SFANTUL IOAN CASIAN

DESPRE INFRANAREA PANTECELUI

Mai întâi deci vom vorbi despre înfrânarea pântecelui, care se împotriveste îmbuibarii pântecelui; apoi despre chipul posturilor si despre felul si cantitatea bucatelor. Iar acestea nu de la noi le vom spune, ci dupa cum le-am primit de la Sfintii Parinti. Acestia n-au lasat un singur canon despre postire, nici un singur chip al împartasirii de bucate, nici aceeasi masura pentru toti. Fiindca nu toti au aceeasi tarie si aceeasi vârsta; apoi si din pricina slabiciunii unora, sau a unei deprinderi mai gingase a trupului. Însa un lucru au rânduit tuturor: sa fuga de îmbuibare si de saturarea pântecelui. Iar postirea de fiecare zi au socotit ca este mai folositoare si mai ajutatoare spre curatie, decât cea de trei sau de patru zile, sau decât cea întinsa pâna la o saptamâna. Caci zic: cel ce peste masura întinde postirea, tot peste masura se foloseste adeseori si de hrana. Din pricina aceasta se întâmpla ca uneori, din covârsirea postirii, slabeste trupul si se face mai trândav spre slujbele cele duhovnicesti; iar alteori, prin prisosul mâncarii, se îngreuiaza si face sa se nasca în suflet nepasare si molesire. Au cercat Parintii si aceea ca nu tuturor le este potrivita mâncarea verdeturilor sau a legumelor si nici posmagul nu-l pot folosi ca hrana toti. Si au zis Parintii ca unul mâncând doua litre de pâine e înca flamând, iar altul mâncând o litra, sau sase uncii, se satura. (Uncia este uncia romana: 27 gr. 165 mlgr.). Deci, precum am zis mai înainte, le-a dat tuturor o singura regula pentru înfrânare: sa nu se amageasca nimeni cu saturarea pântecelui si sa nu se lase furat de placerea gâtlejului. Pentru ca nu numai deosebirea felurilor, ci si marimea cantitatii mâncarilor face sa se aprinda sagetile curviei. Caci cu orice fel de hrana de se va umplea pântecele, naste samânta desfrânarii; asemenea nu numai aburii vinului fac mintea sa se îmbete, ci si saturarea de apa, precum si prisosul a orice fel de hrana o moleseste si o face somnoroasa. În Sodoma nu aburii vinului, sau ai bucatelor felurite au adus prapadul, ci îmbuibarea cu pâine, cum zice Prorocul (Ez. 16,49). Slabiciunea trupului nu dauneaza curatiei inimii, când dam trupului nu ceea ce voieste placerea, ci ceea ce cere slabiciunea. De bucate numai atât sa ne slujim, cât sa traim, nu ca sa ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu masura si cu socoteala, da trupului sanatatea, nu îi ia sfintenia.
Regula înfrânarii si canonul asezat de Parinti, acesta este: Cel ce se împartaseste de vreo hrana sa se departeze de ea pâna mai are înca pofta si sa nu astepte sa se sature. Iar Apostolul zicând: «Grija de strup sa nu o faceti spre pofte» (Rom. 13,14), n-a oprit chivernisirea cea trebuincioasa a vietii, ci grija cea iubitoare de placeri. De altfel pentru curatia desavârsita a sufletului nu ajunge numai retinerea de la bucate, daca nu se adauga la ea si celelalte virtuti. De aceea smerenia prin ascultarea cu lucrul si prin ostenirea trupului mari foloase aduce. Înfrânarea de la iubirea de argint calauzeste sufletul spre curatie, când înseamna nu numai lipsa banilor, ci si lipsa poftei de a-i avea. Retinerea de la mânie, de la întristare, de la slava desarta si mândrie, înfaptuieste curatia întreaga a sufletului. Iar curatia partiala a sufletului, cea a neprihanirii adica, o înfaptuiesc în chip deosebit înfrânarea si postul. Caci este cu neputinta ca acela ce si-a saturat stomacul sa se poata lupta în cuget cu dracul curviei. Iata de ce lupta noastra cea dintâi trebuie sa ne fie înfrânarea stomacului si supunerea trupului nu numai prin post, ci si prin priveghere, osteneala si citiri; apoi aducerea inimii la frica de iad si la dorul dupa Împaratia Cerurilor.

Filocalia, volumul I, editia a II-a, editura Harisma, Bucuresti, 1992