Sfântul Ambrozie este socotit vârful Bătrâneţii duhovniceşti de la Mănăstirea Optina. El a întrupat virtuţile tuturor bătrânilor în suişul lor cel mai înalt: smerenie sfântă, curăţia minţii şi a inimii, dragoste îmbelşugată şi jertfa de sine desăvârşită pentru mântuirea aproapelui. Pentru că el atinsese adâncimile smereniei, Domnul l-a binecuvântat cu daruri duhovniceşti prin care să vindece suflete bolnave. El citea inimile oamenilor şi îi era îngăduit să cunoască trecutul, prezentul şi viitorul oamenilor şi le vorbea în chip nemijlocit cuvântul descoperit al lui Dumnezeu. Darurile lui era atât de mari, încât sute de oameni se adunau zilnic la coliba lui smerită din mijlocul Rusiei. Printre aceştia erau scriitorii Dostoievski, Tolstoi, Leontiev şi Soloviev. Dostoievski a fost atât de impresionat de pelerinajul său la Optina şi la Bătrânul Ambrozie, încât a scris ultimul şi cel mai mare roman al său – Fraţii Karamazov, cu scopul vădit de a reprezenta chipul duhovnicesc al Mănăstirii Optina şi pe Bătrânul Ambrozie.
Părintele Ambrozie, pe numele său de mirean Alexandr Mihailovici Grenkov, s-a născut la 23 noiembrie 1812, întro familie de credincioşi din regiunea Tambov. Dupa şcoala primară începe să studieze la seminarul din Tambov. În anul 1835, pe când se afla la seminar, Alexandr Mihailovici se îmbolnăveşte foarte grav, aflandu-se în faţa morţii, fără putere de împotrivire şi această împrejurare i-a hotarât calea vieţii. Bătrânul Ambrozie mărturiseşte: „Am făgăduit Domnului că dacă mă va face sănătos şi mă va ridica din patul de boală, voi merge la mănăstire negreşit.“ Se însănătoşeşte în chip miraculos dar hotărârea de a merge la mănăstire îl înfricoşează prin marea îndatorire înaintea lui Dumnezeu şi a omului, pe care se pregătea să o primească, şi îl speria ruptura de partea mai luminoasă a vieţii din lume. A început în sufletul lui o luptă cumplită între hotarârea luată şi şovăielile fără de voie.La terminarea studiilor s-a întors în satul natal unde a lucrat ca profesor. Dar chemarea Domnului veni în chip minunat; într-o zi plimbându-se prin pădure auzi in mod clar „Dă slava lui Dumnezeu, ţine-te aproape de Dumnezeu“. Acesă chemare Dumnezeiască îl determină să-şi învingă nehotărârea şi cerând sfat duhovnicesc unui pustnic cunoscut pentru învăţăturile sale, Părintele Ilarion, primeşte binecuvîntarea şi îndemnul să meargă la Mănăstirea Optina. În 1839 Alexandr a intrat ca frate în Mănăstirea Optina unde a fost primit de stareţul Leonid. A fost tuns în monahism în anul 1842, primind numele Ambrozie, în cinstea Sfântului Ambrozie al Milanului. Trei ani mai târziu, în 1845, a fost hirotonit ieromonah (preot călugar), însă nu avea să slujească pentru multă vreme la altar, datorită unei boli chinuitoare care îi va şubrezi sănătatea pentru tot restul vieţii. Sub harul rugăciunii neîncetate, perspicacitatea naturală a parintelui Ambrozie se transformă în clarviziune, acest dar deosebit datorită căruia va deveni unul dintre cei mai sporiţi duhovnici ai vremii sale.
Cu inima deschisă, părintele iubea fără limite pe fiecare om care se găsea în prezenţa lui până la a se uita pe sine. Această uitare de sine caracteriza modul de viaţă al Părintelui Ambrozie. El spunea: „Toată viaţa mea am reparat acoperişurile celorlalţi, iar al meu a rămas găurit“. Nici un defect omenesc şi nici un păcat nu erau o piedică pentru dragostea părintelui - înainte de a judeca el iubea şi compătimea. Astfel, cei bolnavi cu sufletul se apropiau de el fără frică, cu încredere şi nădejde. Părintele Ambrozie căuta mai întâi să uşureze sufletele oamenilor înainte de a-i îndruma pe calea credinţei. Câtre anii din urmă ai vieţii sale Părintele spunea adeseori: „La începutul duhovniciei mele eram sever, dar acum nu mai sunt aşa; oamenii au atâtea dureri, atâtea dureri! “ Deşi se arăta bun faţă de toţi, Stareţul Ambrozie manifesta mai multă dragoste faţă de persoanele dezagreabile, dificil de suportat, către păcătoşii cei mai înrădăcinaţi în rele şi către cei dispreţuiţi de oameni; niciodată nu s-a descurajat în faţa mulţimii păcatelor oamenilor, niciodată nu a spus: „Nu pot face nimic.“ Spiritul său de păinte îmbraţişa întreaga viaţă interioară şi exterioară a celui cu care se întreţinea; de aceea putea să ghideze cu siguranţă voia oamenilor, acordând-o pe aceasta cu voia lui Dumnezeu. Destinele oamenilor îi erau descoperite; se poate spune că el participa la sfatul Dumnezeiesc pentru fiecare persoană. Cei care îl cunoşteau bine pe stareţ ştiau din experienţă că ceea ce le spunea părintele lor duhovnicesc trebuia urmat întocmai, fără a-l contarzice vreodată. Chiar Părintele Ambrozie spunea adesea: „Nu staţi la discuţii cu mine. Altfel aş putea să vă cedez, pentru că sunt slab, şi atunci va fi întotdeauna în dauna voastră“. Ce a atras întotodeauna inima oamenilor către părintele Ambrozie?
Este limpede pentru toţi că marea putere a harului Lui Dumnezeu odihnea peste bătrânul Ambrozie, umplându-i inima de bucurie şi dragoste neobosită, şi mintea de înţelepciune şi vedere duhovnicească. Era creştin înţelept cu adevărat, în stare să lămurească tainele cele mai mari şi dureroase ale vieţii, să povăţuiască omul să iasă din încurcăturile sufleteşti şi materiale cele mai grele, şi aparent fără cale de ieşire. De-a lungul celor 30 de ani de bătrâneţe duhovnicească, Bătrânul a fost ca o „mamă“ prevăzătoare şi iubitoare pentru oamenii în suferinţă. Sute de oameni, de cele mai felurite profesiuni şi ranguri veneau la el în fiecare zi, fiecare având tulburarea, întrebarea ori durerea sa. Nimeni nu era alungat, nimeni nu pleca fără să primească dragostea lui, nimeni nu pleca neliniştit ori nemângâiat. Cu toţii se simţeau ca nişte copii în faţa unui părinte cu experienţă, blând şi înţelept. Sufletul său era de o cuprindere şi o bogăţie foarte mare. Părintele Ambrozie a îmbinat în lăuntrul său credinţa vie, viaţa lucrătoare, severitatea cu blândeţea, asprimea cu un simţ al umorului, neîmprăştierea duhului cu vorbirea cu oamenii, mărinimia, simplitatea, cunoştinţe teoretice nemăsurate şi experienţa de viaţă - o viaţă în întregime împreună cu Dumnezeu îmbinată cu aspectul lucrător. Bătrânul Ambrozie era înţelept, dar înţelepciunea sa nu era simplă învăţătură după carte sau erudiţie teologică, ci era o mare experienţă a minţii şi a inimii, sensibilitate faţă de cea mai adâncă suferinţă creştină şi putinţa de a folosi această experienţă şi de a o împărtăşi oamenilor potrivit împrejurărilor specifice.Înţelepciunea Părintelui Ambrozie era atât de mare, bunătatea inimii şi căldura simţămintelor erau atât de mari, era în stare să înţelelagă atât de bine pe fiecare om şi să se apropie de rănile sale sufleteşti, că nu numai oamenii cei simpli care se adunau întotdeauna în jurul mănăstirilor şi al bătrânilor, ci chiar şi cei ştiutori de carte - care erau adesea prea slabi în credintă, laşi, cârtitori, iubitori de sine, nerăbdători, istoviţi de îndoieli şi uneori chiar duşmănoşi fată de biserică şi de toate lucrurile bisericii, toţi aceştia îl cercetau, îl preţuiau şi erau atraşi de el, ca să se poată încălzi la inima lui cea blândă, iubitoare şi ca să primească de la el înţelepciunea creştină. Iar ei se încălzeau şi învăţau cu adevărat. La 10 octombrie 1891 viaţa pământească a Părintelui Ambrozie a luat sfârşit. Sufletul lui sfânt a plecat într-o altă lume pentru a sta înaintea tronului Dumnezeului Preaînalt, în strălucirea dragostei aceleia, cu care era atât de îndestulat pe pământ. În iunie 1988, Patriarhia Bisericii Ortodoxe Ruse a anunţat înscrierea în rândul sfinţilor a Părintelui Ambrozie, hotărându-se prăznuirea sa cu cântări de laude la 10 octombrie, ziua adormirii sale.
Din învăţăturile Sfântului Ambrozie:
„A trăi înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni şi cu toţii să fii respectuos. Pentru mireni (creştinii din lume), rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări - iubirea de sine.“
„A trăi înseamnă să nu fii mâhnit, să nu judeci pe nimeni, să nu superi pe nimeni şi cu toţii să fii respectuos. Pentru mireni (creştinii din lume), rădăcina tuturor relelor este iubirea de argint, iar pentru călugări - iubirea de sine.“
„Tristeţea vine din îngâmfare şi de la diavol. Vine din îngâmfare când nu ni se face voia, când ceilalţi nu vorbesc despre noi aşa cum am vrea şi, de asemenea, vine din râvna de a depune eforturi peste puterile noastre.“
„Neliniştea sufletească este simptomul mândriei ascunse şi demonstrează lipsa de experienţă şi de pricepere a omului. Înţelepciunea duhovnicească se câştigă prin smerenie, frica de Dumnezeu, menţinerea conştiinţei curate şi a răbdării în necazuri. Casa sufletului este răbdarea, hrana sufletului este smerenia. Când în casă nu se găseşte hrană, atunci sufletul iese afară, adică din răbdare. Pe vechii creştini, vrăjmaşul îi ispitea prin chinuri, iar pe cei de azi, prin boli şi gânduri.“
„Cuvântul nu e ca vrabia: zboară, dar nu poţi să-l prinzi. Foarte des, din cauza cuvintelor nesocotite, se întâmplă mai multe necazuri decât din cauza faptelor. De aceea este numit omul cuvântător, ca să pronunţe numai cuvintele gândite şi chibzuite.“
„Fiţi dar înţelepţi ca şerpii (Matei 10, 16). şarpele când trebuie să-şi schimbe vechea piele cu cea nouă, caută un loc îngust şi ferit de ochii lumii, care i se pare potrivit şi astfel îşi lasă pielea dinainte. Aşa şi omul care doreşte să-şi scoată şubrezeala (omul vechi) trebuie să meargă pe calea îngustă a împlinirii poruncilor Evangheliei.“
„Nu analiza faptele oamenilor, nu judeca şi nu spune: „De ce e aşa, pentru ce e aceasta?“ Mai bine spune în sinea ta: „Dar ce treabă am eu cu ei? Nu eu trebuie să răspund pentru ei la Înfricoşătoarea Judecată a Lui Dumnezeu“. Îndepărtează-ţi fiecare gând de la judecarea faptelor oamenilor şi roagă-te cu sârguinţă Lui Dumnezeu, ca El singur să te ajute în acest lucru. Deoarece fără ajutorul Lui Dumnezeu, noi nu putem face nimic bun, după cum Domnul Însuşi ne spune: „Fără de Mine nu puteţi face nimic“. Păzeşte-te de neîncredere ca de foc, pentru că vrăjmaşul aşa îi prinde pe oameni în plasa lui şi se străduieşte să prezinte totul în chip denaturat: ce e alb în negru şi ce e negru în alb, aşa cum a procedat şi cu strămoşii Adam şi Eva în rai“.
Unele aspecte importante din biografia Sf. Ambrozie
Dupa moartea staretului Macarie în 1860, parintele Ambrozie (1812-1891) a preluat conducerea schitului Optina, din Rusia. Perioada de staretie a parintelui Ambrozie a coincis cu momentul de apogeu al schitului Optina.Alexandr Grenkov s-a nascut la 21 noiembrie 1812 într-o familie de credinciosi din Tambov. În ziua aceea avea loc o sarbatore la biserica locala, astfel încât o multime de tarani din localitatile vecine umpleau satul. “M-am nascut în multime si voi trai mereu în mijlocul multimii”, spunea mai târziu staretul.Tânarul Alexandr, foarte dotat la scoala, era un copil plin de energie. Toata ziua putea fi vazut hoinarind pe strada cu prietenii sai si, desi nu-si ocupa timpul cu învatatul, a fost mereu primul la scoala satului. Dupa scoala primara a facut seminarul din Tambov dar nu s-a îndreptat spre preotie la sfârsitul studiilor. Viitorul staret s-a angajat mai întâi ca preceptor la o familie de proprietari, iar mai apoi a fost angajat ca profesor în satul natal.Vesel si spiritual, Grenkov era iubit de toata lumea. Totusi, la un moment dat tânarul a început sa se retraga în locuri izolate pentru a se ruga si a avea o atitudine gânditoare. Înca din timpul seminariului, îmbolnavindu-se grav, tânarul Alexandr facuse fagaduinta de a se calugari. Desi vindecat, Alexandr întârzia mereu cu realizarea promisiunii traind în continuare printre oameni. Într-o zi, plimbându-se prin padure, auzi în mod clar în zgomotul unui râulet din apropiere cuvintele: “slaviti-L pe Domnul, iubiti-L pe Domnul”. Tânarul profesor se îndrepta atunci catre un pustnic, Hilarion, cunoscut pentru învataturile sale în toata regiunea Tambovului. Acest staret l-a îndemnat atunci sa mearga la schitul Optina: “Mergi la Optina unde vei gasi experienta”. În 1839, în timpul vacantei de vara, Alexandr merse si vizita la mânastirea Optina dar nu intra ca frate, ezitând înca. În toamna aceluiasi an, dupa o seara unde fusese mai vesel ca oricând, Grenkov se adresa brusc unuia dintre prietenii sai: “Nu mai pot sa ramân aici. Plec pentru Optina.” Câteva zile dupa aceea parasi satul sau si fu primit la Optina de catre staretul Leonide.Dupa o perioada de ascultare la bucatarie, fratele Grenkov fu luat de staret pentru a-i servi ca cititor. Trebuia astfel sa spuna zilnic, în chilia staretului, rugaciunile dupa canonul mânastirii. Glumind, staretul Leonide îl numea pe tânarul frate “himera”, fara a se sti de ce. Înainte de moartea sa, parintele Loenide îl încredinta “de mâna la mâna” pe tânarul frate noului staret Macarie. Odata îmbracat în haina monahala, tânarul Alexandr lua numele de Ambrozie iar în curând fu facut diacon.Desi a primit preotia, parintele Ambrozie nu a slujit multa vreme la altar deoarece în urma unei raceli se îmbolnaveste greu si sta în pat vreme de câteva luni. Cu sanatatea subrezita el va ramâne infirm pentru restul vietii trebuind sa renunte la slujirea liturghiei din causa slabiciunii extreme. Din pricina bolii natura exuberanta a parintelui Ambrozie s-a mai diminuat, parintele interiorizându-se si adoptând rugaciunea interioara neâncetata. El avea sa spuna mai târziu: “Boala este de mult folos pentru calugar. Când este bolnav, calugarul trebuie sa se îngrijeasca din timp în timp, atât cât e nevoie ca sa poata subzista.”Cunoscând greaca si latina, parintele Ambrozie îl ajuta pe staretul Macarie la lucrarile de editare a unor texte patristice. Dupa moartea parintelui sau duhovnicesc continua acesta ocupatie si publica mai multe carti, printre care si Scara lui Ioan Scararul. Dar aceste fructe ale eruditiei nu puteau combla temperamentului prea activ al parintelui Ambrozie. El cauta un contact direct cu oamenii. Spiritul sau viu si patrunzator, îmbogatit prin cunostinta literaturii ascetice, se interesa la tot ceea ce era în raport cu oamenii: atât viata secreta a sufletului cât si activitatile si preocuparile exterioare ale lor. Sub actiunea rugaciunii neâncetate, perspicacitatea naturala a parintelui Ambrozie se transforma în clarviziune, acest har deosebit datorita caruia avea sa devina una din figurile cele mai remarcabile de duhovnic pe care pamântul rus le-a dat.În curând, înaintea parintelui Ambrozie nu mai ramânea nici un secret: “citea în sufletele oamenilor ca într-o carte”. Chiar daca un vizitator nu spunea nimic si se tinea de o parte, în spatele altor persoane, parintele cunostea viata sa, starea sufletului sau ori motivele care-l adusesera la Optina. Nevrând sa fie cunoscut acest har al clarviziunii, parintele obisnuia sa puna întrebari celor care veneau sa-l vada; dar numai dupa felul în care întreba putea fi o dovada ca el stia problemele dinainte. Uneori, spiritul viu al parintelui Ambrozie îi juca feste si-l facea sa manifeste ceea ce stia. Astfel, într-o zi, el raspunse iute unui tânar muncitor care se plângea de dureri la brat: “Da, te doare bratul… De ce ai lovit-o pe mama ta ?” Apoi se corecta, confuz, si întreba: “Te porti întotdeauna frumos cu parintii tai ? Nu i-ai ofensat niciodata ?”.Foarte adesea, batrânul se servea de aluzii discrete, aproape întotdeauna într-un fel umoristic, pentru a trezi constiinta celor care-l vizitau; persoana pe care o viza astfel era singura care pricepea aluzia. O doamna care îsi ascundea pasiunea pentru jocul de carti, i-a cerut într-o zi parintelui o carte (fotografie) cu sfintia sa. Parintele i-a surâs atunci cu repros: “Ce-mi cereti dumneavoastra ? Ce, noi jucam carti în mânastire ?”. Pricepând aluzia, doamna si-a marturisit slabiciunea. O tânara studenta din Moscova, care nu-l mai vazuse pe parinte, avea o mare antipatie pentru acesta tratândul de batrân ipocrit. Împinsa de curiozitate ea ajunse într-o zi la Optina si se aseza în spatele usii chiliei, înapoia altor vizitatori care asteptau. Când parintele îsi facu aparitia, dupa o scurta rugaciune, privi un moment persoanele de fata si se adresa tinerei: “Ah!, dar avem aici pe Vera, a venit sa-l vada pe batrânul ipocrit!”. Dupa o lunga conversatie cu parintele Ambrozie, tânara fata îsi schimba opinia. Mai târziu, ea se calugari la mânastirea Charmordino, fondata de parintele Ambrozie.Cu cei indiferenti, parintele nu pierdea timpul: dupa o scurta discutie le dadea drumul, întotdeauna în termeni politicosi. De cele mai multe ori, parasindu-l, aceasta categorie de vizitatori veniti doar din curiozitate se exprimau în felul: “Este un monah foarte inteligent.”Parintele Ambrozie era dotat de o inteligenta remarcabila. Aceasta calitate naturala a sa se manifesta acum din plin datorita întelepciunii pe care o dobândise. Om duhovniceasc, el putea sa judece orice lucru, dupa cuvântul apostolului Pavel(1 Co 2, 15). Aceasta calitate dadea parintelui Ambrozie un câmp de cunostinte nelimitat. Nu era domeniu inaccesibil întelegerii sale si în care nu ar fi putut face fata din cauza lipsei unor cunostinte speciale. Astfel, unui gradinar care se plângea ca nu obtine rezultate cu gradina sa, parintele Ambrozie i-a dat indicatii detaliate pentru a-si construi un sistem de irigatii perfectionat.El însusi activ si ingenios, parintele Ambrozie iubea oamenii decisi si curajosi; binecuvânta întotdeauna proiectele dificile si riscante, cu conditia de a fi facute cinstit. Parintelui nu-i lipseau sfaturile utile nici în treburile de bani nici în chestiunile judiciare cele mai încurcate. Pentru el, nu existau lucruri prea marunte, lipsite de importanta; tot ceea ce era important pentru interlocutorul sau devenea important si pentru el. O taranca venit într-o zi la sfintia sa pentru a-si spune necazul: curcile stapânei sale mureau una dupa alta si stapâna intentiona sa o dea afara din cauza asta. Parintele o întreba cu rabdare pe biata femeie despre felul în care ea hranea animalele, apoi îi dadu câteva sfaturi în privinta aceasta. Martorii acestei scene începura sa râda si chiar sa se indigneze împotriva tarancii pentru ca venea sa-l deranjeze pe batrân pentru niste animale. Dupa ce se desparti de taranca, parintele se adresa celorlalti prezenti: “Ce sa-i faci, curcile ei sunt viata ei!”.Niciodata, fata de dificultatile materiale ale oamenilor care veneau sa-l vada, parintele nu a raspuns: “Nu ma priveste pe mine aceasta; eu nu ma ocup decât de sufletul omului”. Cu inima deschisa, parintele iubea fara limite pe fiecare om care se gasea în prezenta lui, pâna la a se uita pe sine. Aceasta uitare de sine în fata oamenilor caracteriza stilul de viata al parintelui Ambrozie. El spunea: “Toata viata mea am reparat acoperisurile celorlalti, iar al meu a ramas gaurit”. Dar fiinta umana nu poate atinge limita ultima decât atunci când înceteaza sa traiasca pentru sine, dându-se atunci tuturor. Este baza învataturii evanghelice care, atunci când este dusa pâna la capat, devine flacara arzatoare si personala a dragostei.Nici un defect omenesc si nici un pacat nu erau o piedica pentru dragostea parintelui: înainte de a judeca, el iubea si compatimea. Din cauza aceasta cei pacatosi se apropiau de el fara frica, cu încredere si nadejde. O tânara care ramasese însarcinata, fu alungata din familie de catre tatal sau, un negustor bogat. Ea veni atunci la parintele Ambrozie pentru a gasi mângâiere si adapost. Acesta o primi cu blândete si o încredinta unor prieteni ai sai, într-un oras unde dadu nastere copilului sau. Parintele îi trimitea în mod regulat bani care venea sa-l vada din timp în timp cu copilul sau. Tânara care stia sa picteze începu sa-si câstige pâinea facând icoane, iar câtiva ani mai târziu tatal sau se împaca cu ea.Ambrozie cauta mai întâi sa usureze sufletele oamenilor înainte de a-i îndruma pe drumul credintei. La sfârsitul vietii sale, parintele spunea deseori cu o voce înceata: “La începutul duhovniciei mele eram sever, dar acum nu mai sunt asa: oamenii au atâtea dureri, atâtea dureri!”. Când primea vizitatori, parintele se indrepta mai întâi spre cei mai necajiti si cei care aveau nevoie de mai multa consolare. Pe acestia îi ajuta cu cuvinte menite sa le redea curajul, speranta si bucuria de a trai. Desi se arata bun fata de toti, el manifesta mai multa dragoste îndeosebi fata de persoanele dezagreabile, dificil de suportat, catre pacatosii cei mai înradacinati si catre cei dispretuiti de oameni; niciodata nu s-a descurajat în fata multimii pacatelor oamenilor, niciodata nu a spus : “Nu pot face nimic.”Secretul clarviziunii parintelui Ambrozie îsi avea radacina în intensitatea milei sale. Nu numai îi iubea pe cei care veneau la el, dar se si identifica cu acestia, astfel încât îi iubea si pe cei apropiati lor, lucrurile la care ei tineau, tot ceea ce compunea viata lor. Spiritul sau de parinte îmbratisa întreaga viata interioara si exterioara a celui cu care se întretinea: de aceea putea sa ghideze cu siguranta voia oamenilor acordând-o pe aceasta cu voia lui Dumnezeu. Destinele oamenilor îi erau descoperite; putem spune ca el participa la sfatul dumnezeiesc pentru fiecare persoana. Exemple ale acestei cunostinte ale planului dumnezeiesc asupra fiecaruia sunt numeroase în viata parintelui Ambrozie. Iata unele din cele mai caracteristice.
O tânara saraca a fost ceruta în casatorie de catre un comerciant înstarit, atras de frumusetea ei. Staretul Ambrozie o sfatui atunci pe mama tinerei sa-l refuze pe negustor, si sa-i spune ca fata ei se pregatea pentru o cununie cu mult mai avantajoasa. Mama fu indignata: “Dar unde putem gasi un aranjament mai bun ?!. Doar nu o sa gasesc un print pentru fata mea ?” “Ginerele pe care îl stiu pentru fiica ta este atât de stralucit cum tu nici nu-ti poti imagina – refuza-l deci pe negustor.” Mama se îndupleca atunci si refuza sa dea pe fata dupa negustor. Dupa câteva zile fata se îmbolnavi brusc si muri.Cei care-l cunosteau bine pe staret, stiau din experienta ca ceea cele spunea parintele lor duhovnicesc trebuia urmat întocmai, fara a-l contrazice niciodata. Chiar parintele Ambrozie spunea adesea: “Nu stati la discutii cu mine. Altfel as putea sa va cedez, pentru ca sunt slab, si atunci va fi întotdeauna în dauna voastra.”
Dupa moartea staretului Macarie în 1860, parintele Ambrozie (1812-1891) a preluat conducerea schitului Optina, din Rusia. Perioada de staretie a parintelui Ambrozie a coincis cu momentul de apogeu al schitului Optina.Alexandr Grenkov s-a nascut la 21 noiembrie 1812 într-o familie de credinciosi din Tambov. În ziua aceea avea loc o sarbatore la biserica locala, astfel încât o multime de tarani din localitatile vecine umpleau satul. “M-am nascut în multime si voi trai mereu în mijlocul multimii”, spunea mai târziu staretul.Tânarul Alexandr, foarte dotat la scoala, era un copil plin de energie. Toata ziua putea fi vazut hoinarind pe strada cu prietenii sai si, desi nu-si ocupa timpul cu învatatul, a fost mereu primul la scoala satului. Dupa scoala primara a facut seminarul din Tambov dar nu s-a îndreptat spre preotie la sfârsitul studiilor. Viitorul staret s-a angajat mai întâi ca preceptor la o familie de proprietari, iar mai apoi a fost angajat ca profesor în satul natal.Vesel si spiritual, Grenkov era iubit de toata lumea. Totusi, la un moment dat tânarul a început sa se retraga în locuri izolate pentru a se ruga si a avea o atitudine gânditoare. Înca din timpul seminariului, îmbolnavindu-se grav, tânarul Alexandr facuse fagaduinta de a se calugari. Desi vindecat, Alexandr întârzia mereu cu realizarea promisiunii traind în continuare printre oameni. Într-o zi, plimbându-se prin padure, auzi în mod clar în zgomotul unui râulet din apropiere cuvintele: “slaviti-L pe Domnul, iubiti-L pe Domnul”. Tânarul profesor se îndrepta atunci catre un pustnic, Hilarion, cunoscut pentru învataturile sale în toata regiunea Tambovului. Acest staret l-a îndemnat atunci sa mearga la schitul Optina: “Mergi la Optina unde vei gasi experienta”. În 1839, în timpul vacantei de vara, Alexandr merse si vizita la mânastirea Optina dar nu intra ca frate, ezitând înca. În toamna aceluiasi an, dupa o seara unde fusese mai vesel ca oricând, Grenkov se adresa brusc unuia dintre prietenii sai: “Nu mai pot sa ramân aici. Plec pentru Optina.” Câteva zile dupa aceea parasi satul sau si fu primit la Optina de catre staretul Leonide.Dupa o perioada de ascultare la bucatarie, fratele Grenkov fu luat de staret pentru a-i servi ca cititor. Trebuia astfel sa spuna zilnic, în chilia staretului, rugaciunile dupa canonul mânastirii. Glumind, staretul Leonide îl numea pe tânarul frate “himera”, fara a se sti de ce. Înainte de moartea sa, parintele Loenide îl încredinta “de mâna la mâna” pe tânarul frate noului staret Macarie. Odata îmbracat în haina monahala, tânarul Alexandr lua numele de Ambrozie iar în curând fu facut diacon.Desi a primit preotia, parintele Ambrozie nu a slujit multa vreme la altar deoarece în urma unei raceli se îmbolnaveste greu si sta în pat vreme de câteva luni. Cu sanatatea subrezita el va ramâne infirm pentru restul vietii trebuind sa renunte la slujirea liturghiei din causa slabiciunii extreme. Din pricina bolii natura exuberanta a parintelui Ambrozie s-a mai diminuat, parintele interiorizându-se si adoptând rugaciunea interioara neâncetata. El avea sa spuna mai târziu: “Boala este de mult folos pentru calugar. Când este bolnav, calugarul trebuie sa se îngrijeasca din timp în timp, atât cât e nevoie ca sa poata subzista.”Cunoscând greaca si latina, parintele Ambrozie îl ajuta pe staretul Macarie la lucrarile de editare a unor texte patristice. Dupa moartea parintelui sau duhovnicesc continua acesta ocupatie si publica mai multe carti, printre care si Scara lui Ioan Scararul. Dar aceste fructe ale eruditiei nu puteau combla temperamentului prea activ al parintelui Ambrozie. El cauta un contact direct cu oamenii. Spiritul sau viu si patrunzator, îmbogatit prin cunostinta literaturii ascetice, se interesa la tot ceea ce era în raport cu oamenii: atât viata secreta a sufletului cât si activitatile si preocuparile exterioare ale lor. Sub actiunea rugaciunii neâncetate, perspicacitatea naturala a parintelui Ambrozie se transforma în clarviziune, acest har deosebit datorita caruia avea sa devina una din figurile cele mai remarcabile de duhovnic pe care pamântul rus le-a dat.În curând, înaintea parintelui Ambrozie nu mai ramânea nici un secret: “citea în sufletele oamenilor ca într-o carte”. Chiar daca un vizitator nu spunea nimic si se tinea de o parte, în spatele altor persoane, parintele cunostea viata sa, starea sufletului sau ori motivele care-l adusesera la Optina. Nevrând sa fie cunoscut acest har al clarviziunii, parintele obisnuia sa puna întrebari celor care veneau sa-l vada; dar numai dupa felul în care întreba putea fi o dovada ca el stia problemele dinainte. Uneori, spiritul viu al parintelui Ambrozie îi juca feste si-l facea sa manifeste ceea ce stia. Astfel, într-o zi, el raspunse iute unui tânar muncitor care se plângea de dureri la brat: “Da, te doare bratul… De ce ai lovit-o pe mama ta ?” Apoi se corecta, confuz, si întreba: “Te porti întotdeauna frumos cu parintii tai ? Nu i-ai ofensat niciodata ?”.Foarte adesea, batrânul se servea de aluzii discrete, aproape întotdeauna într-un fel umoristic, pentru a trezi constiinta celor care-l vizitau; persoana pe care o viza astfel era singura care pricepea aluzia. O doamna care îsi ascundea pasiunea pentru jocul de carti, i-a cerut într-o zi parintelui o carte (fotografie) cu sfintia sa. Parintele i-a surâs atunci cu repros: “Ce-mi cereti dumneavoastra ? Ce, noi jucam carti în mânastire ?”. Pricepând aluzia, doamna si-a marturisit slabiciunea. O tânara studenta din Moscova, care nu-l mai vazuse pe parinte, avea o mare antipatie pentru acesta tratândul de batrân ipocrit. Împinsa de curiozitate ea ajunse într-o zi la Optina si se aseza în spatele usii chiliei, înapoia altor vizitatori care asteptau. Când parintele îsi facu aparitia, dupa o scurta rugaciune, privi un moment persoanele de fata si se adresa tinerei: “Ah!, dar avem aici pe Vera, a venit sa-l vada pe batrânul ipocrit!”. Dupa o lunga conversatie cu parintele Ambrozie, tânara fata îsi schimba opinia. Mai târziu, ea se calugari la mânastirea Charmordino, fondata de parintele Ambrozie.Cu cei indiferenti, parintele nu pierdea timpul: dupa o scurta discutie le dadea drumul, întotdeauna în termeni politicosi. De cele mai multe ori, parasindu-l, aceasta categorie de vizitatori veniti doar din curiozitate se exprimau în felul: “Este un monah foarte inteligent.”Parintele Ambrozie era dotat de o inteligenta remarcabila. Aceasta calitate naturala a sa se manifesta acum din plin datorita întelepciunii pe care o dobândise. Om duhovniceasc, el putea sa judece orice lucru, dupa cuvântul apostolului Pavel(1 Co 2, 15). Aceasta calitate dadea parintelui Ambrozie un câmp de cunostinte nelimitat. Nu era domeniu inaccesibil întelegerii sale si în care nu ar fi putut face fata din cauza lipsei unor cunostinte speciale. Astfel, unui gradinar care se plângea ca nu obtine rezultate cu gradina sa, parintele Ambrozie i-a dat indicatii detaliate pentru a-si construi un sistem de irigatii perfectionat.El însusi activ si ingenios, parintele Ambrozie iubea oamenii decisi si curajosi; binecuvânta întotdeauna proiectele dificile si riscante, cu conditia de a fi facute cinstit. Parintelui nu-i lipseau sfaturile utile nici în treburile de bani nici în chestiunile judiciare cele mai încurcate. Pentru el, nu existau lucruri prea marunte, lipsite de importanta; tot ceea ce era important pentru interlocutorul sau devenea important si pentru el. O taranca venit într-o zi la sfintia sa pentru a-si spune necazul: curcile stapânei sale mureau una dupa alta si stapâna intentiona sa o dea afara din cauza asta. Parintele o întreba cu rabdare pe biata femeie despre felul în care ea hranea animalele, apoi îi dadu câteva sfaturi în privinta aceasta. Martorii acestei scene începura sa râda si chiar sa se indigneze împotriva tarancii pentru ca venea sa-l deranjeze pe batrân pentru niste animale. Dupa ce se desparti de taranca, parintele se adresa celorlalti prezenti: “Ce sa-i faci, curcile ei sunt viata ei!”.Niciodata, fata de dificultatile materiale ale oamenilor care veneau sa-l vada, parintele nu a raspuns: “Nu ma priveste pe mine aceasta; eu nu ma ocup decât de sufletul omului”. Cu inima deschisa, parintele iubea fara limite pe fiecare om care se gasea în prezenta lui, pâna la a se uita pe sine. Aceasta uitare de sine în fata oamenilor caracteriza stilul de viata al parintelui Ambrozie. El spunea: “Toata viata mea am reparat acoperisurile celorlalti, iar al meu a ramas gaurit”. Dar fiinta umana nu poate atinge limita ultima decât atunci când înceteaza sa traiasca pentru sine, dându-se atunci tuturor. Este baza învataturii evanghelice care, atunci când este dusa pâna la capat, devine flacara arzatoare si personala a dragostei.Nici un defect omenesc si nici un pacat nu erau o piedica pentru dragostea parintelui: înainte de a judeca, el iubea si compatimea. Din cauza aceasta cei pacatosi se apropiau de el fara frica, cu încredere si nadejde. O tânara care ramasese însarcinata, fu alungata din familie de catre tatal sau, un negustor bogat. Ea veni atunci la parintele Ambrozie pentru a gasi mângâiere si adapost. Acesta o primi cu blândete si o încredinta unor prieteni ai sai, într-un oras unde dadu nastere copilului sau. Parintele îi trimitea în mod regulat bani care venea sa-l vada din timp în timp cu copilul sau. Tânara care stia sa picteze începu sa-si câstige pâinea facând icoane, iar câtiva ani mai târziu tatal sau se împaca cu ea.Ambrozie cauta mai întâi sa usureze sufletele oamenilor înainte de a-i îndruma pe drumul credintei. La sfârsitul vietii sale, parintele spunea deseori cu o voce înceata: “La începutul duhovniciei mele eram sever, dar acum nu mai sunt asa: oamenii au atâtea dureri, atâtea dureri!”. Când primea vizitatori, parintele se indrepta mai întâi spre cei mai necajiti si cei care aveau nevoie de mai multa consolare. Pe acestia îi ajuta cu cuvinte menite sa le redea curajul, speranta si bucuria de a trai. Desi se arata bun fata de toti, el manifesta mai multa dragoste îndeosebi fata de persoanele dezagreabile, dificil de suportat, catre pacatosii cei mai înradacinati si catre cei dispretuiti de oameni; niciodata nu s-a descurajat în fata multimii pacatelor oamenilor, niciodata nu a spus : “Nu pot face nimic.”Secretul clarviziunii parintelui Ambrozie îsi avea radacina în intensitatea milei sale. Nu numai îi iubea pe cei care veneau la el, dar se si identifica cu acestia, astfel încât îi iubea si pe cei apropiati lor, lucrurile la care ei tineau, tot ceea ce compunea viata lor. Spiritul sau de parinte îmbratisa întreaga viata interioara si exterioara a celui cu care se întretinea: de aceea putea sa ghideze cu siguranta voia oamenilor acordând-o pe aceasta cu voia lui Dumnezeu. Destinele oamenilor îi erau descoperite; putem spune ca el participa la sfatul dumnezeiesc pentru fiecare persoana. Exemple ale acestei cunostinte ale planului dumnezeiesc asupra fiecaruia sunt numeroase în viata parintelui Ambrozie. Iata unele din cele mai caracteristice.
O tânara saraca a fost ceruta în casatorie de catre un comerciant înstarit, atras de frumusetea ei. Staretul Ambrozie o sfatui atunci pe mama tinerei sa-l refuze pe negustor, si sa-i spune ca fata ei se pregatea pentru o cununie cu mult mai avantajoasa. Mama fu indignata: “Dar unde putem gasi un aranjament mai bun ?!. Doar nu o sa gasesc un print pentru fata mea ?” “Ginerele pe care îl stiu pentru fiica ta este atât de stralucit cum tu nici nu-ti poti imagina – refuza-l deci pe negustor.” Mama se îndupleca atunci si refuza sa dea pe fata dupa negustor. Dupa câteva zile fata se îmbolnavi brusc si muri.Cei care-l cunosteau bine pe staret, stiau din experienta ca ceea cele spunea parintele lor duhovnicesc trebuia urmat întocmai, fara a-l contrazice niciodata. Chiar parintele Ambrozie spunea adesea: “Nu stati la discutii cu mine. Altfel as putea sa va cedez, pentru ca sunt slab, si atunci va fi întotdeauna în dauna voastra.”
Sfaturile parintelui Ambrozie, atunci când erau ascultate de catre fii sai duhovnicesti, îndreptau pe calea pe care oamenii puteau spori duhovniceste cât mai mult, dobândind astfel duhul sfinteniei. Odata, un tânar preot fu afectat, dupa dorinta proprie, la o parohie cunoscuta ca fiind cea mai saraca din regiune. Dupa un an însa, dificultatile pe care le întâmpina l-au descurajat pe acest preot care se hotarî sa mearga în alta parte. Totusi, înainte de a-si duce la împlinire gândul, trecu sa-l întrebe pe parintele Ambrozie. Înca din departare vazându-l, Ambrozie îi striga: “Intoarce-te la parohia ta, parinte! Voi sunteti doi, în timp ce el e singur.” Apoi, explicând sensul acestor cuvinte, adauga: “Cel rau este singur, iar tu îl ai pe Dumnezeu în ajutor. Întoarce-te la tine, este un pacat sa-ti parasesti parohia. Spune Sf. Liturghie în fiecare zi si nu-ti fa griji: totul va fi bine.” La auzul acestora, preotul s-a întarit si si-a reluat slujba cu rabdare. Dupa mai multi ani, acest parinte a început a manifesta daruri duhovnicesti deosebite: preotul Georges Kossov deveni un duhovnic renumit.
Mai multe din viaţa Cuviosului Ambrozie puteţi citi aici:
Viaţa Sfântului Stareţ Ambrozie de la Optina (1812 – 1891)
Postări
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu