Din anul 1970, un fenomen religios, cu milioane de
adepţi, se manifestă în cadrul Bisericii Catolice prin mişcarea
de reînnoire harismatică. Sub aparenţele unei religiozităţi de
mare spiritualitate creştină, această mişcare reprezintă, în
realitate, o gravă abatere de credinţă. Inspirată din secta
penticostarilor americani, cu manifestări de pretinse harisme,
această nouă sectă este constituită în frăţii de câte zece
persoane, înglobate la rândul lor în formaţii mai mari de sute
de membri, fiecare frăţie sau formaţie purtând câte o denumire
biblică. Frăţiile sunt organizate din mireni, pe un principiu de
autonomie, dar se alcătuiesc şi în comunităţi monastice cu
celibatari, bărbaţi şi femei, precum şi din persoane căsătorite,
care au deci familie şi copii. Este de menţionat că asemenea
organizaţii - mai ales comunităţile monastice cu bărbaţi şi
femei în comun, şi cu familii întregi - nu au existat niciodată în
Creştinism, ele fiind experienţe noi care aduc o inevitabilă
sminteală.
Această mişcare se subordonează episcopatelor catolice,
căutând să reediteze viaţa primilor creştini, dar sub o cu totul
altă formă. Toate veniturile, salariile, bunurile şi proprietăţile
harismaticilor se administrează în comun, ei ducând o viaţă de
obşte. În mod deosebit, mişcarea înţelege să reînvie harismele
de altădată, de care pomeneşte Apostolul Pavel: darul
vindecărilor, al proorociei, al discernământului şi al glosolaliei
(facultatea de a vorbi în limbi necunoscute).
Despre această acţiune religioasă, anchetată de
benedictinul Manteau-Boramy, doctor în teologie şi expert la
Vatican II, şi de cardinalul Suenens, primatul Belgiei, papa
Paul al VI-lea s-a pronunţat că în perioada critică prin care
trece Catolicismul, o asemenea mişcare reprezintă la chance de
I'Eglise.
Dată fiind amploarea mişcării, în 1975 s-a ţinut la Roma
un congres al harismaticilor, cu 10.000 de reprezentanţi, care
au primit binecuvântarea papei, în bazilica Sfântul Petru. În
1978, harismaticii au ţinut la Dublin un congres şi mai mare, la
care au luat parte 2 cardinali, 38 de episcopi, 1500 de preoţi şi
30.000 de credincioşi din 75 de ţări13.
Aceşti credincioşi se adună periodic în biserici şi în
capele, mai cu seamă prin bisericile fără preoţi, din cauza
lipsei de slujitori, dar şi în casele lor. În aceste adunări ei citesc
şi comentează Biblia, se roagă, legănându-se cu mâinile
ridicate, şi apoi, în mod spontan, articulează sunete
armonizate, pronunţate monoton sau cântate la unison, într-o
manieră medievală. În pauzele dintre aceste manifestări, cântă
cântece moderne, bat din palme, dansează şi se îmbrăţişează,
socotindu-se fraţi si surori14. Sunt frecvente cazurile când unii
din aceşti harismatici vorbesc în limbi arhaice sau moderne,
necunoscute lor. Se citează astfel cazul unui francez care a
vorbit în limba chineză; sau al unui irlandez care a vorbit unui
rabin în ebraică, dezvăluindu-i taine din viaţa lui trecută, ca şi
din cea a tatălui lui15. Alteori s-au produs vindecări
neaşteptate de paralizii, verificate şi de medici16.
Aceste fenomene de vorbiri în limbi, de vindecări
spectaculoase sau de preziceri sunt cât se poate de dubioase şi
trădează prezenţa demonului. Având în vedere originea
acestei mişcări religioase, generată de secta Penticostalilor,
rezultă că ea poartă din capul locului o pecete dubioasă.
Pastorul metodist Charles Parham, întemeietorul sectei
Penticostalilor, în intenţia de a reînvia harismele, a stabilit
condiţia prin care Duhul Sfânt poate coborî asupra unei,
persoane, învrednicind-o cu anumite harisme, şi anume atunci
când mai mulţi credincioşi îşi pun mâinile pe capul acelei
persoane şi fac o anumită invocare. Deci pe măsură ce
harismele s-au tot rărit în cursul timpului, din motive
binecuvântate de Dumnezeu, iată că acum adepţii reînnoirii
cred că Duhul Sfânt vine la cerere, în urma unor manifestări
neobişnuite, dar exhibiţioniste şi lipsite de orice înălţime
spirituală.
Dacă Apostolii, printr-o lucrare a Duhului Sfânt, au
primit darul de a face minuni şi de a vorbi în limbi, în scopul
de a propovădui Evanghelia în rândul atâtor neamuri păgâne,
aceasta a avut o raţiune a momentului - începutul
Creştinismului. Iar Apostolii predicau în diferitele limbi ale
timpului într-o deplină înţelegere a celor ce spuneau, şi nu
prin cuvinte bolborosite şi neînţelese, cum se întâmplă harismaticilor.
Cât despre prezicerile pe care unii din aceşti credincioşi
le fac în adunările lor, ele nu se deosebesc cu nimic de acelea
ale chiromanţilor sau a oricărui medium care cade în transă,
întrucât sursa inspiraţiilor este aceeaşi, dubioasă şi necurată, şi
numai modalitatea manifestărilor diferă de la unii la alţii.
Adevăratele preziceri aveau un scop duhovnicesc, şi nu ţinte
banale, cu demonstraţii publice.
Felul straniu de manifestare, practica rugăciunilor, faptul
că se socotesc vrednici a avea pretinse daruri de la Duhul
Sfânt, arată că această mişcare este o sectă, chiar dacă ea s-a
constituit ca o bisericuţă în sânul Bisericii Catolice. Adepţii
acestei mişcări religioase se află în primejdia de a aluneca din
ce în ce mai jos în rătăcirea lor, în măsura în care se socotesc
aleşi şi au o încredere nelimitată în duhul care îi inspiră. A
forţa voinţa divină să trimită Duhul Sfânt pentru a împlini
minuni, a folosi în acest scop practici necunoscute, neobişnuite
şi în contradicţie cu toată Tradiţia Bisericii şi cu adevărata
spiritualitate creştină, înseamnă nu numai o mare eroare de
credinţă, ci o alunecare în vrăjitorie, sub un impuls demonic.
Cu toate acestea, Înaltul Pontif şi sfetnicii săi au girat
mişcarea harismatică, au binecuvântat-o, au încurajat-o şi au
considerat-o un noroc al Bisericii!
Fapte tulburătoare, de altă natură, se petrec în sânul
Bisericii Catolice şi ca urmare a unor ciudate iniţiative ale
Vaticanului faţă de lumea protestantă. Astfel, pentru a
complace protestantismului în scop propagandistic, Biserica
Romano-Catolică a ridicat problema eventualei reconsiderări a
lui Martin Luther. În acelaşi sens, cardinalul Willebrands,
preşedintele Secretariatului pentru Unitatea Creştinilor de pe
lângă Vatican, cu prilejul adunării protestante din anul 1970,
de la Evian, a făcut chiar elogiul marelui reformator. Această
neaşteptată ieşire din partea unei asemenea marcante
autorităţi catolice a produs o vie reacţie în unele cercuri
clericale romane care, în frunte cu monseniorul Francesco
Spadaforo, l-au calificat pe ilustrul cardinal drept eretic.
Acţiuni misionare de o orientare spirituală cu totul
greşită s-au manifestat, în ultima vreme, în Catolicism, şi faţă
de mozaism, în vederea convertirii evreilor la Creştinism. În
acest scop, căutând să li se niveleze drumul pentru a-i apropia
de Biserică şi a le uşura - după părerea Vaticanului - accesul la
botez, s-a mers cu cedările până la măsluirea unor adevăruri
evanghelice şi istorice17. Ca urmare, s-a înţeles să se atenueze
cât mai mult răspunderea pe care o poartă evreii, ca neam şi ca
indivizi, pentru răstignirea Mântuitorului, păcat pe care
Hristos nu l-a iertat, ci mai greu l-a acuzat. Aceasta nu înseamnă
însă că o discriminare cu caracter antisemit ar fi cât de puţin
justificată, ci dimpotrivă, ar fi foarte reprobabilă. Căci fiecare
om este o parte din umanitatea în care se reflectă Divinitatea,
şi el trebuie iubit cu dragostea cu care Hristos S-a jertfit pentru
el. Dar de la această atitudine creştină, faţă de care se cuvine
toată înţelegerea evanghelică, şi până la a se arăta îngăduinţă
faţă de spiritul antihristic al iudaismului sau până la a
minimaliza uciderea sacrilegă, săvârşită în numele întregului
neam evreiesc şi al urmaşilor săi, este o distanţă enormă. Căci
blestemul cu care au fost blestemaţi preoţii şi poporul apasă şi
azi pe fiecare evreu care continuă să se lepede de Hristos si să-
I hulească numele.
Un asemenea punct de vedere, cu care Biserica Ortodoxă
nu va putea fi niciodată de acord, este pe cât de greşit, pe atât
de primejdios, prin capitularea în faţa iudaismului, ca rezultat
al infiltraţiilor masonice în mijlocul ierarhiei catolice. O
asemenea atitudine lasă uşa deschisă şi altor posibile concesii
care se vor face Masoneriei şi angajează la răspunderi foarte
grave ierarhia Bisericii Catolice.
Pretenţia ca evreii să fie absolviţi de învinuirea uciderii
lui Hristos a fost ridicată, în mai multe rânduri, chiar din
mijlocul cercurilor iudaice. În anii din urmă, şeful rabin din
România spunea: În loc de a îmbrăţişa cu dragoste şi recunoştinţă
poporul care păstrează curat şi nealterat străvechiul Legământ, s-a
şoptit mereu, fie cavalerilor îmbrăcaţi în armură de cruciaţi, fie
monahilor înveşmântaţi în sutană, fie ţăranului neştiutor, că acest
popor e vinovat de deicid. Râuri de sânge au curs de pe urma acestei
absurde îmbinări de noţiuni, care admite că Dumnezeu poate fi ucis
şi dezminte însăşi versiunea faptelor, aşa cum este ea narată de
Scriptura cea nouă. (...) Trebuie să răsune un zguduitor şi universal
Pecavi care să pună capăt absurdelor născociri ale unui dramatic
trecut şi să pună bazele unei înfrăţiri18.
Deci conform acestui punct de vedere, propriu
iudaismului, nu evreii ar trebui să se pocăiască pentru
nelegiuitul lor sacrilegiu, ci creştinii ar trebui să recunoască
păcatul, printr-un zguduitor şi universal Pecavi. Ca un ecou
întârziat de acum două mii de ani, al învinuirilor aduse de
marele preot de atunci împotriva lui Hristos, pătrunde acum
glasul şefului rabin Moses Rosen împotriva creştinilor care nu
s-au pocăit pentru absurdele lor născociri despre cei care L-au
răstignit pe Domnul.
Când Iisus a fost dus spre judecată în fala lui Pilat,
arhiereii şi bătrânii au aţâţat mulţimile ca să ceară pe Baraba, iar pe
Iisus să-L piardă. (...) Toţi au răspuns: Să fie răstignit! A zis iarăşi
Pilat: Dar ce rău a făcut? (...) Nevinovat sunt de sângele Dreptului
acestuia. Voi veţi vedea. Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele
Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri! (Mt. 27, 20-25). Iar
când, la locul numit Câpăţâna, Iisus a zis: Tată, iartă-i, că nu ştiu
ce fac, El se referea la ostaşii romani - păgâni şi inconştienţi,
care împlineau ordinul execuţiei, fără să-şi dea seama de cele
ce făceau - iar nu la acei care i-au cerut răstignirea şi şi-au luat
asupra lor şi a copiilor lor Fărădelegea acestui sacrilegiu. De naş
fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au
cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor (In. 15, 22). De nu aş fi
făcut întrei ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar
avea; dar acum M-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl
Meu (In. 15, 24). Iar lui Pilat, Iisus i-a răspuns: De aceea cel ce Ma
predat ţie mai mare păcat are (In. 19, 11).
Iisus nu i-a iertat. Dar Vaticanul a căutat să circumscrie
răspunderea sacrilegiului comis numai la acuzatorii lui direcţi
de atunci, absolvind tot restul Israelului de implicaţiile acestei
Fărădelegi. Dar pentru că blestemul cu care s-a blestemat
norodul a fost rostit de bătrânii sinedriului, de preoţi şi de mai
marele preot, el a căzut asupra întregului popor şi nu numai a
celor de faţă. Iar dacă ar fi să se facă azi un sondaj printre
rabinii, cărturarii şi bătrânii acestui popor, cu privire la
hotărârea luată de înaintaşii lor faţă de Iisus, crede oare
Conciliul Vaticanului că s-ar desolidariza ei de acea hotărâre
sau că ar contesta consecinţele acelui blestem arhieresc?
Iată de ce, evreilor care vor să primească botezul
credinţei ortodoxe, Biserica le cere, pe temeiul Tradiţiei, ca la
prima cateheză să se facă, între altele, următoarele lepădări,
cuprinse în Evhologhiu: Mă lepăd de toată credinţa iudaică şi
blestem toată hula lor pe care o au asupra Domnului Iisus Hristos,
asupra Preacuratei Maicii Sale asupra tuturor Sfinţilor şi asupra
tuturor creştinilor. Mă lepăd de cele ale legii vechi, ca de cele ce acum
au trecut, şi de alte obiceiuri evreieşti, cele de Dumnezeu hulitoare, şi
de blestemata lor carte, Talmudul, precum şi de toate tălmăcirile
acestuia, şi le blestem pe ele.
În luna august 1968, a avut loc în America Latină, la
Bogota, prima reuniune la scară continentală între catolici şi
evrei, cu participarea a 27 de personalităţi, printre care şi
cardinalul Raul Silva Henriquez de Santiago de Chile,
dimpreună cu mai mulţi episcopi. Cu această ocazie s-au
formulat o serie de concluzii mai importante. În ceea ce
priveşte comunităţile religioase, reuniunea a recomandat o
colaborare cât mai strânsă între organizaţiile evreieşti şi cele
creştine, hotărând, între altele: Să se desfăşoare o lucrare comună,
pe cât posibil mai extinsă şi unitară, a celor două confesiuni
religioase faţă de necesităţile umane; să se încurajeze ţinerea
reciprocă de cursuri, de seminarii şi conferinţe, pe tot cuprinsul
continentului latino-american, pe teme specifice, susţinute de teologi
evrei şi creştini, care să-şi expună propria religie şi cultură etc.
Dar reuniunea de la Bogota a mai hotărât: Revizuirea
cărţilor de texte ale catehismelor, ale manualelor de rugăciuni, ale
dicţionarelor şi enciclopediilor pentru a elimina orice formă de
prejudiciere reciprocă; promovarea, în ambele comunităţi, a
cunoaşterii liturghiilor respective; participarea evreilor şi a
creştinilor la rugăciuni în comun, servindu-se de Tanas (Vechiul
Testament). În acest scop, textele biblice şi de rugăciuni vor fi alese
cu grijă pentru a se elimina pasajele care se pot preta la controverse,
iar pentru rugăciunile în comun va fi preferabil să se utilizeze alte
formulări decât acelea pe care le comportă în mod obişnuit
liturghia19.
Prin asemenea iniţiative, devenite acte normative pentru
Biserica Catolică, se nesocotesc cu totul canoanele apostolice
care interzic, sub pedeapsa caterisirii şi a afurisirii, pe acei
clerici sau laici care ar face rugăciuni împreună cu ereticii sau
cu cei înlăturaţi din obştea creştinilor20.
Dacă această acţiune este oprită şi condamnată de
Biserică, cu cât mai grav este faptul că asemenea rugăciuni şi
formulări din Vechiul Testament se oficiază nu cu ereticii, care
sunt totuşi creştini, ci cu evreii talmudişti, desconsiderând
canoanelor ecumenice şi, mai mult, cu binecuvântarea oficială
a Bisericii! Cât despre revizuirea cărţilor de texte ale
catehismelor, manualelor de rugăciuni etc., în vederea
eliminării oricărei forme de prejudiciere reciprocă, aceasta
înseamnă schimonosirea credinţei creştine în scopul de a fi pe
placul mozaismului, adică al „Sinagogii Satanei”, înseamnă a
răstălmăci Predaniile Sfinţilor Părinţi şi a perverti duhul
credinţei creştine!
Dar ce legătură poate avea Hristos cu Antihristul? Căci
atitudinea iudaizantă, adoptată de Biserica Romei, pune din
nou în actualitate câteva puncte fundamentale programate de
Francmasonerie: Misiunea cea mai importantă a Francmasoneriei
este să glorifice iudaismul (revista francmasonică Symbolisme,
iulie 1928). Francmasoneria vrea să fie Super-Biserică, Biserica
aceea care le va reuni pe toate (Bulletin du grand Orient, nr. 37);
Scopul nostru final este distrugerea pentru totdeauna a
catolicismului şi chiar a ideii creştine (citat din La revelation, Mgr.
de Ségur). În vederea distrugerii Catolicismului, gruparea
secretă Haute vente urmăreşte dispariţia puterii temporale a
papilor şi coruperea Bisericii Catolice21.
În afara multiplelor răstălmăciri dogmatice, cultice,
canonice şi eclesiastice, care au dus la divergenţe între Biserica
Ortodoxă şi cea Romano-Catolică, în ultima vreme s-au ivit
altele noi, grave, care s-au adăugat la cele existente, adâncind
şi mai mult hotarul despărţitor dintre cele două Biserici
Creştine.
În situaţia tulbure existentă, s-a mers atât de departe cu
neînţelegerile şi cu opacitatea, încât s-a ridicat şi anatema care
fusese pronunţată altădată asupra Francmasoneriei. În noaptea
de 22 iunie 1971, Biserica Catolică şi Marea Lojă a Franţei au
pus capăt unui secol şi jumătate de interdicţii, condamnări şi
excomunicări. Opt sute de fraţi evrei, creştini, musulmani şi
atei, în frunte cu marele maestru al Marii Loji, serenisimul
Pierre Simon, l-au primit cu mare alai, în templul lor de la
Paris (Rue de Puteaux), pe monseniorul Daniel Pezeril,
consilierul arhiepiscopului de Paris, cardinalul François Marty,
care a făcut împăcarea Bisericii catolice cu Masoneria Marii
Loji a Franţei. Iar în 1986, în mod surprinzător, papa Ioan Paul
al II-lea s-a dus la sinagoga mare din Roma, într-o vizită
oficială, închipuindu-şi că astfel va putea capta bunăvoinţa
talmudică. Marele rabin şi asistenţa l-au primit protocolar, dar
rece.
Deci ce garanţie spirituală ar mai putea oferi Biserica
Catolică, în condiţiile gravei crize care o frământă, pentru
deschiderea unui drum luminos, de împăcare în duh şi în
adevăr, cu pravoslavnica Biserică Ortodoxă, în vederea unirii
lor?
Numai atunci când se va smeri trufia papală şi a
conclavului său ambiţios, numai atunci se va putea netezi
drumul anevoios al împăcării celor două Biserici sub lumina
Duhului Sfânt. Numai atunci vor putea privi şi fraţii apuseni
cu ochi curaţi şi inima fără vicleşug, ca şi Nathanael din
Evanghelie, spre fraţii orientali care, cu braţele deschise, îi
aşteaptă de o mie de ani cu nelipsită răbdare, pentru ca în
aceeaşi credinţă şi în aceeaşi dragoste să înalţe rugăciuni de
preamărire lui Dumnezeu, pentru regăsirea lor în Duh şi în
Adevăr.
13 Le Point, nr. 301, 26 iunie 1978.
14 Andre Mehat, Comment peut-on etre charismatigue?, Seuil, Paris.
15 Les nouveaux mystiques, în Le Point, nr. 275.
16 G. Pierre, Il est vivant, în Revue francaise du Renouveau, 1976.
17 Declaration sur 1es relations de l’Eglise avec les religions non chretiennes - la religion
juive, în Les Actes du Concile Vatican II, vol. III, pp. 162-165.
18 Dr. Moses Rosen, Rădăcinile Bunului Măslin, din cartea În lumina Torei, 1971, pp. 183-
185
19 Relations entre 1'Eglise et 1e Judaisme, SOEPI, nr. 6, ianuarie 1969, pp. 20-21
20 Sfintele Canoane Apostolice hotărăsc: Can. 10: Dacă cineva s-ar ruga împreună cu cel
înlăturat din obştea creştinilor, chiar în casă, să se afurisească. Can. 11: Dacă cineva ar face
rugăciuni cu un preot caterisit, să se afurisească. Can. 45: Episcopul, preotul care se roagă
numai împreună cu ereticii să se afurisească. Can. 64: Dacă un cleric sau laic ar merge la
sinagoga iudeilor sau a ereticilor, pentru a se ruga, să se caterisească.
21 Roger Rebut, op. cit., p. 21.
adepţi, se manifestă în cadrul Bisericii Catolice prin mişcarea
de reînnoire harismatică. Sub aparenţele unei religiozităţi de
mare spiritualitate creştină, această mişcare reprezintă, în
realitate, o gravă abatere de credinţă. Inspirată din secta
penticostarilor americani, cu manifestări de pretinse harisme,
această nouă sectă este constituită în frăţii de câte zece
persoane, înglobate la rândul lor în formaţii mai mari de sute
de membri, fiecare frăţie sau formaţie purtând câte o denumire
biblică. Frăţiile sunt organizate din mireni, pe un principiu de
autonomie, dar se alcătuiesc şi în comunităţi monastice cu
celibatari, bărbaţi şi femei, precum şi din persoane căsătorite,
care au deci familie şi copii. Este de menţionat că asemenea
organizaţii - mai ales comunităţile monastice cu bărbaţi şi
femei în comun, şi cu familii întregi - nu au existat niciodată în
Creştinism, ele fiind experienţe noi care aduc o inevitabilă
sminteală.
Această mişcare se subordonează episcopatelor catolice,
căutând să reediteze viaţa primilor creştini, dar sub o cu totul
altă formă. Toate veniturile, salariile, bunurile şi proprietăţile
harismaticilor se administrează în comun, ei ducând o viaţă de
obşte. În mod deosebit, mişcarea înţelege să reînvie harismele
de altădată, de care pomeneşte Apostolul Pavel: darul
vindecărilor, al proorociei, al discernământului şi al glosolaliei
(facultatea de a vorbi în limbi necunoscute).
Despre această acţiune religioasă, anchetată de
benedictinul Manteau-Boramy, doctor în teologie şi expert la
Vatican II, şi de cardinalul Suenens, primatul Belgiei, papa
Paul al VI-lea s-a pronunţat că în perioada critică prin care
trece Catolicismul, o asemenea mişcare reprezintă la chance de
I'Eglise.
Dată fiind amploarea mişcării, în 1975 s-a ţinut la Roma
un congres al harismaticilor, cu 10.000 de reprezentanţi, care
au primit binecuvântarea papei, în bazilica Sfântul Petru. În
1978, harismaticii au ţinut la Dublin un congres şi mai mare, la
care au luat parte 2 cardinali, 38 de episcopi, 1500 de preoţi şi
30.000 de credincioşi din 75 de ţări13.
Aceşti credincioşi se adună periodic în biserici şi în
capele, mai cu seamă prin bisericile fără preoţi, din cauza
lipsei de slujitori, dar şi în casele lor. În aceste adunări ei citesc
şi comentează Biblia, se roagă, legănându-se cu mâinile
ridicate, şi apoi, în mod spontan, articulează sunete
armonizate, pronunţate monoton sau cântate la unison, într-o
manieră medievală. În pauzele dintre aceste manifestări, cântă
cântece moderne, bat din palme, dansează şi se îmbrăţişează,
socotindu-se fraţi si surori14. Sunt frecvente cazurile când unii
din aceşti harismatici vorbesc în limbi arhaice sau moderne,
necunoscute lor. Se citează astfel cazul unui francez care a
vorbit în limba chineză; sau al unui irlandez care a vorbit unui
rabin în ebraică, dezvăluindu-i taine din viaţa lui trecută, ca şi
din cea a tatălui lui15. Alteori s-au produs vindecări
neaşteptate de paralizii, verificate şi de medici16.
Aceste fenomene de vorbiri în limbi, de vindecări
spectaculoase sau de preziceri sunt cât se poate de dubioase şi
trădează prezenţa demonului. Având în vedere originea
acestei mişcări religioase, generată de secta Penticostalilor,
rezultă că ea poartă din capul locului o pecete dubioasă.
Pastorul metodist Charles Parham, întemeietorul sectei
Penticostalilor, în intenţia de a reînvia harismele, a stabilit
condiţia prin care Duhul Sfânt poate coborî asupra unei,
persoane, învrednicind-o cu anumite harisme, şi anume atunci
când mai mulţi credincioşi îşi pun mâinile pe capul acelei
persoane şi fac o anumită invocare. Deci pe măsură ce
harismele s-au tot rărit în cursul timpului, din motive
binecuvântate de Dumnezeu, iată că acum adepţii reînnoirii
cred că Duhul Sfânt vine la cerere, în urma unor manifestări
neobişnuite, dar exhibiţioniste şi lipsite de orice înălţime
spirituală.
Dacă Apostolii, printr-o lucrare a Duhului Sfânt, au
primit darul de a face minuni şi de a vorbi în limbi, în scopul
de a propovădui Evanghelia în rândul atâtor neamuri păgâne,
aceasta a avut o raţiune a momentului - începutul
Creştinismului. Iar Apostolii predicau în diferitele limbi ale
timpului într-o deplină înţelegere a celor ce spuneau, şi nu
prin cuvinte bolborosite şi neînţelese, cum se întâmplă harismaticilor.
Cât despre prezicerile pe care unii din aceşti credincioşi
le fac în adunările lor, ele nu se deosebesc cu nimic de acelea
ale chiromanţilor sau a oricărui medium care cade în transă,
întrucât sursa inspiraţiilor este aceeaşi, dubioasă şi necurată, şi
numai modalitatea manifestărilor diferă de la unii la alţii.
Adevăratele preziceri aveau un scop duhovnicesc, şi nu ţinte
banale, cu demonstraţii publice.
Felul straniu de manifestare, practica rugăciunilor, faptul
că se socotesc vrednici a avea pretinse daruri de la Duhul
Sfânt, arată că această mişcare este o sectă, chiar dacă ea s-a
constituit ca o bisericuţă în sânul Bisericii Catolice. Adepţii
acestei mişcări religioase se află în primejdia de a aluneca din
ce în ce mai jos în rătăcirea lor, în măsura în care se socotesc
aleşi şi au o încredere nelimitată în duhul care îi inspiră. A
forţa voinţa divină să trimită Duhul Sfânt pentru a împlini
minuni, a folosi în acest scop practici necunoscute, neobişnuite
şi în contradicţie cu toată Tradiţia Bisericii şi cu adevărata
spiritualitate creştină, înseamnă nu numai o mare eroare de
credinţă, ci o alunecare în vrăjitorie, sub un impuls demonic.
Cu toate acestea, Înaltul Pontif şi sfetnicii săi au girat
mişcarea harismatică, au binecuvântat-o, au încurajat-o şi au
considerat-o un noroc al Bisericii!
Fapte tulburătoare, de altă natură, se petrec în sânul
Bisericii Catolice şi ca urmare a unor ciudate iniţiative ale
Vaticanului faţă de lumea protestantă. Astfel, pentru a
complace protestantismului în scop propagandistic, Biserica
Romano-Catolică a ridicat problema eventualei reconsiderări a
lui Martin Luther. În acelaşi sens, cardinalul Willebrands,
preşedintele Secretariatului pentru Unitatea Creştinilor de pe
lângă Vatican, cu prilejul adunării protestante din anul 1970,
de la Evian, a făcut chiar elogiul marelui reformator. Această
neaşteptată ieşire din partea unei asemenea marcante
autorităţi catolice a produs o vie reacţie în unele cercuri
clericale romane care, în frunte cu monseniorul Francesco
Spadaforo, l-au calificat pe ilustrul cardinal drept eretic.
Acţiuni misionare de o orientare spirituală cu totul
greşită s-au manifestat, în ultima vreme, în Catolicism, şi faţă
de mozaism, în vederea convertirii evreilor la Creştinism. În
acest scop, căutând să li se niveleze drumul pentru a-i apropia
de Biserică şi a le uşura - după părerea Vaticanului - accesul la
botez, s-a mers cu cedările până la măsluirea unor adevăruri
evanghelice şi istorice17. Ca urmare, s-a înţeles să se atenueze
cât mai mult răspunderea pe care o poartă evreii, ca neam şi ca
indivizi, pentru răstignirea Mântuitorului, păcat pe care
Hristos nu l-a iertat, ci mai greu l-a acuzat. Aceasta nu înseamnă
însă că o discriminare cu caracter antisemit ar fi cât de puţin
justificată, ci dimpotrivă, ar fi foarte reprobabilă. Căci fiecare
om este o parte din umanitatea în care se reflectă Divinitatea,
şi el trebuie iubit cu dragostea cu care Hristos S-a jertfit pentru
el. Dar de la această atitudine creştină, faţă de care se cuvine
toată înţelegerea evanghelică, şi până la a se arăta îngăduinţă
faţă de spiritul antihristic al iudaismului sau până la a
minimaliza uciderea sacrilegă, săvârşită în numele întregului
neam evreiesc şi al urmaşilor săi, este o distanţă enormă. Căci
blestemul cu care au fost blestemaţi preoţii şi poporul apasă şi
azi pe fiecare evreu care continuă să se lepede de Hristos si să-
I hulească numele.
Un asemenea punct de vedere, cu care Biserica Ortodoxă
nu va putea fi niciodată de acord, este pe cât de greşit, pe atât
de primejdios, prin capitularea în faţa iudaismului, ca rezultat
al infiltraţiilor masonice în mijlocul ierarhiei catolice. O
asemenea atitudine lasă uşa deschisă şi altor posibile concesii
care se vor face Masoneriei şi angajează la răspunderi foarte
grave ierarhia Bisericii Catolice.
Pretenţia ca evreii să fie absolviţi de învinuirea uciderii
lui Hristos a fost ridicată, în mai multe rânduri, chiar din
mijlocul cercurilor iudaice. În anii din urmă, şeful rabin din
România spunea: În loc de a îmbrăţişa cu dragoste şi recunoştinţă
poporul care păstrează curat şi nealterat străvechiul Legământ, s-a
şoptit mereu, fie cavalerilor îmbrăcaţi în armură de cruciaţi, fie
monahilor înveşmântaţi în sutană, fie ţăranului neştiutor, că acest
popor e vinovat de deicid. Râuri de sânge au curs de pe urma acestei
absurde îmbinări de noţiuni, care admite că Dumnezeu poate fi ucis
şi dezminte însăşi versiunea faptelor, aşa cum este ea narată de
Scriptura cea nouă. (...) Trebuie să răsune un zguduitor şi universal
Pecavi care să pună capăt absurdelor născociri ale unui dramatic
trecut şi să pună bazele unei înfrăţiri18.
Deci conform acestui punct de vedere, propriu
iudaismului, nu evreii ar trebui să se pocăiască pentru
nelegiuitul lor sacrilegiu, ci creştinii ar trebui să recunoască
păcatul, printr-un zguduitor şi universal Pecavi. Ca un ecou
întârziat de acum două mii de ani, al învinuirilor aduse de
marele preot de atunci împotriva lui Hristos, pătrunde acum
glasul şefului rabin Moses Rosen împotriva creştinilor care nu
s-au pocăit pentru absurdele lor născociri despre cei care L-au
răstignit pe Domnul.
Când Iisus a fost dus spre judecată în fala lui Pilat,
arhiereii şi bătrânii au aţâţat mulţimile ca să ceară pe Baraba, iar pe
Iisus să-L piardă. (...) Toţi au răspuns: Să fie răstignit! A zis iarăşi
Pilat: Dar ce rău a făcut? (...) Nevinovat sunt de sângele Dreptului
acestuia. Voi veţi vedea. Iar tot poporul a răspuns şi a zis: Sângele
Lui asupra noastră şi asupra copiilor noştri! (Mt. 27, 20-25). Iar
când, la locul numit Câpăţâna, Iisus a zis: Tată, iartă-i, că nu ştiu
ce fac, El se referea la ostaşii romani - păgâni şi inconştienţi,
care împlineau ordinul execuţiei, fără să-şi dea seama de cele
ce făceau - iar nu la acei care i-au cerut răstignirea şi şi-au luat
asupra lor şi a copiilor lor Fărădelegea acestui sacrilegiu. De naş
fi venit şi nu le-aş fi vorbit, păcat nu ar avea; dar acum n-au
cuvânt de dezvinovăţire pentru păcatul lor (In. 15, 22). De nu aş fi
făcut întrei ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, păcat nu ar
avea; dar acum M-au şi văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl
Meu (In. 15, 24). Iar lui Pilat, Iisus i-a răspuns: De aceea cel ce Ma
predat ţie mai mare păcat are (In. 19, 11).
Iisus nu i-a iertat. Dar Vaticanul a căutat să circumscrie
răspunderea sacrilegiului comis numai la acuzatorii lui direcţi
de atunci, absolvind tot restul Israelului de implicaţiile acestei
Fărădelegi. Dar pentru că blestemul cu care s-a blestemat
norodul a fost rostit de bătrânii sinedriului, de preoţi şi de mai
marele preot, el a căzut asupra întregului popor şi nu numai a
celor de faţă. Iar dacă ar fi să se facă azi un sondaj printre
rabinii, cărturarii şi bătrânii acestui popor, cu privire la
hotărârea luată de înaintaşii lor faţă de Iisus, crede oare
Conciliul Vaticanului că s-ar desolidariza ei de acea hotărâre
sau că ar contesta consecinţele acelui blestem arhieresc?
Iată de ce, evreilor care vor să primească botezul
credinţei ortodoxe, Biserica le cere, pe temeiul Tradiţiei, ca la
prima cateheză să se facă, între altele, următoarele lepădări,
cuprinse în Evhologhiu: Mă lepăd de toată credinţa iudaică şi
blestem toată hula lor pe care o au asupra Domnului Iisus Hristos,
asupra Preacuratei Maicii Sale asupra tuturor Sfinţilor şi asupra
tuturor creştinilor. Mă lepăd de cele ale legii vechi, ca de cele ce acum
au trecut, şi de alte obiceiuri evreieşti, cele de Dumnezeu hulitoare, şi
de blestemata lor carte, Talmudul, precum şi de toate tălmăcirile
acestuia, şi le blestem pe ele.
În luna august 1968, a avut loc în America Latină, la
Bogota, prima reuniune la scară continentală între catolici şi
evrei, cu participarea a 27 de personalităţi, printre care şi
cardinalul Raul Silva Henriquez de Santiago de Chile,
dimpreună cu mai mulţi episcopi. Cu această ocazie s-au
formulat o serie de concluzii mai importante. În ceea ce
priveşte comunităţile religioase, reuniunea a recomandat o
colaborare cât mai strânsă între organizaţiile evreieşti şi cele
creştine, hotărând, între altele: Să se desfăşoare o lucrare comună,
pe cât posibil mai extinsă şi unitară, a celor două confesiuni
religioase faţă de necesităţile umane; să se încurajeze ţinerea
reciprocă de cursuri, de seminarii şi conferinţe, pe tot cuprinsul
continentului latino-american, pe teme specifice, susţinute de teologi
evrei şi creştini, care să-şi expună propria religie şi cultură etc.
Dar reuniunea de la Bogota a mai hotărât: Revizuirea
cărţilor de texte ale catehismelor, ale manualelor de rugăciuni, ale
dicţionarelor şi enciclopediilor pentru a elimina orice formă de
prejudiciere reciprocă; promovarea, în ambele comunităţi, a
cunoaşterii liturghiilor respective; participarea evreilor şi a
creştinilor la rugăciuni în comun, servindu-se de Tanas (Vechiul
Testament). În acest scop, textele biblice şi de rugăciuni vor fi alese
cu grijă pentru a se elimina pasajele care se pot preta la controverse,
iar pentru rugăciunile în comun va fi preferabil să se utilizeze alte
formulări decât acelea pe care le comportă în mod obişnuit
liturghia19.
Prin asemenea iniţiative, devenite acte normative pentru
Biserica Catolică, se nesocotesc cu totul canoanele apostolice
care interzic, sub pedeapsa caterisirii şi a afurisirii, pe acei
clerici sau laici care ar face rugăciuni împreună cu ereticii sau
cu cei înlăturaţi din obştea creştinilor20.
Dacă această acţiune este oprită şi condamnată de
Biserică, cu cât mai grav este faptul că asemenea rugăciuni şi
formulări din Vechiul Testament se oficiază nu cu ereticii, care
sunt totuşi creştini, ci cu evreii talmudişti, desconsiderând
canoanelor ecumenice şi, mai mult, cu binecuvântarea oficială
a Bisericii! Cât despre revizuirea cărţilor de texte ale
catehismelor, manualelor de rugăciuni etc., în vederea
eliminării oricărei forme de prejudiciere reciprocă, aceasta
înseamnă schimonosirea credinţei creştine în scopul de a fi pe
placul mozaismului, adică al „Sinagogii Satanei”, înseamnă a
răstălmăci Predaniile Sfinţilor Părinţi şi a perverti duhul
credinţei creştine!
Dar ce legătură poate avea Hristos cu Antihristul? Căci
atitudinea iudaizantă, adoptată de Biserica Romei, pune din
nou în actualitate câteva puncte fundamentale programate de
Francmasonerie: Misiunea cea mai importantă a Francmasoneriei
este să glorifice iudaismul (revista francmasonică Symbolisme,
iulie 1928). Francmasoneria vrea să fie Super-Biserică, Biserica
aceea care le va reuni pe toate (Bulletin du grand Orient, nr. 37);
Scopul nostru final este distrugerea pentru totdeauna a
catolicismului şi chiar a ideii creştine (citat din La revelation, Mgr.
de Ségur). În vederea distrugerii Catolicismului, gruparea
secretă Haute vente urmăreşte dispariţia puterii temporale a
papilor şi coruperea Bisericii Catolice21.
În afara multiplelor răstălmăciri dogmatice, cultice,
canonice şi eclesiastice, care au dus la divergenţe între Biserica
Ortodoxă şi cea Romano-Catolică, în ultima vreme s-au ivit
altele noi, grave, care s-au adăugat la cele existente, adâncind
şi mai mult hotarul despărţitor dintre cele două Biserici
Creştine.
În situaţia tulbure existentă, s-a mers atât de departe cu
neînţelegerile şi cu opacitatea, încât s-a ridicat şi anatema care
fusese pronunţată altădată asupra Francmasoneriei. În noaptea
de 22 iunie 1971, Biserica Catolică şi Marea Lojă a Franţei au
pus capăt unui secol şi jumătate de interdicţii, condamnări şi
excomunicări. Opt sute de fraţi evrei, creştini, musulmani şi
atei, în frunte cu marele maestru al Marii Loji, serenisimul
Pierre Simon, l-au primit cu mare alai, în templul lor de la
Paris (Rue de Puteaux), pe monseniorul Daniel Pezeril,
consilierul arhiepiscopului de Paris, cardinalul François Marty,
care a făcut împăcarea Bisericii catolice cu Masoneria Marii
Loji a Franţei. Iar în 1986, în mod surprinzător, papa Ioan Paul
al II-lea s-a dus la sinagoga mare din Roma, într-o vizită
oficială, închipuindu-şi că astfel va putea capta bunăvoinţa
talmudică. Marele rabin şi asistenţa l-au primit protocolar, dar
rece.
Deci ce garanţie spirituală ar mai putea oferi Biserica
Catolică, în condiţiile gravei crize care o frământă, pentru
deschiderea unui drum luminos, de împăcare în duh şi în
adevăr, cu pravoslavnica Biserică Ortodoxă, în vederea unirii
lor?
Numai atunci când se va smeri trufia papală şi a
conclavului său ambiţios, numai atunci se va putea netezi
drumul anevoios al împăcării celor două Biserici sub lumina
Duhului Sfânt. Numai atunci vor putea privi şi fraţii apuseni
cu ochi curaţi şi inima fără vicleşug, ca şi Nathanael din
Evanghelie, spre fraţii orientali care, cu braţele deschise, îi
aşteaptă de o mie de ani cu nelipsită răbdare, pentru ca în
aceeaşi credinţă şi în aceeaşi dragoste să înalţe rugăciuni de
preamărire lui Dumnezeu, pentru regăsirea lor în Duh şi în
Adevăr.
13 Le Point, nr. 301, 26 iunie 1978.
14 Andre Mehat, Comment peut-on etre charismatigue?, Seuil, Paris.
15 Les nouveaux mystiques, în Le Point, nr. 275.
16 G. Pierre, Il est vivant, în Revue francaise du Renouveau, 1976.
17 Declaration sur 1es relations de l’Eglise avec les religions non chretiennes - la religion
juive, în Les Actes du Concile Vatican II, vol. III, pp. 162-165.
18 Dr. Moses Rosen, Rădăcinile Bunului Măslin, din cartea În lumina Torei, 1971, pp. 183-
185
19 Relations entre 1'Eglise et 1e Judaisme, SOEPI, nr. 6, ianuarie 1969, pp. 20-21
20 Sfintele Canoane Apostolice hotărăsc: Can. 10: Dacă cineva s-ar ruga împreună cu cel
înlăturat din obştea creştinilor, chiar în casă, să se afurisească. Can. 11: Dacă cineva ar face
rugăciuni cu un preot caterisit, să se afurisească. Can. 45: Episcopul, preotul care se roagă
numai împreună cu ereticii să se afurisească. Can. 64: Dacă un cleric sau laic ar merge la
sinagoga iudeilor sau a ereticilor, pentru a se ruga, să se caterisească.
21 Roger Rebut, op. cit., p. 21.
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu