ASTÃZI LA MÃNÃSTIRI - TURISTI ORI PELERINI ?

ASTÃZI LA MÃNÃSTIRI - TURISTI ORI PELERINI ?

de monahul Dorimedont Ciobanu

Pelerinajul crestin

Întreaga suflare crestinã, prin dumnezeiasca întelepciune si sfîntã iconomie e permanent rãscolitã, îmbolditã încã din primele veacuri spre dorirea perpetuã, vesnic însetatã de cerestile taine. Aceste scumpe nelinisti omul contemporan le scaldã în apele nepãsãrii, în traiul monoton si molcom, sãrac de fapte mari, searbãd si nevolnic, omorîtor de mîntuitoare trudiri. Noi cei de azi care ne revendicãm a fi adevãrati crestini, uitãm cã Mîntuitorul Hristos a propovãduit un altfel de crestinism decît acest "crestinism de serã", mult iubit nouã, zãmislind din zbuciumul prigonirilor îndurate, nu crestin "de vitrinã", ci dupã modelul primilor crestini, apostolii, crestinul purtãtor de Hristos era crestinul-sãrac, crestinul-flãmînd, crestinul- de lume îngrijorat, crestinul-urgisit, crestinul-pribeag, mîhnit de aceastã lume. Stim foarte bine, mãcar unii dintre noi, cã Mîntuitorul nu s-a învoit, resemnat si complice, cu fãrãdelegile lumii, nici nu a acceptat "îndulciri" de la oameni pentru a avea o viatã tihnitã si "confortabilã", nu S-a zbãtut sã-Si cîstige o anume "prestantã", sã-Si facã un "rost în viatã". Statornice pravile în aceastã lume a nestatorniciei, rãmîn pildele Lui de pãrtãsie cu sfintele chinuri îndurate împreunã cu cei fãrã de casã, fãrã de masã, fãrã nici o "omeneascã menire" cu toti "rãii" si "antisocialii" nestiutori de principii tãioase ori norme rigide. Da, a bãut din paharul amãrãciunii cu toti "zoiosii", cu "lichelele" si "drojdia societãtii", oameni care nefiind pecetluiti cu "înalte" si "alese" chemãri, slobozi de cãrturãreasca chemare, au dibuit cu inima tainele mîntuirii fãrã cîrtealã, fãrã smintealã, fãrã "întelepte" reflectii ori "sovãieli precaute" tîsnite din ungherele mintii. Ei, lepãdãturile lumii, ei, nespãlatii, dezmosteniti ai soartei odatã cu Apostolii, strãini de nodurile încîlcite ale treburilor si nevoilor, au împãrtit cu Hristos ocãri, umilinte, batjocuri, lipsuri si nevoi, colindînd dosãditi pe coclauri si prin tîrguri. Cred cã acestia sunt primii oameni care, pãrãsind toatã trufia pãmînteascã, purtati de Duhul, au purces pe cãi neumblate sã "apostoleascã" pe meleaguri pãgîne, vestind nesmintit Adevãrul. Ei au pus temeliile viitorilor pelerini, nebunilor mistici, iubitorilor de slobodã vietuire, lepãdînd straiul strîmt al nevoilor vietii si al grijilor lumii. Ei sunt cei care, uitînd de metehnele firii, cuprinsi de "smintitã" rîvnã, au ales acea "bogãtie" pe care fricosul bogat o dispretuise: vesnica nemurire lipsitã de griji. Iatã "ispita" de care sunt învinsi, odatã cu bogatul mai sus pomenit, toti bogatii acestei lumi: "mergi, vinde tot ce ai, dã averea ta sãracilor si vei avea comoarã în cer si apoi, luînd crucea vino si urmeazã Mie".(Marcu 10,21)

Bogãtia lumii e bine sã stim cã e una din marile ispite ale tuturor vremurilor care îl duce pe crestin (uneori vãdit) inconstient la o perpetuã apostazie. Bogãtiile acestei lumi îi încãtuseazã crestinului superficial libertatea de a mãrturisi, clãtinîndu-i sufletul între cer si pãmînt, si tot bogãtia a fost una din cele trei ispite, "probe de foc", cu care a fost încercat Mîntuitorul pe muntele Carantania. Da, iubirea de arginti este una din cele mai primejdioase patimi pentru crestinul care alege viata de pelerin. De aceastã nemiloasã ispitã pelerinii tuturor religiilor, dar mai ales pelerinii crestini, de-a lungul istoriei, s-au lipsit prin dramatice chinuri îndurînd aspre nevoi de suflet sfintitoare în lupta cu viclenele duhuri.

"Pelerinii" contemporani

Acum, dupã ce cititorul, prin cuvintele de mai sus este mãcar succint pus în temã în privinta originilor istorice ale pelerinajului si, în mod deosebit, cu primele forme de pelerinaj crestin, vom prezenta cît mai fidel pelerinajul si pelerinul crestin, asa cum se descoperã în lumea noastrã contemporanã totalitarã, atee si ignorantã, fudulã si superficialã. În primul rînd tinem sã subliniem faptul cã sunt numiti impropriu "pelerini" cei care se "ostenesc" sã ne viziteze istoricele vetre monahale: mãnãstirile. De ce? Pentru faptul cã atitudinea, "scopul" cît si vestimentatia îi trãdeazã pe cei mai sus pomeniti ca fiind binecunoscuta specie din "fauna plimbãretilor"-turistul. Ce este turistul? Este cel ce se plimbã prin Ortodoxie, "încîntat de sine" ca "Vodã prin lobodã", confundînd mediul bisericesc cu o splendidã "experientã spiritualã".

Turistul este acel "burghez fudul" cu pretentii de intelectual rafinat, iubitor de "subtirimi culturale", rãtãcind impetuos plin de o "gravã importantã" în sobrietatea ctitoriilor voevodale privind absent, rece, distant, usor dispretuitor la necioplitele gazde, tineri pletosi si bãrbosi, fremãtînd încoace si încolo, mînati de nevoile zilei. Dacã ar fi doar atît, ar fi bine, dar diversitatea "speciei" e mult mai complexã. Îi vezi pe unii fãcînd printre straturi adevãrate slalomuri, pe alei îndrãznete "maratonuri", pe altii rîzînd zgomotos, perorînd strident, fãrã pic de jenã, copii topãind încoace si încolo, fluierînd, îmbrîncindu-se vesel, înhãitati în fel de fel de hîrjoane, cu pãrintii unii din ei tãifãsuind linistiti pe alãturi, pãsind "senini", "calmi", "fãrã probleme", neafectati de vacarmul propriilor odrasle, deoarece "asa sunt ei", "sunt mici si nestiutori", "sunt nevinovati", "doar si noi am fost copii", etc. Grav nu e atît cã acesti oameni sunt cu asemenea "maniere" ci faptul cã, fiind lipsiti de o minimã eticã (crestineascã, nici atît), sãvîrsesc toate acestea în mãnãstiri scuzîndu-se "candid" si "legitim" cu expresii precum: "am plãtit", "nu am stiut", "sã nu fim absurzi", etc., atunci cînd sunt mustrati si chestionati. Acestora însã, noi le spunem: chiar dacã "ai plãtit", bãdãrãnia, lipsa de elementare norme crestine, impertinenta si agresivitatea verbalã nu se pot justifica cu astfel de "scuzã" mai ales într-un mediu unde atitudinea duhovniceascã nu poate fi trecutã cu vederea. "N-am stiut", "sã nu fim absurzi" sunt scuze puerile si copilãresti nedemne de un adevãrat crestin pentru cã aceste scuze nu rezolvã nimic, nu salveazã în nici un fel problema, nu te "educã" absolut deloc, ba dimpotrivã. Cine te-a oprit "sã stii"? Cine ti-a spus cã "nestiinta" e o virtute, cã nu-i nevoie "sã stii"? Cît despre "absurditate" e bine sã stim cã, precum noi suntem considerati acum, la fel si Hristos si apostolii si proorocii si mucenicii, cu tot alaiul sfintilor au fost considerati "absurzi" din totdeauna si asa va fi pînã la sfîrsitul veacurilor cãci lumea trãieste în minciunã si înselare si, bineînteles, tot astfel si gîndeste.

Da, astãzi, într-adevãr, turistii, "fiarele Ortodoxiei" aduc mari prejudicii vietuirii monahale. Rãspîndesc în mãnãstiri duh nou de lux si confort, polueazã fonic linistea codrilor nostri si vãile mãnãstirilor cu instrumente muzicale, alarme, claxoane, casetofoane, radiouri, etc. încãlcînd fãrã scrupule, dornici de aventuri nesãtule, rînduielile statornicite de veacuri în obstile monahale. Peste tot, în poieni si izvoare, pe rîuri si dealuri, prin desisuri si luminisuri, zac aruncate în nestire pungi, etichete, ambalaje si sticle, urme ale "civilizatiei" marilor orase, mãrturii ale "constiintei crestine", "barbarie modernã", în lumea de basm a falnicilor codri. Oare acesta sã fie mesajul lumii cãtre noi, oare acesta este chipul crestinismului dãtãtor de viatã, oare aceasta sã fie destinatia mãnãstirilor noastre: cosuri de gunoi pentru mizeriile lumii?

Cãci ce poti spune cînd, cu impudicã îndrãznealã se încalcã sobrietatea specific monahalã, vietuirea ascunsã si austerã întru osteneala duhului de cei ce nu deosebesc mãnãstirile de statiuni balneo-climaterice, parcuri de agrement, confundînd mãnãstirile cu mari "edificii de culturã si civilizatie"? Îmbrãcati în tricouri multicolore (sigur îmbrãcati?), cu forme ostentativ dezgolite, cu tigara ostentativ fumegînd în coltul gurii, ori mestecînd plictisiti si "importanti" chewing-gum, tãcãnind în stînga si dreapta cu blitzuri, prosperi si distrati, acestia sunt "pelerinii" vremii.

Lipsiti de evlavie, penibil de serbezi în vorbe, stîngaci închinîndu-se în grabã, sec privind la icoane ori miopi cu o tîmpã uimire, încremeniti precum "pigmeul în fata statuii" ei sunt mostre ale omului "nou", întãrcuit în definitii pompoase, strãini de realitãtile vesnice, tributar rationamentului scolastic ucigãtor de suflet. Femei cu "libere conceptii", deocheat aranjate, doldora de podoabe, strident "împãnate" cu toate culorile curcubeului, cu chipuri de plastic, dezgustãtor "smãltuite", greu "aromind" a parfum de-ti taie suflarea, trec portile mãnãstirilor cu aerul cã "totu-i normal", cã "asa e viata", "n-ai ce-i face", fãrã cît de usoare mijiri de rusine, inconstiente de faptul cã în mãnãstiri e "altfel", cã acolo guverneazã o anumitã strictete, cu mari eforturi pãstratã, proprie cinului monahal. Pentru monahul vremii noastre poate cã aceasta e una din cele mai mari "torturi" - faptul cã propria sa generozitate îl pierde, cã îngãduinta sa fatã de oameni este rãsplãtitã cu încãlcarea legilor monahale de cãtre acestia. Adicã venirea nestãvilitã a mirenilor în mãnãstiri schimbã viata monahului, slãbesc sufletul lui în lupta cu partea vãzutã a lumii, fãcîndu-l nevolnic. Datoritã acestei situatii, monahul nu ajunge la lupta duhovniceascã ci rãmîne într-o luptã trupeascã, ducînd o luptã "profanã", "pãgînã", nereusind sã pãseascã peste pragul vãzut al virtutilor.

Cele mai sus mentionate sunt "roade" ale laicizãrii monahismului iar nu ale lumii "îmbisericite" asa cum ar fi trebuit sã fie. Deci iatã cã astãzi lumea schimbã pe monah, iar nu monahul pe oameni. Si acest mare neajuns vine din faptul cã mireanul, turistul vine în mãnãstire cu un anume "aer" de "stãpîn", de "mîntuitor" al celor lipsiti si umili, vine hotãrît sã-ti "ofere", sã-ti "cumpere" linistea si negrija cu un pomelnic, sã-ti vîndã totul din mofturile lumii, aspecte pe care monahul, bineînteles nu le sesizeazã în goana sa dupã huzur. Cãci, cinstit vorbind, cînd turismul devine sursã de permanent profit pentru o mãnãstire, obstea acelei mãnãstiri se dezvatã a lupta pentru existentã, monahul ocoleste munca "grea", munca tãranului si a cãlugãrului de demult, nu-si mai cîstigã pîinea prin osteneala bratelor sale, ci preferã sã presteze o activitate strict legatã de "avantaj fãrã efort", devenind "angajat al poporului", stînd la dispozitia turistului precum hangiul asteptîndu-si "musteriii". Acesta poate fi numit fãrã nici un dubiu "monahul-mercenar" fiind, totodatã, modelul cel mai preferat si apreciat atît de turisti, pentru cã face "treabã bunã", cã e "descurcãret", "istet" si "ager" la "chilipiruri" cît si de mai-marii mãnãstirilor si prelatii bisericii care îl recomandã drept "chip de desãvîrsire" pentru deosebita si marea lui "ascultare". E monahul cel mai departe de adevãratul monahism dintre toate "rasele" de monahi "cuminti" care-s bucurosi de prosperitatea vremii, trãind în dulcea vietuire tihnitã a "monahului-nabab", lipsit de "drame" si mîntuitoare "frisoane". Dar revenind la atitudinea ignorantã a turistilor "nostri" adãugãm si acestea: lipsiti de o minimã întelegere a comportamentului în bisericã îi vezi pe unii cum se îmbrîncesc agitati, dînd nãvalã "ca la meci", grãbiti si sãlbatec pentru un pomelnic, o lumînare, o iconitã, etc. si toatã aceastã îmbulzealã are loc în timpul dumnezeiestilor slujbe. Ne întrebãm cu fireascã "uimire": cît înteleg ei din slujbe? Cît pretuiesc ei linistea celor din jur? Cîtã bunã-cuviintã au dumnealor atunci cînd în "mare vitezã", "mîzgãlind" neglijent în aer niste "semne stîlcite", "jumãtãti de cruci"(batjocura dracilor), tropãie zgomotos, scot din bagaje pungi fosnitoare, se plimbã nelinistiti gesticulînd haotic în toate directiile "posibile", aleargã nestãpînit "dezlãntuiti" la toate icoanele, înfierbîntati de o "stranie" "rîvnã"? Oare nu aceastã dezordine a înfierat-o Hristos cînd a biciuit pe zarafi si pe negustori în templu, rãsturnîndu-le tarabele? Oare am uitat noi cuvîntul apostolului care zice: "Hristos ieri, azi si în veac este acelasi"? Cãci astãzi Hristos de ar fi din nou printre oameni, în chip vãzut, cred cã si pe noi ne-ar biciui cu aceeasi "sfîntã mînie" ca si în acele vremuri. În primul rînd pe noi, mai marii bisericii care, de dragul socotelilor omenesti, din "sfiala" cea rusinoasã fatã de oameni nu mai povãtuim poporul, iar apoi pe norod ar pedepsi Hristos cãci trîndãvia duhovniceascã în care se complace, mîndria "noilor conceptii" îl face surd la mustrãrile Bisericii, purtîndu-se îndrãznet si nerusinat cu putinii clerici ce-si mai fac datoria prin mustrãri, înfricosãri si cuvenite "pedepse".

Nici Botezãtorul Ioan nu cred cã ar fi mai încîntat de "nãravurile" crestinilor vremii, nici de "turisticele" deprinderi cu nuante de bîlci rãspîndite-n biserici si-n mult încercata ortodoxie, el care a vorbit drept, fãrã înconjur în fata multimii, ridicînd glas împotriva tuturor fãrãdelegilor sãvîrsite nu doar de popor, ci chiar de însusi Irod, stãpînul Galileii. Da, au mustrat si apostolii, în frunte cu marele Pavel, pe stãpîni si pe robi, pe femei, pe vãduve, pe bãrbati, pe pãrinti si copii, etc. Mustrãm si noi toate relele înconjurãtoare dupã îndemnul apostolic: "...dojeniti pe cei fãrã de rînduialã..."(Tesaloniceni I, 5, 14) si "Propovãduieste cuvîntul, stãruieste cu timp si fãrã timp, mustrã, ceartã, îndeamnã, cu toatã îndelunga rãbdare si învãtãtura."(Timotei II, 4, 2?) si iarãsi: (pe cei necredinciosi, rãzvrãtiti si neascultãtori) "...mustrã-i cu asprime, ca sã fie sãnãtosi în credintã"(Tit 1,13). Deci iatã "leacurile" ce lipsesc din Bisericã astãzi, mai mult ca oricînd, acum cînd îndrãzneala oamenilor nu are margini, cînd omul "corecteazã" Biserica, iar nu invers, acum cînd clerul se luptã mai mult pentru ambitii personale, iar poporul e lipsit de cãlãuzitori încercati, bãrbati fãrã teamã si ezitãri, cînd rînduielile Bisericii sunt de toti încãlcate "de la Vlãdicã pînã la opincã" datoritã preocupãrilor desarte si a dorintei de "trai bun", acum cînd sectele, ereziile, guvernele si politicienii pregãtesc Bisericii un viitor sumbru.

E bine ca slujitorii sfintelor altare sã nu-si rateze menirea, sã-i învete pe crestini tainele credintei, sã le explice ce înseamnã în Bisericã slujbele, care-i rolul lor în orase, în sate, în familie, de ce si cum sã se roage omul, cum sã posteascã, cum sã se spovedeascã, ce înseamnã a merge constant la bisericã, cum sã se îmbrace si cum sã stea omul la slujbe, cum si de ce ne închinãm, ce înseamnã si cum se fac parastasele, pomelnicele (la vii si la adormiti), cum sã se poarte crestinii în mãnãstiri. Cãci tocmai aceste "mici nestiinte" creazã probleme crestinilor, mãnãstirilor si întregii ortodoxii contemporane. La fel si pãrintii, cînd vin la mãnãstiri, sã facã un "instructaj" în prealabil copiilor lor, ca sã nu fie povarã nici unii, nici altii obstilor monahale.

Dacã cele mai sus pomenite nu le are, nu le cinsteste si nu le iubeste crestinul, degeaba face mii de donatii, mari ctitorii, etc., toate acestea rãmîn doar "boierii electorale". Cu asemenea "amãgiri" nu ne deosebim prea mult de oricare "pãgîn miliardar" ori "magnat american" care "zideste", "construieste", "investeste" si se afirmã, rãmînînd însã acelasi pãgîn, ateu, iubitor de mitã, coruptie, afaceri necurate, fumãtor, betiv, curvar, etc. Biserica are nevoie nu de "boieria" boierilor - a politicienilor, a patronilor, etc. - ci de vietuirea lor dupã poruncile lui Hristos, dupã cuvintele Evangheliei. Aceasta asteaptã Biserica de la ei si de la noi: un suflet curat, un suflet ortodox, o viatã neprihãnitã, o vietuire "mai" crestinã, care sã-l deosebeascã pe ortodox de mincinoasa "ortodoxie" a celor din jur. Încheiem aceste cuvinte cu îndemnul marelui Pavel: "DREPT ACEEA NU FITI FÃRÃ DE MINTE, CI ÎNTELEGETI CARE ESTE VOIA DOMNULUI" (Efeseni 5, 17).

sursa: sihastru.net