Celor ce tăgăduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema!

Sfântul Ignatie Brianceaninov – Ortodoxia este adevărata cunoaştere şi cinstire a lui Dumnezeu

sau despre însemnătatea anatemei în Sfânta Biserică Ortodoxă

La începutul cuvântului nostru din Duminica Biruinţei Ortodoxiei, pare firească întrebarea: ce este Ortodoxia? Ortodoxia este adevărata cunoaştere şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi în Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea omului de către Dumnezeu, prin harul Preasfântului Duh, dăruit omului. Duhul este slava creştinilor. Unde nu este Duh, acolo nu există Ortodoxie.

Nu există Ortodoxie nici în învăţăturile şi filozofările omeneşti, stăpânite de intelectul mincinos şi înşelător, rod al căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfântului Duh, dată omului de la Dumnezeu spre mântuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici mântuire. Oricine va voi să se mântuiască, mai întâi de toate trebuie să se ţină de credinţa sobornicească; iar cine n-o va păzi întreagă şi fără de prihană, acela va pieri în veci (Simbolul de credinţă al Sfântului Atanasie cel Mare).

Pentru a păstra în siguranţă acest zălog al nostru, astăzi Sfânta Biserică enumără public, în auzul tuturor, acele învăţături scornite şi răspândite de satana – expresie a vrăjmăşiei împotriva lui Dumnezeu – care defăimează lucrarea mântuirii noastre şi ne-o răpesc. Biserica demască aceste învăţături ca pe nişte lupi înfricoşători, ca pe nişte şerpi veninoşi, ca pe nişte hoţi şi ucigaşi. Prin urmare, păzindu-ne de toate acestea şi scoţându-i din prăpastia pierzaniei pe cei înşelaţi de acestea, Biserica predă anatemei acele învăţături şi pe cei ce le urmează cu îndărătnicie.

Cuvântul anatemă înseamnă îndepărtare, lepădare (blestemul lui Dumnezeu). Atunci când Biserica predă anatemei o învăţătură oarecare, înseamnă că această învăţătură conţine hulă asupra Duhului Sfânt. Aşadar, pentru mântuire, aceasta trebuie să fie respinsă şi îndepărtată, tot aşa cum otrava este ţinută departe de hrană. Atunci când o persoană este predată anatemei, înseamnă că şi-a însuşit învăţătura hulitoare în mod irevocabil, lipsindu-se de mântuire el însuşi şi lipsindu-i pe apropiaţii săi, cărora le-a transmis felul său de gândire. Iar când acea persoană se hotărăşte să părăsească învăţătura hulitoare şi să primească învăţătura Bisericii Ortodoxe, potrivit hotărârii Bisericii, este datoare să anatematizeze falsa învăţătură de care era legat mai înainte şi care îl ducea la pierzanie, îl înstrăina de Dumnezeu, îl silea să-L duşmănească pe Dumnezeu, să hulească pe Duhul Sfânt, şi îl ţinea în părtăşie cu satana.

Toate învăţăturile omeneşti, cuprinzând propria cugetare inspirată din intelectul înşelător, din înţelepciunea trupească – apanajul comun al duhurilor necurate şi al oamenilor – strecurate abil în învăţătura despre Dumnezeu, descoperită de Dumnezeu, pricinuiesc moartea veşnică. Cugetarea omenească inclusă în învăţătura credinţei creştine se numeşte erezie, iar urmarea acestei învăţături – reacredinţă…

Inima lor cea nesocotită s-a întunecat – spune Apostolul despre înţelepţii care s-au abătut de la adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu – zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni; de aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimii lor… ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună; pentru aceea Dumnezeu i-a dat unor patimi de ocară.

Patimi de ocară însemnează feluritele patimi ale desfrânării. Apolinarie era stăpânit de patima destrăbălării. Eutihie era robit mai cu seamă de pofta de arginţi. Iar destrăbălarea lui Arie întrecea orice închipuire.

Ereziile, fiind lucru trupesc, rod al cugetării trupeşti, sunt scorneli ale duhurilor necurate. Feriţi-vă de eresurile cele împotrivitoare lui Dumnezeu – zice Sfântul Ignatie Teoforul – deoarece prin însăşi natura lor, acestea sunt născociri diavoleşti ale şarpelui plin de toată răutatea. Nici nu este de mirare: duhurile necurate au căzut de la înălţimea demnităţii duhovniceşti; de la cugetarea duhovnicească ele au căzut în cugetarea trupească; duhurile necurate sunt complet lipsite de această posibilitate. La oameni binele este amestecat cu răul, şi de aceea devine netrebuincios; la duhurile necurate precumpăneşte şi acţionează numai răul. Cel mai mare păcat al lor este ura nestăvilită faţă de Dumnezeu, exprimată printr-o straşnică şi neîncetată hulire a Lui. In trufia lor, demonii s-au ridicat mai presus de Dumnezeu însuşi. Ei au prefăcut ascultarea de Dumnezeu, firească făpturilor vii, într-o sălbatică împotrivire, într-o vrajbă de neîmpăcat. De aceea căderea lor este atât de adâncă, iar plaga morţii veşnice, hărăzită lor, este de nevindecat. Patima lor esenţială este mândria, ei fiind prea plini de o nemaipomenită şi neroadă trufie.

Erezia este o armă de temut în mâinile diavolilor! Prin erezii aceştia au dus la pierzare popoare întregi; răpindu-le pe neobservate creştinismul, înlocuindu-l cu o doctrină blasfemiatoare, atribuindu-i acestei ucigătoare învăţături titlul de creştinism reformat, veritabil, purificat. Erezia este un păcat săvârşit în special de către intelect. Acest păcat, fiind acceptat cu mintea, se transmite duhului, se răspândeşte în tot trupul, pângărindu-l în întregime, întrucât acesta are însuşirea de a se pângări şi de a se molipsi prin comunicare cu duhurile necurate. Păcatul acesta trece neobservat şi pare de neînţeles pentru cei care nu cunosc îndeajuns creştinismul. Iată de ce, în mrejele sale cad cu atâta uşurinţă: naivitatea, necunoştinţa, mărturisirea superficială şi nepăsătoare a credinţei creştine.

Într-o perioadă au fost atinşi de erezie chiar şi unii cuvioşi ai lui Dumnezeu, precum sfinţii Ioanichie cel Mare, Gherasim de la Iordan şi alţii. Dacă aceşti sfinţi bărbaţi, care-şi duceau viaţa având numai şi numai grijă de mântuire, n-au cunoscut deîndată hula mascată împotriva lui Dumnezeu, ce vom zice de cei ce-şi petrec viaţa cufundaţi în grijile lumeşti, având o cunoaştere cu totul neîndestulătoare despre credinţă? Cum vor recunoaşte ei erezia aducătoare de moarte, când aceasta apare ferchezuită sub masca înţelepciunii, a cucerniciei şi a sfinţeniei? Iată din ce cauză comunităţi întregi şi noroade s-au plecat cu atâta uşurinţă sub jugul ereziei. Din aceeaşi cauză devine foarte anevoioasă întoarcerea de la erezie la dreapta credinţă, cu mult mai grea decât întoarcerea din necredinţă şi din idolatrie. Ereziile care sunt mai apropiate de ateism sunt mai lesne de recunoscut şi de lepădat decât ereziile nu prea depărtate de dreapta credinţă, şi de aceea mai acoperite. Împăratul roman cel întocmai-cu-apostolii, marele Constantin, într-o scrisoare către Sfântul Alexandru, patriarhul Alexandriei, acuzatorul ereziarhului Arie, îl roagă să curme disputa ce tulbură liniştea şi pacea prin cuvinte deşarte. Dar, prin aceste cuvinte numite deşarte, era tăgăduită Dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, era desfiinţat creştinismul. Iată cum necunoştinţa, şi în cazul acestui bărbat sfânt, râvnitor al blagocestiei, fusese înşelată prin viclenia ereziei, pe care el nu a putut să o priceapă.

Erezia, fiind un păcat de moarte, se vindecă uşor şi hotărât, ca păcat al minţii, prin predarea ei sinceră, din toată inima, anatemei. Sfântul Ioan Scărarul a spus: Sfânta Biserică Sobornicească îi primeşte pe eretici, atunci când ei predau anatemei cu sinceritate erezia lor (Cuvânt 15, cap. 49) şi îndată îi învredniceşte de Sfintele Taine; în schimb, pe cei căzuţi în curvie, chiar dacă ei şi-ar mărturisi şi ar părăsi păcatul, porunceşte urmând apostoliceştilor canoane, să fie îndepărtaţi de Sfintele Taine pentru mulţi ani (Canon 6 Sinod Laodiceea). Întipărirea cauzată de păcatul trupesc rămâne în om şi după mărturisirea păcatului şi după părăsirea lui; întipărirea cauzată de erezie este nimicită îndată după respingerea ei.

Predarea ereziei anatemei este o doctorie prin care sufletul se eliberează pe deplin şi definitiv de erezie. Fără această vindecare a ereziei, otrava hulei împotriva lui Dumnezeu rămâne în duhul omenesc şi nu încetează să-l clatine cu nedumeriri şi îndoieli pricinuite de compătimirea nedezrădăcinată faţă de erezie; rămân gânduri ce se ridică împotriva cunoştinţei de Dumnezeu (II Cor. 10, 5), făcând anevoioasă mântuirea pentru cel posedat de ele, posedat de legăturile nesupunerii şi împotrivirii faţă de Hristos, pentru cel ce se află în părtăşie cu satana. În privinţa cumplitei plăgi a ereziei, tămăduirea prin anatematisire a fost totdeauna socotită ca neapărat trebuincioasă de către Sfânta Biserică.

Fericitului Theodorit, episcopul Cirului, ce se înfăţişase la cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic, având de gând să se îndreptăţească împotriva acuzaţiilor care i se aduceau, Părinţii prezenţi la Sinod i-au cerut mai întâi să-l predea anatemei pe ereziarhul Nestorie. Theodorit care, în fond, îl respingea pe Nestorie, dar nu atât de hotărât precum îl respingea Biserica, încerca să se îndreptăţească. Părinţii i-au cerut iarăşi să-l dea anatemei, hotărât şi fără rezerve, pe Nestorie şi a lui învăţătură.

Theodorit iarăşi voia să se disculpe, şi atunci Părinţii i-au cerut cu fermitate ori să-l anatematizeze de îndată pe Nestorie, ori îl vor socoti eretic pe Theodorit însuşi. În cele din urmă Theodorit l-a anatematisit pe Nestorie şi pe toate celelalte eresuri ale vremii. Atunci Părinţii au slăvit pe Dumnezeu şi l-au declarat pe Theodorit păstor dreptcredincios, iar Theodorit nu a mai căutat să facă la fel cum dorea mai-nainte, căci pricinile ce-l îmboldeau să se îndreptăţească au fost astfel alungate din sufletul său.

Auzind astăzi înfricoşătoarea vestire a leacului duhovnicesc, să-l primim având adevărata înţelegere a lui şi alipindu-l sufletelor noastre, să ne lepădăm cu sinceritate, fără făţărnicie şi cu hotărâre de acele pierzătoare învăţături pe care Biserica le loveşte cu anatema, pentru mântuirea noastră. Chiar dacă noi le-am respins întotdeauna, să ne întărim prin glasul Bisericii în lepădarea de ele. Libertatea, uşurarea, puterea duhovnicească pe care le vom simţi negreşit în noi, ne mărturisesc dreptatea acestei lucrări bisericeşti şi adevărul învăţăturii pe care Sfânta Biserică o vesteşte.

Iată, deci, singura atitudine corectă a duhului omenesc cu privire la înfricoşătoarea plagă a ereziei.

Biserica vesteşte: Cei ce şi-au predat cugetul lor în ascultare faţă de descoperirea dumnezeiască, slujind-o pre ea, pre aceştia să-i fericim şi să-i lăudăm; iar celor ce se împotrivesc adevărului, dacă nu s-au pocăit înaintea lui Dumnezeu, Carele aşteaptă întoarcerea şi căinţa lor, de n-au voit să urmeze sfintelor Scripturi şi Tradiţiei Bisericii Soborniceşti, să fie caterisiţi şi anatemisiţi!

Celor ce tăgăduiesc existenţa lui Dumnezeu şi susţin că această lume are existenţa de la sine şi că toate se săvârşesc fără pronia dumnezeiască, aşa ca din întâmplare: anatema!

Celor ce spun că Dumnezeu nu este Duh, ci materie, şi celor ce nu-L recunosc ca Sfânt, Atotmilostiv, Preaînţelept, Atotştiutor, rostind alte asemenea hule: anatema!

Celor ce îndrăznesc să spună că Fiul lui Dumnezeu nu este de-o-fiinţă şi egal în cinstire cu Tatăl, şi cu Duhul Sfânt; care nu mărturisesc că Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt sunt un singur Dumnezeu: anatema!

Celor ce îndrăznesc să spună că pentru mântuirea şi curăţirea noastră de păcate nu sunt de trebuinţă venirea în lume după trup a Fiului lui Dumnezeu, patimile Lui cele de bunăvoie, de moartea şi Învierea Lui: anatema!

Celor ce nu primesc răscumpărarea noastră prin har, propovăduită de Evanghelie, ca singurul mijloc de îndreptare a noastră înaintea lui Dumnezeu: anatema!

Celor ce cutează să spună că Preacurata Fecioară Maria nu a fost mai înainte de naştere, întru naştere şi după naştere fecioară: anatema!

Celor ce nu cred că Sfântul Duh i-a înţelepţit pe prooroci şi pe apostoli şi a binevestit nouă prin ei adevărata cale de mântuire, prin atâtea minuni, şi că Duhul sălăşluieşte acum în inimile adevăraţilor şi drepţilor creştini, povăţuindu-i la tot adevărul: anatema!

Celor ce nu recunosc nemurirea sufletului, sfârşitul acestui veac, Judecata ce va să fie, răsplata cerească pentru faptele cele bune şi osânda veşnică pentru păcate: anatema!

Celor ce tăgăduiesc Tainele Sfintei Biserici a lui Hristos: anatema!

Celor ce tăgăduiesc Soboarele Sfinţilor Părinţi şi cele predanisite de către dânşii, în conglăsuire cu descoperirea dumnezeiască, şi păzite cu sfinţenie de către Biserica Ortodoxă şi Sobornicească: anatema!

Adevărul dumnezeiesc S-a întrupat, ca prin Sine să ne mântuiască pre noi, cei morţi ca urmare a primirii şi însuşirii a ucigătoarei minciuni. De veţi petrece voi întru cuvântul meu, cu adevărat Ucenici ai mei sunteţi – grăieşte El – Şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pre voi (Ioan 8, 31-32). Numai cel ce rămâne credincios învăţăturii lui Hristos, respinge cu hotărâre şi totdeauna va respinge toate învăţăturile ce au fost, sunt şi vor fi născocite de duhurile necurate şi de oamenii căzuţi, vrăjmaşi ai învăţăturii lui Hristos, ai înţelepciunii dumnezeieşti, ce ne-a lăsat legământ să păstrăm unitatea şi deplinătatea lor, numai acela poate să rămână credincios învăţăturii lui Hristos. Învăţătura de Dumnezeu descoperită se păstrează în toată plinătatea ei numai şi numai în sânul Bisericii Ortodoxe de Răsărit. Amin!

Sfântul Ierarh Ignatie (Brianceaninov)
fragmente din Cuvântul la Duminica Biruinţei Ortodoxiei

sursa: traditia ortodoxa