DE CE CAUTAM VINDECAREA IN ALTA PARTE DECAT IN BISERICA?

De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale?

(Editura Sophia, 2004)

scrisă de

Ieromonah Adrian Făgețeanu

Ieromonah Mihail Stanciu

Forme eronate de evlavie

Cu toate că majoritatea românilor se declară creştini ortodocşi, care ţin la tradiţia şi la cultura strămoşească, evlavia multora dintre ei este deviată spre forme eronate de manifestare a acesteia. Mai mult, există şi în motivaţia lor religioasă o anumită obsesie terorizantă a „farmecelor” şi „făcăturilor” necurate, obsesie care deseori îi paralizează în demersul lor raţional-iubitor către Dumnezeu. Relaţia de iubire cu Dumnezeu, liberă şi conştientă, este astfel dispreţuită şi chiar înlocuită cu una contractuală, magică, marcată pregnant de o frică ocultă. De aceea creştinii trebuie lămuriţi în credinţă ca să nu se lase intimidaţi de meşteşugurile diavolului şi ale proorocilor lui.

1. Credinţă şi credulitate

„Credinţa este o putere de legătură care înfăptu¬ieşte unirea desăvârşită, nemijlocită şi mai presus de fire a celui ce crede cu Dumnezeu Cel crezut” . Ea presupune deci deschiderea omului, prin pute¬rea harului dumnezeiesc, către dialogul iubitor cu Dumnezeu. Iar actul de credinţă angajează omul întreg, cu tot sufletul şi cu tot trupul. Credinţa nu e doar o adeziune intelectuală la învăţătura creşti¬nă despre Dumnezeu, ci este un mod de viaţă sus¬ţinut de harul divin. De fapt, este răspunsul mul¬ţumitor al omului la chemarea iubitoare a lui Dumnezeu, Cel ce ne-a iubit mai întâi şi S-a des¬coperit nouă. Credinţa se bazează, aşadar, pe ac¬ceptarea făgăduinţelor lui Dumnezeu Care ni Se descoperă prin Iisus Hristos şi pe împlinirea po¬runcilor Lui în viaţă.
Credinţa foloseşte puterile raţiunii, dar desco¬peră omului taine, realităţi duhovniceşti şi dum¬nezeieşti superioare raţiunii şi prin aceasta, dă omului un nou orizont în cunoaşterea lui Dum¬nezeu şi a lumii zidite de El. Prin „credinţa lucră¬toare prin iubire" (Galateni 5.6), omul Îl întâlneşte pe Dumnezeu, Cel ce este mai presus de toate, se uneşte iubitor şi înţelegător cu El, se face el însuşi templu sfinţit al lui Dumnezeu şi centru de iradie¬re a iubirii între semeni.
Credulitatea însă, ca stare de acceptare simplă, fără discernământ şi fără rezerve a unor învăţă¬turi, este o atitudine nefirească şi păguboasă a omului leneş faţă de cele ale vieţii spirituale. Acesta caută şi aşteaptă mereu soluţii ieftine, fără nevoinţe, fără cruce adică, nu-şi foloseşte trezvia şi raţiunea în posibilităţile lor fireşti, ci şi le adoar¬me printr-o nepunere a lor în lucrare, devenind astfel o ţintă foarte uşor de atins de către cei care nu doresc mântuirea oamenilor.
Astfel, speculând neştiinţa şi naivitatea multora în materie de viaţă religioasă, numeroşi prooroci, mediumi şi vindecători, apăruţi mai ales în ultimii paisprezece ani, unii mai exotici, alţii mai tradiţio¬nalişti, le exploatează credulitatea, într-un mod plin de viclenie. Iar oamenii slabi şi neştiutori, care cad în plasa înşelării aruncată de aceşti im¬postori, pe lângă paguba materială suferită - nu mică -, deseori îşi pierd şi sănătatea fizică şi spiri¬tuală. Şi încă nu sunt puţine cazurile de deznădej¬de, de lepădare de Ortodoxie şi deci, de mântui¬re, prin care diavolul şi ucenicii lui îşi măresc palmaresul criminal.

2. Falsul misticism

„Este semnul ruşinos al unei stări religioase înapoiate sub raport intelectual şi moral, mai bine zis tristul certificat al decăderii de la însăşi starea de religiozitate la aceea de magie, caracteristică popoarelor primitive stăpânite de pâcla groasă a ignoranţei, de marasm moral. De aceea, în primul rând, este nevoie ca aceste suflete să fie ridicate la adevărata credinţă, la spiritualitatea autentică, la o viaţă morală superioară şi ca Biserica să urmă¬rească permanent, cu străşnicie, purificarea de falsul misticism a vieţii religioase a credincioşilor din sânul ei.
Ca să dăm o definiţie aproximativă a falsului misticism, am putea spune că el „este o dispoziţie a sufletului, care aşteaptă sau vede la tot pasul un mira¬col, caută sau vede necontenit vedenii şi îmbracă pe fie¬care persoană mai deosebită în aureolă supranaturală” .
Departe de aparenţele atractive şi performanţe¬le metafizice senzaţionale oferite de falsul misti¬cism, viaţa spirituală în Ortodoxie presupune o creştere morală a omului credincios, creştere fără de care orice experienţă religioasă îşi pierde legiti¬mitatea. Sfinţii Părinţi au formulat cel mai limpe¬de învăţătura despre treptele desăvârşirii creştine sau ale urcuşului duhovnicesc . Cea dintâi treap¬tă, întotdeauna ocolită sau doar simulată de falşii mistici, este curăţirea sufletească şi trupească de patimi (treapta nevoinţelor ascetice), fără de care nimeni nu poate spori şi nici nu-L poate vedea (cunoaşte, înţelege) pe Dumnezeu. Urmează treap¬ta contemplării duhovniceşti a raţiunilor divine din natură şi din Scriptură. Elanul minţii în cu¬noaşterea iubitoare a lui Dumnezeu, după ce au fost depăşite toate piedicile păcatului, se intensifică progresiv, pe măsura unirii cu Mântuitorul Hristos prin rugăciune neîncetată. Astfel, intrând în odihna iubirii dumnezeieşti, omul păşeşte pe treapta a treia, a îndumnezeirii prin har, a părtăşiei tot mai depline la viaţa şi fericirea dumnezeiască.
Pe de altă parte, „credinciosul angajat de dez¬echilibrul său într-o experienţă falsă stabileşte re¬laţii arbitrare între cauze şi efecte, face abstracţie de corelaţia obiectivă şi raţională dintre fenomene şi se antrenează în excese şi generalizări unilatera¬le. Mizează şi pe false intuiţii şi principializează sentimente nebuloase, accentuând până la exclusi¬vitate pe afectivitate, în dauna vieţii raţionale, a simţirii raţionale de care vorbesc Părinţii. Ortodo¬xia a pus un accent deosebit pe paza minţii şi a ini¬mii, pe introducerea minţii în inimă, care are şi acest sens de colaborare a intelectului cu simţirea” .
Plecând de la acest dezechilibru duhovnicesc între raţiune şi simţire, între cunoaşterea (şi îm¬proprierea trăirii) Tradiţiei Bisericii şi simularea ei fragmentară la exterior, „credinciosul” angajat în false experienţe mistice se îndepărtează de repere¬le unei vieţi religioase sănătoase, luându-şi liber¬tatea nu numai de a crea alte repere (cele proprii îi devin singurele normative), ci şi de a le propaga între apropiaţii lui. Aşadar, cunoaşterea şi asimila¬rea Tradiţiei ortodoxe autentice fereşte orice cre¬dincios ortodox de excese, de exagerări şi de erori dogmatice şi mistice, uneori chiar fatale mântuirii personale şi comunitare prin Biserică.
3 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Răspunsu133 către Talasie, în Filocalia, vol. 3. Bucureşti, 1993, p. 131.
4 Sunt oameni (tineri mai ales) care, după ce trec prin fel de fel de „experienţe spirituale”, ajung la o stare critică de disperare şi de neîncredere în ceilalţi, stare ce le produce o izolare de semeni şi un dezechilibru psihic adesea ireversibil. Sunt tineri care, din neştiinţă, din exaltare sau din mândrie, îşi ruinează viaţa, epuizându-şi energiile sufleteşti şi trupeşti prin yoga şi prin alte practici oculte, ajungând fie în robia patimilor şi a ereziilor, fie la boli psihice, fie chiar la suicid. Însă, şi pentru ei oricând este timp de pocăinţă, de înviere din păcat, prin Hristos şi în Biserică.
5 Preot prof. Dumitru Stăniloae, Formele şi cauzele falsului misticism, în revista Studii Teologice, nr. 5-6/ 1952, p. 251. Am preluat expresia fals misticism, deoarece serveşte mai bine expunerii noastre, în sensul în care l-au folosit atât Părintele Stăniloae, cât şi Î.P.S. Antonie Plămădeală. Termenul misticism s-a acreditat în afara Bisericii, însemnând o experienţă spirituală de obicei contrafăcută, iraţională, dezechilibrată. În teologie, se foloseşte specificarea de fals misticism pentru a se ocoli confuzia cu viaţa mistică autentică trăită prin Sfintele Taine şi prin celelalte rânduieli ale Bisericii.
6 În Ortodoxie, creşterea spirituală a omului spre măsura bărbatului desăvârşit - Iisus Hristos - nu se săvârşeşte doar prin puterile omeneşti limitate, ci printr-o neîncetată sinergie (conlucrare) între nevoinţa omului şi harul dumnezeiesc.
7 Î.P.S. Antonie Plămădeală, Falsul misticism. Încercare de tipologie, în volumul Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă. Bucureşti, Editura Pronostic, Colecţia Axios, 1995, p. 326.