"Nici nu poate Biserica, desigur, să fie în acelaşi timp UNA şi despărţită"

Bombă” asupra Mitropolitului de Mesinia din partea Profesorului D. Tselenghidis

Domnul Dimitrios Tselenghidis, profesor la Facultatea de Teologie a Universităţii din Tessalonic a trimis răspuns Mitropolitului Mesiniei, Hrisostom. Mitropolitul se referise la profesor într-o scrisoare pe care o trimisese către Arhiepiscop şi către membrii Ierarhiei, după scrisoarea Înalt Prea Sfinţitului Mitropolit al Kythirelor, Serafim, către Ierarhie, prin care acesta:
1) cere ca Mitropolitul Mesiniei să se pocăiască pentru foarte serioasa lui greşeală ecleziologică în cele ale credinţei,
2) să fie trimis Tribunalului Sinodal competent cu cererea de caterisire. Ambii Mitropoliţi l-au invocat din unghiuri diferite pe profesorul Tselenghidis. Mitropolitul Kythirelor, ca să dovedească greşeala ecleziologică în ale credinţei a Mitropolitului Mesiniei, iar Mitropolitul Mesiniei, pentru a preîntâmpina o evoluţie nefavorabilă lui, suţine că „domnul Dimitrios Tselenghidis nu a exprimat până astăzi nici oral, nici în scris rezerva Mitropolitului Kythirelor”. În răspunsul său către Mitropolitul Mesiniei, domnul Tselenghidis subliniază că: „ca dogmatolog cunosc că se rupe de trupul Bisericii orice credincios – şi cu atât mai mult un cleric – care în mod conştient pune la îndoială sau respinge în parte sau în totalitate Credinţa Bisericii, aşa cum se exprimă ea cu exactitate în termenii Sinoadelor Ecumenice”. Atrage, de asemenea, atenţia Mitropolitului Mesiniei că prin poziţia sa ecleziologică deformează substanţial adevărul dogmatic al Bisericii.

Scrisoarea

Textul complet al scrisorii domnului Tselenghidis, aşa cum a fost publicat în exclusivitate în «Ἐλεύθερη Ὥρα τῆς Κυριακῆς» (Ora liberă a Duminicii), cu data de 18 iulie, este următorul:

„Către Înalt Prea Sfinţitul Mitropolit de Mesinia, Hrisostom



Μητροπολίτου Μελετίου 13, 24100 Καλαμάτα
Tesalonic, 7 iulie 2010
Înalt Prea Sfinţia Voastră,

Mi s-a făcut cunoscută, din partea unor Ierarhi ai Bisericii noastre, scrisoarea Înalt Prea Sfinţiei Voastre către Prea Fericitul Arhiepiscop al Atenei şi întregii Grecii, Ieronim cu adresare către toţi Mitropoliţii Sfântului Sinod al Ierarhiei Bisericii Greciei, număr de protocol 311/17-6-2010.

În această scrisoare a Înalt Prea Sfinţiei Voastre vă referiţi şi la numele meu, la pagina 2, paragraful 3, alineatul 3. Concret, scrieţi următoarele: „Rezerva Înalt Prea Sfinţitului Kythirelor nu a fost exprimată până astăzi nici verbal, nici în scris de reputatul Profesor Dimitrios Tselenghisis, care a primit scrisoarea, pe care o invocă Mitropolitul Kithirelor, şi cu care, cum e de la sine înţeles, am comunicat atât telefonic cât şi faţă către faţă, datorită problemelor şi obligaţiilor noastre universitare.

O greşeală bisericească atât de serioasă să fi trecut neobservată şi necomentată de către recunoscutul profesor de Dogmatică şi Teologie Simbolică?”

Să precizez lămurit că punctul controversat al neînţelegerii de aici este poziţia teologică pe care a exprimat-o într-o scrisoare anterioară a sa (1-10-2009) către mine şi care conţine următoarele: „Înainte de schismă, Biserica lui Hristos este una şi nedespărţită, acum însă este împărţită, de vreme ce ne aflăm în schismă, lucru confirmat şi de conţinutul paragrafului 41 al Textului de la Ravena”.

Deoarece nu doresc, Înalt Prea Sfinţia Voastră, să se creeze şi să se răspândească informaţii eronate în privinţa poziţiei mele într-o temă ecleziologică atât de serioasă, sunt nevoit acum o dată în plus să vă scriu. Mai întâi, să vă informez de ce nu am răspuns atunci la scrisoarea Înalt Prea Sfinţiei Voastre din 1-10-2009. Această scrisoare a dumneavoastră am primit-o, cât se poate de straniu, chiar în ajunul Sinodului Ierarhiei Bisericii Greciei. Dar ceea ce m-a împiedicat atunci prin excelenţă să purced la o scrisoare de răspuns a fost faptul că scrisoarea voastră a fost adusă la cunoştinţa Arhiepiscopului şi a Mitropoliţilor, a membrilor Sfântului Sinod al Bisericii Greciei.

M-am gândit atunci, Înalt Prea Sfinţia Voastră, că organismul convocat al Ierarhiei este cel mai competent să judece corectitudinea sau eroarea caracterului ecleziologic al exprimării voastre. Ierarhia fie lucrează după criteriile Duhului Sfânt şi ia poziţie faţă de problemă – m-am gândit – fie o tratează, pur şi simplu, cu indiferenţă. De ce, adică, ar trebui să răspund eu, când asupra acestei probleme vitale deja se exprimase în scris. Am crezut deci, că Prea Fericitul Preşedinte şi membrii Sinodului Permanent, vor pune ca primă temă în şedinţa ierarhiei Bisericii care s-a convocat în octombrie 2009 „serioasa greşeală ecleziologică”, aşa cum înşivă o caracterizaţi în scrisoarea dumneavoastră şi că veţi fi convocat să daţi lămuriri necesare şi să o retrageţi. Şi aceasta, pentru că, ca dogmatolog cunosc că se rupe de trupul Bisericii orice credincios – şi cu atât mai mult orice cleric - care în mod conştient pune la îndoială sau neagă în parte sau în totalitate credinţa Bisericii, aşa cum este ea exprimată în termenii Sinoadelor Ecumenice. Pentru că, în mod sigur, nimeni nu poate să acopere sau să relativizeze adevărul Bisericii, pentru că nimeni nu se găseşte mai presus de ea.

Din păcate, Ierarhia nu s-a ocupat atunci cu această problemă ecleziologică, care priveşte în mod vital identitatea şi conştiinţa de sine a Bisericii. După explicaţiile de mai sus despre tăcerea mea de până acum, mă voi limita să răspund prin prezenta scrisoare doar la părerea ecleziologică pe care aţi exprimat-o în scrisoarea dumneavoastră către mine (1-10-2009). Şi aceasta o fac pentru trei motive principale: în primul rând, de dragul adevărului dogmatic al Bisericii. În al doilea rând, din pricina importanţei pe care o are adevărul de mai sus în cadrul dialogului teologic în curs cu eterodocşii şi mai ales cu Romano-Catolicii. Nu este o coincidenţă că în ultima vreme ecleziologia este nucleul dialogului teologic bilateral, care după ce anul trecut în Cipru nu a putut fi definitivat, se va continua în Septembrie 2010 la Viena. În situaţia prezentă, întrebarea justă şi vitală care se pune este: cu ce simţământ al conştiinţei de sine ortodoxe se prezintă reprezentanţii Bisericii la dialogul teologic bilateral? Încă mai concret, este prezentată Biserica noastră Ortodoxă de către reprezentanţii ei ca „UNA, sfântă, sobornicească şi apostolească Biserică” sau ca o Biserică bilaterală, care îşi caută unitatea ontologică prin unirea cu eterodocşii de mult timp rupţi de ea? În al treilea rând, cu tot respectul faţă de persoana şi de demnitatea voastră bisericească – vă scriu această scrisoare pentru că consider că prin poziţia voastră ecleziologică se alterează substanţial adevărul dogmatic al Bisericii şi se pune evident într-o lumină proastă judecata voastră arhierească, de vreme ce fiecare arhiereu îşi justifică (menirea), dar şi fiecare simplu credincios, prin faptul că apără, aşa cum este dator, integritatea exprimării inspirate de Duhul Sfânt a adevărului bisericesc în termenii Sinodului II Ecumenic de către Părinţii purtători de Dumnezeu.

Acum, în ce priveşte întrebarea ecleziologică – dacă, deci Biserica de după schisma de la 1054 este UNA şi nedespărţită sau despărţită – am să declar fără ocolişuri următoarele:

În Simbolul de Credinţă mărturisim că credem „într-UNA … Biserică”. Din exprimarea aceasta a Simbolului este vorba de faptul că unitatea, ca însuşire fundamentală a Unului, în situaţia respectivă ca însuşire a Bisericii celei UNA, este datul indiscutabil al credinţei noastre. În conştiinţa trupului Bisericii unitatea ei este dat ontologic, în mod absolut şi irevocabil asigurat de capul Bisericii, de Hristos prin prezenţa continuă a Mângâietorului Duh în ea, încă de la Cincizecime.

Unitatea Bisericii ca adevăr dogmatic exprimă atât conştiinţa ei de sine, cât şi experienţa ei în Duhul Sfânt. Dacă însă Biserica este UNA, conform Simbolului Credinţei, atunci potrivit noţiunii ecleziologice respective şi potrivit sensului propriu al cuvintelor nu pot exista biserici eterodoxe, nici biserici mame, nici biserici surori, fiice sau nepoate. UNA şi singură – totdeauna nedespărţită – Biserica îi naşte mistic „din apă şi din Duh” pe membrii ei. Bisericile (Ortodoxe) locale constituie arătarea în loc şi timp a Bisericii celui UNA şi singure (vezi în mod semnificativ, I Cor. 1, 2).

Nici nu poate Biserica, desigur, să fie în acelaşi timp UNA şi despărţită. Pentru că despărţirea înseamnă divizare a unui întreg în două sau mai multe părţi (vezi Dicţionar, G. Babiniotis). În consecinţă, considerarea Bisericii ca divizată, astăzi, se opune clar exprimării categorice a Simbolului de Credinţă, lucru care are ca rezultat, potrivit Actelor Sinoadelor Ecumenice, caterisirea şi excomunicarea, după caz, a celui care stăruie în această considerare.

În scrisoarea voastră, Înalt Prea Sfinţite, încercaţi să vă fundamentaţi poziţia ecleziologică nu pe Simbolul de Credinţă, ci pe conţinutul paragrafului 41 al Textului de la Ravena, care se referă la „epoca Bisericii nedespărţite”.

Astfel se dă impresia că se acordă mai mare importanţă unui Text Comun al unei Comisii Internaţionale de Dialog Teologic, alcătuită din oameni care caută adevărul, decât pe deciziile şi formulările Sinoadelor Ecumenice, care se pronunţă în Duhul Sfânt despre adevărul Bisericii. Totuşi, din exprimarea Textului Comun este, într-adevăr, limpede că pentru membrii Comisiei Internaţionale Mixte nu există astăzi Biserica nedivizată. Biserica, deci, astăzi este divizată în ciuda adevărului dogmatic al aceleiaşi Biserici pe care îl mărturiseşte verbal în Simbolul credinţei noastre.

Acest lucru are însă ca urmare amputarea din Biserică a tuturor celor care în mod conştient susţin ceea ce conţine Textul de la Ravena despre identitatea Bisericii, deoarece indirect nu acceptă o parte a învăţăturii dogmatice a Sinodului II Ecumenic.

Însă, Înalt Prea Sfinţite, nici un text nu poate deveni în mod absolut acceptat de Biserică de vreme ce se opune Simbolului Credinţei, formulării deci Sinodului II Ecumenic[1].

În sfârşit, Înalt Prea Sfinţite, consider că opinia ecleziologică care este exprimată în scrisoarea dumneavoastră despre unitatea şi identitatea Bisericii constituie cauza primă a practicii contemporane a rugăciunilor comune a unor Ortodocşi – clerici şi laici – cu eterodocşii.

Pentru că doar astfel se interpretează teologic încălcarea clară a Canonului 2 al Sinodului Ecumenic V-VI, cu referire la Canonul 10 al Sfinţilor Apostoli, care interzice rugăciunea comună, cu penitenţă, excomunicarea din Biserică.

Cu respectul cuvenit,
vă sărut dreapta
Dimitrios Tselenghidis
Profesor al Facultăţii de Teologie a Universităţii Aristotelice din Tesalonic.

Ορθόδοξος Τύπος 23.07.2010 p.1-7


Traducere Tatiana Petrache

sursa:http://www.impantokratoros.gr/root.ro.aspx