodoxă Răsăriteană, care-şi întemeiază infailibilitatea sa nu pe o persoană oarecare, ci pe învăţătura Evanghelică şi Apostolică, şi pe canoanele şi hotărârile celor
şapte Soboare Ecumenice şi a celor nouă Soboare locale? La aceste Soboare au luat parte bărbaţi sfinţi şi de Dumnezeu insuflaţi din toată lumea, şi au stabilit toate cele referitoare la
necesităţile şi trebuinţele duhovniceşti ale Bisericii, în conformitate cu Sfânta Scriptură. De aceea, oare procedează corect papistaşii, care pentru scopuri lumeşti pun persoana papei mai presus de canoanele Soboarelor Ecumenice, cinstindpe papa lor ca fiind mai fără de păcat decât acestea?
Pentru toate pricinile expuse mai sus, Biserica Sobornicească de Răsărit a pus capăt relaţiilor cu Biserica Romană, ea fiind căzută de la adevăr şi de la canoaneleBisericii Ortodoxe Soborniceşti. Iar episcopii romani, aşa cum au început cu mândria, tot cu mândria termină. Încearcă să
demonstreze, precum că Biserica Sobornicească Ortodoxă adecăzut de la Biserica lor. Însă aceasta nu numai că nu e adevărat, ci este chiar şi absurd. Adevărul mărturiseşte că
Biserica Romană a decăzut de la cea Ortodoxă. Cu toate că papistaşii, de dragul pretinsei dreptăţi, expun la vedere faptul că patriarhatul lor, în rândul celor cinci, a fost primul şi mai
mare peste celelalte; dar asta numai pentru reputaţia Romei imperiale, iar nu din oarecare autoritate duhovnicească sau putere peste celelalte patriarhii. Tot pe nedrept au numit şi
Biserica lor „catolică”, adică sobornicească. Partea niciodată nupoate fi numită întreg, iar Biserica Romană până la decăderea ei de la Ortodoxie alcătuia numai a cincia parte din Una
Sobornicească Biserică. Mai ales din această cauză Biserica Romană nu trebuie să fie numită „catolică”, pentru că ea a respins Soboarele Ecumenice, urmând greşitelor sale păreri.
Unora li se aruncă în ochi numărul mare al adepţilor de pretutindeni ai Bisericii Latine, de aceea cei care nu înţeleg corect adevărul gândesc că poate ar fi mai bine pentru această
pricină Biserica Latină să se numească Universală şi Sobornicească? Însă această părere este foarte greşită, fiindcă nicăieri în Sfânta Scriptură nu se atribuie un drept
duhovnicesc deosebit numărului şi mulţimii. Domnul a arătat destul de clar că demnitatea adevăratei Biserici Soborniceşti nu se conţine în număr şi mulţime, când spune în Evanghelie:
„Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl nostru a binevoit să vă dea vouă Împărăţia” (Lc. 12, 32).
Este şi un exemplu în Sfânta Scriptură, care nu e în folosul mulţimii. După moartea lui
Solomon pe timpul împărăţiei fiului său s-a împărţit împărăţia Israelului şi Sfânta Scriptură prezintă zece seminţii decăzute şi două seminţii credincioase făgăduinţelor lor, necăzute. De
aceea zadarnic Biserica Latină încearcă să demonstrezedreptatea sa prin multa răspândire şi numărul mare al adepţilor.
Distincţia Bisericii Universale la Soboarele Ecumenicesfinţii părinţi o arată ca fiind cu totul alta, adică, prin Sobor stabilit: a crede întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, iar nu pur şi simplu în Biserica Universală sau de pretutindeni. Cu toate că Biserica Romană
are adepţi peste tot în lume, dar aşa cum nu păstrează cu sfinţenie hotărârile Soborniceşti şi Apostoleşti, ci s-a abătutspre inovaţii şi cugetări greşite, deloc nu mai aparţine de Una,
Sfântă şi Apostolească Biserică.
La fel de greşit cugetă şi susţinătorii Bisericii Latine, care consideră în primul rând că după decăderea Apusului de la Ortodoxie în Biserica Sobornicească s-a creat un gol. Paguba
aceasta demult a fost compensată prin pronia lui Dumnezeu -prin întemeierea la nord a Bisericii Ortodoxe Ruse. În al doilea rând, ca şi cum pentru prioritatea de mai înainte şi din pricina
numărului adepţilor Bisericii Romane, Biserica Ortodoxă are nevoie de unirea cu aceasta. Dar una e judecata oamenilor şi alta e judecata lui Dumnezeu. Apostolul Pavel vorbeşte clar:
„Ce părtăşie are lumina cu întunericul?” (II Cor. 6, 14), cu alte cuvinte, lumina adevărului lui Hristos cu întunericul ereziilor niciodată nu poate să aibă nimic comun. Latinii însă nu voiesc
să lase erezia lor şi stăruie în rătăcirea lor, după cum mărturisesc despre ei cuvintele lui Vasile cel Mare, care se implinesc în faptă de atâtea veacuri: „Adevărul ei nu-l cunosc şi nici nu vor să-l cunoască; cu cei care le vestesc adevărul se ceartă, ei înşişi însă susţin erezii”,33 cum s-a zis mai sus.
Cei înclinaţi spre latini mai bine ar cugeta la cele spuse în Psalmi: „Urât-am adunarea celor ce viclenesc” (Ps. 25, 5), şi să compătimească pe cei care pentru dominare şi iubire de
arginţi, şi alte scopuri lumeşti şi profituri, tulburau aproape întreaga lume prin intermediul inchiziţiilor şi uneltirile viclene ale iezuiţilor, până în prezent tulburând şi jignind pe
ortodocşii din Turcia prin misionarii săi. Misionarii latini nu se îngrijesc să convertească la credinţa creştină pe turcii băştinaşi, ci se străduiesc să abată de la calea cea dreaptă pe ortodocşii
greci şi bulgari, folosind pentru aceasta diferite mijloace şi şiretlicuri neplăcute lui Dumnezeu. Oare nu-i viclenie aceasta şi încă viclenie de cea răutăcioasă? Cu bună înţelepciune ar fi
căutarea unirii cu astfel de oameni? Din aceeaşi pricină, face oare să ne mirăm de pseudo-stăruinţa şi pseudo-sacrificiul acestor activităţi ale misionarilor latini şi surorilor de caritate?
Cu adevărat aceştia sunt nevoitori jalnici. Ei se străduiesc să aducă lumea nu la Hristos, ci la papa lor.
Ce să mai răspund la întrebările: Biserica Latină şi alte confesiuni se pot oare numi Ierusalimul cel Nou şi Corabia mântuirii? Şi cum să înţelegem Euharistia actualei Biserici
Romane?
Israelul cel Nou poate fi numită numai Biserica dreptcredincioasă, iar cea alterată de cugete eretice, nu poate. Sfântul Ioan Teologul spune: „Dintre ai noştri au ieşit, dar nu
erau de-ai noştri, câţi de-ar fi fost de-ai noştri, ar fi rămas cu noi; ci ca să se arate că nu sunt toţi de-ai noştri, de aceea au ieşit” (In. 2,19). Şi Sfântul Apostol Pavel spune: „Este un Domn, o credinţă, un botez” (Ef. 4, 5), una e credinţa adevărată şi nu orice credinţă e bună, aşa cum gândesc fără judecată cei ce s-au despărţit de adevărata Biserică, despre care scrie şi Apostolul Iuda: „În vremea de pe urmă vor fi batjocoritori, umblând potrivit cu poftele
lor nelegiuite. Aceştia sunt cei ce fac dezbinări, (oameni) fireşti, care nu au Duhul” (Iuda 1, 18-19). De aceea cei străini de Duhul Adevărului, cum se vor numi Israelul cel Nou? Sau cum vor fi
cuiva adăpost de mântuire, când nici una nici alta nu pot fi săvârşite fără harul Sfântului Duh?
În Biserica Ortodoxă se crede că pâinea şi vinul în tainaEuharistiei se transformă prin chemarea şi pogorârea Sfântului Duh. Iar latinii, cum e spus mai sus, au considerat de prisos chemarea aceasta şi au scos-o din liturghia lor. Astfel cel inţelegător, singur să înţeleagă despre euharistia latină.
Şi încă o întrebare: dacă, precum e spus, în afară de Sfânta, Soborniceasca şi Apostoleasca Biserică, aşa cum e numită Biserica Ortodoxă, mântuirea altor confesiuni este până într-atât de îndoielnică, atunci de ce în Rusia nu se propovăduieşte pe faţă acest adevăr?
Răspunsul la aceasta e foarte simplu şi clar. În Rusia e admisă toleranţa faţă de alte credinţe, iar cei de alte credinţe, ca şi ortodocşii, ocupă la noi funcţii importante: şefii instituţiilor de învăţămînt în marea lor măsură sunt de altă credinţă, şefii guberniilor şi a comunelor adesea sunt de altă credinţă, comandanţii de regimente şi batalioane nu arareori sunt de altă credinţă. Oriunde n-ar începe faţa duhovnicească să propovăduiască deschis că în afara Bisericii Ortodoxe nu este mântuire, marii demnitari de altă credinţă s-ar simţi jigniţi. Din cauza acestei situaţii, clerul pravoslavnic rus a şi căpătat într-un fel deprinderea şi trăsătura înrădăcinată de a
vorbi despre acest subiect pe ocolite. Sau poate că unii din aceeaşi pricină şi din cauza îndelungatei comunicări cu eterodocşii, dar şi mai mult de la citirea cărţilor lor, au şi
început să gândească cu mai multă îngăduinţă în legătură cu nădejdea de mântuire şi la celelalte confesiuni.
Necăutând la duhul blândeţii şi iubirii de pace şi a răbdării Bisericii Ortodoxe şi a păstorilor şi adepţilor ei, în Apus s-au editat în veacurile de mai înainte de către adepţii
diferitelor confesiuni creştine, mai ales se editează în timpurile noastre, o atât de mare mulţime de cărţi îndreptate împotriva învăţăturii Bisericii Răsăritene, că ar fi greu chiar şi să le enumeri, cu atât mai mult să le apreciezi după merit. Şi cu toate că astfel de cărţi îndeobşte sunt pline de clevetiri, basme, mustrări, evidente născociri şi minciuni, îndeosebi de deşteptăciuni şi uneltiri veninoase, cu scopul evident de a crea în Europa un duh de duşmănie împotriva Bisericii Ortodoxe, şi mai ales împotriva patriei noastre, ca zdruncinând învăţătura Bisericii noastre Ortodoxe, să abată pe adepţii ei de la calea adevărului: dar aşa cum ele se editează cu titluri
ademenitoare, în condiţii plăcute, de o atât de mare dichiseală tipografică, încât parcă fără să vrei atrag curiozitatea cititorilor, desigur că şi în patria noastră, în care aceste scrieri pătrund pe
căi negre, se vor găsi destui din acei care, având o înţelegere de suprafaţă despre învăţătura creştină, nu vor putea să nu ajungă captivaţi de gânduri potrivnice adevărului. Îndeosebi sau
înarmat acum contra ortodocşilor scriitorii Bisericii Latine, proclamând domnia papei şi a Bisericii Romane peste toate guvernele, bisericile particulare şi popoarele lumii.
Mai cu seamă în prezent de aceasta se ocupă iezuiţii în Franţa, care folosindu-se de răspândirea limbii franceze, se avântă cu un fel de activitate frenetică, prin intermediul scrierilor în această
limbă, să extindă ideile lor peste tot, care sunt potrivnice învăţăturii şi structurii ierarhice a Bisericii Răsăritene, necruţând în acest sens cele mai monstruoase născociri,
evidentele minciuni şi denaturarea neruşinată a adevăruriloristorice. Mulţi dintre intelectualii ortodocşi, citind aceste lucrări în limba franceză şi necitindu-le pe ale lor, în rusă,
despre credinţa ortodoxă, uşor pot crede minciunilor iscusite în schimbul adevărului, pe care nu-l cunosc.