CUVINTELE SFINTILOR

Despre vedenii, duhuri si minuni - Sf. Ignatie Briancianinov

Ce este cugetarea trupeasca? Este un fel de a gândi cu privire la Dumnezeu si la tot ce este duhovnicesc luat de om din starea lui de cadere, iar nu din Cuvântul lui Dumnezeu. Însusirea vrajmasiei fata de Dumnezeu si a împotrivirii fata de Dumnezeu, însusire de care este molipsita si prea plina cugetarea trupeasca, se vadeste cu deosebita limpezime din cererea catre Dumnezeu-Omul de a face minuni dupa socotinta întelegerii (ratiunii) cu nume mincinos, cerere însotita de neluare-aminte la minunile, de lepadare si osândire a minunilor pe care le-a savârsit Dumnezeu-Omul potrivit bunatatii Sale cele negraite. El le-a savârsit fiind puterea lui Dumnezeu si Întelepciunea lui Dumnezeu ( I Corinteni I, 24).[…]

Înfricosatoare nenorocire este lipsa din om a adevaratei cunoasteri de Dumnezeu: ea primeste lucrurile diavolului drept lucruri ale lui Dumnezeu. Înaintea celei de-a doua veniri a lui Hristos, când crestinismul, cunoasterea duhovniceasca si dreapta socotinta se vor împutina cum nu se poate mai mult între oameni, „se vor scula hristosi mincinosi si proroci mincinosi si vor da semne mari si minuni, ca sa amageasca, de va fi cu putinta, si pe cei alesi” (Matei XXIV, 24). Mai ales Antihrist însusi va izvorî minuni cu îmbelsugare, uimind si satisfacând prin ele cugetarea trupeasca si nestiinta: el le va da semnul din cer pe care acestea îl asteapta si de care înseteaza. Venirea lui, graieste Sfântul Apostol Pavel, „se va savârsi prin lucrarea satanei, însotita de tot felul de puteri si de semne si de minuni ale minciunii si întru toata amagirea nedreptatii întru cei pieritori: pentru ca dragostea adevarului n-au primit, ca sa se mântuiasca” (II Tesaloniceni II, 6, 10). Nestiinta si cugetarea trupeasca, vazând acele minuni, nu vor sta câtusi de putin sa chibzuiasca: le vor primi fara întârziere, potrivit înrudirii duhului propriu cu duhul acelor minuni, potrivit orbirii lor, vor socoti si marturisi lucrarea satanei drept lucrare cât se poate de mare a puterii lui Dumnezeu. Antihrist va fi primit foarte grabnic, fara chibzuinta. Oamenii nu vor pricepe ca minunile lui nu au nici un scop bun, rational, nici un înteles bine hotarnicit, ca ele sunt straine de adevar, sunt preapline de minciuna, ca sunt o comedie monstruoasa, atotrautacioasa, fara noima, care se straduieste sa uluiasca, sa-i aduca pe oameni într-o stare de nedumerire si uitare de sine, sa-i amageasca, sa-i însele, sa-i atraga fermecându-i prin efecte fastuoase, desarte, prostesti.

Nu e ciudat faptul ca minunile lui Antihrist vor fi primite fara împotrivire si cu entuziasm de catre cei apostaziati de la crestinism, de catre vrajmasii adevarului, vrajmasii lui Dumnezeu: acestia s-au pregatit pe sine pentru primirea pe fata, cu lucrul, a trimisului si uneltei satanei, a învataturii lui, a tuturor lucrarilor lui, dupa ce au intrat dinainte în împartasire dupa duh cu satana. Este vrednic de adânca luare-aminte si tânguire faptul ca minunile si lucrarile lui Antihrist vor pune în încurcatura pe însisi alesii lui Dumnezeu. Pricina puternicei înrâuriri a lui Antihrist asupra oamenilor va sta în viclenia si fatarnicia lui satanica, prin care va ascunde cu iscusinta cea mai cumplita rautate, în neînfrânata si nerusinata lui obraznicie, în prea îmbelsugata împreuna-lucrare cu el a duhurilor cazute; în fine, în putinta de a face minuni, desi mincinoase, însa uluitoare. Închipuirea omeneasca este neputincioasa a-i zugravi un raufacator cum va fi Antihrist; nu este propriu inimii omenesti, fie ea si stricata (pervertita), sa creada ca raul poate atinge acea treapta pe care o va atinge în Antihrist. El va trâmbita despre sine precum au trâmbitat înainte-mergatorii si icoanele sale, se va numi pe sine propovaduitor si restaurator al adevaratei cunoasteri de Dumnezeu: cei care nu înteleg crestinismul vor vedea în el reprezentantul si aparatorul religiei, se vor uni cu el. El va trâmbita despre sine ca este si se va numi pe sine Mesia cel fagaduit: iesind întru întâmpinarea lui, fiii cugetarii trupesti vor striga osanale; vazându-i slava, puterea, capacitatile geniale, dezvoltarea cât se poate de cuprinzatoare dupa stihiile lumii, îl vor proclama dumnezeu, se vor face ajutoare ale lui. Antihrist se va arata blând, milostiv, plin de dragoste, împlinitor a toata virtutea: îl vor socoti astfel si i se vor închina pe temeiul preaînaltei sale virtuti cei ce socot ca dreptatea omului este dreptatea cazuta si nu s-au lepadat de aceasta pentru Evanghelie. Antihrist va îmbia omenirea cu realizarea celei mai înalte bunastari si prosperitati pamântesti, va îmbia cu cinstire, bogatie, maretie, înlesniri (comoditati) si placeri trupesti: cautatorii de cele pamântesti îl vor primi pe Antihrist, îl vor numi stapân al lor. Antihrist va înfatisa omenirii, asemenea mestesugitelor reprezentatii de teatru, o priveliste de minuni cu neputinta de explicat de catre stiinta vremii; el va înfricosa prin caracterul înspaimântator si neobisnuit al minunilor sale, va satisface prin ele curiozitatea nechibzuita si nestiinta grosolana, va satisface slava desarta, va satisface superstitia, va descumpani stiinta omeneasca: toti oamenii ce se calauzesc dupa lumina firii lor cazute, ce s-au înstrainat de calauzirea dupa lumina lui Dumnezeu, vor fi atrasi sub stapânirea amagitorului (Apocalipsa XIII, 8). Semnele lui Antihrist se vor arata cu precadere în vazduh: acolo domneste cu precadere satana (Efeseni II, 2; VI, 12). Semnele vor lucra mai ales asupra vazului, vrajindu-l si înselându-l. Sfântul Ioan Cuvântatorul de Dumnezeu, vazând duhovniceste, întru descoperire, întâmplarile care trebuie sa premearga sfârsitului lumii, spune ca Antihrist va savârsi lucruri mari, „ca si foc sa faca se pogoare din cer pe pamânt înaintea oamenilor” (Apocalipsa XIII, 13).

Acest semn este aratat de Scriptura ca cel mai înalt dintre semnele lui Antihrist, si locul acestui semn va fi vazduhul: el va alcatui o priveliste minunata si înfricosatoare. Semnele lui Antihrist vor completa lucrarile purtarii lui viclean mestesugite: ele vor vâna spre urmarea lui pe cei mai multi dintre oameni. Potrivnicii lui Antihrist vor fi socotiti facatori de tulburare, vrajmasi ai binelui obstesc si ai rânduielii sociale, vor fi supusi prigoanei pe fata si într-ascuns, vor fi supusi la cazne si pedepse. Duhurile viclene, raspândite prin lume, vor stârni în oameni o parere de obste cât se poate de înalta despre Antihrist, un entuziasm general, o atractie de nebiruit catre el. în multe trasaturi a zugravit Scriptura greutatea celei din urma prigoane asupra crestinismului si încrâncenarea prigonitorului. Drept trasatura hotarâtoare si definitorie slujeste numele care este dat de catre Scriptura acestui om cumplit: el este numit „fiara” (Apocalipsa XIII, 1), asa cum îngerul cazut este numit „sarpe” (Facere III, 1; Apocalipsa XII, 3). Amândoua numirile zugravesc fara gres caracterul ambilor vrajmasi ai lui Dumnezeu. Unul lucreaza în chip mai ascuns, celalalt mai pe fata; si fiara aceasta are asemanare cu toate fiarele (Apocalipsa XIII, 2 – si fiara pe care am vazut-o era asemenea pardosului, si picioarele ei ca si ale ursului, si gura ei ca gura leului). Pentru sfintii lui Dumnezeu va veni o încercare cumplita: viclenia, fatarnicia, minunile prigonitorului se vor sili sa-i amageasca si sa-i însele; prigoanele si strâmtorarile rafinate, calculate si disimulate cu o vicleana inventivitate, puterea nelimitata a prigonitorului îi vor pune într-o situatie cât se poate de grea; micul lor numar va parea nimicnic în fata întregii omeniri, si pe seama parerii lor se va pune o deosebita neputinta; dispretul obstesc, ura obsteasca, clevetirea, prigoana, moartea silnica vor deveni soarta lor. Numai printr-o osebita împreuna-lucrare a harului Dumnezeiesc, sub calauzirea lui, alesii lui Dumnezeu se vor putea împotrivi vrajmasului lui Dumnezeu, vor putea marturisi înaintea lui si a tuturor oamenilor pe Domnul Iisus.[…]

Minunile lui Hristos au fost palpabile; ele au fost învederate si pentru cei mai simpli oameni; nimic în ele nu era enigmatic; oricine putea sa le cerceteze lesne; pentru îndoiala si nedumerirea: „Minune a fost asta, sau doar parere de minune?” nu era loc. Mortii înviau, bolile cu neputinta de vindecat prin mijloace omenesti se tamaduiau, leprosii se curateau, cei orbi din nastere dobândeau vedere, mutii începeau sa vorbeasca; hrana se înmultea într-o clipita pentru cei ce aveau trebuinta de ea; valurile marii si vânturile se linisteau în fata unui cuvânt de porunca, si erau izbaviti de moarte cei pe care furtuna îi ameninta cu moartea; mrejele pescarilor celor ce se ostenisera în zadar vreme îndelungata cu prinsul pestilor se umpleau dintr-o data de pesti, care ascultau de glasul cel întru tacere al Domnului lor. Minunile Dumnezeu-Omului aveau o multime de martori, dintre care cea mai mare parte fie ca Îi erau vrajmasi, fie nu Îl bagau în seama, fie cautau de la El doar ajutor trupesc. Minunile erau de netagaduit. Nici cei mai înraiti vrajmasi ai Domnului nu le tagaduiau, ci doar se straduiau sa le nimiceasca prin rastalmacirile lor cele hulitoare si prin toate celelalte mijloace insuflate de viclenia si rautatea lor (Matei X11, 24; Ioan IX, 24). În minunile Domnului nu era nici un pic de desertaciune, nici un pic de teatralitate; nici o minune nu a fost facuta de ochii lumii; toate minunile erau acoperite cu acoperamântul smereniei Dumnezeiesti. Ele alcatuiesc un sir de binefaceri fata de omenirea suferinda. Totodata, ele au vadit în chip cu totul îndestulator stapânirea Facatorului asupra fapturii materiale si asupra duhurilor zidite, au aratat si dovedit vrednicia lui Dumnezeu, Care a luat asupra Sa omenitatea, Care S-a aratat om între oameni.[…]

Semnele de la Dumnezeu au fost date spre a împreuna lucra cu cuvântul lui Dumnezeu. Semnele marturiseau despre puterea si însemnatatea cuvântului (Luca IV, 36). Lucratorul esential era cuvântul. Nu e nevoie de semne acolo unde e primit cuvântul, fiindca acolo este înteleasa valoarea cuvântului. Semnele sunt un pogoramânt fata de neputinta omeneasca.[…]
Dumnezeu-Omul i-a fericit pe cei ce nu au vazut semne si au crezut (Ioan XX, 29). El si-a aratat compatimirea fata de cei care, nemultumindu-se cu cuvântul, aveau nevoie de minuni. „De nu veti vedea semne si minuni, nu veti crede” (Ioan IV, 48), i-a spus el fruntasului din Capernaum. Întocmai! Vrednici de compatimire sunt cei ce parasesc cuvântul, cautând încredintare de la minuni. Aceasta cautare a lor da în vileag o deosebita precumpanire a cugetarii trupesti, o nestiinta grosolana, o vietuire adusa jertfa stricaciunii si pacatului, lipsa îndeletnicirii cu deprinderea legii lui Dumnezeu si cu virtutile cele iubite de Dumnezeu, lipsa din suflet a capacitatii de împreuna-simtire cu Sfântul Duh, de simtire a prezentei si a lucrarii Lui în cuvânt. Semnele erau îndeobste menite convingerii si aducerii la credinta a oamenilor robiti simturilor, prinsi de grijile lumii. Cei cufundati în grijile lumesti, tintuiti pururea cu sufletul de pamânt si de lucrurile acestuia, au o capacitate mica de a pretui valoarea cuvântului.[…]
Antihrist va veni la vremea sa, la vremea rânduita lui. Înaintea venirii lui va merge lepadarea majoritatii oamenilor de credinta crestina. Prin lepadarea de Hristos, omenirea se va pregati pentru primirea lui Antihrist, îl va primi în duhul sau. În însasi întocmirea duhului omenesc va aparea cererea, chemarea lui Antihrist, împreuna-simtirea cu el, asa cum în starea de boala grea apare setea de o bautura ucigatoare. Poftirea va fi rostita! Va rasuna glasul chemator în societatea omeneasca, care va arata staruitor ca are trebuinta de un geniu al geniilor, care sa ridice dezvoltarea si propasirea materiala pe cea mai înalta treapta, care sa încetateneasca pe pamânt o asemenea bunastare încât raiul si cerul sa devina de prisos pentru om. Antihrist va fi urmarea logica, îndreptatita si fireasca a orientarii morale si duhovnicesti a oamenilor.[…]

Aplecarea spre trufie ramâne, precum baga de seama Preacuviosul Macarie cel Mare, chiar si în sufletele cele mai curatite. Tocmai aceasta aplecare slujeste drept temei al pervertirii si abaterii de la calea dreapta. Din pricina ei, darul tamaduirii si celelalte daruri vazute sunt foarte primejdioase pentru cei carora le-au fost date, fiindca se bucura de o mare pretuire din partea oamenilor trupesti si robiti simturilor, sunt proslavite de catre ei. Darurile nevazute, harice, neasemuit mai înalte decât cele vazute, cum ar fi darul calauzirii sufletelor la mântuire si al tamaduirii lor de patimi, nu sunt întelese si bagate în seama de catre lume: aceasta nu numai ca nu îi proslaveste pe slujitorii lui Dumnezeu care au darurile acestea, ci îi si prigoneste, fiindca ei lucreaza împotriva principiilor lumii, fiindca ei pun în primejdie domnia stapânitorului acestei lumi. Milostivul Dumnezeu da oamenilor ceea ce le este cu adevarat de trebuinta si de folos, chiar daca ei nu înteleg lucrul acesta si nu pun pret pe el, nu le da ceea ce este oricum de putin folos, iar adesea poate fi foarte vatamator, desi cugetarea trupeasca si nestiinta înseteaza fara sat de el si îl cauta. „Multi”, spune Sfântul Isaac Sirul, „au savârsit semne, au înviat morti, s-au ostenit pentru întoarcerea celor rataciti, au facut minuni mari, au adus pe altii la cunostinta de Dumnezeu, iar dupa aceea chiar ei, care dadusera viata altora, au cazut în patimi spurcate si urâcioase, s-au omorât pe sine”. Preacuviosul Macarie cel Mare istoriseste ca un oarecare nevoitor care vietuia împreuna cu el primise darul vindecarilor cu o asemenea îmbelsugare încât tamaduia bolnavii prin singura punerea mâinilor, însa, fiind proslavit de oameni, s-a trufit si a cazut în adâncul pacatului.[…]

Cugetarea trupeasca socoate bolile ca fiind nenorociri, iar vindecarea de ele, îndeosebi cea minunata, ca fiind cea mai mare fericire, putin pasându-i daca vindecarea este însotita de folos sufletesc sau vatamare sufleteasca. Întelegerea duhovniceasca vede atât în bolile trimise de Pronia lui Dumnezeu cât si în vindecarile daruite de harul Dumnezeiesc mila lui Dumnezeu fata de om. Luminata cu lumina cuvântului Dumnezeiesc, întelegerea duhovniceasca ne învata sa ne purtam în amândoua împrejurarile în chip placut lui Dumnezeu si mântuitor pentru suflet. Ea ne învata ca e îngaduit sa cerem de la Dumnezeu vindecarea unei boli daca avem hotarârea nestramutata de a întrebuinta sanatatea si puterile redobândite în slujba lui Dumnezeu, nicidecum în slujba desertaciunii si pacatului. Alminteri, tamaduirea minunata va sluji doar spre mai mare osânda, va atrage mai mare pedeapsa vremelnica si vesnica. Despre lucrul acesta a dat marturie Domnul. Dupa ce l-a tamaduit pe slabanog, El i-a zis: „Iata, te-ai facut sanatos. De acum nu mai pacatui, ca sa nu-ti fie tie ceva mai rau” (Ioan V, 14). Neputincios e omul, lesne plecat spre pacat. Daca unii sfinti, care aveau darul haric al vindecarilor, care erau bogati în dreapta socotinta duhovniceasca, s-au supus caderii în pacat si au cazut, asta înseamna ca oamenii trupesti, care nu au o idee limpede cu privire la lucrurile duhovnicesti, cu atât mai lesne pot întrebuinta în chip rau darul lui Dumnezeu. Si multi l-au întrebuintat în chip rau! Dupa ce au primit în chip minunat vindecare de boala, ei nu au luat aminte la binefacerea Dumnezeiasca si la îndatorirea lor de a fi recunoscatori pentru binefacere, au început sa duca viata pacatoasa, au întors darul lui Dumnezeu spre vatamarea lor, s-au înstrainat de Dumnezeu, au pierdut mântuirea. Din aceasta pricina, vindecari minunate ale bolilor trupesti au loc rareori, desi cugetarea trupeasca le cinsteste foarte mult si le doreste foarte mult. „Cereti si nu primiti, spune Apostolul, fiindca rau cereti, ca întru patimile voastre sa cheltuiti” (Iacov IV, 3).

Întelegerea duhovniceasca ne învata ca bolile si celelalte necazuri pe care Dumnezeu le trimite oamenilor sunt trimise dintr-o deosebita milostivire Dumnezeiasca: precum doctoriile amare bolnavilor, si ele dau mântuirii noastre, vesnicei noastre fericiri, un ajutor cu mult mai de nadejde ca vindecarile minunate. Adeseori, foarte adeseori, boala este o binefacere mai mare decât tamaduirea, daca aceasta ar veni; boala este o binefacere atât de vitala încât îndepartarea ei prin vindecare ar însemna îndepartarea unui bine duhovnicesc cât se poate de mare, care nu sufera asemuire cu binele vremelnic adus de vindecarea bolii trupesti. Saracul, bolnavul Lazar, cel pomenit în Evanghelie, nu a fost vindecat de boala sa cea grea, nu a fost izbavit de saracie, s-a savârsit în acea stare în care s-a chinuit vreme îndelungata, însa pentru rabdarea sa a fost suit de îngeri în sânul lui Avraam (Luca XVI, 22). Sfânta Scriptura marturiseste pe toata întinderea sa ca Dumnezeu trimite feluritele necazuri, printre care si bolile trupesti, acelor oameni pe care îi iubeste (Evrei XII, 6 si în continuare). Sfânta Scriptura spune cu tarie ca toti sfintii lui Dumnezeu, pâna la unul, si-au savârsit calatoria pamânteasca pe calea cea îngusta si spinoasa, plina cu necazuri si lipsuri de tot felul (Evrei XII, 3). Întemeindu-se pe o astfel de conceptie despre necazuri, adevaratii slujitori ai lui Dumnezeu s-au purtat în ce priveste necazurile care se abateau asupra lor cu cea mai mare întelepciune si lepadare de sine. Ei întâmpinau necazul, oricare ar fi fost el, ca pe un lucru de care erau vrednici, crezând din tot sufletul ca necazul nu ar fi venit de nu l-ar fi îngaduit Dreptul Judecator si Atotbunul Dumnezeu potrivit trebuintelor celui cu pricina. La venirea necazului, primul lucru era constiinta ca sunt vrednici de el. Ei cautau si aflau totdeauna în sine pricina necazului. Dupa aceea, daca vedeau ca necazul îi împiedica sa placa lui Dumnezeu, se întorceau catre Dumnezeu cu rugaciune pentru izbavirea de necazuri, lasând împlinirea sau neîmplinirea cererii la voia lui Dumnezeu, nesocotind nicidecum drept corecta conceptia lor despre necaz. Aceasta nici nu putea fi corecta: judecata unui om, care este marginit, fie el si sfânt, nu cuprinde si nu vede toate pricinile necazului asa cum le cuprinde si le vede atoatevazatorul ochi al lui Dumnezeu, Care îngaduie sa vina necazuri asupra robilor Sai, asupra celor iubiti ai Sai. Sfântul Apostol Pavel de trei ori s-a întors catre Dumnezeu cu rugaciune ca îngerul satanei, care îl împiedica pe Apostol în raspândirea crestinismului, sa fie înlaturat. Pavel nu a fost ascultat: judecata lui Dumnezeu în aceasta privinta era alta decât cea a de Dumnezeu insuflatului Apostol (II Corinteni XII, 7-10).[…]

ea a de Dumnezeu insuflatului Apostol (II Corinteni XII, 7-10).[…] Atunci când trupul este sanatos, el e mai înclinat spre stârnirea unor fapte vrajmase lui Dumnezeu. Necazurile ne slujesc drept ajutor spre pazirea poruncilor lui Dumnezeu. Sfintii Parinti, atunci când îi atingeau boli si alte necazuri, în primul rând se straduiau sa arate rabdare, atât cât depindea de ei: ei foloseau mustrarea de sine si osândirea de sine, silind prin ele inima sa rabde: ei îsi aduceau aminte de moarte, de judecata lui Dumnezeu, de muncile cele vesnice, de a caror amintire slabeste însemnatatea si simtirea necazurilor pamântesti (Matei X, 28-31); ei îsi înaltau gândul la Pronia lui Dumnezeu, îsi aminteau fagaduinta Fiului lui Dumnezeu de a ramâne totdeauna împreuna cu urmatorii Sai si de a-i pazi, prin aceasta îsi chemau inima la seninatate si barbatie (Matei XXVIII, 20); ei se sileau sa dea slava lui Dumnezeu si sa Îi multumeasca pentru necaz, se sileau sa îsi constientizeze pacatosenia, care cere pedeapsa pedagogica si învatare de minte din pricina dreptei judecati a lui Dumnezeu. Pe lânga propria osteneala dupa putinta de a dobândi rabdare, ei înmulteau rugaciunile osârdnice catre Dumnezeu pentru daruirea darului duhovnicesc, rabdarea harica, care este nedespartita de un alt dar duhovnicesc, smerenia harica, care împreuna cu cel dinainte slujeste drept chezasie nemincinoasa a mântuirii si fericirii vesnice.[…]
Cei ce tagaduiesc existenta duhurilor tagaduiesc totodata, negresit, si crestinismul. „Pentru aceasta s-a aratat Fiul lui Dumnezeu, spune Sfânta Scriptura, ca sa strice lucrurile diavolului, ca prin moarte sa surpe pe cel ce are stapânirea mortii, adica pe diavolul” (I Ioan III, 8; Evrei II, 14). Daca nu exista duhuri cazute, înomenirea lui Dumnezeu nu are nici pricina, nici scop.
Existenta duhurilor ramâne un lucru obscur pentru cei care nu au studiat crestinismul ori l-au studiat superficial, dupa litera, în vreme ce Domnul Iisus Hristos a poruncit si rânduit sa fie învatat crestinismul dimpreuna cu propovaduirea lui si prin pazirea poruncilor evanghelice (Matei XXVIII, 19-20). Domnul a poruncit sa fie învatat crestinismul atât teoretic cât si practic, a unit aceste doua feluri de învatare cu o legatura de nerupt, a poruncit ca sa urmeze neaparat cunoasterii teoretice si cunoasterea practica. Fara cea de-a doua, prima nu are nici un pret în ochii lui Dumnezeu! Fara cea de-a doua, prima nu ne poate aduce nici un folos! (Matei VII, 21-23) Cea de-a doua slujeste drept dovada a nefatarniciei celei dintâi si e încununata de adumbrirea harului Dumnezeiesc (Ioan XIV, 21-24).

Tainele ce se descopera crestinilor necarturari ramân foarte ades ascunse barbatilor învatati care se multumesc numai cu învatarea academica a Teologiei, ca si cum aceasta ar fi una dintre stiintele omenesti. Si tocmai acest caracter a fost dat Teologiei în tot Apusul eterodox, atât papist cât si protestant. Din pricina neîndestulatoarei cunoasteri din cercare, în vremea noastra foarte anevoie ajungi sa auzi învatatura corecta si temeinica despre vederea duhurilor, învatatura atât de trebuincioasa fiecarui monah care doreste a se îndeletnici cu nevointa sufleteasca în tarâmul duhurilor, al duhurilor din care facem parte prin sufletul nostru si cu care va trebui sa împartim vesnica fericire sau muncile cele vesnice (Matei XXII, 30; XXV, 41).[…]
Duhurile rautatii poarta razboi împotriva omului cu o asemenea viclenie, ca gândurile si închipuirile aduse de ele sufletului se înfatiseaza ca si cum ar fi nascute din el însusi, nu de la duhul rau cel strain lui, care lucreaza cautând totodata sa se ascunda. Pentru a ne lupta cu vrajmasul, trebuie neaparat sa îl vedem. Fara vederea duhurilor, lupta cu ele nu îsi are loc: ea poate fi numai atragere a noastra de catre ele si supunere de robi fata de ele. Dupa ce am chemat în ajutorul saraciei mele de minte harul lui Dumnezeu, voi începe prin a vorbi despre vederea trupeasca a duhurilor, despre faptul ca ea nu este neaparat trebuincioasa si despre primejdiile ei, pentru a continua cu vederea duhovniceasca a duhurilor, cu necesitatea si folosul ei.[…]

Sfântul Ignatie Briancianinov
,,Despre vedenii, duhuri si minuni” Editura: Sofia Bucuresti 2000